Abruptul Munte Basarab şi pustnicul de acolo, Munţii Căpăţânii

De pe soseaua din Valea Oltului priveam la peretii imensi de stanca, ce pareau de-a dreptul inaccesibili, inaltati cu mult deasupra unei paduri stufoase. Undeva, in afundul Vaii Postei de la poalele masivului, saltat deasupra padurii, mult alaturi de crestele  abrupte si semete, exista un bloc de stanca, oarecum indoit catre varf. Un anonim il numise Capul de Oaie.

Si mai aflasem ceva. O legenda aievea. Undeva intr-o scorbura a stancii, la poalele peretilor inalti, traise o calugarita, sfarsita aici in zilele friguroase ale unei ierni aspre. Scorbura exista, ramasitele bordeiului se mai vad si astazi. 

Legat de castrul roman Arutela, aflat in apropiere, mai sunt si zicerile despre posturile de observatie din turnurile muntilor vecini - Teofilul si Basarabul, ale legiunii statornicita aici, de unde Valea Oltului putea fi observata pana departe. Si poate ca ceva adevar o fi fost, pentru ca in prima ascensiune facuta de mine pe varful stancos al Teofilului, de pe malul stang al Oltului, prin anii 69-70, am gasit pe micul platou al sau ramasitele unei fundatii patrate, la vedere, in ea cu aspectul varului roman, cam de dimensiunile unei posibile gherete de paza. Erau acestea la rasul pamantului si astazi cu greu le-ai mai putea deosebi. Realitate sau doar inchipuire, se mai spunea ca si pe omonimul stancii Teofilului, pe cel mai apropiat varf al Basarabului de firul Oltului, ar fi fost locul unui alt post de observatie. M-a impins curiozitatea sa caut si aici urme vagi, ca cele de pe varful vecin, dar n-am gasit nimic. 

Am facut apoi vreo 8-9 incursiuni, insotit de buni prieteni de munte, ba intr-o imprejurare chiar singur. Am strabatut potecile locurilor, prin vai, pe nepatrunsele Chei ale Postei, cu cascade tumultoase, acolo unde mai cuibareste inca ciocanitoarea neagra, rara la vedere, raspandind prin padure cantecul ei, putin trist. Am ajuns pe la ramasitele chiliei calugaritei, ale carei barne stau in fata unei grote putin adanci, cu intruchiparea de bucatarie asezata ceva mai sus, marcata de urme innegrite de fum si la care ajungi urcand trepte stancoase. De jur imprejurul grotei au crescut adevarati arbori de iedera, catarati pe perete, pana spre lumina, departe pe stancile pe care nu poti ajunge. In intreaga gaoace a vaii strajuite de peretii stancosi este un fel de microclimat care permite teiului si nucilor sa-si gaseasca locuri priincioase. I-am urcat Basarabului hornuri abrupte catre creasta, cat sa-mi permita urcusul doar agatandu-ma de stanci si mai intotdeauna strabatandu-le si pe acestea in intregime.

Trecusera ani multi, poate 15, poate mai multi si parca eram inca tanar, de vreme ce ma incumetasem sa-i strabat in intregime creasta, la care ajunsesem cu oarecare cataratura, cu hau mare sub mine. 

Acum, intr-una din zilele frumoase, calde si insorite ale lui aprilie, ne-am strans cativa prieteni, dornici sa-i strabatem creasta alpina, cu inaltimea modesta de doar 7-800 metri. Intre timp, alaturi de biserica refacuta, cu numele Sfantului Ioan de la Piatra, ctitorita la inceputurile sale de Patriarhul Antonie Macarie in anul 1657, astazi stramutata din cauza lacului de acumulare hidroenergetic (imaginea 6), intr-o veche casa silvica s-au dezvoltat casa parohiala, chiliile si accesul pe poteca obisnuita nu mai este posibil, mai de gura calugarilor si mai ales datorita cainilor fiorosi. Asa ca noi am urmat poteca recent formata, cu inceput chiar langa poarta de intrare in staretie. Am urmat hatasul, uneori vizibil, alteori doar inchipuit, brazdat mai mult de vietatile muntelui, pe grohotis, ocolind stancile din cale, pana cand, dupa ceva mai putin de o ora, am ajuns in creasta muntelui, intr-o inseaure pronuntata. 

O scurta odihna dupa urcusul cam abrupt si iata-ne curiosi sa aflam, mai repede, privelistea ce ne-o rezerva varful aflat deasupra Oltului. Ochii se desfata cu minunatia peisajului intalnit, nestiind ce sa admiri mai intai. Cozia se lasa privita pana spre inaltele Ciuhe (imaginea 4), ambele dominate de antene greoaie. Intr-un buzunar al muntelui, manastirea Turnu si acareturile ei (imaginea 9) domina inceputurile uneia dintre potecile cele mai umblate din Muntele Cozia. Prin crengile unui pin rotat, agatat de coasta pravalatica, apa molcoma a Oltului, adunata in spatele barajului hidroenergetic, arunca pana la noi unda ei verzuie. 

Catava vreme ne-am indestulat ochii  cu maretia peisajului, dar ne astepta in continuare drumul crestei, nu lung, dar pe alocuri dificil. Am urcat la inceput prin padurea rara a muntelui, indreptandu-ne catre golul alpin. Prin peticile de iarba insorita au aparut intaile flori de primavara (imaginea 11).

Toporasii si ciubotica cucului. Paseam cu atentie si fara voie si linistiti. Asa ca nu a fost de mirare cand pe stancariile din fata au aparut, pe stanci inalte, scrutand atente locurile, caprele negre, antilopele Basarabului (imaginea 7). Sunt atente la orice zgomot, dar cad adeseori prada braconierilor care le intind curse pe unde trec mai adesea si chiar odata mi-am prins tocul bocancului in una dintre ele. Mai nou, cate una mai cade lovita din pusca vanatorului salbatic si trupul ei e valorificat la... restaurantele din vale, care ofera, cu discretie, friptura de capra neagra.

Continuam drumul, devenit acum stancos. Intr-o scorbura intalnim urme de om, ce statuse pe semne la panda vanatului. Ceva mai incolo intalnim primul obstacol si cel mai dificil. Ne angajam mai intai pe un horn ingust, sfarsit pe fata de stanca cu prize. Mai apoi pasind cate unul pe pragurile rare si nesigure, mai trecandu-ne unul altuia rucsacul, mai intinzandu-ne cate o mana prieteneasca si mie mai cu sarg si, peretele aproape vertical l-am depasit cu totii (imaginea 8). 

Suntem acum pe creasta si locurile sunt mai pasnice (imaginea 10). Doar urcusurile ivite in calea acum batuta din plin de soarele primavaratec ne mai ingreuneaza mersul. Pe  creasta stancoasa nu prea exista decat hatase si nu intotdeauna sunt in calea cea buna. Intr-un loc privim cu nesat catre crestele Lotrului si varfurile inalte ale Robului (citeste aici despre el ), Sfarcasului si Sterpului (citeste aici despre el: https://sites.google.com/site/romanianatura31/home/carpatii-meridionali/lotrului/sterpu), acoperite inca de zapada compacta, se lasa privte pe indelete (imaginea 12). 

Intr-altul apare pe dreapta, pe versantul nordic, strapungand muntele, Fereastra Basarabului, o spartura prin care daca treci ajungi pe o poteca ce inconjoara stancariile pe care inca mai trebuie sa urcam. Avem nevoie de odihna si sub coroana unui pin rotat luam masa de pranz. Apoi plecam mai departe si curand ajungem la stancile unor Sturi, coloane svelte, inaltate pe cerul albastru (imaginea 13). Le ocolim prin dreapta, pe o brana care nu tine prea mult si sfarseste in locuri inaccesibile. Ne intoarcem si incercam urcarea pe un horn, o despicatura spre inaltul cerului (imaginea 14).

Sfarsim coborasul cu locuri putin alunecoase si pe un hatas vizibil, spre dreapta, ocolim piciorul stancos din cale. Hatasul continua si ne aduce la lacasul sihastrului acestor locuri. Auzise el din vreme zgomotele venite de sus si acum parea ca ne asteapta. Nu vorbea cu noi, doar facea semne cat sa se faca inteles. Asta-i era canonul sihastriei, sa nu vorbeasca cu oamnenii, era insa dornic de ei si asta pentru ca ne-a primit cu zambet intiparit pe fata lui ingalbenita, cu barba negra, rara. Mainile lui erau tot galbene si pielea ii parea impietrita pe degetele osoase. (imagini 15-18)