Cum s-a apărat Mihai Sorin Tîrnoveanu la CNCD în chestiunile teritoriului naţional românesc, a maghiarizării şi a românului absolut Mihai Eminescu

2. Textul din anexa a doua nu este în niciun fel „o lungă incitare la ură împotriva maghiarilor”, ci doar o scurtă evocare despre situația comunei Vârghiș din jud. Covasna, localitate care a fost supusă în perioada 1940-1944 unui amplu proces de deznaționalizare și maghiarizare forțată de către regimul criminal totalitar și fascist al amiralului Miklos Horthy. Dacă am admite că doar termenul de „maghiarizare” ar fi discriminatoriu față de etnia maghiară, ar însemna că orice referire la procesul de rusificare din Basarabia din perioada 1812-1918, respectiv 1944-1989, ar fi un atentat la adresa comunității ruse, ceea ce ar fi cu totul absurd.

În mod constant, am oferit informații despre regimul horthyst din Ardealul de Nord (1940-1944), regim totalitar care se face responsabil de uciderea a mii de români și evrei. Astfel de măsuri extremiste (crime, deportări, maghiarizare forțată) au fost insitutite și față de populația evreiască din Ardealul de Nord, care de asemenea a fost supusă fenomenului de deznaționalizare, de obligare la muncă forțată, de trimitere în lagăre de concentrare și de exterminare.

Fenomenul de maghiarizare este unul intens dezbătut în istoriografie. Specialiștii au studiat urmările nefaste ale Dictatului de la Viena, în urma căruia s-a instaurat în Ardeal dictatura fascistă a criminalului de război Miklos Horthy. Represiunea acelui regim s-a soldat cu nenumărate victime umane, totodată foarte mulţi români fiind nevoiți să-și părăsească locurile natale din cauza persecuțiilor la care erau supuși. Aceste crunte realități le regăsim şi la Vârghiş, trupele horthyste obligându-i, spre exemplu, pe românii din sat să-şi dărâme biserică ortodoxă construită în perioada interbelică şi să-și părăsească credință ortodoxă prin trecerea forțată la alte culte religioase, iar şcoala în limba română a fost închisă. Abuzurile au continuat și în timpul dictaturii comuniste, mai ales în perioada Regiunii Autonome Maghiare.

După revoluția din decembrie 1989, presiunile asupra populației de etnie română s-au făcut din nou simțite, fiind cunoscut faptul că foarte mulți profesori români și preoți ortodocși au fost nevoiți să părăsească județele Harghita și Covasna, fapt semnalat şi de Parlamentul României, prin Raportul Covasna-Harghita din 1991.

Referitor la fenomenul maghiarizării numelor de pe crucile care marchează mormintele românilor aduc în atenție, pe lângă cazul din Vârghiş, unde în cimitirul bisericii vechi ortodoxe scăpată de prigoana fascisto-horthysta se află decedați din familii românești având numele românesc înscris în limba maghiară (de exemplu Papuk în loc de Papuc), şi cazul din cimitirul ortodox din Doboi, jud. Harghita, în acest sens pronunţându-se şi un raport-studiu sociologic, efectuat sub egida Centrului pentru Studii Etnice al Academiei Române, de o echipă condusă de profesorul universitar Radu Baltasiu. Așadar fenomenul maghiarizarii nu este inventat de mine, ci este semnalat în mai multe studii şi lucrări științifice.

3. Sunt acuzat de Fundaţia Szekler Monitor că am postat un citat din publicistica lui Eminescu, despre care, spune petenta, „în general a fost una exagerat naționalistă, în multe cazuri antisemită”. Resping categoric aceste aserțiuni, care aduc jigniri grave modelului exemplar al culturii române, Mihai Eminescu.

Scopul pentru care am postat citatul respectiv a fost acela de a arăta motivul pentru care Eminescu a fost urmărit de autorităţile austro-ungare. Astfel de acuze, care au mai fost formulate în unele medii, vădesc o neînțelegere a viziunii eminesciene. Reputatul istoric Ion Aurel Pop atrage atenţia că nu putem face judecăți de valoare, omițând contextul general al epocii în care aceste texte au fost scrise. În cuvântul rostit la Sesiunea solemnă dedicată comemorării lui Mihai Eminescu „125 de ani după Mihai Eminescu“ (16 iunie 2014, Aula Academiei Române), președintele Academiei Române spunea:

“Se ştie că Eminescu a exprimat idealurile generaţiei sale, sintetizate în curentul romantic. Să vedem ce idei au exprimat alţi poeţi (autori) romantici din regiune. Taras Şevcenko – poetul naţional ucrainean – scria, pe la 1838, în poemul Kateryna: „Nu vă iubiţi cu muscali,/ Fete sprâncenate,/ Că muscalu-i străin vouă/ Joc de voi îşi bate!“. Alexandr Sergheevici Puşkin, exilat în Basarabia, dar beneficiar al unui regim de bejenie princiar, scria cu dispreţ, pe la 1821, că moldovenii erau „ţigani nomazi“ şi că Basarabia era sfântă numai pentru că era aureolată de „slava rusească“. Tot el, poetul, se vedea pe sine între moldovencele cochete ca un zeu printre imbecile, iar printre moldovenii trişti ca un leu între maimuţe, sau ca un armăsar arab într-o turmă smerită de măgari. La aceste jignitoare gânduri (exprimate poetic) faţă de români, Vasile Alecsandri le-a alăturat pe ale sale, la fel de tăioase (tot în formă poetică). Petőfi Sándor – poetul simbol pentru spiritualitatea maghiară – scria într-o poezie de slavă închinată lui Lehel (conducător ungur legendar, pomenit în raidurile de jaf împotriva Vestului, spânzurat la Regensburg în 955): „Neamţule […], trăsnetul să nu te omoare,/ Maghiarului să-i încredinţeze această treabă“. În poezia Poporul maghiar, publicată în iunie 1848, acelaşi poet declară că doar maghiarul trebuie să fie stăpân în ţară (adică în Ungaria Sfintei Coroane, compusă şi din Croaţia, Slovacia, Transilvania, Voivodina etc., adică şi din croaţi, slovaci, români, sârbi, germani, ruteni etc.), zice că zilele „neamţului“, comparat cu lipitoarea setoasă de sânge, sunt numărate, ca şi ale altor popoare: „Oare să poruncească în ţară neamţul, slovacul?/ Aici, unde atâţia maghiari şi-au dat sufletul?/ Sângele maghiar a cucerit cu glorie această glie/ Şi milenii la rând au apărat-o maghiarii./ Doar maghiarul are aici drepturi de stăpân,/ Iar cel ce vrea să ni se urce în cap,/ Capul lui va simţi paşii noştri,/ Şi-i vom împlânta pintenii în adâncul inimii…“. În poezia Viaţă sau moarte, din acelaşi an, poetul national Petőfi Sándor îi ameninţă pe „croaţi, germani, sârbi şi români“ cu sabia care „sclipeşte în mâna maghiarului“, îi face pe aceştia „corbi scârboşi“, cu „inimi blestemate“, „hoardă“ din care ungurii aveau să scurgă „ultimul strop de sânge“ sau „cloacă de păduchi“, menită a fi devorată, fireşte, tot de vajnicii unguri. În altă poezie, numită În ziua de Anul Nou (este vorba despre 1 ianuarie 1849), Petőfi îi numeşte pe străini şi mai ales pe germani „hoardă de tâlhari“, „câini sângeroşi“, dintre care nu avea să rămână în viaţă decât unul singur, doar ca să spună tremurând „Vai de cel ce nu-l cinsteşte pe maghiar!“; invocarea finală a diavolului din această poezie ajunge să fie apocaliptică: „Acum Dumnezeu nu ne ajunge, căci el nu este destul de aspru; ţie mă rog, iadule, în dimineaţa de Anul Nou: sădeşte în inimile noastre întreaga ta mânie, să nu cunoaştem îndurare până mai mişcă vreunul dintre nemernicii ăştia pe acest pământ“.

Opinia academicianului este în consonanţă cu cea a reputaţilor eminescologi Dimitrie Vatamaniuc, Alexandru Oprea, Theodor Codreanu, Ilie Bădescu, Nae Georgescu, care şi-au dedicat viaţa publicării, editării şi exegezei publicisticii eminesciene.

Citatul din Mihai Eminescu exprimă viziunea jurnalistului și omului politic vis a vis de politica unei părţi semnificative a elitei maghiare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, într-o perioadă când toate popoarele europene, în special cele care locuiau pe teritoriul fostei monarhii Austro-Ungare, căutau să obțină un grad tot mai mare de autonomie și independență, fie față de Viena, fie față de Budapesta, cele două capitale ale imperiului dualist.

În istorie, sunt binecunoscute supliciile la care au fost supuși românii în Transilvania, în special după anul 1867, când Imperiul Habsburgic a devenit Imperiul Austro-Ungar, iar Parlamentul de la Budapesta a înăsprit condițiile de viață ale acestora, fiindu-le restricționate drepturile civile elementare, în special dreptul la educație și drepturile electorale. Istoriografia românească și străină a fost sufucient de prolifică, subiectul fiind amplu cercetat și fiind suficiente studii și lucrări, pe care se bazează cele susținute de noi, din care putem exemplifica câteva.

În scurtul fragment pe care l-am citat, care face parte din articolul „Ecuilibrul”, scris de Eminescu la 20 de ani, poetul şi jurnalistul român demontează ficţiunea statistică care stă la baza revizionismului. Am menţionat după publicarea citatului, crezând că e important de ştiut, din punct de vedere istoric, că Eminescu a fost urmărit de organele ungureşti şi dat în judecată pentru acest articol, motiv pentru care a trebuit să părăsească Austro-Ungaria. Astăzi, sunt chemaţi să dea socoteală cei care-l citează!