Rezistenta in statele ocupate

Rezistenta in Franta

Rezistenţa franceză (Résistance intérieure française ori La Résistance), este numele generic pentru toate mişcările şi clandestine care, în timpul celui de-al doilea război mondial, au continuat lupta împotriva Axei şi acolaboraţionişţilor francezi până la pe 22 iunie 1944 – ziua eliberării. Culegere de informaţii, sabotaj şi operaţiuni militare împotriva trupelor de ocupaţie (în principal a celor germane), dar şi împotriva forţelor regimului de la Vichy. Constuirea unei vaste reţele a presei ilegale, emiterea pe unde radio a unor emisiuni informative şi propagandistice, falsificarea de acte, organizarea de greve şi demonstraţii, ascunderea, călăuzirea şi scoaterea

din ţară a prizonierilor de război aliaţi sau a piloţilor aliaţi doborâţi deasupra Europei, a celor care fugeau de Service du travail obligatoire ca şi a evreilor persecutaţi. Rezistenţa s-a manifesta atât în oraşe cât şi în zonele rurale, în mod special după naşterea mişcării maquis în primăvara anului 1943. Armata nevăzută a adunat în rândurile ei oameni din toate straturile sociale şi toate meseriile şi a fost ţinta represiunii teribile din partea RSHA (din care făcea parte şi Gestapoul), Abwehrului, Wehrmachtului, dar şi din partea Milice française, (poliţia aşanumitului Etat français – Regimul de la Vichy). Deşi Rezistenţa activă şi organizată nu au reprezentat niciodată niciodată mai mult de 2 – 3% din populaţia franceză, ea nu ar fi putut supravieţui şi nici dezvolta fără sprijinul popular masiv, în special în timpul „maquisului”. Istoria Rezistenţei interne este foarte diferită de cea a Franţei libere, dar este strâns legată de aceasta din urmă. Generalul de Gaulle, lider al Franţei libere, avea agenţii săi în ţara ocupată de germani prin reţeaua Bureau Central de Renseignements et d'Action (Biroul Central de Informaţii şi Acţiune prin agenţi precum Jean Moulin, Pierre Brossolette şi Jacques Bingen. Acesta din urmă a acceptat sarcina să unifice Rezistanţa internă, sub egida autorităţilor de la Londra şi mai apoi a celor de la Aleger. Crearea Conseil National de la Résistance de către Jean Moulin, pe 27 mai 1943, apoi a Forces Françaises de l'Intérieur (FFI) de către Jacques Bingen pe 1 februarie 1944, au marcat pietrele de hotar a procesului de unificare, care a fost uneori dificil, dar fără ceva asemănător în resul Europei ocupate. Au existat forme ale Rezistenţei în Africa de Nord şi în restul Imperiului colonial francez.

Rezistenta in Danemarca

După invadarea Danemarcei din 9 aprilie 1940, autorităţile germane de ocupaţie au fost extrem diplomate , ele permis guvernului danez să rămână în fucţie. chiar forţele de poliţie au rămas sub comanda daneză. Viaţa de zi cu zi din ţară a rămas în linii mari la fel cu cea de dinainte de ocupaţie. A fost insa instituită cenzura oficială, au fost instituite interdicţii cu privire la comerţul şi legăturile cu Aliaţii, iar guvernul danez a trebuit să accepte staţionarea de trupe germane pe teritoriul naţional. Guvernul de la Copenhaga a descurajat rezistenţa violentă, temându-se de represaliile germanilor. Totuşi, odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai mulţi danezi s-au organizat în grupuri de rezistenţă. Când germanii au încercat să forţeze autorităţile daneze să semneze pactul anticomintern, în Copenhaga au izbucnit ample demonstraţii de protest. Numărul danezilor cu simpatii naziste a fost scăzut mai înainte de izbucnirea războiului şi a rămas la niveluri scăzute şi în timpul ocupaţiei. La alegerile parlamentare din 1943, populaţia ţării a votat în mod covârşitor pentru partidele tradiţionale daneze sau au introdus buletine de vot albe în urne. Această ultimă atitudine a fost considerată ca un vot pentru Partidul Comunist, care fusese scos în afara legii în 1941 la ordinele germanilor. Alegerile au fost o mare dezamăgire pentru Partidul Naţional Socialist Danez, iar împuternicitul german („Reichsbevollmächtigter”) dr. Werner Best nu a încercat niciodată să impună un cabinet condus de liderul nazist danez Frits Clausen. În primii ani de ocupaţie, rezistenţa activă a fost reprezentată cel mult de producerea şi distribuirea de presă ilegală. Nivelul scăzut al rezistenţei naziste l-au determinat pe Winston Churchill să numească Danemarca „Hitler's Pet Canary” (canarul favorit al lui Hitler). După invadarea Uniunii Sovietice în 1941, a fost formate primele reţele de rezistenţă ale comuniştilor, iat în 1942 a fost formată reţeaua de rezistenţă BOPA.

În 1942 – 1943, operaţiunile rezistenţei au devenit treptat mai active, ajungându-se la primele acte de sabotaj. Mai multe grupuri daneze au reuşit să ia legătura cuSOE britanic, de la care au primit primiot provizii pe calea aerului. Numărul paraşutărilor de materiale pentru rezistenţa daneză a fost relativ scăzut până în august 1944, dar a crescut în ultima parte a războiului.

Page updated

Google Sites

Report abuse