Ferma animalelor, Şura lui Georgică, refugiul Gera, Munţii Căpăţânii

text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea) 

22-24 noiembrie 2013. Niste colegi intr’ale muntelui ne-au povestit cu entuziasm nedisimulat despre un loc de minune, undeva in Muntii Capatanii. De aici si pana a stabili amanuntele unei plimbari prin locurile acelea nu a fost decat un pas. Dar pasul asta trebuia socotit bine la vremea asta infipta in cea a iernii apropiate, cand lumina zilei era cam scurta. Apoi drumul, care era cam lung pana la locul pierdut in imensitatea plaiurilor nesfarsite ale masivului. Orele care ne trebuiau sa ajungem pana acolo nu erau putine si tarhatul de dus in spate pentru cele trei zile cat aveam noi in minte sa ni le petrecem prin locurile acelea nici el nu era prea usor. Ne trebuia neaparat o masina, dintre cele de teren si mai ales omul care sa accepte sa-si duca ducipalul pe drumurile cam noroite la vremea asta tomnateca. Era o cale mai scurta, care urmarea Valea Cheii si dupa ce trecea prin tunelul de sub Stogsoare trebuia sa urce vartos catre Saua Hadaraului si pe vremea asta cam plangacioasa putea sa fie aproape imposibil. Asa ca am ales calea mai lunga, dar parca mai accesibila, cea care urma drumul Horezului, trecea de manastire si urca pe Valea Lunga, spre Varful lui Roman (vezi hartă la).

La plecare, ne-am imbarcat intr-o masina puternica. Unii, confortabil pe banci. Altii in lada masinii, cam inghesuiti. Cam asa am pornit in drumul catre Horezu. N-ar fi fost lung drumul dar pentru cei din spate a fost un adevarat chin. Asa inghesuiti si doar cu privelisti cam de-a’n daratelea, am trecut de manastirea Hurezului, de colonia dezmostenitilor de dupa aceasta si am inceput sa urcam pe drumul Vaii Lungi. Cunoscusem valea cu ani multi in urma, pe cand urcasem catre inaltimile Capatanii pentru prima oara, prin anii 1967-1968. Pe atunci locurile doar ce fusesera golite de mandretea de padure si lastarite de curand. Atunci descoperisem cantonul de la Varful lui Roman si mai departe si pe cel de la Pietrile Rosii. Acum drumul urca prin padure tanara si trunchiurile fagilor inaltati binisor, dezgoliti de frunze. Drumul fusese de curand modernizat, ba chiar avusese pe el si o imbracaminte de asfalt, dusa cam cat mergea acesta in lungul vaii, dar din ea ramasese doar amintirea. Asa cum mergeam noi, cu ochii indreptati spre locurile din spatele masinii, am zarit Poiana Obasiei, mai apoi locul vechii cabane forestiere de la Bolca si de acolo mai departe am simtit cum urcam din greu. Ne indreptam catre Plaiul Romanului. Peste tot erau drumuri care rascolisera pamantul, indreptate cu rost ori fara rost catre casele de vacanta nou croite.

La un moment dat masina a luat-o pe un drum lateral, coborator si cand in sfarsit s-a oprit, am constatat ca ajunsesem langa noua manastire care se construia pe meleagurile acestea. Biserica nu era prea mare, dar chiliile care o inconjurau erau parca mai numeroase decat calugarii care ar fi incaput in ea la vreme de slujba. Probabil la anu’, tot cam la vremea asta, manastirea va fi gata.

Cand am pornit din nou la drum am presupus ca ne vom indrepta spre creasta muntelui. N-a fost asa, pentru ca aveam sa mai facem un popas, la „ferma animalelor”, loc neobisnuit pentru zona alpina. Erau acolo felurite specii de gaini, cocosi si curcani, unele de pe la noi, altele mai exotice. Mai erau cateva specii de porumbei. Erau si pauni. Apoi, oi si tapi ori berbeci camerunezi, o familie de porci vietnamezi si ce-or mai fi fost pe acolo. Dupa pauza asta neobisnuita am urcat din nou la drumul de sub Varful lui Roman. Cand am inceput sa coboram catre saua de unde alta data zaream cantonul Piatra Rosie drumul era binisor acoperit de zapada. Mai departe am urcat din greu pe urmele altor temerari, tot motorizati. Cand am ajuns in creasta muntilor, la cota 1890 m, eram in Saua Pietrelor Rosii. Ne-am dat jos din masina si prin ceata deasa, cei din fata, care pana atunci statusera pe scaune confortabile, m-au rugat sa le dau ceva repere in drumul pe mai departe. In fata drumul se vedea bine conturat, dar urme proaspete de masina, nici gand. Ceata nu oferea cine stie ce vizibilitate. Am mai urcat, am mai coborat si cand intr-o sa am zarit deasupra muntelui o perdea de brazi cunoscuta am stiut ca am trecut de Varful Cocora - 1899 m. Am mai urcat o coasta si am trecut si de Varful Valeanu - 1847 m. Din apropierea acestuia cobora o parere de drum pamantos, care ajungea la vechea cabana militara. Oare ce s-o fi mai ales de ea? Curand am trecut printr-o umbra de ses montan, punctata cu brazi rari. Langa unul dintre ei ma odihnisem cu ani in urma, intr-un periplu lung, pe cand strabateam intreaga creasta a Muntilor Capatanii. Eram singur si tocmai plecasem de la stana din Curmatura Rodeanului. Atunci era mult soare, acum vremea era pacloasa si parca un pic trista. Apoi drumul a urmat vechea poteca strajuita de brazi si curand am ajuns intr-alt loc poienit, Curmatura Zanoaga. Ultima oara trecusem pe aici pe cand urcasem de la manastirea Bistrita, dar si de atunci trecusera ani nu gluma. Apoi drumul s-a strecurat printre brazi aproape pitici, cei din spatele Varfului Zmeurat - 1938 m. Si toate astea le vedeam prin ferestruica din spatele masinii si parca mersul asta de-a’ndaratelea imi aducea aminte de zilele tineretii. Ceata a cuprins din nou muntele. Stiam  ca urcusul catre Ionascu - 1979 metri e scurt si aproape de nebagat in seama. A urmat coborasul prelung dinaintea Varfului inalt al Priotei - 1954 m, si pe sub coasta lui era croit drum nou.

Sub Varful Gera - 1885 metri am auzit vorbele tari, monosilabice si entuziasmate ale celor din fata: uite-o! Si am stiut ca pana la sura de sub Varful Caprareasa - 1799 metri, nu mai aveam mult. Era locul pe care-l cautam, in care aveam sa ne petrecem zilele care urmau. Nu a mai durat mult pana cand masina a coborat putin si s-a oprit. Era timpul si locul in care ne-am dat jos din incalceala ruscacilor ingramaditi peste picioarele noastre. Tinandu-ne de sale si incercand sa ne dezmortim picioarele am coborat si, pe plai, sub Varful Caprareasa, invaluit in ceata, ne-am indreptat catre locul care avea sa ne fie adapost. Am ajuns repede la Sura lui Georgica, cum aveam sa aflam ca se numeste lacasul asta ridicat in coasta muntelui.

Am deschis usa cu cheia pe care o capatasem din vale si iata-ne in aceasta rotonda cu ferestre de jur imprejur, ca sa ne saturam de vazut muntii inalti care ne inconjurau. Are inauntru cele trebuincioase traiului, o soba cu plita si gramada de lemne afara, cu care sa incropim oarece caldura. De jur imprejur erau mese si langa ele banci - cam inguste, pe care am avut cum ne odihni. Ne-am gospodarit cum se cuvine si ne-am despartit de carausul nostru. Seara a coborat repede peste munte si cand ne-am culcat pe bancile pe care ni le alesesem fiecare, am avut peste noapte timp sa ne bucuram de sclipiciul stelelor aprinse pe taramul intunecat al cerului si ceva mai tarziu si de o ciosvarta de luna, cata mai ramasese din patrarele ajunse la sfarsit. 

Dimineata frumoasa, cu cer senin si soare, care pana la urma s-a aratat de dupa coasta Capraresei. Cam alene, am trecut peste Muchia Capraresei, am traversat drumul pe care venisem si am inceput sa urcam coasta Gerei. Pe poteca era strat de zapada proaspata, cat sa simtim ca a inceput iarna. Soarele si cerul senin ne-au intovarasit pana la refugiul Gera. 

Usa era inchisa, dar privelistea catre creasta Fagarasilor inzapeziti merita efortul facut pana aici. Mai apoi, la capatul potecii ce trecea pe langa izvor s-a ivit in cale troita ridicata de calugarii de la Patrunsa. 

Intoarcerea am facut-o cu cununa Muntilor Capatanii in fata, care-si etala panorama varfurilor inalte. Defilau prin fata noastra Varfurile Lespezi, Govora, Ionascu, Priota, Gera, Caprareasa, undeva mai departat cel al Zmeuratului, iar peste valea estica se ridicau cele ale Coziei si Naratului. Spectacol de vis in ziua asta insorita.

Dupa amiaza a fost una pe masura zilei, dar catre seara au aparut nori alergatori pe bolta cerului si pana la urma ceata a imbratisat muntele. La noi focul ardea in soba si voia buna umpluse Sura lui Georgica.

Peste noapte s-a dezlantuit urgia. O ploaie nemiloasa, torentiala a batut darabana pe acoperisul surei. Pana la ziua a avut timp sa se transforme in lapovita si de asta n-am mai scapat. Cand am plecat de la cabana in care ne simtisem atat de bine afara era ceata deasa si cerul mai cobora peste noi o oarecare burnita.

Am ajuns la drumul pe care venisem si am inceput coborasul. Curand am ajuns la vechiul drum al Carpatinei, care inconjura muntele si ajungea in Saua Hadaraului. Cand l-am cunoscut prima oara era inierbat si umblat doar de ciobanii care coborau spre Olanesti. Acum drumul fusese oarecum largit si se vedea ca pe el mai umblau din cand in cand masini. Pe marginea drumului padurea parea inca protejata si cativa paltini batrani infrumusetau locurile. La Saua Hadarului am ajuns repede. Drumul ocolea prin dreapta siluetele blocurilor de beton ale fostei statii de funicular. Vechea poteca disparuse si ii luase locul drumul cel nou, care cobora vertiginos. Au urmat nu mai putin de optsprezece serpentine care ne-au scos repede pana in Valea Cheii. Acolo am intalnit poteca ce duce la cabana din Chei. Noi am urcat pana la tunelul de sub Saua Stogsoarelor, trecand pe langa impresionantul perete al traseului alpin Brandusa de Toamna, din Masivul Stogsoarele. La celalat capat al tunelului, tovarasele noastre de drumetie, ajunse mai repede, au gasit mijlocul de transport care ne-a adus la civilazitia parasita de prea putine zile. Din satul Cheia unde ajunsesem, ne-a fost usor sa ajungem la casele noastre.

Fusese ultima zi de toamna, dupa care peste munte s-a lasat iarna.

Donează 30 de lei