Munţii Făgăraș / Făgăraşului, din Valea Zârna pe creasta principală

A urmat o noapte de vis. Camera curata, padurar amabil si mai ales ospitalier, pat stimulator de vise si somn din acela ne ’ntors, leganat de muzica continua a Zarnei, involburata de topirea intensa a zapezilor cazute in primavara asta nabadaioasa.

Ziua 2-a

Am plecat in susul Vaii Zarnei, cam pe la 6½, ceva mai tarziu decat ne propusesem. Cerul era cam innourat si parca sanse multe de vreme frumoasa nu pareau sa fie. Era dimineata destul de racoroasa si asta parca ne dadea o doza de optimism. Am lasat pe dreapta drumul spre stanele multe din Bratila (vezi harta) si ceva mai incolo pe cel care ducea spre Caldarea Leaotei.

Drumul incepea sa se ingusteze si exploatarile forestiere il cam noroisera. Intalnim in cale un vagon-dormitor apoi, pe malul stang al Zarnei, vreo doua vai abrupte pe care se coborau copacii smulsi cu brutalitate muntelui si, la sfarsitul a doua ore de mers, ajungem in locul in care drumul traversa apa. Zarna avea aici un vad, bun pentru tractoarele care-l traversau. Dar apa era vijelioasa, cam adanca, poate trecea de genunchi si cand ne-am descaltat si am intrat in apa rece, doar cativa pasi am facut si ne-am tras inapoi. Avea vadul prin care ar fi trebuit sa trecem ceva mai mult de 10 m latime si neajunsurile unei traversari riscante ne-au facut sa ezitam.

Excursia parea esuata. Am avut de luat o hotarare grea, a intoarcerii. Dupa esecul de pe poteca Bouretului, asta ne mai lipsea. Trecusera aproape 2 ore de drum facut inutil. La intoarcere, cand am trecut din nou pe langa vagonul-dormitor, ne-a intampinat omul locului, un maramuresan care ne-a invitat sa-i vizitam meleagurile obarsiei sale, cele de pe la Borsa. Cateva vorbe schimbate la repezeala si ne-am continuat coborarea.

Cand am ajuns la Gura Leaotei, singura solutie a venit din partea Florianei. Trebuia sa urcam prin Caldarea Leaotei si apoi pe creasta Fagarasului, in poteca marcata. Si tot in Curmatura Zarnei trebuia sa ajungem. Dar drumul era mai intortochiat decat cel gandit dimineata si daca mai adaugam orele pierdute si timpul se lungea considerabil. Dar alta solutie oricum nu aveam.

Am inceput urcusul pe drumul forestier din Valea Leaota. Urcam si soarele incepea sa intre pe vale si cerul sa se limpezeasca. Norii cei grosi de pana acum se risipeau si seninul cerului ne dadea speranta ca de acum incolo excursia avea sanse sa reuseasca. Din spate, atunci cand intorceam privirile, ne pazeau varfurile cele mari ale Iezerului si turnurile Coltilor Cremenii (foto 2). Drumul s-a ispravit dupa vreo 2 km si a continuat cu o poteca ciobaneasca, cu urme proaspete de la trecerea oilor. Stiam din alta imprejurare, ca traversarea apei Leaotei, parca mai vijelioasa decat a Zarnei, trebuia facuta pe o podisca, pana la stana de tranzit a ciobanilor, in drum catre cea de sus, din poiana de sub caldarea cea mare.

Inainte de a ajunge la podisca stiuta, latraturile canilor au dat de stire ciobanilor ca s-au apropiat niscaiva musafiri. Un baietandru ne-a intampinat si ne-a deschis poarta peste pod. Era si asta o noutate. A cam fost dezamagit baiatul ca niciunul dintre noi nu fuma, dar, bucuros de oaspeti, ne-a ferit de caini si ne-a condus in gospodaria ciobanilor (foto 3). Era cam mare inghesuiala la stana asta improvizata si pe deasupra se mai pregateau si de plecare. Dar ospitalitatea lor a fost fara cusur. Ne-au poftit sa luam loc la masa improvizata din fata stanei si ne-au pus in fata o mamaliga aburinda, cu urda proaspata alaturi si o salata de rosii facuta special pentru noi. Ba ne-au imbiat si cu un strop de tuica de cea buna, galbena, uleioasa, dintr-aceea care se ridica pe peretii sticlei. Dar licoarea de pruna a fost mai mult pretextul lor de a se indestula cu cate un pahar plin. Ne-am asezat la taifas, am aflat de unde eram fiecare si daca am mai fost prin aceste locuri. Ba, unul dintre ei, parea sa-si aduca aminte ca in urma cu vreo 4 ani mai fusesem pe la stana din munte. Nu stiu sigur daca si-a adus aminte de grupul cu care fusesem atunci dar sigur stia ca unul din noi ii lasase o sticluta cu bautura. N-am intaziat decat vreo ½ ora si am plecat mai departe.

Parea ca intalnirea cu ciobanii ne facuse bine si locurile prin care treceam erau din ce in ce mai frumoase. Mai ales Paraul Leaotei, inspumat, trecut din saritoare ’n saritoare, sclipind in lumina soarelui, alcatuia un spectacol unic. Si poteca strecurata cand in apropierea apei, cand urcata sus, pe coasta muntelui, cu firisoare de apa la tot pasul, cu flori in ochiurile de poieni insorite intalnite in cale, implinea frumusetea locurilor. Cu incetul, brazii au pus stapanire pe locurile din ce in ce mai inalte si poteca urca din greu printre radacinile lor infipte zdarvan printre pietrele locului.

Cam peste 1½ ora, am ajuns la stana din poienile Leaotei (imaginea 4). Acolo, baciul, urcat de cateva zile, trebaluia prin preajma, asteptand urcarea oilor. Doar putin ne-am odihnit si iar am pornit la drum. Soarele isi arunca peste noi caldura amiezii. Cerul era stapanit de senin si norisori decorativi. Poteca deocamdata umbla intortochiat prin poiana de dinaintea treptelor glaciare. Urmaream cu ochii pisatoarea cea mare, cascada care trebuia traversata, dupa care ajungeam in treapta glaciara de sus, cu lacurile cele multe.

Apoi am continuat urcusul, destul de domol. Doar ca acum, pe masura ce ne apropiam de creasta, vantul devenea din ce in ce mai puternic. Cand am ajuns in imediata apropiere a crestei am luat o bine meritata pauza. De cand parasisem stana din Caldarea Leaotei trecusera 4 ore. Adapostiti intr-o scoaca a plaiului nici nu ne pasa de vantul care statea sa te darame de cum te ridicai in picioare. Noroc cu cerul senin, care ne dadea certitudinea zilei frumoase pana la capatul dorit de noi, la refugiul din Curmatura Zarnei. Acum aveam ragaz sa privim inauntrul Caldarii Leaota, la cate lacuri erau iesite de sub troiene. Rosu, Musetescu si Mioarele se vedeau bine. Din celelalte, doar crampeie de oglinzi intunecate. In schimb, creasta pe care ar fi trebuit sa venim, cea de pe Muntele Bouretu, se lasa privita in toata splendoarea ei: din marea poiana a Capatanii (vezi harta), din care mai departe creasta urca din greu catre Varfurile Musetescu, Hartopu si Dara si pana catre Fundul Bandei (imaginea 14). Soarele nu le mai lumina in plin, dar si asa succesiunea continua a varfurilor, a seilor inalte dintre ele si limbile numeroase de zapada care le strabateau coastele, sfarsite in locurile in care erau cuibarite iezerele, alcatuiau un spectacol pe care l-am privit indelung. Eram plecati din casa de pe Valea Zarnei de aproape 11 ore si pana la locul de innoptat mai aveam cale lunga.

Am apucat calea plaiului intins de pe creasta muntelui, aflata cam la 2300 m, pe alocuri chiar mai sus. Am trecut pe deasupra ultimei parti a Caldarii Urlei - caldarea de deasupra priponului, cum ii spunea Emilian Cristea - cu un lac mai micut ascuns in ea. Apoi, pana la o sageata buclucasa, aflata acolo unde poteca facea cotul spre stanga, ocolind Varful Leaotei (2312 m), nu ne-am mai oprit. Cam pana aici ne-ar fi scos si hatasul ciobanesc care urca din caldarea parasita de curand, dar atunci n-am mai fi putut admira spectacolul crestei inalte si strafundul caldarii cu ochiuri de apa intunecata indreptate spe cer. Nici la sageata amintita nu ne-am fi oprit daca nu ne-ar fi lasat uimiti varful indreptat spre vest, sageata pe care scria 30 minute pana la refugiul Zarna! Cineva sucise stalpul si cine stie ce lucruri rele s-ar fi putut intampla la vreme de ceata!

Apoi am inceput ocolul varfului, pe o poteca destul de priporoasa, si cand am sfarsit ne-am tras intr-o parte, catre abruptul nordic, in speranta ca vom avea semnal la mobil, sa putem spune celor de acasa cam pe unde suntem. Apoi ne-am continuat drumul. Am trecut pe deasupra Lacului Zarna (imaginea 13), am strabatut din nou plaiuri, hoage stancoase, am traversat limbi mari de zapada, ne-am bucurat de tufele de bujor de abia inrosite si catre ora 7 seara, am ajuns la refugiul cel nou (imaginea 19). Trecusera mai bine de 12 ore de cand plecasem din Valea Zarnei.

Refugiul cel nou ni se parea o oaza de liniste si confort. Aici era aproape cald, locul ni se parea confortabil si mai ales vantul care pana atunci mai-mai sa ne darame nu-l mai simteam. Inauntru era curat si oamenii care trecusera pe aici fusesera unii civilizati. Refugiul este o realizare importanta a oamenilor de munte si ne simteam in el ca ’ntr-un palat!

Ne-am aranjat locurile de dormit, am mancat si noi ca lumea si am iesit pe afara, sa privim imprejurimile. Lacuturile din preajma aveau apa incalzita la soarele care stapanea inaltimile. Cand ne adaposteam de vantul care batea in rafale turbate, razele soarelui aflat la scapatat ne mangaiau de-a binelea. Oarecari conversatii telefonice am mai vrut sa purtam, dar rafalele de vant urlau pe langa noi si nu ne-am facut auziti. Apoi ne-am retras catre somnul odihnitor. Pana catre ora 23 vantul s-a tot repezit ca berbecul in peretii refugiului, apoi, dintr-odata s-a facut liniste. Atunci am zarit raza de lumina intrata pe ferestruica refugiului. Am iesit afara, numai bine sa vad roata lunii pline iesite din spatele crestei Fetei Unse. Era mare cat roata carului si din portocaliul ei se luminau crestele. Cerul era senin, nici urma de nor si speram intr-o zi la fel de frumoasa ca acea care tocmai trecea. Ne-am varit din nou in sacii de dormit, dar multa vreme am tot privit lumina blanda care ne intra pe fereastra.

Ziua 3-a

Am sarit ca arsi din somnul dulce al diminetii. Pe ferestruica refugiului razbatea lumina zilei si cand am deschis usa ne-a inconjurat muntele pustiu. Nu era chiar vremea pe care o asteptam, dar nici sa zici ca peste noi vor veni ploi repezi. Cerul era innourat si petice de cer senin erau peste tot locul. Doar ca nu mai era ca ’n ziua care trecuse. Am fost repede gata si cele cate fotografii facute la repezeala (imaginea 20), sa ne aducem aminte ca am trecut pe aici, nu ne-au intarziat mult.

Am trecut pe langa vechiul refugiu, devenit impracticabil si am inceput urcusul. Am urcat drumul lung de peste Varfurile Fata Unsa, Fundul Langii, apoi al Ludisorului, pe poteca desfasurata pe coastele sudice, ne-am improspatat rezerva de apa la izvorul din creasta, cu apa limpede si rece de s-au aburit peturile noastre, ne-am tot contrazis asupra locului unde ar fi fost Bratila si pana la urma chiar am ajuns acolo (imagini 23, 24). Era locul cunoscut, cu lacul nival din preajma, cu bordurile care tineau adapost si cu potecile spre Iezer si Berevoescu, care aici isi aveau despartirea. Una prelunga, pe coastele sudice ale Bratilei si cealalta in serpentine dese, dar pe cele nordice.

Cand am plecat, am mai privit o data in adancul caldarii. Eram pe versant nordic si zapada putea inca sa ne dea de furca. Cand am inceput sa coboram, pe poteca abrupta, strecurata prin locuri inguste, cu limbi de zapada care trebuiau traversate, am vazut in drum urme de bete de trekking. Ceva mai incolo, pe limbile de zapada, mai erau inca urme ale trecerii altora, inaintea noastra, doar ca acestia urcasera. Am evitat traversarile prelungi, care trebuiau facute cu destula atentie si am luat-o direct pe clinurile cam abrupte, dar eliberate de povara zapezii. Valea nu era prea larga si oricum pe treapta glaciara a caldarii aveam sa gasim semnul de marcaj al triunghiului rosu. Coboram repede. Din urma ajungea pana la noi zgomotul cascadei Paraului Radului, devenit acum inspumat, pravalit de pe treptele inalte.