Viscol mare pe Cozia;  nebunia „presei”, faptele cabanierei

text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea) 

24-28 ianuarie 2014. In dimineata harazita urcusului pe Cozia apucasem sa intru pe unul din site-urile meteo si privisem cu uimire cum pentru ziua de sambata, prognoza zapezii cazute crescuse de la 3 la 27 cm. Saltul asta ciudat doar m-a facut sa cred ca vom avea zapada. Nimic nu mi-a starnit ingrijorarea. 

Asa ca, linistit, am ajuns la manastirea Turnu (vezi descrieri de trasee din masiv la ) si de acolo, cu un ducipal fioros, am urcat drumul Dangestilor si pana la cabana Cozia am ajuns curand. Pana aici drumul fusese unul comod, aproape ca vara si mai peste tot era pamant reavan. Aproape ca imi iesise din minte previziunea meteo alarmanta. La cabana vremea era cam intunecata si cei trei tovarasi ai mei m-au parasit grabnic, plecand in locul impoienit din adancul padurii de brad (refugiul Armasaru). Masina care ne adusese a dat cotul drumului si a disparut. In cabana s-a facut liniste. Cerul continua sa fie plumburiu si de undeva dinspre Muntii Fagarasului ajungeau pana aici pale de vant. Seara, cand am intrat in camera, vantul se intetise binisor si peste munte aparusera funigeii. Peste noapte s-a dezlantuit urgia. Din toate partile se invalatuceau fulgii de zapada zanateci. Viscolul starnit nu-ti dadea voie nici sa respiri. Mai prinsesem viscole in Cozia, eram atunci in drum spre cabana si oricum trebuia sa ajungem unde ne propusesem; si eram ceva mai tanar. Vantul se proptea mereu in casa care parca o simteam zgaltaindu-se, infiorandu-ma.

A doua zi viscolul a continuat sa urle peste Cozia, asternand strat gros de zapada. Vantoasa aducea peste munte zapada cu urletul vartejului de apa. Planuisem sa plec catre casuta din padure, unde ar fi trebuit sa-mi intalnesc tovarasii de drum. Nici vorba de asa ceva. Am ramas in cabana si toata ziua am vorbit vrute si nevrute. Despre munte mai ales si intamplarile sale. Despre lumea asta in care ne duceam viata, cand mai trista, cand uneori ceva mai vesela. Afara urla viscolul. In sesul de dinaintea cabanei se tot aduna troianul de zapada. La usa cabanei se ghemuise Ursuletul, cainele credincios, peste care se aseza zapada, cat sa nu-l mai deosebesti din troian. Mai pe seara s-a luat si lumina (si nici cand in sfarsit aveam sa plecam spre casele noastre tot nu revenise). Cam asa a trecut ziua de sambata.

Si peste noapte a urlat vantul, dar parca se mai domolise putin. Dimineata s-a aratat binevoitoare si in poiana din fata cabanei aparuse oleaca de soare. Peste Valea Oltului erau valatuci de ceata si de peste Ciuha Mica se straduia soarele sa invinga norii de pe creste.

Intr-un capat de Fagaras se iteau scaldate in soarele asta iernatec Varfurile Ciortea si Boia Mare. Cerul incepuse sa se lepede de norii de zapada si peste Cozia soarele incepuse sa straluceasca pe mantia alba. Se asternea peste munte o zi frumoasa si oarecum si fotogenica. O vizita la prietenii nostri de pe Ciuha Mica ne-am incumetat sa facem. Aveam de purtat vorbe multe dupa atata timp de cand ne mai vazusem si mai ales aveam si de incarcat telefoanele. Mai apoi ne-am intors la cabana.

De la tovarasii cu care venisem la cabana am aflat ca si pe la ei (refugiul Armasaru) bantuise viscol mare si ingramadise zapada multa in vagauna in care se aflau. Mai catre seara, un tovaras de munte mai aprig urcase pana la ei si hotarasem impreuna sa ne intalnim a doua zi, sa coboram muntele. Doar ca la miezul noptii, un telefon ne-a anuntat ca s-au hotarat sa coboare Cozia chiar la ora aceea inaintata. Lasau in urma pe cea mai nevolnica dintre ei, spunandu-i doar ca o sa anunte salvamontul sa vina dupa ea. Mi s-a parut cam pripit gestul, cam nepracticabil printre oameni de munte, dar asta era, scapa cine poate! Sigur, planurile mele de coborare imi fusesera date peste cap, dar nu aveam ce face. Si astfel iata-ma ramanand pe Cozia inca o zi. 

De jos fusese alertat salvamontul sa vina sa salveze oamenii ramasi pe munte. Eram si eu printre acestia si nu-mi prea placea sa ajung subiect de presa. Noroc ca am putut sa-i interceptez telefonic si sa-i anunt ca de mine nu-i nevoie sa-si faca griji. Mai catre seara, au ajuns la cabana doi cunoscuti. Unul este ziarist si cu toate gandurile bune pe care i le port, probabil ca venisera cu gandul vreunui reportaj trasnet, dedicat salvarii unui prea bine cunoscut turist. Asta le era probabil gandul, cu atat mai mult ca in presa locala, de cea parasita la refugiu ajunsese sa scrie una din condeiele care stiu sa improvizeze si asa a aflat lumea cititorilor de ziare ca ,,din munte” fusese salvata o batrana care locuia intr-o coliba din care cu chiu cu vai baietii salvamontisti izbutisera sa o convinga sa vina cu ei la vale! Daca gandesc bine, celor doi nu le-am oferit decat chipul unui om linistit, oarecum mirat de urmarile viscolului si poate de aceea planuitul reportaj nu le-a prea iesit. Spre seara aflasem ca vehicolul pe care care contasem pana atunci tocmai se fransese in mijlocul drumului si insotitorii lui ajunsesera la cabana sa ne dea vestea cea rea. 

A trecut ziua asta frumoasa si in dimineata urmatoare am inceput coborirea cea lunga, pe drumul forestier inzapezit ca lumea. Nu-mi mai ramasese decat sa ma bizui pe propriile puteri.

Marti dimineata eram jos in cabana, sa-mi sorb ceaiul. Era putin peste ora 8 cand am pornit in lungul drumului forestier. Au plecat cu noi cei trei caini ai cabanei, fericiti ca se pot tavali prin zapada proaspata. Din troianul asternut de viscol, drumul isi mai pastra conturul pe coasta muntelui. Mai erau si urmele senilate lasate cu o zi mai inainte, de vehicolul care tocmai se stricase. Pe urma lasata de acesta nu prea patrundea piciorul in zapada, dar de cum o paraseai te afundai pana dincolo de genunchi in troianul asta alb, atata asteptat. Cu betele de tracking in mana, cu ochii atintiti pe dara dinaintea fiecaruia, coboram mereu. Vremea era tot intunecata si ceata stapanea crestele. Pe marginea drumului brazii erau incarcati de zapada si peisajul avea farmecul padurii troienite de curand. Dar ochii imi erau pironiti pe drumul din fata si gandul pe orele multe pe care le aveam de strabatut. La troita din apropierea fantanitei lui Albu ne-am abatut sa mancam cate ceva. Pana aici strabatusem doar 6,5 km si nici jumatate din drum nu facusem pana jos, in satul Dangestilor.

Am plecat mai departe. Anisoara, cabaniera, careia ii datoram rabdarea mersului meu mai incet, era mereu in fata. Cand in fata, cand strecurandu-se printre picioarele noastre, trupa de caini ce nu ne-a parasit deloc se zbenguia prin zapada. Am ajuns repede la Poiana Macesei. Pana acolo mersese si se oprise invins vehicolul senilat. Mai departe aveam de strabatut drum neinceput si adancimea stratului de zapada nu scadea deloc. Dupa vreo 3-400 m, din fata, a razbatut pana la noi zgomot de motor, care se apropia si se lupta ca si noi cu omatul mare. Doar ca el avea si o lama in fata si isi croia singur drum. Erau pe el ciorchine de oameni, urcati pe munte sa repare reteaua electrica, care ne lasase pe noi in intuneric atata vreme. A fost norocul nostru, ca iar aveam urme facute inaintea noastra, chit ca acestea erau si mai inguste decat cele pe care coborasem o vreme. Am trecut de ceva doboraturi de copaci, pe sub care ne-am strecurat, am traversat o valcea si am aflat acum ca ajunsesem la Secaturi. Cam de departe, m-a anuntat Anisoara ca nu mai avem mult de mers, pana la Nea Ite, la prima casa de pe ulita Dangestilor, doar vreo 4,5 km!

Parca zapada mai scazuse si doar anuntul kilometrilor pe care-i aveam de parcurs m-a cam infiorat. Nu eram chiar la capatul puterilor dar nici mult nu mai aveam. Ajunsesem pe malul stang al paraului de sub noi, acolo unde fusese facuta de curand captarea de apa potabila a satului. Din sus de ultima casa din sat, cea a lui nea Ite, iesise omul la taiatul doboraturii de copac, sa-si mai faca rost de ceva lemne de facut foc in casa. La vorba cu acesta am gasit-o pe Anisoara, care mai zabovea asteptandu-ma sa o vin din urma. Pana aici trecusera 6 ore de cand parasisem cabana.

De abia ce-am iesit din ulita Dangestilor, care se confunda cu inceputul drumului spre cabana si iata, mi-a aparut in fata masina ce avea sa ma duca pana acasa. Comod, cu partener sociabil alaturi, in ceva mai mult de ½ ora, iata-ma ajuns acasa, in forfota orasului, inca nedezmeticit dupa ninsoarea de mai deunazi. I-am multumit neasteptatului meu caraus. Stiam ca la cabana Cozia gasesti aceeasi oameni dintre cei de nadejde, care la o adica iti sar intr-ajutor si de la care mereu afli intamplari de-ale muntelui si schimbi vorbe de-ale sufletului, dar acum, gandul meu cel bun s-a indreptat catre cabaniera Coziei. Ma intovarasise in tot lungul drumului facut din inaltul muntelui din care veneam. Ma asteptase ori de cate ori pasul meu mai batranesc intarzia prin zapada mare a drumului si de ce nu, ma mai si imbarbata din cand in cand si acum iata, aranjase lucrurile ca sa am si cu ce ajunge acasa. Asa ca nici nu stiu daca cei 15 km de zapada troienita in lungul drumului i-am strabatut cu picioarele mele sau cu rabdarea si vointa celei care ma insotea. Condescendenta si admiratie. Pentru un asa ajutor, multumirile mele nu sunt de ajuns.

Donează 30 de lei