Munţii Latoriţei, creasta

continuare de la

Culmea principala incepe de la Valea Macesului, o data cu drumul alpin aninat pe cununa muntilor inca de la 1914, accesibil si astazi. Din Valea Lotrului sunt drumuri care urca din Voineasa si mai departe de pe malul Lacului Vidra, cele spre Culmea Mierului, Coasta Benghii sau Puru. Drumul de pe Valea Manailesei, din locul stiut cu numele de Despina, urca o poteca spre cabana de la Plaiul Poienii. Din inalta Curmatura a Vidrutei, un drum ne poarta catre marele Fratosteanu. Dar si minunata Vale a Latoritei are drumuri spre culmi, de-ar fi sa amintesc doar pe cel de pe Paraul lui Tocan, sau cel care conduce catre minunile adapostite in creierul muntilor, catre Cascada Moara Dracului, Iezerul Latoritei sau lacurile inalte ale Muntinelor.

Mi-a fost dat sa strabat poteci necunoscute, unele cu incalcisuri, sa ajung la stane departate, cu oameni cumsecade si ospitalieri, sau sa-i urc varfurile inalte, mai fiecare cu vreun amanunt demn de luat in seama. Mai inaintea chiar a anului mentionat, am intalnit intr-un loc departat al padurii, un batran pazitor de haituri. Era la vremea cand se adunau apele vanjoase de munte, facand loc celor ce aduceau lumina electrica la oras. Ani buni mai tarziu, am intalnit la stana din Boarnes doi batrani, parca de abia sositi cu cateva clipe inaintea mea, sa-mi intinda un pahar de jintita si sa ma indrume catre frumoasa arcada a „bisericutei”, aflata sub stancariile Boarnesului. M-au bucurat postatele de bujor care inrosesc coastele muntelui mai peste tot si lacurile bine ascunse in caldari glaciare batrane. De-ar fi cel Negru din caldarea Fratosteanului sau cel de sub Puru, activ doar primavara la topirea zapezilor si nu mult inainte, purtand pe turba care l-a colmatat, covorul de branduse gingase. Si mai peste tot locul, cand le atingi crestele, privelisti inconjuratoare, catre muntii mai inalti, de-ar fi ai Capatanii, Lotrului sau marelui Parang, iti pironesc privirile.

Acum, catre mijlocul lui iunie 2009, mi-am luat rucsacul in spinare si am mai strabatut o data calea alpina din lungul crestelor inalte. Am ajuns cat mai de dimineata in Brezoiul inca adormit. Am asteptat indelung o ocazie, sa ma duca mai spre creierul muntilor si cand tocmai ma saturasem de asteptare, a sosit mijlocul auto salvator. Salvator si pentru ca m-a dus in Ciunget, la Gura Rudaresei, la inceputul drumului din lungul paraului, pe care nu mai fusesem de aproape douazeci de ani. Era cer senin, nici prea cald si boarea din lungul paraului parea sa-mi tina tovarasie in lungul celor 16 km ce-i aveam de strabatut pana la cabana de la Plaiul Poienii (imaginile 1, 2).

Se schimbasera multe pe valea cu case risipite pe malurile paraului. Aparusera pensiuni. Doar 3-4 km am apucat sa fac si din urma m-a prins un treiler de carat lemne si m-a dus cale lunga, pana la captarea hidrotehnica din susul vaii, dupa ce mai intai am trecut pe langa ramificatia drumului care ducea spre cabana Luminita, aflata in apropierea castelului de echilibru al hidrocentralei.

De la captare, drumurile ni s-au despartit, eu luand-o la dreapta, pe cel ce ma scotea la cabana de la Plaiul Poienii. Era drumul sapat in munte, in stanca alba a calcarului. Dar nici aici n-am mers mult singur, pentru ca din urma m-a ajuns o camioneta care urca la munte animale ale stanei din Repezi, de la Masa de Piatra. S-a dovedit soferul a fi fiul unuia cu care ani buni in urma urcasem Muntele Zmeuratului, din Muntii Capatanii si amintirile s-au depanat cu usurinta. Apoi am ajuns la cabana Plaiul Poienilor, adapost montan, cum scria pe placa aninata pe cerdac.

Mi-am revazut cunostinte mai vechi, cu totii bucurosi ca dupa ani buni ne-am gasit din nou pe aceste meleaguri. Cabana isi schimbase stapanul, acum era a obstei. Oarecare modernizari tot avusesera loc si acum devenise „adapost montan”, cu apa curenta si grup sanitar in cabana. La stana improvizata in apropierea cabanei, la vorba despre intamplarile care trecusera peste noi, la o bucata de branza si un pahar de lapte proaspat, nici n-am stiut cand a trecut timpul. A venit odihna de peste noapte si pana catre ora 5, in zorii zilei inca neinceputi bine, nici ca am stiut cum a trecut noaptea. Despartirea am facut-o in fuga si cam de departe, amfitrionii mei fiind ocupati cu de-ale stanei.

Se facuse 5½ cand am iesit pe poarta cabanei. Poate ca as fi plecat la o ora mai omeneasca, dar nu vroiam ca stanele pe care aveam sa le intilnesc in cale sa-si trimita turmele pe plai. Mai ales ca Sandel, cabanierul, imi spusese sa ma feresc de cainii rai de la stana din Fratosteanu. Acum, la inceputul drumului, aveam de strabatut padurea de brad si in ceva mai mult de ½ ora, am ajuns la plai. Am taiat serpentina lunga a drumului alpin, am tinut aproape de brazii padurii din dreapta si dupa ce am trecut pe langa izvorul din plai - multa vreme nu aveam sa intalnesc altul - am ajuns la calea batuta a muntelui. Eram si aici, tot pe drumul construit la vremea primului razboi mondial. In stanga se ridica Fratosteanul Mare - 2053 m - si parca imi parea rau ca nu ajung inca o data pe crestetul lui. Pe creasta muntelui as fi dorit sa merg acuma ca si altadata, dar timp nu era decat pentru o zi, eram singur, fara cort si ce sa spun si anii doreau sa-si spuna cuvantul.

Fara sa-mi dau seama, cu tot cerul senin si soarele care-mi venea in spate, vantul batea puternic si dimineata nu era doar racoroasa ci de-a binelea friguroasa. Imi ingheta mina pe piolet. Ceva mai incolo, pe iarba proaspat iesita la iveala, o herghelie de cai pastea linistita si cand am ajuns langa ea, de abia daca vreunul si-a ridicat capul sa priveasca intrusul. Incepeau sa apara, razlet, tufe de bujor de munte. Stiam ca dincolo de muchia pe langa care treceam, care ducea pe Varful Fratosteanului Mare, coastele sale nord-estice erau in intregime acoperite de minunea care inrosea muntele, pana jos, in caldarea glaciara care adapostea Lacul Negru. Printre tufele de bujor care sfarseau pe malul lacului, curgeau spre vale emisari puternici, care-l alimentau. De aici pornea si paraul puternic al Rudaresei, in lungul caruia urcasem cu o zi inainte.

Cand am ajuns in preajma Varfului Nopteasa, drumul de abia de era dezvelit de troienile mari care-l acoperisera o iarna intreaga si pe de laturi pojghite de ghiata stravezie se asezasera noaptea peste firisoare de apa iesite din troian. De abia atunci m-am gandit ca in rucsac am pufoaica si manusi si astea mi-ar fi inlaturat frigul care incepuse sa ma deranjeze. Sub mine, Vaii Noptesei ii stralucea verdele primavaratec si prin ea strabatea o potecuta care scurta drumul catre stana cu acelasi nume si mai departe catre Curmatura Vidrutei. In fata, stancariile Varfului Nopteasa, inalt de 1980 m, dadeau semnalul crestei calcaroase care incepea. Drumul se abatea spre dreapta, dar pe plai, o scurtatura stiuta de mult m-a dus printr-un horn scurt in saua dinaintea masivei alcaturi din calcar a Varfului Mogos, 1959 m (imaginea 10).

Apoi drumul serpuia pe sub creasta inalta, nici urcand, nici coborand. Nu departe se afla, in apropierea drumului, o frumoasa arcada, numita de ciobani „bisericuta” si, mai modern, Poarta Soarelui. Are formatiunea stancoasa importanta ei in randul locurilor interesante ale acestor munti. De la ciobani batrani, in anii multi trecuti, am aflat ca aici s-ar fi desfasurat ceremonia nunteasca a cate unui ciobanas cu cate-o ciobanita, in lipsa vreunui asezamant adecvat mai apropiat. Poate si orientarea arcadei, prin care soarele strapungea muntele de la rasarit spre apus sa fi avut importanta ei.

Drumul urca putin, pana la o poarta intre stanci, dupa care, pe dreapta, coboara poteca ce duce la stana din Paraginosu, acolo unde ajunge drumul care ne conduce la Curmatura Vidrutei. Apoi, drumul se desfasoara pe sub stancariile Varfului Pietrele - 1881 m, pe langa hornurile si grohotisul coborat prin ele (imagini 17, 19). De multe ori vara, dar si iarna, am urcat pe stanca cea mai de sus privind spre marele Puru, inaltat mai departe, in lungul crestei. Acum drumul ma scoate repede in marea Sa a Pietrelor, la 1760 m. De aici se desprind drumurile spre Lacul si statiunea Vidra, spre dreapta, trecand pe langa stana locurilor si spre stanga drumul pe sub Varful Petrimanu pana pe malul lacului cu acelasi nume si motelul de acolo.

M-am asezat la oarecare odihna dupa cele mai bine de 4 ore facute pana aici. De undeva din vai urcau pana la mine zvon de talanga si vorbe de oameni, purtate de vant. Am scos mancarea si am luat micul dejun. Frigul de pana atunci al diminetii si vantul deosebit de puternic si din fata ma obosisera destul. Acum stateam adapostit de padurea de la inceputul drumului alpin care ducea catre coastele Purului. Curand a aparut si turma de oi, o data cu ea si cainii, care m-au simtit. Noroc cu ciobanii care i-au potolit repede. Mi-am scurtat popasul si am pornit mai departe. De teama canilor nu am mai apucat scurtatura serpentinelor si am urmat calea pe drumul ars de soare si batut de vant.

Am trecut pe langa ramificatia, dintr-o curba, care ducea spre stana din Puru. Si nu stana era importanta aici, de altfel parasita de mult, ci drumul pana acolo, care trecea pe langa Lacul Purului, colmatat la vreme de vara, dar acum pana s-or duce zapezile adunate in caldari si pe coaste, oglinda firava de apa a vechiului lac, alimentata de un emisar puternic, statornicea o vreme pe aici. Nu m-am abatut catre locurile de pe aici, strajuite de brazi falnici si inconjurate de parfumul vremurilor trecute si am continuat drumul care se incolacea pe coasta muntelui, acum acoperit de cocozarul - rododendronul, cu alta denumire a locurilor - in plina floare. Pardalnicul de vant nu m-a slabit o clipa pana am ajuns in saua inalta dintre Varful Puru, 2049 m si cel al Petrimanului, 1966 m (imaginea 18).

De aici am inceput coborarea. Drumul serpuia inaintea mea cale lunga, pana dadea cotul dupa clinul de munte al Zanogutei. Stana acelor locuri fusese mutata de curand. Asta aflasem inca de la cabana la care popsisem, dar nu stiam cam pe unde se afla fata de drum. Turma de oi de aici o vazusem inca de sus cum cobora pe plaiul aflat sub drum si poate eram scutit de intalnirea cu cainii, de care acum, singur, aveam oarecare teama. Capatasem teama asta de acum cativa ani, cand paznicii canini ai stanei de la Petrimanu, chiar pe varful acesta, ma inconjurasera si unul dintre ei muscase cu sete din piciorul meu, pana sa vina ciobanii sa-i potoleasca. Am tras mult de rana aceea, necum ca mi-a stricat bunatate de excursie, dar de atunci am capatat oarecare teama de patrupezii pe care altfel ii admir pentru osteneala lor de paznici neinfricati.

Stana era mult mai sus fata de drumul pe care eram si pe langa ea am trecut nestingherit. Din drum vedeam cum coasta muntelui urca mereu, catre marile inaltimi ale Latoritei, ca si calea pe care o urmam. Mai intai Coasta Zanogutei, 1962 m (imaginea 21), apoi cotele cresteau repede. Coasta Benghii se inalta catre 1975 m si marea cupola a Borei, cu tufe de jneapan, mai ales catre nord, se inalta la 2055 m, cea mai mare cota a acestor munti. Catre departatul Stefanu, de abia daca-mi ridicam privirile, atat de departat imi parea.

Drumul urca alene si daca soarele se rostogolea cu arsita peste coaste, macar vantul puternic, din fata, asa cum fusese de cand plecasem in zori, mai racorea locurile. Mai peste tot firisoare de apa coborau pe coaste si cand doream aveam unde sa-mi potolesc setea.

Intr-un cot al muntelui, mai adapostit de cat altele, m-am asezat la odihna. Sfaraind usor, mi-a aparut in fata un jeep. Venea dinspre Saua Stefanului. S-a oprit si dinauntru, deschizand geamul, unul din calatorii aflati in masina ma intreaba daca eu sunt Boghez, cel cu care mai acum vreo 20 de ani urcase in Buila. Erau acestea primele cuvinte pe care le auzeam in ziua aceea. Intamplarea cu Buila avea pentru mine, si poate si pentru el, un anume talc. Dar figura lui se estompase in memoria mea, mai ales ca acum avea un cioculet si o barbuta mai mult sura. Ramasese doar intamplarea, atat de diferita de altele de care legasem Muntele Builei. Cateva vorbe amabile, sfatul de a fi atenti, ca numai de curand pe coastele astea se rasturnase o masina si omul scapase ca prin minune si ne-am despartit. Am ramas din nou singur.

O clipa am constatat ca ma inconjoara o mare singuratate. Doar panglica drumului ce se desfasura inaintea mea. Dar nu, nu era asa. Valea Latoritei, cea asternuta cu iarba verde, in care se aflau stanele, stinghere in imensitatea peisajului strabatut de panglica raului care se infiripa din Lacurile Muntinelor, aflate undeva sus, sub stanci uriase. Varfurile Muntinelor, apropiate de 2000 m, cu vegetatie pana spre creste, lasau sa se vada sub ele poteci umblate la vremea pastoritului. Aici sus nu razbisera decat o familie de cai, un manz, un armasar si o iapa, care la vederea mea, atata s-au speriat incat au luat-o la goana pe coasta, luand intre ei puiutul cel mic.

Si asa nici nu am observat cand am depasit poalele Borei, decan de inaltime al acestor munti. In fata nu-mi ramanea decat Varful Stefanului si saua lui inalta. Acolo aveam sa ajung in scurta vreme, la granita cu Muntii Parang. Erau acestia munti care fascineaza in aproape in lungul intregului traseu, cam de cand am ajuns in saua care despartea Varful Petrimanului de cel al Purului. De cand incepea masivul Varf Micaia (imaginea 16), apoi de-a lungul crestei estice a Parangului, peste Galbenu, Musetoaia, Cioara si pana spre tuguiul Papusii. Ascundeau toate astea poteci pe care de multe ori le parcursesem. Acum doar ochii le strabateau cararile.

Peste toate acestea domina Mohorul, varf mare de peste 2300 metri (imaginea 23). Dupa cum privelistea lui era clara sau intunecata, stiai cum va fi vremea si asta pentru mai toti muntii inconjuratori. Si privirile zburdau mai departe, peste Setea Mare si pana spre piramida Parangului Mare. Acum, coastele Muntilor Parang erau strabatute de fasii de zapada prin mai toate caldarile, pe care cu oarecare migala le ghiceai ascunse in spatele faldurilor muchiilor care le desparteau. Privirile se pierdeau pana la urma in marele Varf al Carjei. De cate ori mai faceam cate o pauza, catre Parang ma uitam. Si cate o data mai priveam si in spate, catre locurile din care veneam si care tare erau departate. Ba si catre mai indepartata creasta a Capatanii imi mai aruncam privirile si, acolo departe, zaream mai cu deosebire tuguiul inaltei Nedei si ea decan de inaltime al acestora (imaginea 15). Mai aveam putin si urcusurile zilei acestea lungi se apropiau de sfarsit.

Cand m-am apropiat de Saua Stefanului, la nici macar 200 m, se facuse ora 14. Mergeam de 8½ ore. Ma desparteau de creasta din dreapta, cea care cobora din Varful Stefanului, doar cativa pasi. I-am facut si am inceput coborirea pe plaiul neintrerupt pana la soseaua a carei panglica alba o vedeam de sus. Am mai ocolit oarece stanci, am ajuns pe maluri de paraie si pana la urma m-am odihnit la podetul de peste apa firava a Stefanului. Eram obosit si ma tot uitam in susul muntelui, gandindu-ma ce bine mi-ar prinde un vehicul motorizat care ar cobori, indreptandu-se spre Valea Lotrului. In cele cateva minute de pauza pe care mi le-am acordat, de nicaieri nu ajungea pana la mine altceva decat vuietul vantului de creasta si cel al vailor adanci, care urcau pana aici. Mi-am mai luat o data rucsacul in spate si am inceput lungul drum al coborarii. Doar cativa zeci de metri am urmat soseaua. M-am abatut la stanga, prin iarba plaiului si am intersectat prima oara soseaua. Sigur, m-am gandit ca poate tocmai atunci vreo masina ar fi coborit si n-as fi vazut-o, dar eu am continuat scurtaturile. Am mai taiat soseaua inca de trei ori, am trecut pe langa ceea ce era stana noua, inca neocupata, insailata mai de curand si cand am depasit cladirea paraginita a vechii Caserii am intrat in padure, urmand vechiul drum pastoral, cel care era si marcat cu triunghi rosu.

Uneori mai greu de urmarit datorita copacilor doborati, cu paraie puternice din care mi-am potolit setea si mi-am racorit fata infierbantata, dar pana la urma am ajuns in apropirea Lotrului, framantat de lucrarile de modernizare a vechiului drum. La podul Stefanului, Lotrul trebuia traversat pe puntea firava de deasupra apei zbuciumate, obligata sa curga prin albie stramtorata. De la baracile santierului m-au latrat vreo doi caini, ramasi acolo sa pazeasca locul pana or veni inapoi oamenii plecati acum acasa si acolo unde drumul spre Valea Gauri se despartea de cel care ducea spre cabana de la Obarsie si spre Ranca, pe trunchiuri de brad taiate de curand m-am odihnit prima oara ca lumea. De sus, de cand parasisem Saua Stefanului, facusem 2 ore.

Oarecum refacut, cei 5 km ramasi pana la Obarsia Lotrului i-am facut repede, nu mult peste o ora. In cabana m-au intampinat oameni cunoscuti, oarecum mirati ca tot singur eram. Cateva clipe am zabovit ca sa-mi pot reveni, apoi o portie de mamaliga cu branza, dreasa cu unt si smantana, cu o sticla de bere alaturi si mai apoi si una de apa minerala, mi-au redat puterile si mi-am putut povesti intamplarile zilei lungi petrecute pe munte. De cand plecasem de la Plaiul Poienii, pana aici, trecusera aproape 12 ore. Asa ca a fost explicabila retragerea mea la locul unde aveam sa ma odihnesc peste noapte. Nu mai aveam decat grija sa fiu prezent in sosea catre ora 8 dimineata, cand pe aici trecea microbuzul care venea de la Targu Jiu si se indrepta spre Sibiu. Cand m-am suit in el, stiam ca se sfarsise o excursie minunata, pe care cine stie daca viata mi-o mai oferi ragazul sa o mai fac vreodata.