Embedded Files
La 30 de ani de la căderea regimului comunist în România, nu avem încă un muzeu al terorii comuniste, sau al suferinței românești sub comunism. Toate demersurile făcute în acest scop de către diferite entități au fost sortite eșecului.
Cîteva inițiative private, la București și Sighet (Fundația Academia Civică), la Pitești (Memorialul Închisoarea Pitești) și Aiud (Fundația Aiud și Biserica Ortodoxă Română), la Gherla (Biserica Ortodoxă Română), nu reușesc să suplinească un mare Muzeu al Comunismului în capitală. Tentativele de a-l alcătui în Fortul 13 Jilava s-au soldat cu amenajarea precară a cîtorva camere, care oricum nu pot fi vizitate decît cu aprobări și măsuri de securitate speciale, specifice sistemului penitenciar din care clădirea încă face parte.
Milioane de români au fost închiși în pușcăriile de comuniste sau în lagăre de muncă, ori au primit domiciliu forțat (în condiții de detenție). Sute de mii, dacă nu milioane, au murit de pe urma toruturilor, foamei, frigului, lipsei de îngrijire medicală și a oricăror condiții civilizate de detenție. Zeci de mii au fost uciși în munți, acolo unde rezistau comunismului. Alte zeci de mii au fugit în exil, pentru a se salva, părăsindu-și familii, agoniseală, speranțe și doruri.
O țară întreagă a trecut printr-un proces de ”reeducare” (de tip marxist, adică împotriva valorilor firești ale societății românești de pînă la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial) timp de peste patru decenii și a trăit într-o continuă frică și făcînd compromisuri morale dintre cele mai grave.
Comunismul a însemnat întruparea Răului în istorie. A fost un flagel social fără precedent.
Pentru ca toate acestea să nu mai fie posibile niciodată, ar trebui să ne îngrijim de memoria publică. Le sîntem datori cu adevărul celor care au murit și celor care se vor naște. Dar clasa noastră politică n-a considerat că un muzeu al comunismului din România ar fi o prioritate. N-a găsit nici resursele financiare, nici pe cele de voință politică pentru a clădi o instituție cu valoare terapeutică pentru societatea noastră.
La drept vorbind, fiind moștenitorii și profitorii structurilor comuniste, majoritatea politicienilor noștri n-au văzut în regimul comunist unul condamnabil.
În schimb, se dau de ceasul morții să găsească o soluție la pretențiile obraznice emise de Institutul Elie Wiesel, care vrea musai un muzeu al holocaustului în București.
Diriguitorii acestui Institut, care este finanțat din bani publici, au cerut pentru viitorul muzeu mai întîi Palatul Dacia, din centrul vechi, acolo unde a lucrat cîndva și Eminescu. Cu greu s-au mobilizat consilierii municipali pentru a respecta legea și a respinge această solicitare, după doi ani de hîrîieli în Justiție.
Acum, Institutul Wiesel pretinde să i se dea 5.300 de mp de teren din parcul istoric al Muzeului Antipa, loc pe care să-și construiască muzeul. Tot în răspărul legii. Conducerea Muzeului Antipa se opune, cu argumente irefutabile. Dar guvernul se grăbește să le facă pe plac tovarășilor de la Institutul Wiesel, prin mîna secretarului general Toni Greblă, pornind cîteva acte premergătoare. Exemplu tipic de dispreț comunist pentru tot ce înseamnă cultură, tradiție, patrimoniu… Și încă un argument pentru a duce pînă la capăt condamnarea comunismului. Întîi, prin eliminarea comuniștilor din funcții publice. Apoi, prin construirea unui muzeu al ororilor comuniste, care să trească toate conștiințele românești asupra acestei năpaste unice în istoria noastră…
Page updated
Google Sites
Report abuse