Româneşte / Moldovenească

Întoarcerea

Margarita m-a luat de braţ hotărâtă şi atentă deoarece nu pricepeam nimic căci era beznă. Aşa cum spusese ea pista de aterizare era stricată şi plină de noroi. Eu nu eram la curent. Margarita, fiind de 19 ani poseda o minte lucidă.

Aceasta fusese prima mea seară de întoarcere în Republica Moldova. Vizita mea a fost foarte plăcută, căci am avut parte de o companie formidabilă. În special, familia Margaritei pe care am cunoscut-o mai de demult.

Ploaia nu înceta. Lumina din apartament era slabă. Acum înţeleg de ce Marisha zicea că trebuie să iau un taxi. “Tu pari iritat” – i-am zis eu după ce îmi sugerase să iau acel taxi. Noi am fost învitaţi de către Marisha la apartamentul ei. Margarita a refuzat politicos, dorea să se întoarcă imediat.

Eddie: “Ar trebui să-i dăm un telefon mamei tale s-o anunţăm că revii.”

Margarita: “Ea nu se îngrijorează pentru mine”.

Margarita zâmbise. Mama Margaritei se agitase când auzise că m-am plimbat 500 de metri. Margarita precaută a ascuns eticheta bagajul în spatele zip-ului a unei genţi verzi de pe umărul meu. Căutând privirea mea ea părea în acelaşi timp veselă şi supărată. Deodată, buzele ei naturale s-au lipit, ochii ei mari păreau mai mari şi supărarea dispăruse.

Eu m-am întors să mă gândesc la ceea ce mi s-a întâmplat acum 11 luni mai devreme.

Comentarii făcute de personajele din istorioarele mele.

Eddie, îţi mulţumim de aceste teze. Sunt foarte drăguţe. Dorim mai multe!!!

Îţi mulţumim că ai descris totul într-o manieră pozitivă.

(despre cele trei paragrafe primate a cărţii inclusiv coperta ei).

Într-adevăr. Eu consider că aveţi un spirit dezvoltat de observare şi un echilibru de a critica. Deasemenea consider că ai dreptate în concluziile tale şi e ceva nemaipomenit pentru mine. Este într-adevăr plăcut să auzi părerea cuiva din alte părţi ale lumii. Te face să gândeşti diferit despre unele lucruri care te înconjoară. E ceva ce te luminează.

Nu ştiam că scrii o carte despre vizitele tale în Republica Moldova, uau, noi toţi vom fi vestiţi! Un lucru minunat! Îmi place recitalul tău.

(citeşti doar jumătate de carte şi deja rămâi impresionat de ea).

Istorioarele tale sunt foarte interesante deci pentru mine va fi o plăcere să le traduc.

Sunt surprins de noile tale idei. Tu doreşti să devii popular cu aceste istorioare. Îmi plac ideile tale.

Îmi plac nespus de mult. Un lucru minunat ai făcut. Felicitări!

Welcome To Moldova ! Chapter 1 (Romanian)

M-am ghemuit gol într-o baie parţial plină în timp ce uşile de lemn au fost închise zgomotos. Banal, dar şi păzite. Am fost dus într-o regiune necunoscută din afara Sorocii. Era miezul nopţii. Hainele mele erau după uşă, bagajul mi-a fost luat şi maşina pe care o închiriasem era la sute de metri de mine. Mi-am pus o întrebare: „Sunt la limita vieţii mele?”

Nadina îmi zise că mă aflu într-o saună. Din păcate încăperea nu semăna cu o saună, căci nu erau aburi de apă în jur. Uram căldura şi conştientizat că eram prins într-o capcană. M-am spălat repede. M-am gîndit că chiar dacă e să fiu găsit în chiloţi de către poliţia moldovenească măcar să fiu curat . Mi-am imaginat-o pe mama, stând cu capul puţin pe-o parte : „ păi , ai fost un prost ” a spus ea . Reflectam cele întâmplate anterior.

Am achitat contul la hotelul Nistru din Soroca şi am plecat cu Nadina şi Sergiu care aveau un loc mai plăcut pentru cazare. Am sosit cu o zi mai înainte şi Nadina nu s-a aşteptat la telefonul meu . Nadina avea 18 şi Sergiu verişorul ei cred că era puţin mai mare . Ei zîmbeau şi m-au ghidat spre nordul Sorocii, spre o cafenea . Aici toţi am luat masa. Ei nu au mîncat mult şi mă priveau răbdător întru-cît purtam o dicuţie prietenoasă . După masă , am fost direcţionat în vale pe un drum neluminat lung şi îngust spre nişte blocuri de apartamente . Era întuneric total . Nadina a dispărut să-şi vadă mătuşa dar s-a întors ca să zică că mătuşa ei nu vroia să mă primească . Acest lucru era îngrijorător . Era 11:15 . „ Nu-ţi face griji ”a zîmbit ea . „ Am o altă mătuşă .” Apoi am fost direcţionat la un magazin . Nadina a intrat şi a părut că a stat acolo un secol . A explicat că are un prieten sau o rudă în magazin .În e-mail-rile ei , Nadina mi-a spus că are o groază de rude . Ea s-a întors şi am ieşit din Soroca într-o suburbie . Călătoria părea să tot continue .

Nu prea îngrijorat am început să caut semne şi borne pe care mi le-am putut aminti. Tot ce-am putut vedea era drumul . Eventual mi-au spus să cotesc pe un drum şi am condus spre o casă neluminată cu un singur etaj . Sergiu a deschis porţile şi a cerut cheile de la maşină . I-am spus Nadinei : „e OK , pot să conduc înăuntru”. Dar Nadina a spus „ acolo sunt obstacole ascunse ”. Eram nesigur şi pentru o secundă am ezitat ca să-mi cîntăresc optiunile . Dar ce alegere aveam ? Şovăitor am întins cheile de la maşină şi am ieşit din maşină precum mi s-a cerut . Sergiu a condus maşina în spaţiul de după porţi . M-am plimbat primprejur . „Care obstacole ? ” Nu am putut vedea nici unul . Am aşteptat . „ Trebuie să ne luăm bagajele ”a spus Nadina .

Porţile erau închise . Ei mi-au luat valizele. Era întuneric beznă şi eu m-am împiedicat de pămîntul nearat . „E oare să se termine aici ?”m-am gîndit . În timp ce-i urmăream am încercat să vizualizez faţa Nadinei şi să-mi amintesc cuvintele ei . Era atît de dulce , atît de atentă , atît de aparent drăguţă peste tot . Putea o fată atît de drăguţă să fie într-adevăr atît de rea ? Nu putea să fie adevărat . Dar în istoria omenirii astfel de lucruri s-au întîmplat deseori . Cu siguranţă nu eram prima persoană frăierită de o fată atît de drăguţă . În orice caz era parte a unui grup de familie şi era aşteptată să-şi joace rolul . Ei au fost surprinşi de sosirea mea timpurie şi rapid trebuiau să facă schimbări alternative .

În timp ce mă spălam m-am întrebat din nou dacă erau ţigani . Era greu de spus întru-cît am văzut fotografii ale unor ţigani din Europa de Est care nu păreau atît de neobişnuiţi . Am găsit foarte puţin despre Soroca pe internet . Oricum nu spunea că ţiganii trăiesc într-o regiune nemarcată, nedefinită în vîrful dealului .

Era un scurt articol despre o fată cu păr roşu numită Anastasia care a căzut pradă acestor ţigani . Ei au vîndut-o spre prostituţie în Rusia . Acolo, evident, a avut parte de vremuri într-adevăr teribile pînă a evada înapoi în Moldova .

Am o altă prietenă numită Alina care a venit din Soroca şi era în au pair în Norvegia . A spus că părinţii ei „ trăiesc într-o regiune nouă şi că acolo încă nu există o adresă”.

Cînd i-am spus asta Nadinei şi că am numărul ei de telefon , ea a spus că-i va contacta . Cu siguranţă numai ţiganii ar contacta ţigani ?I- am trimis Nadinei o copie a „ Biruind Moldovenii în Tenis ” ( comentez despre această carte mai tîrziu ) dar nu i-am spus că o voi trimite .Nu a primit-o . Cu o singură excepţie ( pentru a fi explicat ) cînd lucrurile erau refuzate , toate lucrurile trimise în Moldova ( excluzînd Transnistria ) au fost livrate . Aşa că am testat credibilitatea Nadinei . Ea a eşuat dar ego-ul meu a refuzat să creadă-n asta .Din cauza dubiilor pe care le-am avut , am telefonat-o de trei ori . Nu telefonasem pe nimeni în Moldova pînă atunci . Avea un accent american . Suna foarte plăcut . I-am făcut cunoştinţă cu fiul meu liniştit , William născut cîteva zile în urma ei. Am citit e-mail-urile ei şi am crezut că pot să am încredere în ea . Acum mă simţeam foarte confuz .

Confuz ? Cînd pentru prima oară am contactat-o pe Nadina , ea deja suferise nişte tragedii personale teribile . Verişorul ei a fost brutal asasinat de mafia în Moscova şi nu putea avea nimeni grijă de trup . Bunelul ei murise cu o zi mai înainte . Nu demult un alt verişor i-a murit în Statele Unite. Nadina mi-a trimis o fotografie . Arăta faţa verişorului ei cu faţa ei de-a lungul feţei lui - ceva ce semăna cu pete de sînge şi un craniu şi două oase încrucişate .

Era posibil ca şocuri atît de teribile în combinaţie să-i fi dezbinat personalitatea . Nu era atît de incomun . Ea putea trăi două vieţi . Cu siguranţă puţini oameni care au suferit într- aşa un mod şi-ar fi luat vieţile lor în mîini după o săptămînă de cele întîmplate . Sau dacă aşa făceau , vor fi ei normali ? Am tremurat în timp ce mă uscam . M-am uitat la uşile de lemn . Am socotit că le-aş fi putut sparge dacă ar fi trebuit .

Mă gândeam să raportez sosirea mea în Soroca poliţiei moldoveneşti . Citisem pe undeva că acesta obişnuia să fie obligatoriu în Moldova . Probabil că mai era aşa dacă poliţia vroia să fie pe cît de servili şi penibili pe cît puteau . Problema era că ştiam doar cîteva cuvinte în română . Mai tîrziu cînd alţi prieteni au aflat că am pornit în Soroca de unul singur au fost şocaţi . „ Nu ai luat nici un ghid ?!”Acum mi-am văzut vulnerabilitatea şi stupiditatea mult prea clar . Moldovenii pe care i-am întîlnit totdeauna se aşteptau să am nevoie de ghid oriunde mă duceam . Chiar dacă era doar o simplă plimbare pe nişte străzi din Chişinău . Cu toată înţelepciunea mea m-am urcat în maşină şi am condus prin jumătate de Moldovă de unul singur pentru a sta o noapte pe o adresă necunoscută pe care nimeni înafară de o rudă străină nu o cunoştea . Nadina se opunea să-mi dea adresa mătuşei sale .

A trebuit s-o rog de trei ori . „Aveţi încredere în mine ”a spus ea . Am ghicit că ce mi-a dat în final era o adresă falsă . Explicaţia ei parţială era pentru faptul că nu a primit cartea era că casa în care trăia era doar parţial construită . Mult mai bine decît am crezut .Sergiu s-a oferit să mă bată în stil rusesc cu o mătură de pe perete înainte de a mă părăsi dezbrăcat în baie . În mod pervers aproape că am acceptat în baza faptului că dacă aveam să mă umilesc , să fie în toată intensitatea .

Privind la situaţia mea era evident că am încălcat fiecare regulă din carte .Acum aveam să plătesc preţul . Chiar n acel moment m-am gîndit că trebuie să public „prostia mea” ca exemplu pentru alţii . Le-aş stîrni rîsul şi ei ar putea fi călători mai înţelepţi . Era atît de trist că turul meu prin Moldova trebuia să se încheie la un start atît de promiţător .

Welcome To Moldova ! Chapter 2 (Romanian)

Avionul şi-a regăsit echilibrul în momentul când a atins altitudinea de zbor. Călătoria spre Moldova s-a prelungit cu o zi - a trebuit să rămân în Viena o zi din cauza unei încurcături cu bagajele. Mulţi ar fi considerat asta drept un noroc, dar eu eram furios. Nu vizitasem Viena niciodată până atunci, dar eu sunt un om care ştie ce vrea. Mă întrebam, vor aştepta oare Liliana, Marisha şi Irina “ Blondira “ la aeroport? Va fi oare automobilul închiriat încă disponibil ?

Am început să mă gândesc la ziua trecută. În autobuzul venind dinspre aeroport am întâlnit doi americani. Primul, un avocat extrem de ambiţios, se ocupa cu acţionarea în instanţă a guvernelor şi nu dorea să i se cunoască numele şi nici să i se facă fotografii. ED F**** s-a prezentat ca fiind un avocat agasant care se ţinea după ambulanţe, special ca să-mi testeze reacţia.

În Moldova a trebuit să le explic oamenilor că acest tip de avocaţi sunt consideraţi cei mai răi in SUA, pentru că se ţin după victimele accidentelor. În cele mai dramatice cazuri, victima se poate afla chiar sub perfuzii, când avocatul îşi face apariţia pentru a-şi oferi serviciile şi a-l da în judecată pe vinovat. Ed a explicat că era avocat de apărare a drepturilor omului, că aduce în instanţă guverne, şi că uneori trebuie să aştepte şase sau şapte ani ca să fie plătit.

Fata de pe locul din faţă făcea terapie ocupaţională în Los Angeles. Am intrat în vorbă mai întâi cu ea. O chema Brie – aceasta o formă prescurtată a numelui ei. Urma sa alerge o jumatate din maratonul Vienei. Ed s-a alăturat conversaţiei încă de la început. I-am explicat situaţia mea. Ea mi-a răspuns că îmi va fi dificil să-mi găsesc cazare la Viena într-un răstimp atât de scurt..

O rusoaică de pe locul din faţă m-a rugat să facem schimb de locuri, deoarece fiul ei nu putea sta locului. Am refuzat-o explicându-i că vreau să filmez prin geam cu camera video. Domnul care stătea lângă ea s-a mutat lângă mine. L-am întrebat de ce zboara la Chişinău. Mi-a explicat că lucrase în Chişinău înainte sa înceapă să urmărească cazurile de corupţie în numele Uniunii Europene. Se întorcea acum ca să sprijine drepturile homosexualilor în Republica Moldova. Zâmbind, a spus: „Nouă, olandezilor, ne place să schimbăm lumea”. Iar eu, zâmbind la fel: „Nouă britanicilor ne place să invadăm lumea! “

A doua zi, când i-am povestit istorioara, Liliana a întrebat: „Dar noi, moldovenii, ce facem?” Uşor jenat Incomodat am răspuns: „ Voi vă infiltraţi în lume”. Ea a râs şi a făcut câteva comentarii. Liliana a spus despre olandez: ”Noi nu ne dorim astfel de oameni în ţară”. Am examinat cu atenţie faţa olandezului întrebându-mă dacă aş fi putut să-mi dau seama că era homosexual.

Odată coborâţi din avion în Viena, ne-am plimbat pe străzile pitoreşti până la hotelul lui Brie. Directorul acestuia a sunat la alte hoteluri din zonă ca să-mi găsească o cameră. Ar trebui să adaug faptul că aceasta a fost după ce mi-a spus că exista este un pat de rezervă care ar fi putut fi mutat în camera lui Brie. A urmat un moment de tăcere penibilă, după care s-a auzit vocea lui Ed: „ Aceasta nu se va întâmpla”. Brie a zâmbit şi mi-a spus: „Poate dacă te-aş fi cunoscut mai bine...” aşadar, până la urmă m-am trezit plimbându-mă prin centrul Vienei în căutarea celui de-al cincisprezecelea hotel la care a sunat directorul hotelului.

Copilul de pe locul din faţă mi-a zâmbit şi eu m-am întrebat dacă era băiat sau fată. Nici olandezul nu ştia. Am jucat nişte jocuri prosteşti cu el şi când a dispărut l-am întrebat pe olandez despre starea corupţiei în Moldova. Mi-a spus că în conformitate cu un clasament al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Moldova era cea de-a patra cea mai coruptă ţară din lume. Nigeria era pe primul loc. A continuat să-mi explice că această estimare fusese făcută pe baza unor numeroase şi diferite cerinţe pur arbitrare. L-am întrebat despre propria lui experienţă în acest sens şi mi-a spus că mai demulta examinat cazul unui ministru moldovean care a furat 68 de milioane de dolari. Nu a dorit să dezvăluie rezultatul acestei investigaţii. Cei mai mulţi dintre moldovenii cu care am vorbit erau sceptici în privinta acestui loc patru, iar eu tind să fiu de acord cu ei.

Ed ne-a ghidat spre Biserica Sfântul Ştefan. Mândru, ne-a recomandat să mergem la cea mai veche cafenea, chiar peste drum de catedrală, pentru că aveau acolo cea mai bună cafea dintre toate tipurile de cafea disponibile. Înainte de a ne desfăta cu cafeaua am făcut câteva poze şi i-am filmat pe Ed şi Brie cu camera. Ed m-a văzut filmându-l şi s-a enervat. Era inadmisibil să fie văzut în compania tinerei. A adăugat că acum, că l-am filmat, va fi nevoit să mă prindă şi să mă omoare. Avea duşmani inamici în sectorul său de activitate. Brie părea impresionată. Eu eram uluit. Ed s-a ridicat de la masă pentru puţin timp şi Brie a spus: „Nu-i aşa că e minunat?” M-am uitat la ea cu indiferenţă. Era deja a treia oară când făcea o asemenea afirmaţie. Nu a uitat să adăuge că Ed mi-a fost de mare ajutor.

Îmi venea să zic că preţul pe care l-am plătit pentru asta a fost să mă las ironizat numai pentru ca el să-şi satisfacă egoul.

Ed s-a întors şi a subliniat din nou cât de nemuţumit era de faptul că fusese filmat.

A spus că fusese, mai demult, filmat în secret într-un club de noapte cu două strippeuse. Apoi faţa i s-a luminat şi mi-a spus : “ Nu ştiu cum te-ai fi descurcat tu, dar eu unul pot face faţă la două perechi de mâini. Însă atunci când mă asaltează patru şi din faţă şi din spate, mă văd pus într-o situaţie dificilă.”.

Brie a căscat larg ochii. Strippeuzele l-au dezbrăcat pe Ed de toate hainele şi acest lucru fusese filmat. Brie l-a întrebat de film şi Ed i-a răspuns că prietena lui încă îl mai are.

Mai târziu am verificat camera video, nu era nici o înregistare cu Brie sau Ed. Nici pe filmările ulterioare, cu clădirile din Viena. Mi-am amintit apoi că Ed se jucase cu camera în faţa catedralei, spunând că nu se prea pricepe la astfel de aparate …

Ed ne-a plătit cafelele şi prăjiturile, ne-am luat rămas bun şi am mers fiecare pe drumul său. Dacă stau să mă gândesc că i-am văzut pe Brie şi Ed având o lungă discuţie în doi, probabil că despărţirea lor nu era pe mult timp.

În sfârşit am ajuns la hotel. În drum spre acesta am trecut pe lângă câteva clădiri şi monumente frumoase. Mai târziu, după cină, m-am aventurat la o expoziţie de artă ţinută într-un magazin “la patru ace” cu pereţii vopsiţi în alb. Erau oameni şi înăuntru şi afară. Am făcut cunoştinţă cu una dintre artistele participante şi cu prietena acesteia, a cărei engleză era atât de bună, încât mi-a dat câteva explicaţii foarte clare despre artă. Ea expunea lucrări de artă împreună cu diverse materiale ce atârnau din pereţi. Acest lucru era considerat provocator şi interesant. Un tablou arăta ca nişte serviete aruncate într-un heleşteu cu apă stătătoare sau poluat de nişte elice ce se învârteau, sau ca un fel de vâltoare. Totul arăta foarte real.

Nu era nici un mesaj, sens ori scop ascuns în spatele acestei arte, mi-a spus, ca răspuns la întrebarea mea evidentă. Scopul expoziţiei era să mă facă sa privesc lucrurile altfel. M-am simţit ca un eretic. Am discutat şi am băut vin, bine-dispuşi, aproximativ o oră.

Am început să mă gândesc la cât de deschis este totul pe continent. Nu mai văzsem un asemenea eveniment în Marea Britanie. Am descoperit că cei de pe continent ar putea avea mai multe în comun decât noi, englezii cei conservatori. Să fi văzut un asemenea eveniment în Anglia, m-aş fi dus fără a aştepta să fiu invitat şi fără a anticipa că principala preocupare a celor ce vorbesc cu mine ar fi să facă afaceri.

Aceşti oameni mi-au acordat timpul lor gratis şi cu multă bunăvoinţă. I-am dat artistei 10 euro şi reacţia ei şi a prietenei sale a fost una de extremă mirare. Nimeni nu mai făcuse o donaţie până la mine. Ma aşteptam, oarecum, la o astfel de reacţie.

Avionul se pregătea să decoleze spre Chişinău. I-am cerut olandezului adresa de email.

Prenumele său era Casper.

Să fi fost acesta un nume dubios? Potrivit modului de gândire britanic din anii 1970 şi ‘80 (dacă nu mai devreme), unele nume erau considerate dubioase. Quentin şi Crispin aveau un anumit subtext homosexual.

De cele mai multe ori, oamenii care aveau astfel de nume puteau foarte bine să nu fie decât nişte artişti neputincioşi şi ciudaţi.

Această idee condamna orice persoană cu un astfel de nume la o examinare mai minuţioasă. Casper era un nume dubios, am hotărât eu. Probabil era ceva dubios în mintea lui până la urmă.

Norii au refuzat să se risipească cât timp eu am stat camera video pregătită. Apoi cerul s-a limpezit. Am apăsat pe butonul de înregistrare şi am înregistrat micşorând şi mărind imaginea , focalizându-mă pe lacurile mici şi clădirile înalte. Mă temeam să nu cumva să fie interzisă folosirea echipamentelor electronice în timpul zborului, dar speram ca această posibilă interdicţie nu se se aplice şi camera mea Sony.

Am aterizat şi am fost conduşi spre terminal. Acolo, în timp ce aşteptam să mi se emită viza, am sunat-o pe Barbara şi am rugat-o să le contacteze pe Marisha, Irina “Blondira” şi Liliana. Telefonul meu mobil nu se putea conecta la telefoanele din Moldova. Mai târziu, în Chişinău, mi-am cumparat un alt telefon mobil. Irina şi Liliana nu au reuşit să ajungă la aeroport.

Am trecut pe la controlul vamal. A trebuit să-mi deschid toate valizele şi am fost luat la întrebări de o doamnă blondă, ofiţer vamal. I-am explicat că am 15 prietene în Moldova şi că toate cărţile, DVD-urile şi casetele video erau pentru ele, să le ajute la învăţarea limbii engleze. În timp ce cotrobăiam prin valiză, ea a spus: “Uită-te în ochii mei”. Aşa am şi făcut, şi am fost foarte plăcut surprins de zâmbetul ei cald.

Marisha mă aştepta într-o mulţime de oameni în care fiecare avea notat pe ceva numele persoanei pe care o aştepta. Ea era a doua persoană de origine rusă pe care am întâlnit-o vreodată, după ştirea mea.

Marisha avea ochii albăstrui-verzi, identici la culoare cu ochii mei, puţin apropiaţi, aşa ca ai mei. Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată pe cineva având exact culoarea ochilor mei.

A schiţat un zâmbet puţin răutăcios, pe care am ajuns să îl consider un fel de marcă a ei. Mai târziu am aflat că la ea, acest zâmbet se împletea cu un spirit precis ca de calculator. Marisha m-a condus pânp la biroul firmei Hertz, câţiva metri mai departe. De la ultimul email trimis pe tema aceasta, a reuşit să găsească o variantă mai ieftină de închiriere a unei maşini pentru mine. După ce au fost completate toate formalităţile, am mers la maşina închiriată, un Suzuki Swift turcoaz.

Am ieşit din aeroport şi Marisha m-a atenţionat imediat de faptul că mergeam pe banda greşită. Dar eu eram pe partea dreaptă (corespunzătoare) a drumului. Nu erau semne care să indice că nu puteam s-o iau pe acest drum. De fapt, absenţa semnelor de circulaţie si a bordurilor era o caracteristică a Moldovei, cu care a trebuit să mă familiarizez .

Am întors maşina în clipocit de faruri şi de piuit de claxoane. “Să sperăm că poliţia nu ne-a remarcat” a spus Marisha la fel de calm.

Am condus puţin pe banda din sens opus şi ne-am oprit într-o staţie de benzină unde am făcut plinul .

În curând am descoperit multe gropi care reprezintă o trăsătură caracteristică a drumurilor din Moldova.

Nu existau în Chişinău panouri care să indice unde ne aflam.

Marisha a fost prima din mulţi alţi ghizi care m-a îndrumat să conduc pe mijlocul drumului.

Acolo păreau să fie mai puţine gropi, şi cel mai important era că trebuia sa evit modul haotic de a conduce a maxi-taxi-urilor care transportau majoritatea călătorilor prin capitală.

Maxi-taxi-urile se opresc oriunde, la rugămintea pasagerilor şi dacă te-ai aflat vreodată în ele, observi că în practică, rugaminţile vin fără o înştiinţare. prealabilă. În ciuda faptului că pare a fi periculos, acest sistem e foarte eficient şi ieftin.

Se înnopta şi aveam probleme cu coducerea maşinii. Trebuia să conduc ca de obicei, dar nu exista nici o dungă albă trasată pe mijlocul drumului…

Welcome To Moldova ! Chapter 3 (Romanian)

Am ajuns la o intersecţie nesemnalizată, câteva maşini blocându-ne calea ca să întoarcă în faţa noastră. Am încetinit. Marisha a spus foarte sigură pe ea: “Ai prioritate” şi într-adevăr, maşinile ne-au acordat prioritate.

Am rugat-o pe Marisha să-şi pună centura, dar ea a refuzat. Ba dimpotrivă, stătea aşezată pe marginea scaunului din faţă, privind înainte cu atenţie. Curând am ajuns într-o intersecţie similară, într-o situaţie asemănătoare: “Ai prioritate" a spus ea încă o dată, în timp ce eu încetineam, căutând inutil un semafor sau semne de circulaţie.

Marisha m-a întrebat dacă mai putem lua pe cineva în maşină şi asemenea unui maxi-taxi, ne-am trezit deodată virând oblic către marginea drumului.

Era Virginia.Virginia era prietena Marishei şi partenera ei de afaceri cu care făcusem cunoştinţă în universul virtual al internetului. A zâmbit cu căldură, urcând în maşină. Era ceva cu totul neaşteptat. E totdeauna uimitor pentru ambele părţi să ne întâlnim pentru prima oară în Moldova. Nici una din corespondentele mele nu se aştepta să vin într-adevăr în această ţară.

De ce să vrea cineva să viziteze Moldova, o ţară care a fost descrisă de un autor canadian în una dintre puţinele cărţi scrise despre ea ca fiind “Provincia Pierdută" (Provincia pierdută, aventuri într-o familie de moldoveni, de Stephen Henighan) ?

Un coleg de-al meu, aflându-se în vacanţă la Bruxelles,a întâlnit, într-un mod foarte surprinzător, o moldoveancă ce lucra acolo. I-a spus că vizitam Moldova în calitate de turist.

Ea l-a luat în derâdere, spunând că a nimeni nu vizitează Moldova în calitate de turist.

Virginia mi s-a prezentat pe internet ca fiind foarte calificată şi experimentată în domeniul afacerilor şi momentan fără slujbă. Ea şi-a luat umila sarcină de a publica anunţuri în ziarele locale, făcând publicitate ofertei mele de distribuire gratuită a cărţilor, CD-urilor, DVD-urilor sau casetelor video asumat A plasat şi o fotografie de-a mea alături de anunţurile din ziare. Într-o mare de anunţuri româneşti, în mijloc text mititel în engleză. O parte din materialele pe care le ofeream eu erau copii gratuite ale cărţii “Playing The Moldovans At Tennis” (Cum să joci tenis cu parteneri moldoveni, n.tr.), de Tony Hawks. Virginia a respins orice formă de dialog privind activitatea mea, în schimb a plasat o sumedenie de anunţuri în contul celor 50 de dolari trimişi de mine. De fapt, unul dintre aceste anunţuri a fost copiat de un alt ziar, fapt ce mi-a câştigat o nouă prietenă de corespondenţă din Colibaşi, din capătul sudic al Moldovei.

Marisha m-a întrebat, din partea Virginiei, dacă ar putea primi una din copiile de PTMAT care erau depozitate în apartamentul Marishei.Virginia a citit-o şi la următorul e-mail trimis de mine mi-a răspuns simplu: ”Simţ al umorului?”

De fapt, cartea lui Tony Hawks a produs două reacţii generale: linişte sau amuzament copios. Şi din acest punct de vedere, românii şi ruşii nu erau diferiţi.Virginia vroia cartea ca să discute despre ea cu noii ei şefi de la un club important de fotbal. Fusese numită în funcţia de director de marketing al acestui club. Cartea era despre cum Tony Hawks – un renumit actor de comedie şi excelent jucător de tenis a pariat că va juca şi va câştiga la tenis contra întregii echipe de fotbal a Moldovei.

Clubul Virginiei era unul dintre cele vizitate de Tony Hawks. Câteva săptămâni după aceasta, am întrebat-o pe Marisha dacă Virginia m-ar putea caza în apartamentul ei din centrul oraşului, după cum am vorbit, şi de asemenea dacă ar putea să-mi asigure micul dejun. Răspunsul a fost: Virginia era prea ocupată să-mi pregătească micul dejun. Aşa că am ajuns să locuiesc la Tamara - vecina Marishei.

Am deschiso discuţie cu Marisha cu privire la ce aveam să facem şi încotro să ne îndreptăm. Îmi făceam griji că Natalia şi familia ei nu vor fi acasă să-mi ia geanta cu cărţi, DVD-urile şi casetele video. Vroiam ca toate aceste probleme să fie rezolvate cât mai curând posibil, înainte de a merge la apartamentul Marishei. Cu puţin noroc, în următoarea dimineaţă trebuia să fiu în drum spre Transnistria.

De asemenea se facea târziu şi eram la marginea acestui oraş biyar fără semne de circulaţie şi care avea, după cum se părea, un sistem de circulaţie anormal.

Virginia a sărit din maşină pe neaşteptate. Între timp mi-a venit în minte gândul trist că poate Virginia s-ar fi simţit jignită pentru că nu mi-a răspuns la email-uri. De fapt, Marisha a decis că nu putem face faţă la atâtea cereri deodată.

Din acel moment, nu am mai văzut-o niciodată.

Conduceam într-un întuneric ce devenea tot mai adânc, cu şi mai multe gropi, dar primeam şi mai multe sfaturi de a conduce mai aproape de linia de pe mijlocul drumului .Mi-am încordat ochii ca să pot aproxima lăţimea drumului. Ajungând la un interval pe partea dreaptă, am realizat că mă îndrept către bloc pentru că drumul din faţă era mai îngust. Aceasta era o altă caracteristică neobişnuită dar sistematică a sistemului de drumuri din Chişinău. Dacă această bandă de circulaţie interval era pentru cotirile virajele la dreapta, nu era nici un semn care să indice acest lucru ,ca de obicei, sau erau unele, dar prea vagi ca să fie vizibile în întuneric. Am asteptat sa treacă maxi-taxi-urile.

Claxoanele ţiuiau puternic, ca de obicei. Uneori păreau să fie mai degrabă un obicei social stabilit, decât un avertisment sau reproş necesar.

Welcome To Moldova ! Chapter 4 (Romanian)

Am ajuns acolo unde speram să fie blocul de apartamente al Nataliei. Am păşit într-un coridor întunecos. Nu mirosea a graffiti sau a gunoi. “Ei bine, suntem în Chişinău, nu într-un bloc de apartamente dintr-un oraş englezesc” am reflectat ironic în timp ce am urcat în lift. Acesta a zdrăngănit şi la pornire, şi când cineva a urcat câteva etaje mai sus.Apoi a trepidat şi s-a oprit, hurducându-se viguros când a ajuns la etajul unsprezece.

Am coborât. Mă uitam confuz în jur, căutând uşa potrivită. Holul avea un aer atât de comun, murdar şi necunoscut. Marisha a sunat la uşă în timp ce eu mă uitam împrejur. Uşa a fost deschisă repede de o fată blondă care a spus “Bună”, a zâmbit ruşinată şi a făcut câţiva paşi înapoi. Aceasta trebuia sa fie Natalia. Am încercat să-i găsesc asemănarea cu cele două fotografii pe care mi le-a trimis prin poşta electronică. Am intrat în casă. Am fost prezentaţi unii altora. Faţa Marishei a înflorit într-un zâmbet familiar foarte cald, dar aparent maliţios. Am simţit că plutea un sentiment ciudat de puternic, dar plăcut între toţi cei aflaţi acolo. Efectul era asemenea unei infuzii de adrenalină. O voce lăuntrică mi-a şoptit înca o dată: “ În ce-ai intrat de data asta, Eddie?” Domnul Doneţ şi-a cerut scuze pentru “reparaţiile din casă” într-o descriere aparent lungă. Mi-am imaginat că, în opinia lor, a fost probabil foare scurtă.

Am fost prezentat soţiei sale. Un câine lătra sălbatic. Era Rottweiler-ul încuiat în altă cameră... dar nu trebuia oare să fie doar un căţeluş? În fotografia pe care mi-a trimis-o Natalia aşa era.

Prietenia noastră nu avusese un început tocmai bun . Dând dovadă de o oarecare lipsă de înţelepciune i-am trimis cândva Nataliei un email cu informaţii asupra Legii privind câinii periculoşi şi relatarea de presă care dezbătea subiectul. Natalia avea doar cincisprezece ani şi foarte curând avea să devină cea mai bună amică a mea. Îmi aminteam adesea momentul când i-am văzut prima dată micul anunţ pe site-ul de limbi străine, un mesaj cu litere purpurii. “Cincisprezece ani? Pentru numele lui Dumnezeu, când ai de gând să renunţi?” Oricum, citisem că o mare parte a populaţiei de vârstă mijlocie era în afara ţării la muncă, mai ales în Italia şi Rusia. Aceşti oameni plecaseră lăsând în urmă copii care au trebuit să înveţe să aibă grijă de ei înşişi, copii care ar fi apreciat un sprijin moral, o carte sau o revistă. Existau şi oameni cărora le păsa de soarta lor.

Primii amici pe care mi-i i-am făcut în Moldova făceau parte din această categorie. Dar imaginea pe care mi-o făcusem eu cu privire la această realitate era deformată, căci problema nu era atât de răspândită precum presupuneam. Da, se întâmpla, dar nu chiar atât de des.

Duminică, Natalia avea să împlinească şaisprezece ani. De fapt, tocmai înţelegerea noastră de a-i sărbători ziua de naştere împreună, precum şi faptul că am aflat termină şcoala la sfârşitul lui mai m-au determinat să aleg acea perioadă pentru călătoria mea.Vroiam sa vizitez nişte şcoli din Moldova. Şcoala în care învăţa Natalia era una tocmai potrivită. De asemenea, datorită meseriei mele de contabil, trebuia să-mi aleg sfârşitul unei luni pentru vacanţa mea. Trebuia să-mi aleg o perioadă liniştită ca să pot duce la bun sfârşit un astfel de proiect.

Am căzut de acord să rămân în acea noapte în apartamentul familiei Doneţ. Natalia m-a condus într-o cameră lungă. Acolo urma să dorm. La fel ca şi restul apartamentului, şi această cameră era mobilată în stilul anilor ‘50 sau ’60, dar era o atmosferă plăcută, confortabilă. Eram preocupat de faptul că trebuia s-o contactez pe Liliana, să-i confirm că trebuie să sosească a doua zi ca să putem pleca în Transnistria .Dar mă întrebam…cum să pot face acest lucru?

Domnul Doneţ m-a asigurat că aveau un sistem foarte eficient de transport. “Nu vă faceţi griji, Liliana va sosi mâine”. Aranjamentele au fost făcute la telefon. Liliana urma să fie acolo la zece dimineaţa. Am răsuflat uşurat. Marisha avea un program încărcat şi a trebuit să plece, aşa că ne-am luat rămas bun în grabă.

Ne-am aşezat să mâncăm.

Domnul Doneţ avea o mustaţă largă şi impresionantă, ca a unui mexican. Arăta ca un ca un actor din aşa-numitele westernuri-spaghetti (filme americane a căror acţiune se petrece în Vestul Sălbatic, produse într-un studio italian, cu buget redus, şi filmate cel mai adesea în Spania. Unele dintre aceste filme au devenit chiar foarte populare), numai că accentul nu i se potrivea. Soţia sa era o femeie tăcută şi foarte plăcută. Fiind totuşi ruşi, nu se potriveau stereotipului creat în occident despre ei. Jocul de roluri din filmele de tipul “Războiul Rece” părea acum la fel de credibil ca şi filmele western-spaghetti pomenite anterior.

Aşa că Domnul Doneţ ar fi trebuit să aibă şi el un rolişor, acolo. De fapt, în realitate, domnul Doneţ fusese medic, ceea ce explica probabil felul său încurajator de a fi. Acum făcea jurnalism sportiv. Nu mi s-a părut potrivit să pun prea multe întrebări despre această ocupaţie a dânsului.

Erau pur şi simplu o familie normală. Familia mea îşi făcuse atâtea griji în privinţa faptului că voi întâlni atâţia ruşi. Numai gândindu-mă la asta, mi-a crescut inima şi m-am bucurat şi mai mult atât de masă, cât şi de conversaţia animată.

Primul lucru nou pe care mi-a fost dat să îl cunosc au fost pelmenii.

Welcome To Moldova ! Chapter 5 (Romanian)

Mai apoi mi s-a oferit să mănânc borş. Erau atât de multe feluri de mâncare pe masă şi toate delicioase. După cum am descoperit, în Moldova produsele vegetale sunt crescute într-un sol organic fertil, şi apoi pregătite într-un mod elaborat. Făcând o comparaţie, mâncarea englezească din supermarket pare sintetică şi fără gust. Într-o casă moldovenească, este absolut necesar ca femeia să gătească bine. Ea cumpără produse proaspete de la ţăranii din piaţă - ţăranii sunt de fapt familii de fermieri. Conotaţiile occidentale ale cuvântului “ţăran” nu au nici o relevanţă în contextul din Moldova. Oraşul şi provincia reprezintă părţi diferite ale unui întreg fără de asemănare.

Moldovenii din Chişinău se refugiază vara, fericiţi, în provincie, ca să înoate şi să culeagă fructe. Diferenţa dintre sat şi oraş o reprezintă standardul de viaţă. Locuitorii din orăşele şi din oraşele mari trăiesc de obicei mai bine. Bunicul Nataliei avea o vilă aproape de râul Nistru, la Vadul lui Vodă. Mergeau acolo adesea la sfârşit de săptămână.

Am fost servit cu un vin alb delicios, al cărui gust îmi amintea de vinul spaniol Moscatel din Valencia, un vin pe care obişnuim să-l cumpărăm.

În timpul războiului, bunicul Nataliei fusese rănit la ochi, aşa că a trebuit să suporte ani întregi de durere şi multe operaţii. În ciuda acestui fapt, el a devenit Primul Doctor al Moldovei şi a fost menţionat în rapoartele istorice oficiale. În mod evident, era un model pentru Natalia, care avusese la rândul ei probleme de sănătate pe care le suportase cu stoicism.

La sfârşitul mesei., am servit cafea şi biscuiţi dulci.

Conversaţia s-a derulat cu uşurinţă, pentru că şi Natalia şi tatăl ei vorbeau bine engleza.

Mi s-a explicat că ar fi înţelept dacă mi-aş parca maşina într-un loc mai sigur.

Acesta a fost momentul în care am făcut cunoştinţă cu unul dintre aspectele cele mai caracteristice ale realităţii Moldova, în ceea ce-i priveşte pe deţinătorii de automobile. Se pare că nu era o idee prea înţeleaptă să-ţi laşi maşina într-un loc public.

Domnul Doneţ a schiţat un zâmbet blând şi familiar şi m-a atenţionat că s-ar putea ca maşina să nu mai fie acolo până dimineaţa următoare, sau că s-ar putea să rămână fără roţi. Aşa că m-a condus la o parcare, dar era deja plină. Prin urmare am mers la alta.

Am condus pe un drum scurt, plin de noroi şi de gropi, apoi ne-am oprit în faţa unei gherete de pază din care a ieşit un domn. A urmat o scurtă conversaţie, probabil în rusă. Am întins câţiva lei, în valoare de câţiva penny. Am condus maşina pe terenul brăzdat de grop, bazându-ne în special pe lumina farurilor de la maşină, ca să putem vedea pe unde conducem. În timp ce maşina derapa puternic, m-am gândit cum ar arăta parcarea după o ploaie torenţială. Am găsit un loc de parcare lângă o frânghie de care atârna numărul 65. Domnul Doneţ m-a sfătuit să memorez numărul. Cât o fi oare de sigur să las maşina aici? m-am întrebat, dar observând mai multe automobile scumpe parcate acolo am şi găsit răspuns la propria întrebare.

Domnul Doneţ a dat din umeri - un gest atât de tipic - şi a făcut câteva comentarii, reflectând asupra nesiguranţei situaţiei. Gândurile mi-au zburat la Viena, unde văzusem maşini şi motociclete oarecum mai vechi ca cele din Regatul Unit. Cât de prosperă a devenit în ultimul timp Anglia! Cum se poate schimba norocul!

Trecând atent şi cu paşi mici pe lângă unele automobile de marcă, am reflectat asupra naturii stranii a bogăţiei oamenilor şi asupra standardelor diferite de viaţă pe care economiştii încearcă să le evalueze cu ajutorul unor instrumente lor de măsură arbitrare.

Am traversat strada şi, ajungând pe un trotuar întunecos, am trecut pe lângă un şir de copaci plantaţi la intervale egale şi pe lângă grupuri de oameni ce povesteau din loc în loc. Nu mai aveam mult de mers până la apartamentul familiei Doneţ.

Domnul Doneţ mi-a arătat cum funcţionează dispozitivele din baie. Câinele lătra uneori, când treceam pe lângă uşa de sticlă a camerei unde era închis.

Am mers în camera mea iar mai târziu a venit lângă mine Natalia. Părinţii îi ziceau “Nataşa”.

Stătea dreaptă pe scaun , la fel ca fetele din şcolile publice englezeşti din anii 1960. (Acest amanunt crea confuzie: în Marea Britanie, şcoala publică este o şcoală privată elitistă, unde se plăteşte o taxă de şcolarizare, pentru tinerii care sunt admişi în urma unor teste riguroase.)

I-am arătat Nataliei conţinutul valizei, cărţile şi DVD-urile pe care îmi făcea plăcere să i le las în grijă pentru câteva zile. Desigur, erau câteva lucruri pe care doream să le păstreze pentru ea. Dar ea nu dorea altceva decât să vorbească. Cu un aer gânditor, Natalia făcea pauze între întrebări. Îşi apleca uşor capul, iar şuviţele blonde îi ascundeau parţial ochii. Tot timpul încerca să-şi înăbuşe un zâmbet. La fel ca şi la celelalte fete din Moldova pe care urma să le întâlnesc, pieptul i se înălţa în momentul în care trăgea adânc aer în piept şi se îndrepta de spate pentru a-şi relua poziţia demnă. Nu mai văzusem de mult timp o atitudine ca aceasta, aşa că era rândul meu să mă abţin să nu zâmbesc.

Mi-am amintit că trebuia să dau un telefon. Aşteptam să primesc un document care să-mi permită să mă eschivez de la obligaţia pe care o avea fiecare cetăţean străin de a-şi declara sosirea în termen de 3 zile. Aş fi fost fericit să declar tot ce aveam de declarat, dar nu puteam pentru că nu ştiam unde urma să stau în fiecare noapte de acum înainte. De asemenea, până în acel moment chiar nu avusesem timp. Sistemul acesta este în favoarea străinilor care stau la prietenii lor într-un singur apartament sau în hotel. Nu puteam să nu fiu de acord într-o oarecare măsură cu acest sistem, pentru că există şi infractori periculoşi care îşi bat joc de femei şi copii. Ca mai peste tot, şi în Republica Moldova poliţia duce lipsă de personal. Dar totuşi, preţurile la hotel sunt extrem de mari şi nu sunt făcute publice. Până în anii ‘90, în România autorităţile cereau (impuneau) hotelurilor din ţară să taxeze străinii de şase ori mai mult decât pe români. Când România a făcut cerere de aderare la Uniunea Europeană, una din primele cerinţe impuse a fost renunţarea la această politică. Fără îndoială, hotelurilor li s-au impus taxe împovărătoare Sistemul de impozitare din Republica Moldova este influenţat de ultimele norme lipsite de minte pe care Guvernul preşedintelui Putin le-a impus, pentru a înlocui sistemul mult mai eficient care exista înainte. Acest sistem ineficent a dat greş, întrucât un număr mare de hoteluri din Chişinău s-au închis, în timp ce afacerile având ca obiect închirierea apartamentelor private au început să se dezvolte. Am cerut permisiunea de a folosi telefonul şi am vorbit cu o amică, ce lucra la recepţia unui hotel din Chişinău. Ceva mai târziu, amica mea şi-a făcut apariţia cu hârtie cu antetul hotelului. A trecut acolo numele meu şi a specificat că voi sta douăsprezece zile la acel hotel. Eu i-am întins 15 euro şi am răsuflat uşurat. Ea a trebuit să se întoarcă în mare grabă, din păcate şi nu am mai reuşit să o revăd.

Am povestit despre multe lucruri cu Natalia, bine-dispuşi, până după orele unsprezece noaptea, când a trebuit să meargă la culcare.

După ce a plecat, am aruncat o privire prin cameră. Ca şi la alte apartamente pe care urma să le vizitez, alături de sofaua-pat în stilul anilor ‘50 se afla o mică bibliotecă de cărţi cu uşi din sticlă. Pe acesta se afla o carte mare, cu coperţi groase, pe care mi-o ceruse Natalia. O citise foarte repede.

Am reflectat asupra aşteptărilor pe care le avusesem de la Moldova înainte de a pleca din Anglia. Mă aşteptasem să găsesc nişte locuri murdare şi triste. Nu mă aşteptam ca lifturile să funcţioneze. Realitatea era mult mai bună decât anticipasem.

M-am trezit pe sofaua mea ce imita un pat, m-am aşezat să-mi organizez lucrurile şi m-am uitat lung pe fereastră, la un bloc vecin, din raionul Râscani.

Am făcut nişte fotografii şi am filmat primele minute de când am părăsit aeroportul. Am servit micul dejun în bucătărie şi am anticipat sosirea Lilianei. Am mers în hol şi era deja acolo.

Liliana arăta cu totul altfel decât în fotografiile pe care mi le-a trimis. Se uita lung într-un punct fix. Avea un aer îngrijorat. Liliana era una dintre cele trei fete care ar fi acceptat să urce într-o maşină închiriată cu mine, deşi practic eram un străin pe care-l cunoscuse doar prin intermediul internetului. Asemeni Marishei, Liliana mai întâlnise englezi până atunci, ceea ce probabil a liniştit-o în privinţa mea. În plus, Liliana, la fel ca şi ca şi Marisha şi Natalia, a primit în afară de e-mail-uri şi un scurt filmuleţ cu mine citind din “Playing The Moldovans At Tennis”. Dar asta nu era totul: Aproape că am ajuns să cumpărăm împreună un teren în Moldova. Ca dovadă a sincerităţii mele în acest demers, i-am trimis un CD - o înregistrare cu mine în care îi propuneam acest lucru.

Ea şi mama ei urmau să fie chiriaşii, pentru un dolar pe an. După ce a primit permisiunea de a folosi camera digitală a colegiului, Liliana a mers prin împrejurimi să facă poze mai multor loturi de pământ şi case. În două zile, cât am stat eu acasă, am primit o grămadă de fotografii în format mare. A avut loc atunci un schimb nebunesc de e-mail-uri între noi. Problema consta în faptul că eu aveam prea puţin capital de investit. Într-una din fotografii era reprezentată o parcelă îngustă şi lungă de pământ, alături de care era o baracă fără geamuri, a unui muncitor. Am convenit că am putea construi pe acel teren, deci am sugerat această bucată de teren. Liliana a replicat indignată că nu era pregătită să trăiască în această colibă. Nici măcar nu era sigură. I-am raspuns imediat cu aceeaşi indignare. Ne găseam într-un mare impas – era unul din acele incidente care te fac să râzi şi aproape să plângi când îţi aminteşti de ele. În final, am realizat că nu-mi permiteam casa de care ar fi avut nevoie Liliana şi mama ei. Toate acestea se petrecuseră în aprilie, şi după această ceartă crâncenă m-am gândit ca era mai bine să las lucrurile să se calmeze un pic.

Liliana a început să vorbească. Accentul ei, nici american, nici britanic, suna neobişnuit. Am avut din nou un sentiment ciudat de tulburare. Acesta era un lucru pozitiv. Mai târziu aveam s-o întâlnesc pe Ana, o fată foarte isteaţă şi elocventă care ar fi putut să treacă drept o fostă elevă a unei şcoli publice englezeşti. Ana făcea totul perfect şi avea un zâmbet călduros şi maliţios care părea că spunea: “ Sunt perfectă, uită-te la mine, mai ai nevoie de ceva?” Spunea asta într-un fel amuzant, dar erau nu prea mulţi cei care o credeau.

Domnul Doneţ s-a oferit să ne conducă afară din Chişinău, în direcţia Transnistriei.

Comportamentul celorlalţi şoferi era nebunesc, din când în când. Îmi amintea de cursele cu maşini vechi pe care le-am vazut în adolescenţă. Domnul Doneţ a spus ca americanii refuzau să conducă în Chişinău. Aceasta m-a facut să mă simt mai bine, întrucât consider că de obicei britanicii au mai mult curaj înnăscut.

Domnul Doneţ mi-a zis: “Tu eşti un englez viteaz în căutare de aventuri“. Mă întrebam dacă era vreo ambiguitate în această afirmaţie. Eram oare sortit să sfârşesc ca echivalentul moldovenesc al misionarului în cratiţa canibalilor?

Ne-am oprit lângă o bancă şi am fost îndrumat să intru direct într-un ghişeu încăpător, trecând pe lângă o coadă uriaşă de oameni, ca să-mi schimb nişte dolari în lei moldoveneşti. Am comentat asupra acestui fapt şi Liliana a zâmbit larg. “Vi se oferă un tratament special “ a spus ea poznaş. Când zâmbea entuziasmată, arăta complet diferit. Mă întrebam dacă femeile din Moldova îşi pierduseră cumva abilitatea de a zâmbi aşa, larg, fiind copleşite de ani întregi de îngrijorare. Am pornit mai departe.

Domnul Doneţ mi-a citit gândurile: “Trebuie să întoarcem la stânga aici“ urmat de: ”Maşinile vin din două direcţii“. Eram în mijlocul unei conversaţii, când m-am strecurat spre un loc nemarcat pe un drum plin de gropi, crezând că mă aflu în dreapta liniei de la mijlocul drumului. Am văzut în oglindă că maşinile s-au oprit cu aproximativ 1,50 metri în urma mea, prea departe de o poziţie normală de întoarcere. Totul mi se părea ireal. Exista doar o stradă pe care puteai vira. Domnului Doneţ i se părea totul foarte normal. Găsind un moment oportun, maşinile din spatele meu au virat repede spre acest drum. ”Întoarce“ a strigat Domnul Doneţ .”Nu pot, voi intra în ele“. “Întoarce“ a strigat el iarăşi şi iarăşi până ce am strigat şi eu la el. Evident, se distra. Pentru o clipă m-am gândit la faimoşii tanchişti ruşi care au înregistrat pierderi masive în cel de-al doilea război mondial. Ei bine, m-am gândit eu, curajul trebuie să conţină şi un pic de înţelepciune.

Apoi, domnul Doneţ ne-a ghidat spre ruta principală către aeroport şi Transnistria şi ne-a spus la revedere.

Welcome To Moldova ! Chapter 6 (Romanian)

Împreună cu Liliana, am ieşit din Chişinău pe drumul către frontiera cu Transnistria. Era banda opusă celei pe care călătorisem cu Marisha seara trecută. Apropiindu-ne de intersecţia dintre aeroport şi benzinărie, mi-am amintit de incidentul din seara precedentă şi, relaxat, i l-am povestit Lilianei. Timpul trecea şi în maşină domina o linişte grea. Nu ştiam ce să zic. Situaţia pe care mi-o alesesem era una stranie. Dar ca fiind o persoană căreia îi place să facă totul altfel decât majoritatea, mă simţeam încântat.

Automobilele venind din sensul opus făceau semne cu farurile ca să avertizeze de prezenţa poliţiei. Am rupt tăcerea şi i-am explicat Lilianei care e semnificaţia acestor semne, în timp ce treceam de maşina poliţiei. Acest lucru a spart gheaţa (cum spunem noi englezii). Liliana era impresionată de această convenţie internaţională a şoferilor. Liliana călătorise în lung şi în lat pe acest drum ca pasager dar îi scăpase semnificaţia acestui gest. Ne-a fost uşor, mai apoi, să trecem de poliţiştii moldoveni pe care i-am găsit mai departe în alte două locuri de-a lungul drumului nostru.

Am ajuns la frontiera cu Transnistria. Era acelaşi post de frontieră văzut într-o emisiune BBC despre Transnistria, din serialul "Locuri care nu există “ – despre provinciile care nu sunt recunoscute internaţional. Îmi alesesem cu mare atenţie bagajele. Nu vroiam să am nici un fel de necaz sau dificultăţi. La prima graniţă a trebuit să intru într-o baracă veche – un sediu improvizat – ca să achit o mică taxă pentru poluarea mediului înconjurător. Liliana era sceptică în privinţa scopului acestei taxe colectate. Interiorul acestei barăci de tip vagon era presărat cu nenumărate pete de umezeală. Podeaua nu era dreaptă. Cu siguranţă, chiar şi moldovenii şi-ar fi putut permite s-o înlocuiască. Eram curios dacă această clădire avea vreo însemnătate istorică dar nu am întrebat. Ar fi fost o întrebare prostească.

Apoi am mers la punctul de control propriu-zis de la graniţa moldovenească. Era o clădire tipică scopului pentru care a fost construită. Liliana m-a ajutat să predau documentele fără să pierd timpul. Când am terminat cu asta, autorităţile transnistrene au fost interesate doar de percheziţia portbagajului. Ieşind din vamă, i-am spus Lilianei: “Nici o problemă”. Liliana a răspuns pe un ton încărcat de regret:” Străinii sunt bineveniţi în Transnistria, moldovenii nu".

Liliana m-a condus spre biserica baptistă din Bender. Era situată destul de aproape în vale, pe un drum liniştit, în spatele unor porţi impresionante. Am parcat maşina în curte, am filmat exteriorul bisericii şi am înregistrat o scurtă conversaţie cu Liliana.

A trebuit să aşteptăm ca cineva să ne deschidă uşa bisericii. De fapt, am mers până la casa de vizavi şi am urcat câţiva paşi spre o cameră la etaj, în spatele casei. Acolo s-au adunat pe rând oamenii să asculte predicile din Biblie.

Au adus nişte prăjituri îmbietoare si gustoase şi câteva sticle cu suc de lămâie. Dacă ar fi fost să judec după standardele britanice, calitatea mâncării era excepţională. Dar asta însemna ca femeile din ţara mea să fi uitat arta gătitului şi coacerii prăjiturilor.

Liliana a făcut un test bazat pe Biblie şi cei din clasă răspundeau la întrebări. Un bătrân din dreapta mea mi-a spus că lucrase pentru KGB, dar că îşi dăduse seama de cât de greşite erau metodele lor, aşa că a devenit baptist. A mai spus : “dragostea omenească e egoistă”. Eu i-am spus “Mai bine o dragoste egoistă decât nici un fel de dragoste “ .Mi-a răspuns că dragostea lui Dumnezeu e o dragoste perfectă. Am făcut nişte fotografii cu clasa.

Unii dintre enoriaşi au mers apoi în altă cameră şi au început să cânte. Am înregistrat acest moment pe camera de filmat. Apoi am avut o discuţie. Era prezentă acolo o fată tânără, Ecaterina, a cărui soţ a intrat în timp ce filmam. Ecaterina nu înceta să zâmbească nici o secundă; era în mod evident o fată foarte fericită. Trăsătura ei dominantă era faptul că avea mereu zâmbetul pe buze. Încetul cu încetul, conversaţia a început să se dezvolte şovăitor, în engleză. Toţi erau surprinşi de vârsta mea. Poţi foarte bine să rămâi tânăr atâta timp cât nu fumezi şi îţi laşi barbă, am spus făcând gesturi largi, uitându-mă la femei. Mai târziu am aflat că soţul Ecaterinei se jena pentru că fuma. Am decis să am o discuţie prietenoasă cu el, dar el tot părea îngrijorat de parcă ar fi comis o ofensă. Ochii Ecaterinei au licărit amuzaţi. M-am gândit că fără doar şi poate acesta nu e un zâmbet american unsuros de tipul “Să aveţi o zi bună!”. Cum putea fata asta să fie fericită într-o ţară atât de săracă?

Era prezentă acolo o doamnă cu o constituţie robustă ce avea o haină de blană de un roz strident, neobişnuit. M-a întrebat dacă sunt căsătorit. “Ia jenat” i-am răspuns. Ea şi doamna de alături erau impresionate de tentativa mea de a vorbi în rusă. Doamna a zâmbit călduros. S-a dovedit că era de vârsta mea, căsătorită şi spunea că poate să spună după ochii cuiva dacă e fericit sau nu. Ea era, şi s-a gândit că şi eu sunt. “Ochii sunt oglinda sufletului” – iată o expresie engleză binecunoscută. Apoi a urmat o discuţie scurtă despre religie, după care toţi s-au împrăştiat.

Cele două femei de vârstă mijlocie ne-au însoţit pe mine şi Liliana în biserica al cărei interior era pur şi simplu măreţ. Era destul de mult deasupra standardului mediu al bisericilor din ţara mea. În comparaţie cu bisericile moderne britanice, aceasta părea sa fie o îmbinare de mai multe stiluri diferite. Pictura mare din faţă era aproape în stil catolic. Balcoanele mi-au amintit de bisericile protestante, care au fost proiectate acum câteva secole în aşa fel încât toate părţile congregaţiei să fie la o distanţă aproape echidistantă faţă de predicator.

Scopul acestei poziţionări era de a sparge protocolul social care exista în bisericile catolice în acel timp, căci toţi oamenii sunt egali în ochii lui Dumnezeu. Aşa că protestanţii au început să se îmbrace în haine terne, în culori monotone. Rozul aprins ar fi fost privit de către ei cu o cu dezaprobare puternică. Din fericire, timpurile s-au schimbat. (Credinţa protestantă a apărut la începutul sec. al XVI-lea, când Martin Luther din Germania a protestat împotriva corupţiei din biserica catolică şi a luat parte la rebeliunea victorioasă care a condus, de-a lungul secolelor următoare, la războaie religioase în Europa).

Am scos camera şi am filmat interiorul bisericii, pe Liliana şi pe cele două femei ce aveau patruzeci de ani. Apoi am mers în altă încăpere din biserică. Pe pereţi se aflau desene de-ale unor copii. În acea cameră se găseau de asemenea câteva mese lungi. Aceasta era încăperea în care erau hrăniţi şi îngrijiţi, peste zi, copii fără locuinţă. Ei aveau un binefăcător generos şi în Transnistria, aceasta era o operaţiune de amploare. Liliana a spus: “Mulţi dintre părinţii lor sunt beţivi”.

Valoarea materială a acestei operaţiuni era enormă. Întotdeauna am crezut în ajutorul caritabil cu un scop fix şi direct supravegheat. Probabil că în acest caz era mult mai scump de administrat, dar mult mai eficient. . . Am rămas dezamăgit că n-am putut vedea copiii.

Mi-am luat rămas bun şi am mers la apartamentul mamei Lilianei, în suburbiile Benderului.

Am parcat lângă bloc. Nişte oameni trebăluiau pe afară. Am urcat în lift. Liliana părea neliniştită. Am fost prezentat mamei sale, care era o persoană veselă şi tot vorbea cu mine, după cum se părea în română. “Nu înţeleg”, am repetat de câteva ori. Avea un aer zăpăcit, iar eu zâmbeam. Cred că i s-a părut de necrezut faptul că, fiind capabilă să comunice cu oamenii din jurul ei ani de-a rândul, era acum posibil să se fi intersectat cu cineva care nu avea nici cea mai vagă idee despre ce vorbea. Nu avea un televizor la care să fi putut viziona emisiuni în limbi străine.

S-a creat o situaţie interesantă pentru mine, întrucât eu aveam patruzeci şi patru de ani, iar în Anglia mulţi oameni estimau vârsta mea undeva între 33 şi 37 de ani. În şcoala rusă la care a trebuit să merg, profesorul a socotit ca am douăzeci şi şapte de ani – vârsta Lilianei. Mama Lilianei avea cincizeci şi unu de ani şi soţia mea Barbara, care este cu aproape unsprezece ani mai mare ca mine are cincizeci şi cinci. Când am cunoscut-o pe Barbara, tenul ei splendid si formele ei frumoase m-au păcălit, făcându-mă să cred că diferenţa de vârstă dintre noi era mult mai mică. În Occident este foarte important să te căsătoreşti cu cineva de vârsta ta. O diferenţă de zece ani, în orice direcţie, este considerată prea mare şi as putea eventual să ducă la destrămarea căsătoriei. Se spune că în mod normal, bărbatul trebuie să fie cu până la 5 ani mai mare decât soţia sa . Tatăl meu s-a căsătorit în 1957cu mama, care e mai mică cu treisprezece ani decât el. Şi totuşi , erau încă fericiţi chiar şi când el a murit în martie 2005, la vârsta de 89 de ani.

Mi-am adus bagajele înăuntru şi am întrebat dacă i-ar putea suna pe Anna şi Alexandru. Nu mă simţeam vinovat pentru această rugăminte, deoarece în cartea sa “Playing The Moldovans At Tennis”, Tony Hawks apărea fotografiat într-o cabină telefonică comentând: “În Transnistria, apelurile telefonice sunt gratuite, dar oamenii nu au nimic bun să-şi spună unul altuia”. Aşa că în ianuarie i-am trimis Lilianei această carte, a cărei lectură i-a făcut plăcere. Ea a râs şi a spus: “Asta (faptul că apelurile telefonice erau gratuite) a fost cu mult timp în urmă”. Puteam atribui acest răspuns şi unei posibile lipse de prietenie, după cum am văzut mai târziu.

Liliana şi mama ei nu fuseseră de mult timp la Tiraspol şi aşteptau cu nerăbdare călătoria. Am pornit cu toţii în maşina închiriată să-i vizităm pe Anna şi Alexandru.

La rugămintea mea, Marisha mi-a adus hărţile pe care a reuşit să le găsească şi care erau în număr de trei. Ele acopereau Chişinăul, oraşul Bălţi şi Moldova în întregime.

Dată fiind situaţia dintre Moldova propriu-zisă şi Transnistria, nu m-a surprins că Marisha n-a putut găsi hărţile Tiraspolului şi Benderului. Oricum, era deja trecut de ora 14:00 şi depindeam de indicaţiile oferite de oamenii din partea locului. Un om într-o Lada a spus să-l urmărim cu maşina. Oricum, ne-a trimis în altă parte a Tiraspolului. Îndrumările ulterioare au fost încununate de succes. În sfîrşit am apucat-o pe drumul cel bun, am ajuns la destinaţie şi am parcat maşina nervos. Acolo mai erau parcate alte câteva automobile dar era evident că străzile nu fuseseră proiectate pentru asta.

Am găsit repede locul aproximativ unde locuiau Anna şi Alexandru. Ca de obicei în Moldova, pereţii blocului nu erau mâzgăliţi de graffiti. Aveam senzaţia clară că moldovenii sunt mândri de mediul în care trăiesc şi îl respectă. Am intrat într-o curte brăzdată de foarte multe gropi. Străinii care vizitează Moldova şi dau seama foarte repede că aici se economisesc bani prin neasfaltarea multor suprafeţe de teren şi drumuri. De fapt, acest loc ca multe altele arăta ca un complex de clădiri aproape construite, care au fost înşiruite, abandonate şi ignorate ani de-a rândul. Erau totuşi mulţi copii curioşi care se jucau pe afară. Poate nu e deloc surprinzător faptul că am văzut mai puţini oameni obezi în Moldova decât în alte ţări. şi aceştia tindeau să fie mai în vârstă - mai precis făceau parte din ceea ce noi numim “vârsta de mijloc”. Copiii erau slăbuţi, dar unii erau înalţi. Câţiva din ei alergau în jurul unei mingi de fotlbal ponosite. În timp ce ne deplasam toţi trei spre intrarea în bloc, m-am gândit la mândria cu care proprietarii de noi blocuri construite în ţara mea îndură timp de mai multe luni condiţiile inerente unor clădiri care tocmai sunt în construcţie doar pentru a putea spune mai apoi că au fost primii acolo. Mai târziu vor arăta cu mândrie fotografii ale şantierului. Şi nici măcar nu vor suferi în toată această perioadă. E mai bine să-ţi hrăneşti şi să-ţi educi copiii, decât să cheltui bani pe beton şi asfalt.

Ca şi în celelalte clădiri pe care aveam să le vizitez în Moldova, şi în aceasta numerotarea apartamentelor era neclară. Presupun că fiecare zonă îşi are propriul ei poştas care-şi cunoaşte bine suprafaţa repartizată. Camera video era pornită când am intrat în apartamentul Annei şi al lui Alexandru. “Sunteţi filmaţi” am zis eu şi ei mi-au răspuns cu veselie.

Anna preda engleza într-o şcoală publică şi Alexandru era ofiţer în forţele de menţinere a păcii, de origine rusă. El apărut să fie destul de supărat pe mine, în momentul când am contactat-o pe soţia sa pentru prima oară, în decembrie şi ianuarie. Anna mi-a trimis o fotografie cu Alexandru la ţară, în care el îşi sprijinea capul pe umărul Annei, cu o privire dură. Era singura fotografie cu el pe care am primit-o. Relaţiile dintre noi s-au îmbunătăţit după câteva luni. Oricum, m-am gândit că nu mi-aş fi dorit să intru într-o confruntare cu el, iar el să fi avut un Kalashnikov în mână. Cu cincisprezece ani mai devreme Alexandru ar fi fost inamicul meu. Un articol dintr-un ziar provenind probabil din arhivele ruseşti ale vremii afirmau că la un anumit moment în anii ‘80 în Armata Sovietică s-a atins gradul cel mai înalt de alertă naţională. Nu mai era mult, şi ar fi ieşit dincolo de graniţă, către Europa Occidentală. Dacă s-ar fi întâmplat vreun incident, aş fi fost recrutat în armată la cei 20 de ani ai me şi trimis să lupt cu oameni ca Alexandru. Pe atunci, el era probabil la grădiniţă. Până prin anii ‘90, prietenia mea cu oameni ca Anna si Alexandru ar fi fost descrisă ca “ajutând inamicilor statului”.

Am scos din geantă un chipiu ecosez scoţian cu păr roşu sintetic ataşat şi i l-am pus direct pe cap lui Alexandru. Ca răspuns, Alexandru a scos un chipiu de camuflaj şi repede i-a prins o insignă a Armatei Ruseşti. A pus chipiul pe capul meu .Acolo a stat până când am ajuns la apartamentul mamei Lilianei. El apoi mi-a pus in piept o insignă care se asorta foarte bine cu tricoul meu suvenir pe care scria “Luxemburg “. Am presupus că era insigna regimentului său. Apartamentul s-a umplut de hohote de râs în timp ce filmam. Uitându-se la Alexandru, Anna a făcut nişte comentarii despre nişte microbişti scoţieni care veniseră în oraş să asiste la un meci de fotbal. Scoţienii Intraseră în vorbă cu toate fetele din oraş, s-au îmbătat Criţă, dar cu toate acestea s-au purtat bine. Anna a scos nişte fotografii cu familia şi prietenii ei.

Ne-au împărţit din mâncarea şi băutura lor. Apoi ne-am urcat în maşină şi am mers până la Palatul Căsătoriilor, undeam filmat mai mult. După aceea am vizitat Grădina Botanică. Birourile Presedintelui Smirnov erau vizavi, într-o clădire dreptunghiulară, mare şi elegantă, dar construită într-un stil modest. În afară se puteau vedea reminescenţe ale aclimatizatoarelor rămase de la clădirile americane din vremurile dinainte. Pentru un om şi o familie cu o putere şi o avere atât de faimoasă, felul în care economiseau părea neobişnuit. Nu erau luate nici un fel de măsuri de securitate mai deosebite.

Mi-am aminit de un articol de pe internet despre cineva care a făcut fotografii unei clădiri importante din Transnistria şi a fost înhăţat de gardianul care era ascuns în tufişuri .Cu inima-n dinţi am făcut, dintr-un unghi oblic, nişte fotografii celei mai importante clădiri din acest oraş. Nimeni nu mi s-a opus. Probabil autorităţile transnistrene şi-au schimbat mentalitatea – care mie mi s-a parut teribil de brutală.

I-am ajuns din urmă pe ceilalţi. Alexandru a luat camera. Ne-am plimbat prin Grădină, unde Alexandru a filmat cel mai mult.

[N.B. in any case of doubt or concern about comments made, refer to original English version. I only know about 200 words of Romanian – Eddie].

Welcome To Moldova ! Chapter 7 (Romanian)

Am explorat toată Grădina Botanică. Anna a explicat că odinioară, aceste grădini au fost fala expoziţiilor Uniunii Sovietice. Multe cercetări şi experimente erau realizate acolo. Acum, deşi bugetul fusese redus drastic, încă se mai cheltuiau mulţi bani şi multă energie pentru aceste grădini. Anna ne-a atras atenţia asupra unor specii de plante noi - rezultatul unor cercetări şi experimente recente. Anna era mândră de aceste grădini şi şi-ar fi dorit să aibă mai mult timp liber de petrecut acolo. Am făcut câteva fotografii cu noii mei prieteni. Un alai de nuntă a trecut pe lângă noi .Am mers înainte. Liliana s-a aplecat în iarba înaltă şi după câteva încercări a ridicat un fluture. M-am gândit că nu făcuse un lucru bun (cel puţin din punctul de vedere al mentalităţii occidentale) şi am certat-o cu blândeţe. Liliana era amuzată. Brusc am înţeles-o. Liliana simţea că avea atât de puţin pe lumea aceasta încât aprecia orice îi era încredinţat. Niciodată nu a cerut nimic dar când avea ceva în posesia ei, acel lucru era într-adevăr al ei.

Un coleg american de la biserica creştină a certat-o pentru fotocopierea, unui material care probabil era protejat de legea drepturilor de autor. Când ne-am întors la această discuţie, în apartamentul mamei ei, i-am spus că era o “zonă gri” din punct de vedere legal şi am început să extrapolez subiectul. Dar ea nu a fost de acord cu nimic din cei spusesem. “Dacă un lucru este al meu pot face ce vreau cu el” a afirmat cu un zâmbet feciorelnic. Într-o ţară ca Moldova, Liliana avea dreptate într-un anumit sens. Dacă persoana care o certase ar fi trebuit să trăiască cu 100 de dolari pe lună, tot mutându-se dintr-un apartament în altu cu toate lucrurile ce-i aparţineau şi ar fi trebuit să-şi întreţină şi mama, care se afla în altă provincie, atunci ar fi avut o altă atitudine. De obicei este o greşeală să încerci să impui un cod de legi străin într-o ţară ca Moldova.

În Moldova, regulile general aceptate nu se aplică. Şi totusi, dacă te îmbolnăveşti este sigur că vei primi tratament medical la preţ redus sau chiar gratis. N-ar trebui să fie asta o regulă normală în orice ţară civilizată?

Ne-am pornit înapoi pe drumul pe care am venit. Alexandru mi-a arătat un iepure sălbatic şi a trebuit să merg să-l filmez. Ajungând la rezidenţa preşedintelui Smirnov, un oficial din spatele gardului înalt de sârmă ne-a direcţionat să ocolim clădirea prin partea cealaltă. Am ieşit din parc. Câteva străzi mai departe, un beţiv a ieşit în stradă în faţa noastră, clătinându-se. Avea un ochi închis, şi se uita înainte cu o privire furioasă şi dezorientată. Am mers să aruncăm o privire prin magazine. Erau două sau probabil trei pe care le-am putut vizita în centrul oraşului Tiraspol. Primul era un magazin de artă. Înăuntru erau picturi şi covoare. Am intrat apoi într-un magazin de vinuri, unde Anna a insistat să cumpăr o sticlă de cognac Kvint. Am deschis-o acasă şi am avut parte de două săptămâni de mici degustări extrem de plăcute, deşi de obicei sunt un consumator de vinuri uşoare.

Am ieşit din Tiraspol gândindu-mă că vom face doar o plimbare prin împrejurimi, dar aceasta tot continua şi continua. Alexandru striga din când în când din spate “Eddie Shumacher”. M-am gândit că o spunea în glumă, dar mai târziu Liliana mi-a explicat că fusese foarte îngrijorat. “Eddie ignoră toate semnele de circulaţie”, strigase el în rusă. Din punctul meu de vedere, semnele în chirilică pe care le vedeam nu puteau însemna nimic ! Toată lumea care se afla în maşină atunci s-a mirat că nu am fost opriţi. Acest noroc a fost atribuit mai apoi faptului că încă purtam chipiul de militar.

După un timp mi s-a spus să cobor din maşină şi să o iau pe pe un drum îngust, spre o casă cu un etaj, aflată într-un şir de case la fel. Am intrat în curte. Se produsese o confuzie, evident nu eram aşteptaţi, dar mai târziu a urmat o recepţie foarte prietenoasă. Oamenii în curtea cărora intrasem m-au informat că familia Lilianei locuise mai demult cu două uşi mai jos şi nu şi-au mai văzut vecinii de ani de zile.

A fost adusă o masă afară şi o fetiţă ce avea probabil vreo şase ani a pus tacâmurile. Avea o expresie foarte serioasă şi hotărâtă, dar era evident că se bucura.

Ne-am aşezat la o masă pregătită în mare grabă, în doi timpi şi trei mişcări (după cum spunem noi britanicii) dar cât se poate de plăcută. Am băut mult vin bun de-al casei, de fapt am băut cam prea mult. Toţi se veseleau peste poate. Nu am înţeles nici o boabă din ce spuneau. Un om în vârstă mi-a arătat pământurile lui în timp ce Alexandru filma. Păcat că am înţeles doar cu mare greutate câte ceva din ce mi-a spus. Privind peste câmpuri, departe spre orizont am simţit şi înţeles veşnicia naturii şi legătura dintre ea şi această familie.

În martie şi aprilie am corespondat cu Liliana prin internet în vederea achiziţionării unei case în provincie. La vizita mea, Liliana a fost foarte drăguţă şi mi-a arătat toate aspectele vieţii în Moldova. I-a adus multă satisfacţie să vadă cât de mult aş fi putut suporta şi care era reacţia mea. Era timpul să plecăm, dar această familie nu avea aceeaşi impresie. Am stat o jumătate de oră lângă maşină afară din curte, schimbând fraze politicoase. Am fost cuprins de o panică iraţională gândindu-mă că s-ar fi putut să nu ne lase să plecăm, dar mi-era şi frică să nu cumva să plecăm într-un mod nepoliticos. Ţăranul în vârstă mi-a dat o sticlă de plastic de 2,5 litri de vin roşu cu gust de fructe. În cele din urmă, la apusul soarelui, eram pe drum.

Mai devreme în acea zi, când împreună cu Liliana ne apropiam de graniţa cu Transnistria, ea a întrebat: “Cine v-a sugerat să închiriaţi o maşină ” ? “Marisha” i-am spus (deşi nu eram sigur deloc). “Este o greşeală” a spus Liliana. Mă gândeam ce crede despre asta acum. Apropiindu-ne de Tiraspol, am văzut un om beat mergând pe mijlocul drumului, cu spatele la noi. Se clătina ca şi cum ar fi mers după linia drumului. O maşina ce venea în direcţia noastră a trecut în viteză pe lângă el. Liliana a început să strige în momentul în care eram la câţiva metri de el. A crezut că s-ar putea să îl lovim. Eu eram convins că până şi unui om treaz nu i-ar fi fost uşor să sară iute în lateral, astfel încât să ajungă sub roţile maşinii. Pe urmă, chiar şi beţivanul trebuia să înţeleagă situaţia în care se afla. Am trecut în viteză pe lângă el şi Liliana s-a supărat pe mine.

Am ajuns înapoi la apartamentul Annei şi al lui Alexandru. I-am dat lui Alexandru o jachetă de luptă a Armatei Britanice cumpărată la mâna a doua. Într-adevăr aparţinuse unui soldat, avea chiar şi numele acestuia cusut în interior. Mâneca stângă a jachetei avea urme uşoare de zgârieturi.

Magazinul de vechituri al armatei avusese doar mărimi mari. Mă îngrijoram că-i va fi prea mare, dar Alexandru era mai înalt decât mă aşteptasem. Alexandru era încântat, se admira în oglinda din dormitorul lor.

I-am dăruit de asemenea un mic poster cu rangurile din Armata Britanică. Alexandru a arătat spre cele două dungi ale caporalului şi a spus entuziasmat: “Caporal, asta sunt eu”.

Am întrebat-o pe Anna despre progresul lui Alexandru în însuşirea englezei. Ea a schiţat un gest caracteristic, şi-a ridicat ochii spre plafon, a oftat şi şi-a inclinat capul cu o expesie amuzată.

Anna ne-a arătat fotografii ale familiei lor şi ale prietenilor din albume şi pe DVD player.

Subiectul evolua către rolul lui Alexandru în calitatea sa de ofiţer de menţinere a păcii. Avea fotografii cu prietenii săi din armată, soldaţi aflaţi alte două colţuri ale ale lumii. A menţionat că unitatea lui a folosit T70. “Nu cumva vrei să spui T72?”l-am întrebat gândindu-mă la faimosul tanc al Armatei Ruse. Dar nu, ne-a arătat un videoclip de trei secunde cu el învârtind în aer greoaia mitralieră Mândru, ne-a arătat imaginile acestea de mai multe ori.

Alexandru era un cetăţean transnistrean născut şi crescut acolo. Mass-media din occident s-ar fi mirat poate de faptul că el este soldat în corpul rusesc al forţelor internaţionale de menţinere a păcii. Un corespondent BBC l-ar fi întrebat probabil faţă de cine este loial, dar această întrebare nu ar fi avut în vedere tocmai cel mai importat aspect. Dacă Alexandru s-ar fi născut în Sankt Petersburg, motivaţiile şi acţiunile sale ar fi putut să fie diferite în momente de criză. Într-adevăr, dacă ar fi fost martorul haosului şi distrugerii cauzate de război în propria lui provincie, atunci cu siguranţă ar fi fost mult mai dornic să pună mâna pe arme. Alexandru ne-a spus clar că el crede cu tărie în menţinerea păcii. El combina acest punct de vedere cu dragostea pentru tot ce ţinea de arta militară!

Anna ne-a arătat nişte fotografii de sărbători cu artificii în Tiraspol. Eram şocat de de veritabila ei mândrie pentru Transnistria. Cu câţiva ani înainte ani înainte, Anna se înscrisese să studieze româna în oraşul ei, Bălţi dar s-a simţit discriminată şi s-a mutat cu studiile la Universitatea de la Tiraspol. Printre altele, i-am făcut cadou Annei o carte acoperind cea mai bună moştenire a limbii engleze.

Era deja târziu şi Alexandru s-a oferit să ne conducă spre ieşirea din Tiraspol. Apropiindu-ne de o intersecţie, am cerut indicaţii. Alexandru a spus: “stânga, dreapta”.

“ Hotărăşte-te!“ am spus eu. S-a dovedit că nu ştia cum se spune in engleză “drept înainte”. Spera să înţeleg. L-am lăsat pe şoseaua principală spre Bender şi i-am urat la revedere.

De-a lungul întregii zile, cu toţii se simţiseră într-adevăr bine.

Toată ziua fusese marcată de o anumită naturaleţe, o tihnă şi o bună dispoziţie pe care am ajuns să le asociez cu moldovenii. Singurele certuri apărute erau între mine şi Liliana. În Anglia, un observator ne-ar fi întrebat:”Sunteţi căsătoriţi?”. Acesta este un exemplu de umor tipic englezesc.

Welcome To Moldova ! Chapter 8 (Romanian)

La cîteva mile de Soroca se afla “Candela”, un monument înalt cu o cupolă pe interior, finalizat în 2004. De la balconul Candelei se poate admira o privelişte frumoasă : valea râului Nistru ce înconjoară Soroca şi Ucraina pe cealaltă parte. Priveliştea e foarte frumoasă când cerul e însorit.

Candela a fost construită în cinstea moldovenilor sau basarabenilor care au încercat să păstreze cultura şi identitatea Moldovei în circumstanţe foarte dificile. Finalizarea construcţiei era preconizată să coincidă cu cea de-a cincizecea aniversare a sfârşitului celui de-al doilea război mondial şi a toată mizeria şi distrugerea pe care a produs-o.

Iată cea mai săracă ţară din Europa nu a economisit nici un leu pentru construcţia acestui monument. Dacă monumentul acesta ar fi fost plasat în altă parte, undeva în vestul Europei, ar fi devenit o atracţie turistică importantă.

Sergiu şi un prieten m-au sfătuit să merg în acest loc după lăsarea întunericului. Au luat maşina închiriată şi m-au lăsat cu Nadina. Ştiau că sunt de treabă şi că Nadina era în siguranţă cu mine. Am avut o mică discuţie, apoi am coborât vreo 600 de paşi de la monument până la locul de lângă Nistru unde Sergiu şi prietenul lui ne aşteptau în maşină. Voi spune întotdeauna un lucru sigur despre moldoveni: orice ar face, oricare ar fi situaţia, ei acţionează într-un stil aparte. Era o noapte de vară caldă, adorabilă şi eram singuri singurei. Aveam o nesfârşită compasiune pentru situaţia Nadinei. Ea trebuia să aibă grijă de ea şi de fratele ei de cincisprezece ani. Ambii depindeau de tatăl lor care lucra în Cehia in construcţii. Era probabil ilegal acolo. Nadina a spus că el şi colegii săi de lucru plătiseră în avans pentru câteva săptămâni de cazare. Li s-au luat banii, dar cazare tot nu au primit. Fe scurt, fuseseră traşi pe sfoară. Situaţia moldovenilor care lucrează în străinătate e adesea dificilă şi dureroasă.

Dacă tatăl ei s-ar îmbolnăvi sau ar deveni incapabil de muncă, nu ar putea să se întreţină nici pe el însuşi, dărămite pe cei doi copii ai lui. Banii nu soseau cu regularitate şi Nadina avea o existenţă foarte precară. Pentru ea era un test al curajului şi al puterii de a trăi chiar şi în lipsa unor resurse. Candela era o mărturie a vitejiei moldovenilor căzuţi în cel de-al doilea război mondial, participanţi fără voie şi victime ale brutalilor dictatori cu ambiţii nemăsurate. Mie îmi era clar că moldovenii s-au gândit că trebuie să-şi înfrunte frica şi să ţină piept provocărilor vieţii cu tot ce au ei mai bun. Valoarea pe care o avea această credinţă a lor era bine exprimată prin “Candelă”.

Ne-am aplecat deasupra gardului balcoanelor şi ne-am uitat la şarpele Nistrului strălucind în lumina lunii. Am început să vorbim şi Nadina a bufnit într-un hohot de râs: “Cred că erai speriat cînd fugeai după bagaj”. Am avut o scurtă discuţie în care am clarificat nişte lucruri, apoi am coborât la maşina ce ne aştepta jos. Eram în mâinile lor pe de-a întregul.

Welcome To Moldova ! Chapter 9 (Romanian)

M-am trezit devreme în a doua mea dimineaţă în Moldova. Eram pe o sofa similară cu cea pe care dormisem cu o noapte înainte, şi atunci dormisem bine. Am hotărât să filmez câteva cadre de la balconul apartamentului. Liliana şi mama ei dormeau în camera vecină. Mama Lilianei m-a văzut şi a încercat să o scoale pe fiica ei, şi preţ de câteva momente am auzit ceea ce mi s-a părut a fi proteste înăbuşite. M-am întrebat cât timp s-a scurs de când vreuna din ele nu mai trecuse printr-o asemenea zi plină de evenimente.

Drama nu a luat sfârşit nici după ce am ajuns la blocul lor de apartamente. După câteva momente de anxietate, încercând să găsim un loc de parcare, şi acela doar lângă garaj, m-am lovit de o problemă legată de instalaţiile sanitare. Am mers la toaletă şi am găsit un vas din care curgea apă inundând podeaua. “Inundaţie , inundaţie” am strigat şi toţi au venit în mare grabă. Am aflat că autorităţile opreau apa în fiecare zi de la unsprezece noaptea până la şase dimineaţa.

Era aproximativ zece şi jumătate. Tocmai luasem deja o cină frugală când am constatat o activitate intensă în cabinele de baie şi closet. "Ce se întâmplă dacă vrei la toaletă după unsprezece noaptea?” am întrebat. Liliana a zâmbit înăbuşindu-şi râsul şi a spus: “Faci o plimbare prin câmp”. Drăguţa de ea, curăţa lucrurile din gentuţa mea de baie peste care se vărsase şamponul. N-am rugat-o eu, insistase să facă asta .

Mi-au arătat un recipient plin de apă în baie. Arăta ca un fel de container utilizat pentru a găti mâncare pentru mai multe persoane. Liliana şi-a cerut scuze pentru apa abia călduţă. M-am spălat stând pe vine.

De îndată ce m-am trezit în acea dimineaţă de duminică, m-am uitat împrejur.

În ciuda faptului că avea doar două camere principale şi o bucătărie, apartamentul era mare. În Anglia, acelaşi spaţiu ar fi fost utilizat pentru a crea două sau chiar trei dormitoare. După ora nouă, Liliana a apărut şi am servit micul dejun. Am filmat totul. Am hotărât s-o sun pe soţia mea Barbara. Aveam la mine două telefoane cu cartele prepay. Pe una aveam un credit de 44 de lire, iar pe cealaltă de 20. Am format numărul folosind-o pe cea de 44 de lire. Barbara era foarte îngrijorată, m-a întrebat de ce nu sunat mai devreme… În ciuda faptului că am vorbit doar câteva minute, am fost uimit să văd că mi-au rămas pe credit doar 11 lire. Aceasta se datora probabil faptului că am sunat din Transnistria. În momentul acela am ştiut că voi avea probleme serioase acasă, căci acesta a fost ultimul apel pe care Barbara l-a primit de la mine.

Mi-am dorit o zi mai liniştită, aşa că am mers cu toţii la Bender cu autobuzul şi ne-am plimbat prin zonă Dând dovadă de precauţie, am lăsat camerele video acasă.

Acolo era o piaţă mare acoperită, cu cu rânduri întregi de cântare identice. Am mers într-un magazin de electrocasnice unde am văzut cuptoare şi maşini de spălat foarte ieftine.

Apoi am mers la o biserică ortodoxă unde erau mulţi bătrâni. Femeile bătrâne îşi făceau cruce ieşind din biserică, şi se ciocneau una de alta fără să observe. Fiecare părea să fie în propria ei misiune de salvare.

Ne-am întors la prânzul format dintr-o varietate uriaşă de feluri de mâncare. Erau aproape numai legume, dar foarte variate, cel puţin conform standardelor din Anglia. În Regatul Unit, o masă tipică conţine ceea ce se poate numi “ Un soi de carne şi două de legume” . A trebuit să refuz multe din cele ce mi-au fost oferite, deoarece era prea mult. Le-am spus: “Ţin regim, şi sincer, nu mai pot, sunt sătul. Pur şi simplu nu pot mânca toate acestea”. Liliana a spus “ de obicei facem cinci feluri de mâncare ”. Eu i-am răspuns: “Încerc să nu mănânc mai mult de 1.800 de calorii şi 30 de grame de grăsimi pe zi. Produsele la pachet pe care oamenii le cumpără din supermarketuri au scrise pe ele conţinutul de calorii şi grăsimi al fiecărui produs. “Liliana a râs: “Vei fi mai gras când vei părăsi Moldova”. Am înţeles amândoi gluma.

După prânz, ne-am aşezat în salon. Timpul ne presa întrucât trebuia să ajungem în Chişinău, la ziua de naştere a Nataliei. Îi spusesem Nataliei că voi fi acolo nu mai târziu de ora şaptesprezece. Aveam la mine filtrul de apă pe care l-am cumpărat pentru ei, pentru că trebuiau să filtreze apa ce venea prin robinet. Niciodată nu mi-au spus cum făceau asta. Am început să vorbim. Liliana traducea părţi din conversaţie pentru mama ei. Am descris primele contacte cu amicii mei moldoveni. Eram uimit de sinceritatea răspusurilor pe care le-am primit. Îmi bucurau inima. Primele emailuri de răspuns le-am primit pe data de 24 noiembrie de la Liliana şi Irina, care a venit la petrecere.

Liliana scrisese: “Moldovenii sunt foarte prietenoşi, foarte ospitalieri, inteligenţi, sensibili la nevoile altora. Ţara noastră e frumoasă, mai ales vara (este anotimpul meu preferat), are multe câmpuri de floarea soarelui, păduri, dealuri (sunt destul de romantică), deşi e săracă”.

Irina a spus ca mama ei era medic pediatru şi că le tratase pe ambele fiice ale primului ministru (V.Tarlev )

Mi-a descris şi salariul mic al mamei sale şi care erau principalele cheltuieli. Apoi a adăugat:

“Poate nu ar trebui să-ţi spun toate astea, dar acesta e modul în care trăim. Şi totuşi, îmi iubesc ţara. Este mică, dar frumoasă, e o ţară verde. Avem mulţi copaci în Chişinău, deci oraşul este frumos de-a lungul tuturor anotimpurilor: primăvara, vara, toamna, iarna. Avem obiceiuri interesante de sărbătorile naţionale, dar de asemenea celebrăm şi unele sărbători internaţionale, cum ar fi Halloween-ul sau Sfântul Valentin” .

I-am povestit Lilianei despre mama Irinei care era medic şi despre un e-mail pe care l-am primit de la o altă fată. Fata mi-a descris în detaliu problema pe care o avea cu organele de reproducere şi a adăugat (am corectat eu un pic engleza ei)

“Mi-am făcut analizele şi peste două săptămâni voi primi un răspuns. Sunt foarte speriată şi plâng fiecare noapte, pentru că vreau să fiu o mamă bună pentru cei trei copii.

Îmi pare rău pentru scrisoarea mea, dar nimeni nu ştie despre asta. Dacă mama ar afla, s-ar prăpădi, mă iubeşte foarte mult. Prietenii mei sunt doar prieteni, iar eu sunt singură.“

I-am trimis toate detaliile Irinei şi am trimis mai departe fetei răspunsul ei.

Problema nu era gravă şi era ieftin de tratat. Fata mi-a răspuns apoi:

”Dragă Eddie!

Îţi mulţumesc că eşti bun şi drăguţ cu o fată pe care n-ai văzut-o niciodată “

Aceasta era una din cele câteva probleme medicale pe care amicii mei mi le-au descris cu o candoare nemaipomenită. Natura acestor probleme părea să se potrivească adeseori cu simptomele bolii cauzate de radiaţii. Nu trebuia neapărat ca aceasta să fie cauza, şi acest gând nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte dacă nu aş fi citit nişte articole pe internet despre efectele dezastrului de la Cernobâl asupra oamenilor din Moldova. Dar s-a dovedit că acesta este un subiect tabu. Am citat expresia engleză:” Este oare acesta lucrul care îndrăzneşte a nu-şi spune numele?” Liliana m-a uimit apoi descriind ce i s-a intâmplat ei în timpul catastrofei de la Cernobâl. În rezumat, ea a ajuns să fie foarte bolnavă şi nu a mâncat o lună întreagă. Suna ca şi cum ar fi fost foarte aproape de moarte. Am întrebat-o dacă erau şi alte efecte pe termen lung. Ea mi-a răspuns: “ De la Cernobâl încoace nu mai am aceeaşi energie. Deseori devin obosită dis-de-dimineaţă. În anii ‘90 ea a început să înveţe engleza şi franceza la nivel avansat dar acum “în toate orele date de Dumnezeu“ (versiunea engleză).

Am schimbat subiectul, am început să povestim despre războiul civil. “ Ce făceai tu în mai şi iunie 1992?” am întrebat-o eu, amintindu-mi că Benderul a cunoscut cele mai crâncene lupte atunci.“ Ne-am ascuns într-o pivniţă într-un sat timp de două zile, în timp ce acesta era bombardat “ a spus pe un ton dur. “Apoi am ieşit într-o maşină şi am fluturat un steag mare de culoare albă.“

Welcome To Moldova ! Chapter 10 (Romanian)

Există oameni care au ca ideal de vacanţă să se bronzeze pe o plajă.

Alţii însă preferă vacanţele active. Dintre care unele pot fi pline de aventuri şi pot chiar include sporturi extreme. Mie îmi plac vacanţele cu activităţi culturale, petrecute în vestul Europei. Îmi plac puţin senzaţiile tari şi chiar agreez un strop de risc, dar în Moldova eram pe cale să primesc mai mult decât mă aşteptam. A fost ca o cursă pe montagne russe.

Am mers la garaj şi am luat maşina de unde o lăsasem : puţin în afara parcării, dar în faţa cabinei paznicului. Liliana a spus că Alexandru ne-a sfătuit să n-o luăm pe ruta normală dinspre Bender. Era cel mai probabil ca acel sfârşit de săptămână să fie dificil, oficialii având de furnizat personal pentru postul vamal. Această informaţie mi-a fost folositoare. De asemenea, am stat peste 24 de ore fără sa raportez la vreo staţie de poliţie. Pe internet am citit că străinii care stăteau în Bender trebuie să se prezinte la staţia de poliţie de la Varniţa. Concluzia era că nu prea puteau apărea probleme pentru străini, dar nu puteam fi sigur de asta. Eram pe cale să ne apropiem de Varniţa, raportată internaţional cu câteva luni mai devreme ca fiind scena unor proteste şi tulburări la graniţă.

Din punctul de vedere al distanţei, cea mai rapidă cale era un drum plin de noroi şi de gropi care se întindea pe câteva sute bune de metri pornind de la parcare. Acest drum ocolea postul vamal, dar am înţeles foarte repede din ce cauză autorităţile nu credeau că el reprezenta o perspectivă viabilă pentru şoferi.

Tatăl Lilianei ne-a însoţit. Deja îmi doream foarte mult să am puţină linişte. Am pornit - drumul era mizerabil. Liliana a sugerat să virăm pe un drum lateral şi apoi să urcăm din nou la drumul principal, aşa că am coborât o pantă abruptă. Partea de jos a maşinii se lovea în răstimpuri de noroi. Maşina, condusă foarte atent şi uşor, se clătina violent în toate părţile. Mici grupuleţe de oameni s-au adunat să privească spectacolul. În final am atins baza pantei.

Şi atunci am privit drumul ce se întindea înaintea noastră. Era plin de băltoace mari, de cine ştie ce adâncimi. M-am gândit un pic şi mi-am spus că e prea riscant să continui. Era destul de greu să încerci să o scoţi la capăt în noroiul în care ne aflam. Pe deasupra, mai aveam o alta problemă. Îmi rănisem picioarele alergând şi acum tocmai se vindecau. Era o problemă veche şi ştiam foarte bine ca prea multă tensiune în picioare mi-ar dăuna mult. Ar fi trebuit să jonglez şi mai agresiv din pedale.

În timp ce spectatorii curioşi priveau la idioţii din maşină, conversaţiile dintre mine şi Liliana deveneau tot mai tensionate. Lilliana a insistat să încercăm să trecem peste băltoace până pe partea cealaltă. Eu m-am gândit la cât de mult o fi avut de suferit în trecut în Transnistria, fiind cetăţean moldovean de descendenţă românească. Simţeam că explodez.

Oricum, am întors maşina şi am urcat înapoi pe pantă. Uneori roţile îşi pierdeau strânsoarea şi maşina aluneca pe alături. Ne-am întors până în vârf şi am mers mai departe. Fundul maşinii era plin de noroi. Îmi făceam griji pentru ţeava de eşapament şi ascultam atent toate sunetele pe care le scotea maşina. În sfârşit am ajuns pe drumul principal. Nervos, am oprit şi am examinat fundul maşinii care era acoperit de noroi. Părea în stare bună. Era timpul să ne luăm rămas bun de la mama Lilianei, şi acestea nu erau circumstanţele cele mai fericite.

Liliana mi-a spus că mamei ei i-a făcut plăcere să mă aibă ca oaspete, şi că eram oricând binevenit înapoi. Având în vedere toate cele întâmplate, Tuturor ni s-au părut amuzante aceste cuvinte.

Ne-am despărţit cu zâmbete calde pe buze. Pe parcursul tuturor păţaniilor, tatăl Lilianei a savurat liniştit şi calm aventurile noastre. Câteva mile (sau kilometri) mai sus pe drum, am menţionat “uliţa plină de noroi” peste care am trecut. “Drumul” a spus Liliana . “Acesta nu e un drum”, am spus plin de indignare.“Este un drum moldovenesc” a insistat Liliana.

Am ajuns la graniţa cu Transnistria şi am fost purtaţi prin vamă, de colo-colo. Apoi ne-am oprit lângă un fel de balcon, în care se înghesuiau cinci ofiţeri vamali. Purtau nişte uniforme negre, elegante şi zâmbeau, vorbind cu Liliana care roşea. Se simţea o tensiune încărcată cu testosteron, dar atmosfera era plăcută. Urmăream acest proces cu interes. Era cald acum şi era bine să nu fii în soare. Poate păream relaxat şi prea interesat, întrucât ofiţerii i-au spus Lilianei că m-au crezut jurnalist. Se pare că un alt ziarist îi vizitatse în săptămâna dinainte. M-am întrebat dacă nu era de la ziarul “The Guardian”. În avion, m-am uitat peste umărul cuiva şi am fost surprins să văd un articol despre Transnistria în “The Guardian”.

Când persoana a lăsat deoparte ziarul, l-am ridicat şi i l-am dat Annei. Nu era un articol prea bogat în informaţii pentru cineva care a mai citit despre Transnistria. Se folosise expresia obişnuită: “o gaură neagră”.

Şi olandezul folosise aceste cuvinte. Dar cum se explica această expresie? Într-adevăr se referea la situaţia economică, politică şi juridică. Jurnalistul a scris că unul din trei oameni poartă haine militare în Transnistria, afirmaţie pe care am găsit-o neconvingătoare. Nu am văzut pe nimeni în Transnistria îmbrăcat în uniformă - ceea ce a fost o dezamăgire pentru mine. Probabil era aşa pentru că era sfârşit de săptămână. Oricum am avut impresia că vameşii credeau următoarele: cu cât oameni din presă vizitează mai mult Transnistria, cu atât mai bine. Ziarul n-ar fi făcut altceva decât să relateze despre cât de rele erau lucrurile şi să-i amuze pe vameşi, în cazul în care articolul ar fi fost tradus.

Bărbatul în negru s-a gândit că Liliana era interpreta mea, dar a sugerat mai mult decât atât…”Ai grijă să fii plătită bine pentru ceea ce faci”, tot repeta ofiţerul, în română.

Din nou pe drum, am văzut copii lângă marginea drumului vânzând ceva ce semăna cu cireşele. O maşină venind din sensul opus ne-a făcut semn cu farurile şi faţa Lilianei s-a luminat. Am văzut cum poliţia a oprit fără nici un motiv, pe partea opusă a drumului, un camion alb care se mişca lent. A fost un act complet arbitrar. În orice caz, mi-am amintit că citisem despre o fată moldoveancă forţată să se prostitueze care a profitat o asemenea situaţie pentru a scăpa de peştele său brutal, şi a ajutat indirect şi alte victime ale acestui bărbat.

Am mers mai departe prin Chişinău fără alte incidente.

Liliana a spus că şi-ar fi dorit să conducă. Am ajuns la blocul familiei Doneţ fără alte ocolişuri. M-am uitat la fundul maşinii. Din cauza gropilor, aproape tot noroiul se scuturase.

Familia Doneţ hotărâse să amâne ziua de naştere a Nataliei din cauza unor chestiuni egate de bunicul ei. Am început să filmez cu camera. Atmosfera era sumbră, în parte datorită faptului că purtam insigna şi chipiul militar.

Insigna nu era una a vreunui regiment. Celebra victoria armatei transnistrene în apărarea patriei în timpul razboiului civil. Eu nu aveam idee de asta. Domnul Doneţ era rus de origine, dar în cursul şederii mele anterioare, subliniase faptul că era moldovean. Punctul său de vedere asupra situaţiei era că în timpul regimului sovietic, oamenii aveau posibilitatea de a alege, doar că puţini oameni ar fi fost dispuşi să ajute. “Tovarăşe, poţi alege această opţiune, sau opţiunea cealaltă.” Dar dacă alegerea uneia dintre ele te conducea cel mai probabil la prosperitate şi noroc, atunci cealaltă era echivalentul unei căderi într-o gaură neagră, şi adeseori nu primeai nici o îndrumare, nici un sfat. În Moldova post-sovietică, oamenii te ajută, dar dacă crezi că sistemul sovietic a fost un lucru bun, atunci probabil nu vei avea nevoie de sfatul lor. Am fost surprins de această perspectivă logică neobişnuită.

Ne-am aşezat să mâncăm.

A sunat telefonul Nataliei şi ea mi l-a întins mie. Am răspuns. “Eşti Ana sau Anna sau Anea?” am întrebat, spunând pe litere prenumele şi rostind şi câteva nume de familie. Eram îngrijorat de feţele zâmbitoare dimprejurul meu. La telefon era Ana şi urma să sosească în răstimp de-o oră.

După masă a sosit timpul să-mi iau rămas bun de la Liliana. Urma să ne întâlnim în ziua următoare.

Welcome To Moldova ! Chapter 11 (Romanian)

M-am trezit de dimineaţă, căci îmi planificasem să merg la şcoala rusă unde învăţa Natalia. Doream să mă întâlnesc cu elevii şi profesorii din acea şcoală.

În februarie , am convenit cu Natalia că-i voi face o vizită spre sfîrşitul lui mai .

Aceasta a coincis cu a şaisprezecea aniversare a Nataliei şi cu sfîrsitul anului de studii care era un timp potrivit pentr a vizita şcoala . Deasemenea vroiam undeva să stau şi mă întrebam dacă este posibil să stau în apartamentul lor . Vroiam sa stau în cît mai multe locuri posibil . Deşi nu se potrivea bine cu cererile de înregistrare în Moldova , stiu că unii din prietenii mei au stat pe adrese înregistrate diferite de cele unde într-adevar au trăit . Ei au trebuit să-şi schimbe apartamentele ca să-şi găsească locuri pe care să şi le poată permite întrucît arenda le lua o buna parte din veniturile lor şi tot continua să crească .

Era o dimineaţă luminoasă şi răcoroasă cînd ne plimbam printr-o regiune usor împadurită spre şcoala Alecu Russo din Rîşcani . Şcoala era curată şi proaspăt vopsită . Am fost introdus profesoarei de limba engleză , doamna Alla Rubanka .

Cu o candoare tipică molodvenească ea imediat mi-a spus că avea grijă de soţul ei care “ a suferit un insult îin timp ce lucra în Moscova “

Engleza doamnei Rubanka era de un nivel înalt , dar ea avea în vedere “ atac de cord ” . Sau nu ? Engleza are o calitate nemaipomenită de a fi ambiguă şi de a avea cuvinte cu sunete şi înţelesuri similare . Străinii deseori le este frică să nu abordeze o engleză greşită. Dar spre deosebire de francezi , nouă ne place să vedem cum străinii ne utilizează limba . Folosirea neobişnuită a englezei e o tema regulată de comedie .

Noi avem un mod stabilit de a ne exprima . Unele din expresiile noastre dateaza de sute de ani . Exista îmbinări frazeologice pe care nouă din zece englezi nu le cunosc . Ia engleza de bază şi foloseşti-o corect fără a lua în consideraţie modul în care noi o folosim , sau cum s-a dezvoltat aceasta şi va fi uşor să înţelegi . Este o regulă din partea noastră . Deasemenea mulţi englezi adoră să audă şi să citească cum străinii stîlcesc limba . Eu personal primesc plăcere fără sfîrşit din asta . Dar cu toate că poate fi greu pentru străini să înţeleagă , poporul englez rîde împreună cu ei , nu de ei . Modul în care unii străini utilizează limba noastră ca să se facă înţeleşi este deseori o dezvăluire a naturii lor inerente . În aceasta , deasemenea există şi o utilizare corectă a cuvintelor noastre .

Fiind un englez tipic eu sunt deznădăjduit în a învăţa alte limbi şi sper că nu sunt un ipocrit . Aşa că dacă un moldovean poate vorbi engleza foarte bine , este mai deştept ca mine . Dacă ei sunt mai deştepţi dar totodata mai săraci este din cauza că trăim într-o lume necinstită şi care niciodata nu se va schimba .

Dimineaţa a decurs bine . De devreme am fost surprins de d-na Rubanka suflecîndu-mi cămaşa . Au trecut zeci de ani de cînd a facut asta pentru mine ultima persoană, probabil mama.

A avut grijă de mine şi a insistat să mă hrănească în cantină . Era o atmosferă foarte caldă în şcoala . Copii erau în mod evident fericiţi . Ceea ce m-a impresionat cel mai mult era cantitatea de împingeri şi ghionturi afecţionate . N-am văzut niciodată ceva de genul ăsta . Băiat cu băiat , băiat cu fată , fată cu fata . Natalia cu toate că evita asta şi dupa cum am ghicit , nu era stilul ei. Cîteva ori de-a lungul dimineţii suna la recreaţie între lectii şi copiii se îngrămădesc unul peste altul .Tot acest comportament natural m-a liniştit şi pe înregistrarea video care a fost facută foarte relaxat . Nu aveam senzaţia că plictisesc aceşti copii .

Am văzut un număr de clase diferite . Copii erau luminoşi , pozitivi , încrezuţi şi ştiau destulă engleză ca să vorbească cu mine . Ei şi-ar fi lăsat lucrurile întinse primprejur avînd încredere că ele vor fi în siguranţă . Doamna Rubanka a insistat să-mi dea un ghid pentru restul zilei . Acesta era Andrei cel înalt . Cu răbdare , diligent şi inteligent m-a ajutat cu toate necesităţile mele . Dar cea urmat erau patru ore de farsă pură . Totuşi la sfirşitul acesteia , bagajul meu a fost dus în apartamentul Tamarei ( vecina uşă-n uşa Marishei , în raionul Ciocana ) , aveam un mobil nou cu serviciul Voxtel şi aşteptam să mă întîlnesc cu Irka , Olga si Ana C la “La Taifas” la şapte seara .

Totuşi vroiam sş aranjez nişte lucruri pentru petrecerea găzduită de mine- sîmbătă la cinci seara ,pe Columna 129 . Acest local a fost găsit de catre Svetlana . I-am întrebat pe toţi amicii detalii despre localuri unde se putea de mîncat şi dormit . Numai Svetlana a venit cu idea de cazare în orice fel de non hoteluri . “ Pat si dejun “ probabil un termen necunoscut pentru moldoveni dar această posibilitate nu mi-a venit în minte pîna cînd Inka mi-a explicat situaţia din Balţi . În Regatele Unite sunt multe asemenea locale . Faptul consta în aceea că atunci cînd te ridici din pat, nu vei avea energia necesară pentru restul zilei. În Anglia un asemenea dejun este de obicei “( dejun) Plin Englez “ . Partea principală constă din becon , ouă , crenvuste , ciuperci prăjite , fasole coapte sau roşii conservate şi de obicei pîine prajită . Într- o scrisoare Inkăi am spus că aş fi fericit să am orice nu ar avea de obicei moldovenii pentru dejun . Eram ager să aflu ce era . Rezultatul iniţial era un schimb de scrisori confuz . În sfîrşit a apărut lumina şi eu mi-am amintit despre cum era viaţa într-adevar în Moldova .

Localul pe care l-a găsit Ştefana avea saună şi probabil o altă cameră mare . Mi-a dat numele persoanei pe care trebuia s-o plătesc dar a omis să menţioneze că el era italian şi pur şi simplu îmi arăta proprietatea . Taxa lui putea depinde de ce am rezervat ( sau de ceea ce credeam că am rezervat ) Mai tîrziu am aflat ca el depindea de un translator angajat ocazional .

Ştefana mi-a trimis fotografii a proprietatii dar pozitionarea acestuia devenea confuză .

Am plătit o gramada de euro ( după standartele din Moldova ) . Vroiam fapte reale şi o întelegere clară dar Italianul îmi vindea minciuni comerciale care sugerau ca vroia mai mulţi bani .

Mai exista şi un alt aspect .Mulţi britanici sunt neîncrezători în italieni . Din banii furaţi

de la Uniunea Europeană de către răchetul corupţiei , cel mai mult e furat de către italieni , în special de mafie . Am lucrat cu bărbaţi italieni şi am avut de-a face cu companii italiene şi deseori rămîneam neimpresionat . (Interesant , dar am cunoscut femei italiene demne

de încredere şi confidenţiale ) . Era pe la mijlocul lunii mai acum şi am rugat-o pe Ştefana să intervină personal pe Columna 129 . Poate neîntelept am adăugat extrasul care urmează pe care numai îl primisem de la Inka din Bălţi . (Ştefana era tot din Bălţi ) . Nu am discutat despre italieni cu ea .

“ Compania care ne încalzeşte iarna apartamentele este deţinută de nişte italieni . Da , într-adevăr serviciile deveneau tot mai bune , dar ..şi facturile tot . Facturile sunt mai mari decît salariile noastre . În mediu o persoană face 700 de lei . O factură pentru o singura lună de încalzire e 600. Acum puteti fi siguri , ne distrăm cheltuind banii aici .:) O altă companie de croitorie deasemenea e deţinută de italieni . În primul rînd oamenii lucreaza zi şi noapte .

În al doilea , salariul lor nu reprezintă nimic .

În al treilea rînd , nici un articol de îmbrăcăminte cusut aici nu este vîndut în Moldova totul este exportat .

Deci , vezi şi tu , italienii nu au grijă de oamenii de- aici .”

În ajunul plecarii mele în Moldova , Ştefana şi-a cerut scuze şi a spus că prietenul ei italian vroia ca ea să mergă să locuiască în Italia în acel timp . Am rezervat localul de pe str.Columna 129 . Aveam rezervată o petrecere cu aproximativ 20 de persoane să apară dar nu a fost aleasă mîncarea . Nu eram sigur dacă proprietarul sau bucătarul cunosteau rusa sau româna . Ştiam că nu vorbeşte deloc engleza .

Stătînd cu Andrei în maşina pe la vreo 16:30 , am hotărît s-o telefonez pe Ştefana cu o speranţă că nu parăsise totusi Moldova .A răspuns . Era în Chişinău , dar ştiam că trăieşte şi lucrează în partea de sud-est a oraşului . Dar nu , s-a angajat la o noua slujbă la Agrobank la Rîscani .Deasemenea era liberă în acea seară . Nu –mi venea să cred norocului . După o căutare întrerupta la un Agrobank necorespunzător , eu şi Andrei am găsit clădirea corespunzătoare . Întirziam cu 20 de minute dar Ştefana ne-a aşteptat . Aveam să mergem pe Columna 129 .

Dar mai întîi , am sunat-o pe Liliana . Am vrut ca şi ea să se implice şi ea a fost deacord . În acel moment Andrei şi-a telefonat părinţii care-l chemau acasă . Eram enorm de mulţumit pentru ajutorul lui dar el a refuzat să accepte ceva în schimb . Ştefana şi cu mine am plecat spre Colegiul Teologic Baptist . Pe drum , am trecut peste o gaură relativ mică şi am văzut că era furt în masina .JUR! Ştefana a rîs .Aparatul stereo a căzut !

Stefana a spus că a sunat-o Barbara .

Am ghicit după cele spuse că Barbara era într-o stare agitată . De fapt eu am trimis prin e-mail toate datele de contact şi un orar detailat lui Wiliam ( în timp ce stătea lînga mine ) înainte de a pleca . Dar am omis să-i spun că am făcut asta .

Era aproape spre sfîrsitul vacanţei cînd l-a găsit .Între timp Barbara a obţinut cîteva detalii de la Marisha şi a telefonat pe cîteva dintre aceste minunate fete cu voci sunătoare

…” unde este soţul meu , Eddie …?

Era şase seara cînd ne-am ivit pe Columna 129 . Galina , proprietara era înauntru . Galina era o bucătăreasă excelentă şi am convenit mai inainte un preţ stabil pentru ca să gătească bufetul englez . Am făcut o listă care a fost tradusă în rusă . Galina era o moldovancă care vorbea

româna . Acum trebuia să-i explicăm cum să gătească un bufet englez .Problema era că nu puteam găti nimic ca să-mi salvez pielea . ( cum spunem noi ) A trebuit să comunic ceea ce m-am gindit ca vroiam Şi să-i răspund întebărilor Galinei prin intermediul Lilianei şi Ştefanei .

Aveam foarte puţin timp dacă vroiam să fim la timp la “La Taifas”. Aşa că spre exemplu cînd Galina a vrut să ştie cîte kilograme de fiecare carne vroiam , eu m-am transformat în contabil .( aceasta e profesia mea ) . Iarăşi şi iarăşi îi spuneam că ea e bucătăreasa , preţul era stabilit şi aveam încredere în socotelile ei . Trebuie să spun că toţi s-au isprăvit cu aceasta vesel şi competent . Deşi am lăsat locul într-o dispoziţie de anxietate , mă ingrijoram. Ca gazdă , Galina a întrecut aşteptările mele şi am avut parte de multă veselie împreună .Meniu ei poartă cele mai puternice recomandaţii din partea mea .

După ajutorul lor fara de valoare , le-am invitat pe Liliana şi Ştefana la restaurantul La Taifas . Am ajuns dupa 19:20 . Irka , Olga si Ana C. ne aşteptau .

Welcome To Moldova ! Chapter 12 (Romanian)

Ne-am aşezat şi ne-am uitat peste meniu. Cânta o muzică moldovenească. M-am ridicat să filmez şi sa fac poze celor cinci fete.

Irka a zis :” Eu şi cu Olga suntem bune prietene “ .” Dar ...“ a adăugat ea “ ne certăm foarte des. Se aruncau unei alteia priviri prietenoase dar poznaşe . “ Aveţi prieteni ?“ le-am întrebat. „Desigur “ au răspuns vesele amândouă. “ Aveţi de gând să vă căsătoriţi în aceeaşi perioadă?” Am întrebat şi am văzut-o pe Liliana zâmbind spre mine.

Au reacţionat ambele răutăcios la întrebarea mea , după care Irka a răspuns ” Nu.”

Ana C a zis :” Eu nu am prieten “ .” Sigur că ai un prieten “, am spus eu . “ Eeeee….verişorul tău “E un bărbat din China “ , a spus Ana drăguţ . Am comandat cinci feluri de bucate, desigur, şi mămăligă . Doream să ştiu cum se prepară mămăliga aici în Moldova, dar nu am avut ocazia să o testez căci vinul consumat m-a ameţit uşor.

Eram sigur că “La Taifas “ este cel mai scump sau cel puţin aşa ştiam. Am petrecut zece ani cu alţi membri de comitet la filiala institutului nostru local ( Secretari Calificaţi ) ajutând la organizarea cinelor şi a altor evenimente . Factura pe care am primit-o era echivalentă costului a două cine cu trei feluri de mincare fără vin ,într-un restaurant modest . Toţi şase am servit cinci feluri de bucate, uneori chiar şi supliment şi câteva sticle de vin din cel mai bun.

A fost o seara minunata . M-am trezit în apartamentul Tamarei , dar nu-mi pot aminti cum exact .Ştiu că cel puţin Liliana m-a ajutat .

Marţi dimineata , trebuia să ajung la o şcoala cu predare în limba română . Marisha zise că Tamara mă va ajuta. Discutasem puţin despre această plimbare cu Tamara în ziua când am venit în Moldova.

Tamara era rusoaică, avea vre-o 50 ani, părea supărată pe cei din jur. Soţul ei inginer de profesie nu-si putea găsi o slujbă şi lucrul acesta o supara tare de tot. Vorbea c-am greu în engleză, dar sunt sigur că era şi emoţionată, căci peste un timp se relaxase şi începu să vorbească binişor în engleză.

Şotul ei s-a preocupat de vizita noastră la şcoala de pe strada Milescu Spătaru, însă vehicolul comandat de el nu l-am mai văzut Tamara se iritase din nou, dar reuşi să zâmbească. Am ieşit din casă şi ne-am urcat într-un maxitaxi, Tamara a insistat să plătească. Niciodată nu am putut să-mi dau seama care sunt sentimentele Tamarei faţă de mine, căci zâmbetul ei emana răceală şi dispreţ.

Am coborât pe strada Petru Zadnipru, trebuia s-o găsesc pe Inga Magaluc, prietena Marishei.

Mă întrebă care este diferenţa dintre un rus şi un roman? Nu eram sigur de aceea diferenţă de care zicea ea, deoarece eram sigur că ruşii diferă de noi, europenii, dar lucrul acesta nu –l observasem.

Bărbaţii de naţionalitate rusă, aveau o structură pronunţată osoasă facială, dar femeile de naţionalitate rusă aveau trăsături asemănătoare celor din vest a Europei. Stăteam în hol, mă simţeam bine, căci ambianţa din şcoală era caldă. Mă simţeam bine când priveam copii zglobii şi fericiţi. Inga vorbea rău engleză, aşa că mi-a făcut cunoştinţă cu D-nul Shimeket, profesor de rasă negru ( încă o persoană de rasă neagră în Chişinău). Cunoştea bine engleza. Acesta din urmă m-a condus spre oficiul directoarei. Totul a fost perfect.

M-am aşezat la o masă mare şi am servit cafea. Directoarea îmi vorbea cu ajutorul unei doamne blonde, care are interpreta ei.

A urmat o scurtă introducere de-a lungul căreia explicam că aveam 15 amice în Moldova, dar am concretizat că toate îmi sunt doar prietene.

Interpreta:” Am dori să ştim dacă puteţi să ne ajutaţi să facem schimb de experienţă, elevi moldoveni în Anglia pentru o perioada de studiu. “

Eddie: “ Mă voi interesa dacă este posibil, dar nu lucrez în acest domeniu”

Interpreta:” D-na directoare doreşte să ne ajutaţi să realizăm acest schimb de elevi.“

E:” ( dând din umeri ): “ Sunt contabil . Dar voi încerca să vă ajut “

Doamna blondă:” D-na directoare doreşte să ştie cum ne puteţi ajuta ca elevii din Anglia să stea la familiile din Moldova şi elevii moldoveni să fie cazaţi în familiile din Anglia. “

Eddie: (supărat) “V-am explicat că nu activez în acest domeniu , dar totuşi voi încerca. Dar va trebuie să aşteptaţi , căci lucrul dat necesită mulţi ani de pregătire. ”

Doamna blondă: ( cu o expresie îngrijorată ) : D-o-m-n-u-l-e E-d-d-i-e , vă rugăm nu vă s-u-p-ă-r-a-ţ-i pe noi . Dorim să ne acordaţi ajutor, doar atât. E : ( alarmat , tăcut şi îngrijorat )

Doamna blondă :” Directoarea spune :”avem fete foarte drăguţe , sunt sigură că vor fi placul băieţilor voştri “

Eddie:” În Regatele Unite , avem o legislaţie de anti discriminatoare foarte strictă .Orice schimb ar trebui să conţină acelaşi număr de fete şi băieţi. “

Doamna blondă:” D-o-m-n-u-l-e E-d-d-i-e , vă rugăm nu vă supăraţi pe noi .Suntem împotriva discriminării .Avem un profesor negru aici “

Eddiie :” Voi face tot ce pot ca să cercetez această chestiune pentru dvs “

Eram tulburat. Mă gândeam că acest fapt întâmplat anterior nu descrie un popor al Moldovei, apoi m-am gândit că o fi fost ca în sistemul sovietic. Eşti întrebat de o persoană ce deţine o funcţie importantă şi dacă nu aprobi ce zice el atunci el începe cu “cetăţene”…. Apoi te întreabă din nou şi iarăşi din nou. Mă gândeam că sunt britanic şi la noi nu se cuvine să întrebăm omul de mii de ori, dar oricum mi-a plăcut ambianţa din acea şcoală.”

Din start, o tânără fermecătoare m-a condus spre muzeul şcolii. Muzeul era împodobit cu lucruri antice moldoveneşti, care păreau false. Nu am ezitat şi am întrebat-o dacă se mai folosesc aceste obiecte în Moldova.

Am observat o mulţime de oameni, care ştiau engleza. Am pozat acea şcoală. Chiar şi acum simt acea ambianţă plăcută. Mă bucur că am avut ocazia să discut cu o persoană venită din Etiopia.

E:” Aş dori să aflu cum a-ţi ajuns să lucraţi aici, în Moldova?

S:” Eram student în ţara mea , Etiopia .Am făcut un lucru rău . Studiam ca să-mi obţin diploma şi autorităţile m-au suspendat pentru un an .Părinţii mei erau îngrijoraţi că asta îmi va afecta educaţia . În acel timp Etiopia era sub influenţa Sistemului Sovietic .Aşa că am fost trimis în Uniunea Sovietică .

M-am căsătorit şi mi-aţi văzut fiica adolescentă .”

E:” Eşti cetăţean moldovean acum ?”

S:” Nu , nu sunt . Sunt etiopian .Autorităţile moldovene nu m-ar fi lăsat cu cetăţenie dublă .

Problema este că nu-mi pot confirma cetăţenia etiopiană fără a pleca în Etiopia şi nu-mi pot permite asta .

E:” Dar fiica ta este cetăţeană moldoveană ?

S:” Da , este . Nu pot nega ceea ce sunt . Dvs puteţi vedea că sunt etiopian .

Am mers în altă clasă .

Am fost condus de doamnele menajere. Mă simţeam foarte bine, ambianţa era una încântătoare. Am intrat într-o clasă şi, straniu, dar nu m-am putut abţine şi am atins-o pe umăr pe o doamnă. Ea nu s-a împotrivit. Mă simţeam atât de confortabil încât doream să absorb acea atmosferă.

Mai târziu am observat cum o profesoare îl dojenea pe un elev, acesta întârziase la ore. M-a mirat acel sistem moldovenesc, toţi sunt informaţi şi totul funcţionează bine. Nimeni nu poate pleca fără a informa acele doamne informate.

Această vizită a rămas o amintire plăcută pentru mine.

Welcome To Moldova ! Chapter 13 (Romanian)

Am mers să luăm prânzul cu D-nul Shimeket şi Zina într-o cafenea ce se afla nu de parte de şcoala pe care am vizitat-o. Era o zi fierbinte. Am discutat o mulţime cu prietenul meu etiopean. În final, am hotărât să contribui cu o sumă de bani lunar pentru şcoala pe care am vizitat-o. D-nul Shiment a întâmpinat propunerea mea cu toată inima. Deasemenea, am accentuat asupra faptului că şcoala avea nevoie de propriul său web site dacă se astepta să fie luată în serios . Alături de o adresă de e-mail de contact era o necesitate dacă doreau să fie trataţi corespunzător pentru realizarea programului de schimb de studenţi .

Am obesrvat-o pe Zina, care mereu era grăbită, însă doream să mă apropii de ea să-I vorbesc. . Aşa ca i-am luat numărul de telefon şi am convenit s-o sun la zece seara . Zina lucra la universitate şi deasemenea învăţa. Era tipic pentru moldoveni să se ocupe dce mai multe lucruri în acelaşi timp.. Toti cei din Moldova alergau din colo-ncoace , lucrînd şi/sau studiind din greu .Liliana mi-a spus că a fost necesar să se angajeze la trei servicii ca să-şi plăteasca lucrurile esenţiale . Îmi părea straniu şi ciudat, căci mi-am făcut o altă impresie despre cei din Moldova, atunci când am fost pentru prima dată în noiembrie.

Puţinele reportaje şi ştiri pe care le-am auzit la televizor mi-au sugerat cu totul un alt tablou. Cred că moldovenii trăiesc nişte vieţi plictisitoare, în blocuri mizere şi care pe an ce trece se năruie. Totul părea ireal, avea-i impresia că moldovenii nu-şi trăiesc viaţa aşa cum se cuvine, ci încearcă doar să supravieţuiască.

Credeam că trăiesc într-o lume, unde vin autocare pentru a lua fetele tinere spre o destinaţie oribilă, dansatoare , chelneriţe în ţările din Occident.

Mai tîrziu în acea după-amiază m-am dus la apartamentul Tamarei

Înainte de a veni în Moldova , ştiam că trebuie să iau masa cu Ana la „La Taifas”, dar, din păcate , ea anulase întâlnirea . Ana se afla în mijlocul examenelor finale .Am telefonat-o pe Doina dar nu mi-a răspuns . Doina era o prietenă de-a Irinei dar ea era prea ocupată ca să ne vedem. Doina locuia pe bulevardul Moscovei . Natalia şi eu am cutreierat în lung şi-n lat acea stradă încercînd să găsim blocul de apartamente unde locuia Doina.

Marisha a sunat şi a zis că va veni la 18:00 , aşa că împreună cu Tamara am mers la un magazin din apropiere şi am pregătit ceva.

Am descoperit că Marisha şi Tamara au trecut prin multe împreună .

I-am povestit istoria cu un dictionar , nişte bucăţi de hîrtie şi un pix .Cînd a înţeles că sunt căsătorit şi am cincisprezece prietene, a reacţionat , gesticulând cu mâinile .

Tamara: ”Aceste fete , soţia ta , te va omorî !” ( „ omorî ” pronunţat ” omoooorî ” ) .

Înflăcărată , apoi a început să-mi povestească de fiica sa .

Tamara : „ Fiica se marită cu un francez , va merge la Paris . El este căsătorit, dar relaţia a eşuat şi se va căsători cu fiica mea. Aceasta va merge la Moscova.”

La momentul vizitei mele , un cetăţean non UE căsătorindu-se cu un cetăţean francez trebuia să aştepte un an pentru ai se acorda cetăţenie UE . Cred că francezii ar putea beneficia de situaţia fetei. Dar fiica Tamarei într-adevăr se căsătorea din dragoste ci nu pentru o cetăţenie UE.

În aprilie 2005, Barbara, William şi eu am luat prânzul în Londra cu o româncă ( Provincia Moldova ) şi soţul ei francez . Ea , Narcisa era în Marea Britanie la un curs de engleză şi a fost şomeră timp de cinci ani . Pentru asta învinuia legile de muncă restrictive ale Franţei . În octombrie mă aflam lîngă Gabriela , deasemenea din provincia Moldova . Alte trei persoane, erau la fel imigranţi. O persoană venită din Australia şi două din Polonia . Cîteva luni mai tîrziu , faptul că Britania primea imigranţii în număr mai mare decât Franţa,, adus la faptul că Londra găzduieşte Olimpiada din 2012. Toată lumea se aştepta ca Parisul să cîştige găzduirea olimpicilor in 2012 . În orele de încheiere , delegaţia britanică a prezentat o înregistrare video strălucit de efectivă delegaţilor străini accentuînd doar cît de altruistă este Maria Britanie pentru imigranţi .. În timp ce decizia a fost dată citirii toţi fotografii întîlneau delegaţia franceză . Un corespondent BBC căruia i-a fost dat privilegiul de a fi faţă în faţă cu toată delegaţia , vesel a povestit istorioara . Folosea deseori fraza: “ Nu s-a sfîrşit pînă nu s-a sfîrşit “

Marisha a sosit mai tîrziu decît se aşteptase aşa că eu şi Tamara discutasem o mulţime folosind dicţionarul. În sfîrşit la 21:00 , a sosit Marisha . Dar e se grăbea . A făcut un duş şi am discutat în timp ce călca cu păru-i înfăşurat într-un prosop . Trebuia să se întoarcă la un hotel din Chişinău unde avea grijă de doi englezi amabili . Se părea că Marisha atrage mulţi „ englezi amabili ” . I-am scris înainte şi dupa vacanţa mea şi deseori primeam un e-mail pregătit din timp spunînd că era în afara oraşului pentru cîteva zile . De obicei aceasta spunea că ea plimba unul sau doi „ englezi amabili „ prin Moldova , estul României sau prin Rusia . Website-ul ei era deschis către toată lumea , dar ea îi atrăgea doar pe cei mai buni ..!

Am telefonat-o pe Zina pe la vreo zece seara şi am notat coordonatele acestea , dar n-am putut găsi apartamentul ei . Blocurile de apartamente nu erau însemnate .Am convenit că mă va aştepta lîngă blocul ei, afară la 22:15 . Întîrziam şi totuşi am alergat . Zina nu era acolo . Am strigat-o pe nume de mai multe ori .

O mulţime de oameni erau prin preajma blocurilor. O doamnă din apropiere a insistat să încetez. Am îcetat să mai alerg şi m-am întors să dau un telefon. Eram transpirat şi supărat. A doua zi dimineaţa când m-am trezit aveam maioul transpirat. Obişnuiam să alerg patru mile şi jumătate în fiecare sîmbătă dimineaţa în 32 de minute şi maioul meu nu ajuns niciodată în această stare ! Era peste 23:00 şi am văzut-o pe Zina aşteptând cafenea . Am continuat să alerg însă cu paşi mici căci nu-mi simţeam picioarele. Ea mi- a zâmbit . Am mers în apartamentul ei . M-am aşezat lângă ea pe safauă şi discutam în timp ce copii ei , Rita de 19 ani şi Sandu , 15 ascultau atent .

Zina îmi explica că mi-a oferit coordonatele corecte.

Eddie: ( încă respirînd cu greu ) „ Toate casele sunt la fel. Nu sunt numerotate.

:”Ti – am zis că era al treilea la rînd .”

Eddie:” Al treilea de la ce , al treilea de unde ? Ce credea-i că eu străin într-o ţară ca aceasta voi putea să mă descurc de unul singur?”

Apoi am discutat despre posibilitatea de a sponsoriza şcoala pe care am vizitat-o ieri acordând în fiecare lună câte o sumă bănească. Am rugat-o pe Zina să mă însoţească în calitate de translator. D-nul Shimeket a aranjat întâlnirea. Am convenit asupra detaliilor. Apoi Zina a schimbat subiectul.

Zina:” D-o-m-n-u-l-e E-d-d-i-e , cum pot să-mi întreţin copii ?” ( A spus aceste cuvinte cu un bocet vesel ).

A zâmbit strâmb şi s-a mişcat cu corpul ei . Am fost uimit , intrigat , amuzat şi puţin supărat .

E: ”Nu cred că eu sunt persoana indicată care ar putea să vă ajute cu ceva.”

Zina:”Dar , domnule Eddie , aţi văzut atît de multe , aţi călătorit în lumea-ntreagă.”

Iarăşi a zîmbit şi a făcut un gest de flirt .

Eddie:” Nu ştiu nimic despre această ţară .”

Zina:” Dar cunoaşteţi atît de multe .”

În acel moment , i-am zîmbit înapoi şi i-am apucat mîina . Ea s-a ferit de mine având o expresie jignită . Acesta era o cea mai surprinzătoare mişcare din partea mea . Am avut impresia că Zina vorbea prin mine sau la mine dar nu cu mine . Zina părea a fi o persoană care ar dori ca toată lumea să ştie de necazurile ei. Fiica ei câştigase un premiu al actorilor. Se adresa doar la mine. Eram mai mult decât Eddie Barton . Totuşi Zina a combinat întrebarea ei cu o expresie a feminităţii ei complexe . Precum i-am spus vesel într-un e-mail ulterior :” Sunteţi atât minunată, străină !” Întrucât a ajuns să mă cunoască mai apoi , am devenit pentru ea Eddie Barton . Cînd a sosit timpul să plec , mi-a arătat drumul .Am insinuat că ar dori să meargă cu mine şi i-am luat mîina când am mers zece sau mai mulţi metri pe drum .

Am zîmbit unul altuia , ne-am spus noapte buna şi am mers pe drumurile noastre separate .

Welcome To Moldova ! Chapter 14 (Romanian)

Am fost trezit pe la vre-o trei noaptea de cineva care umbla prin camera în care dormeam .

Era straniu pentru mine, căci nu puteam inchide niciodată uşa de la camera în care mă aflam, deoarece patul stătea la hotarul dintre două camere. Nu m-a deranjat faptul că cineva umblă prin cameră , eram conştient că ineva are nevoiei de aşternuturile care se aflau în dulapul din camera în care dormeam eu. Din cele citice am înţeles că ruşii au o altă atitudine faţă de intimidate, în special, nuditate. Spre exeplu, carte ape care am citit-o “Provincia Pierdută”, autorul de naţionalitate canadiană era găzduit de o familie de naţionalitate rusă din Chişinău. Aceştea erau categorici în privinţa fetelor şi băieţilor lăsaţi în intimidate. Totuşi bărbaţii şi femeile îşi permiteau să umble dezbrăcaţi, cîteodată chiar goi. Era de mirare, căci soţul Tamarei umbla prin faţa mea îmbrăcat doar în chiloţi şi cred eu nu-l deranja faptul că discutam cu soţia sa multe ore în şir în singuratate.

Am pornit iarăşi către şcoala “Petru Zadnipru” . Era puţi stresat să o întâlnesc din nou pe D-na directoare. Deşi, timp cât mă aflam în Chişinău eram liniştit, rareori mă iritam sau mă stresam.

M-am uitat spre blocurile de apartamente în acea dimineaţă fierbinte . Acestea erau aranjate cu spaţii verzi între ele . Sub copaci şi alături de tufişuri mari , oamenii discutau iar copiii se jucau .

Despre URSS şi blocurile de apartamente , există o istorioară care permanent ma amuzat şi mă gândesc deseori la ea. Un rus foarte beat îşi căuta apartamentul . A găsit etajul corespunzător şi numărul de apartament corect . A intrat , a mers către patul pe care-l împărţea cu soţia sa . A făcut dragoste cu femeia din patul, care pretindea că este alui şi s-a culcat.

Dimineaţa cân d s-a trezit a realizat că de fapt se afla în apartamentul care nu-I paraţine. Cum se explică? Păi, toate apartamentel sunt la fel. Biaţa femeie nu putea să se lupte cu acesta şi a căzut pradă violului. Acestă greşeală putea s-o comită orişicui. Însă, judecătorul nu i-a dat crezare şi a fost judecat pentru mai mulţi ani de privaţiune de libertate.

Am fost condus de către D-nul Shimeket în oficiul vice-directorul , căci directoarea întârziase. Am fost surprins să aflu că doamna din faţa mea era soţia lui D-nul Shimeket. Mi s-a oferit un pacheţel scump de cafea cu aromatizare de alună servită într-o ceşcuţă chinezească . Le- am explicat Zinei şi D-nului Shimeket că trebuie să fiu la zece la apartamentul Tamarei. Aveam programat o întâlnire cu Irina „Blondira” şi după întâlnire trebuia să plec spre Judeţului Soroca. Domnul Shimeket mi-a oferit nişte explicaţii privind chestiunile administrative.

Totuşi, deşi, erau la curent cu tot, ambii nu-şi dădeau seama de complexitatea asigurării şcolii cu internet. Directoarea a sosit şi întîlnirea a decurs mult mai bine decât întâlnirea precedentă.

La timp am ajuns la apartamentul Tamarei. Nu am terminat de făcut bagajele aşa că mă bucurasem că Irina încă nu a venit. Peste un timp a venit un amic, Val. Era şi el de naţionalitate rus. Era blond, bine făcut la cei 30 de ani ai săi. Era de profesie contabil pe cont propriu, de altfel ca şi mine. În weekend-uri aşteptam cu nerăbdare să-mi arate Chişinaul .

Credeam că va fi singură . Val era un ghid turistic .

Ambii m-au ajutat să-mi duc bagajele în maşina (Lada) lui Val. Mi-am luat rămas bun de la Tamara . Ea se istovise deja, căci şi-a făcut griji timp cât m-a găzduit. Zîmbind Tamara a spus :”

Eddie Barton , pleacă şi nu mai veni – napoi !”

Simţea lucrul acesta, sunt sigură!

Am aşezat bagajele mele în portbagajul maşinei închiriate care se cocea la soare.

Ne-am urcat în Lada lui Val . Mi s-a oferit un tur de cinci stele prin Chişinău . Val s-a concentrat in principal asupra clădirilor istorice şi monumentelor . Împreună cu Irina am făcut nişte fotografii şi am filmat puţin . El cu siguranţă îşi cunoştea bine istoria . Deasemenea avea o părere neobişnuită a conexiunilor ruseşti şi implicarea în Moldova din timpurile medievale . Val a explicat că membrii de conducere a tribului Basarab a încheiat multe căsnicii cu familii ruseşti importante .

Nu-mi pot aminti alte multe detalii pe care mi le-a oferit . Dar el a încheiat multe conexiuni ruseşti cu Basarabia /Moldova de-a lungul a sute de ani .

Şase luni mai tîrziu şi după aşa o aşteptare , în sfîrşit mi-am primit „ Moldovenii” de Charles king . Acest asistent profesor american era parţial documentat cu universitatea Oxford pentru a produce cea mai valabilă examinare a Moldovei şi a istorei acesteia . Am citit că ruşii au jucat un rol important în istoria Moldovei , în special în secolul al XIX-lea .

Recesămintele de la sfîrşitele secolelor XIX şi XX au arătat că ruşii şi ucrainenii constituiau 27% din totalul populaţiei .

Val ne-a condus spre mai multe monumente evreieşti . Deodată el a anunţat solemn cîţi everei au fost omorîţi de moldoveni din cauza unor zvonuri nebuneşti. L-am întrerupt cu detaliile pe care le citisem anterior. Am adăugat că aceea nu a fost nimic în comparaţie cu numărul de evrei omorîţi în Anglia în aceleaşi circumstanţe . Probabil era greşit să spun asta . Val apoi a explicat cîte case deasemenea au fost distruse .Oricum am avut şi am impresia că moldovenii se scuză prea mult . Ca şi cum ţara lor este straniu diferită de alte ţări ţări şi oameni . Dar probabil asta îi face pe moldoveni chiar mai mult blânzi şi diferit de ospitalieri Aceasta cu siguranţă nu-i jena să discute cu mine ! Mulţi modoveni nu realizează că în unele privinţe ţara lor e mult mai bună în comparaţie cu alte ţări . Un lucru de care m-am înspăimîntat înainte de a veni în Moldova erau canalele colectoare . M-am gîndit că o ţară atît de joasă ca moldova ar avea probleme cu canalizarea . Am ridicat problema de cîteva ori cînd vorbeam cu Liliana despre proprietăţi . Ne surprinzător ea nu dorea să discute despre asta . Despre proprietăţile rurale ea a spus :”fiecare regiune îşi face propriile aranjamente .”Ce însemna asta ?

În vizitele în Franţa , mirosul din unele locuri era groaznic . Un hotel din Bologna de pe coasta canalului persistă în memoria mea .

Multe paturi din Franţa îmi aminteau de filmul despre dormitorul lui Ceauşescu în ziua după ce a fost executat . Erau două paturi trist prăbuşite pe fiecare parte a asprului cabinet de lemn care avea un model mare metalic de tanc rusesc pe peretele acestuia . totuşi preşedintele român a irosit masive sume de bani pentru construcţia şi reconstrucţia a unui palat ornamentat în centru bucureştiului .Construidu-l a însemnat ruperea a unei secţiuni semnificante a sistemului bucureştean de canalizare cauzînd probleme serioase în acele zile .

Potrivit excentricităţii mele engleze , asociez paturile grotesc prăbuşite cu sistemele sărace de canalizare . Nu am văzut şi nu am mirosit niciunul în Moldova . Dar acolo nu e nici un palat mare...

l-am întrebat pe Val despre barba lui .Nu era neobişnuit pentru un rus să poarte barbă ?Dar el nu considera asta era foarte neobişnuit .El s - a oferit cu părerea că britanicii şi americanii sunt de obicei vizitatori mult mai buni decît francezii sau germanii . Descriind britanicii şi americanii , el ca şi alţi moldoveni ne au pus într-o oală..Am fost prompt în a comenta asupra acestei percepţii ! Francezii şi germanii erau mai aroganţi , credea el .Mi-am putut imagina că germanii n-ar fi fost fericiţi de un ghid rus concentrîndu-se numai monumente evreieşti şi atribuind vina pe fostul sistem german . Nazişti erau totuşi germani chiar şi dat faptul că majoritatea germanilor le pare foarte rău pentru ceea ce au făcut îbn timpul celui de-al doilea război mondial . Val ne-a condus încrezut prin Chişinău . El , încrezut , si-a făcut loc prin intersecţiile aglomerate înjurînd ocazional sau comentînd .Nu credeam că îi este permis să facă ceea ce făcea . Dar ce ştiu eu ?! Eram atît de fericit că conducea el .

Irina şi Val erau foarte distractivi . Unicul lucru rău era căldura .Oricum cred clima moldovei este asemenea climei noastre . Cred că se face puţin mai cald în vară şi puţin mai rece în iarnă .Cîteva săptămîni mai tîrziu , M area Britanie era atît de fierbinte ca-n acele zile şi a rămas aşa .

Gabriela , moldoveanca lîngă care am stat în octombrie a descris condiţiile climaterice din iarnă în România . Soţul ei englez a înţepenit , nins , pe un drum neîncălzit , doi ani în urmă , în Ajunul Crăciunului (24 decembrie ).era pe drum spre satul Gabrielei . Temperaturile au scăzut pînă la -15⁰C într-o regiune muntoasă . Era cu alţi români , dar nu vorbea româneşte . Gabriela a menţionat că el nu mai avea de gînd să se întorcă în România vreodată ! ”Sunt oare românii ca şi ruşii în asemenea situaţii . Se strîng împreună?”am întrebat eu . privirea liniştită a Gabrielei a sugerat că nu .

În uşa unui magazin , Irina înghisuită a trecut de-o doamnă mare .Am fost uimit . Dacă ar fi aşteptat o minută aceasta fapt ar fi fost evitat . Pentru o fracţiune de secundă între cele două femei a fost o uşoară legănare într-ucît spaţiul dintre ele era atît de mic . În timp ce înghisuită a trecut de această femei cu bust mare , un licărire de zîmbet a trecut pe faţa Irinei . Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată aşa ceva . Scopul vizitei acelui magazin era pentru a vedea dacă erau pe-acolo tricouri moldoveneşti . Val era sceptic în privinţa acestei idei . Avea dreptate .Totuşi trebuie să spun că acest lucru trebuia de făcut . Cum poate poporul unei ţară să creadă puterile acestea dacă nu se oferi tricouri naţionale spre vînzare ? La cîte alte ţări din lume se referă asta ? La puţine , sper .Dacă chiar nici una nu ar fi fost vîndută , totuşi actul de a expune tricouri bune moldoveneşti ar fi o afirmare confidentă a identităţii separate a Moldovei .

Ne-am coborît pe strada Columna pe care am recunoscut-o .

Val:”Ce credeţi despre Chişinău ?”

Am trecut de nr.129, pe care l-am vizitat .

Eddie:”Acest loc are un caracter real .Nu vrei să-l schimbi .”

Val: ( neînţelegîndu-mă corect întru- cît a ajuns la o joncţiune )

„ Nu vă place Chişinău ?”Val s-a oprit ca să se întoarcă corect spre strada Stefan Cel Mare .

Eddie:”Chiar inversul . Cred c-ar trebui să-i păstraţi caracterul unic .”

Val: ( sunînd de parcă a crezut că sunt nebun )”Avem nevoie mult mai mulţi turişti aici .”

Eddie:”Ei îi vor strica caracterul ”, am spus adăugînd:

Chiar mai mulţi turişti pentru tine , Val .”

Val: ( sunînd ca şi-nainte) „ Nu , avem nevoie de mai mulţi turişti aici .”

Deodată Val a anunţat că trebuie să plece . Dar a refuzat să accepte orice plată pentru serviciul lui , acest fapt m-a ofensat. A fost un tur reuşit.. A dispărut rapid lasîndu-mă cu Irina .

Era acum ora prînzului . Irina m-a ghidat cu maxi-taxi spre raionul Rîşcani . Nu departe de blocul de apartamente a familiei Doneţ era un restaurant . M-a condus într-o cameră largă pustiită . Era minunat de rece .Am comandat vin şi eu l-am sorbit de odată. Irina nu se grăbea să-l bea pe-al ei .

Irina si Val m-au surprins prin faptul că n-au băut nimic de-a lungul turului . M-am oprit , am cumpărat o sticlă mare de limonadă rece şi aproape mă rugam la ei să le cumpăr de băut sau să bea ceva . Dar ca şi Andrei ei n-au dorit.Presupun că e o chestie rusească . Două ore şi jumătate să nu iai o gură lichid nu este o chestie prea isteaţă . Armata Britanică obişnuia să creadă că ai putea antrena soldaţii să se supraveţuiască cu puţină apă prin rationalire de genul ăsta .Acum după nişte cercetări , aceasta încurajează soldaţii să bea mai mult în mod regulat .

m-am uitat nervos la Irina în acea drăguţă cameră . Am vrut ca ea să aleaga ce vom mînca . Adevărul este că sunt fericit să mănînc virtual nimic înafară de legume tari . În general vroiam mult vin . Ea nu încuraja acest fapt. Am avut o conversaţie tentativă . Irina avea o privire serioasă puternică .Faţa ei a strălucit de parcă era machiată pentru apariţia la televizor .Expresia ei nu a dezvăluit nimic , nici un aluzie la ce ar putea spune .Engleza ei nu era atît de bună ca a altor amici , dar cînd vorbea , era clară şi exactă .

Eu :”O doamnă m-a telefonat şi m-a întrebat despre tine .”A zîmbit mai mult :” Îmi place cînd oamenii mă sună din străinătate .A început să vorbească clar . Apoi a vorbit rapid . Nu am putut-o înţelege . „

M-am gîndit :” Of Doamne , ştiu ce-seamnă asta .”

Am mîncat mîncarea delicioasă pe care a recomandat-o Irina .Cînd am ajuns să cerem nota de plată , ea a dorit să plătească mai mult dacă nu tot . „ Am o afacere de succes ”, a afirmat ea vesel şi ferm .Am împins bancnote de dolari , euro şi lei în faţa ei . Ea i-a împins pe-a ei şi i-am dat la o parte .Era un fel de joc .Irina a insistat să plătească aproape jumătate din nota de plată . În ciuda îngrijorării mele , ambii ne-am amuzat .

Irina m-a acompaniat înapoi pînă la maşina mea . Pînă acum , m-aş fi descurcat şi singur dar a fost plăcut s-o am pe ea alături . Irina şi eu ne-am îndreptat spre umbra încîntătoare a colibei de la parcare . A vorbit cu doi oameni acolo. Am plătit cîţiva lei în plus . Irina a întins harta Chişinăului pe care o aveam , celor doi pentru a mă ghida spre Soroca şi a tradus . Am mulţumit-o şi i-am spus că abia aştept s-o revăd la petrecerea de sîmbătă .Ne-am luat rămas bun . Nervos am pornit spre Soroca.

Welcome To Moldova ! Chapter 15 (Romanian)

Am semnalat poliţia de la colţ care privea maşina mea . Eram un pic nervos, cred eu, din cauza că nu mâncasem nimic toată ziua. Nu mă puteam să nmă înţeleg cu organele de poliţie şi am dat un telefon Nadinei

E:”Nadina , e Eddie la telefon .Am nevoie de ajutorul tău . Sunt în Soroca, în apropierea clădirii Moldcell. Mergeam incorect, spre un drum cu unică direcţie. Am înţepenit văzând că poliţia mă privea. Nu eram la curent că acel drum nenorocit este de unciă direcţie. Eram sigur că nu era nici un semn.

O maşină de poliţie a întors la colţ si am oprit imediat .

Priveau maşina de cel puţin 15 minute . Am nevoie de ajutorul tău . Nu pot găsi hotelul Nistru . Poţi veni te rog să mă ajuţi ?

N:” Nu îmi pare rău .Nu pot face asta .”

E:”Uite am nevoie într-adevăr de ajutorul tău . Nu am mai fost niciodată aici .Acest loc pare a fi doar un drum lung în sus şi-n jos a unui deal . Nu pot găsi hotelul şi nimeni nu vorbeşte engleza .”

N:”Unde sunteţi ? Nu-nţeleg .”

E:” Cum am spus . Sunt la cîţiva metri de oficiile Moldcell .Nu pot fi alte asemenea oficii într-un loc ca acesta . E la temelia dealului .”

N:”Sunteţi aproape de centrul oraşului?”

E:”Încă nu am văzut centru.Sunt doar cîteva magazine împrăştiate primprejur .”

N:”M-am gîndit că veţi veni mîine .”

E:”Am rezervat hotelul Nistru pentru astă seară . În alt caz ar fi trebuit să mă scol devreme pentru a găsi hotelul Dolce Vita pînă pe la unsprezece dimineaţa .”

N:”Ne vedem cum am stabilityla unsprezece .”

E:”Bine, Sper să rezolv asta şi să fiu la timp acolo .”

N:” Ne vedem .”

E:” La revedere “

Cînd eram pe cale de a închide , telefonul a sunat . Nu-mi venea a crede . Potrivit tarifului , am cumpărat cel puţin 30 de minute mobile în dependenţă de cine telefona . Eram sigur că nu am folosit atît de mult .

Trei minute mai tîrziu , maşina poliţiei a plecat . M-am întors la maşina mea , am întors şi am pornit înapoi în deal . Am văzut vîrful de forma cepii a Bisericii Ruse Ortodoxe .Strălucea . Am condus un puţin spre aceasta . Vroiam , pur şi simplu , un loc liniştit şi paşnic ca să mă aşez şi să gîndesc . M-am uitat primprejur şi-am văzut o casă cu mucegai deasupra . Uşa din faţă era deschisă . Arăta mai mult la un oficiu decît la o casă . Am mers spre aceasta . A ieşit un om de vreo cincizeci sau şaizeci de ani . Vorbea doar rusa . Era o situaţie penibilă . După cîteva minute fără nici un rezultat , o doamnă în formă de butoi cam de seama lui a venit din spatele casei . Purta ceva ce semăna cu-n halat de curăţenie . Asemenea tipului purtat de către diredicătoarele în coridoarele liceului român .Ea nu ne-a văzut . El a chemat-o . S-a uitat la mine .

“Francesca” mi-a zis . Un clopoţel a sunat în capul meu . “Avea în vedere francez ?”m-am întrebat . “Da ”am spus cu precauţie , a indica spre mine . “Pommes de terre”a zis . “Oui, da, da”i-am spus zîmbind . A chemat iarăşi doamna şi ei au vorbit . Ea vorbea franceza .

E: “Excusez-moi madame, on a besoin de trouver l’hôtel Nistru. Je cherche l’hôtel Nistru.”

Doamna mi-a dat o privire serioasă şi a indicat spre maşină . Eram complet sigur că era rusoaică . “Da, Machine” am spus expresiv .

Ea a mers spre aceasta . Am descuiat -o . Se părea că nu putea urca destul de repede în ea . Am întors maşina împrejur pe drumul larg şi am luat-o pe principalul drum .

E: “L’hôtel Nistru, a gauche ou a droit ?”

L: “a gauche”

Am condus în vale direct spre hotel care era în faţa unei mici cotituri într-o curte îngrădită nu departe de sistemul cu unică direcţie . Doamna m-a condus pînă la doamna de la recepţie . Vroia să vadă de drum . Am mulţumit-o şi ea a ieşit grăbită .

Am înfruntat doamna de la recepţie . Erau cîteva minute de îngrijorare în timp ce eu îi explicat in principal prin gesturi că eram cazat în acest hotel .Apoi a dorit să-mi vadă paşaportul . A scris detalile din acesta .A indicat prin gesturi că trebuiam să plătesc pentru a parca în afara hotelului . Era unica maşină într-o curte largă . “Kharasho” i-am răspuns . Am întins nişte dolari şi euro .Ea a luat 20 de dolari . m-a condus spre cea mai îngustă cameră de hotel pe care o văzusem vreodată în viaţa mea . Lungă şi îngustă , avea trei paturi de-o persoană în aceasta .Era curat şi proaspăt vopsită în alb dar era groaznică . Mă îngrijoram dacă voi trebui s-o împart cu cineva .

În mod normal , am făcut duş dimineaţa dar pur şi simplu mă simţeam fierbinte , deranjat şi contaminat de evenimentele recente . Rău de tot vroiam în duş . Nu vroiam să stau în acea cameră . Vroiam să fiu într-un stat unde aş fi putut comfortabil să ies rapid . În ciuda gesturilor mele , dintr-o anumită cauză doamna n-a înţeles că vroiam un duş . După un anumit timp a devenit clar . Acolo nu era nici unul.M-am uitat la ea . Era bronzată cu un zîmbet larg intrigant cu mici găuri între cîţiva dinţi şi acea trăsătură moldovenească comună , un dinte proeminent de aur . Oare doar lucra acolo sau era proprietă sau administratoare acolo ? M-am simţit chinuit de diferite sentimente . O parte a întrebat cum poate accepta asemenea condiţii rele într-un hotel . Cealaltă parte de sentimente am asumat că ea doar lucra acolo . Într-o ţară atît de străină , aceasta era o slujbă bună . ea avea un inel de căsătorie şi unul de logodnă pe degetul ei bronzat . Am putut spune că erau de mulţi ani pe-colo.Nu puteam face legătura dintre persoana amabilă şi rezonabilă din faţa mea cu acel hotel .

Vorbind direct , am vrut să mă ia la ea acasă în care speram că trăieşte . Nu-mi păsa dacă locuieşte acolo singură sau cu o întreagă familie . Doream doar un mediu comfortabil , moldovenesc tipic. Ea s-a retras în spate evident ca să privească televizorul .N-am putut să mă gîndesc la nici o scuză acceptabilă sau rezonabilă pentru a încerca şi a comunica cu ea . Dar aveam nevoie să merg la viceu şi nu-l puteam găsi .Pentru un moment oribil mi-a trecut prin minte că ar putea să nu fie nici unul . I-am indicat ce vreau . Ea a deschis o uşă largă nemarcată care m-a dus într-o cameră mare cu un viceu la un capăt . Nu era un loc de aşezat , nu era hîrtie de viceu , nici săpun . nici un mijloc de-aţi usca mîinile şi nici o lăcată la uşă . Totuşi era curăţenie imaculată . M-am gîndit că am nevoie de hîrtie de viceu ( deşi aveam o mică rezervă în caz de urgenţe ) . M-am decis să folosesc gesturi pentru a indica de ce am nevoie . ..Am mers spre cea mai mare valiză a mea şi descoperind lucrurile îngrijit şi bine împachetate am extras un dicţionar mare Român – Englez Am găsit cuvintele “toilet” şi “paper” şi I le-am arătat acestei doamne . Ea a scos obişnuitul strat îngust industrial , cenuşiu de hîrtie fără butoiaşul de carton în mijloc . Nu cred că le-am mai văzut înainte de a veni în Moldova .

A tebuit să-ai explic Marishei că nu eram pregătit să fiu “sfîşiat ”de nici un hotel din Soroca . Vag mi-am aminit expresia :”primeşti ceea pentru ce plăteşti “ Eram deprimat . M-am simţit prins în capcană de propriile nelinişti . Ştiam că în acea stare nu vroiam să mă aventurez prin acea gaură. Dar nu mă puteam convinge să trec înapoi în cameră . Am remarcat alături de hotel un restaurant sau o cafenea care arăta foarte mohorît . Eram flămînd dar nu doream să merg acolo . M-am gîndit că voi aştepta pînă mâine la 11:45 la cafeneaua Dolce Vita . Nadina nu va apărea . Atunci voi trebui să conduc înapoi . Mi-am amitit cum poliţia a oprit arbitrar automobilul din urma mea la o joncţiune . Voi fi nevoit să înfrunt acel chin şi nici măcar nu puteam telefona pe nimeni . Va trebui să rog familia Nataliei să mă ia înapoi la scurt timp . Am păşit liniştit spre uşa viceului întrebîndu-mă oare unde mă voi plimba după asta . Deschizînd-o , am văzut doi oameni uitîndu-se al mine , un băiat şi-o fată . Ei zîmbeau şi mă priveau în aşteptare .Pentru un moment straniu , m-am gîndit că unul din ei ar fi putut fi Nadina . Dacă era Nadina , nu răta ca în fotografia ei . Expresia fetei a licărit uşor a nesiguranţă întru-cît şi eu priveam nesigur . Nadina s-a prezentat pe sine şi pe fratele său Sergiu . Eram salvat ! Simţul eliberării era enorm . Vroiam să scap de acolo cît de curînd posibil .

N:”Am vorbit şi am realizat că trebuie să fie teribil pentru cineva din străinătate să fie blocat într-un asemenea loc . Nu am putut să vă lăsăm aici .”

E:”Să mergem”

N:”Cum rămîne cu banii pe care i-aţi plătit ?”

E:”Spune-I doamnei să meargă să petreacă cu ei ”, am spus vesel şi obraznic .

Dar doamna cu zîmbetul ei uşor de rechin a insistat să-mi restituie 40% din bani .

În grabă şi fără grijă am îndesat teancul de notiţe în buzunarul de la cămaşă . Am luat valizele în maşină şi am plecat .

Welcome To Moldova ! Chapter 16 (Romanian)

După ce m-am întors din Moldova, în două săptămâni, i-am scris nişte mesaje electronice părintelui Bill Haymaker, un preot englez din Sussex-ul de Est, Anglia. De alungul multor ani, el fusese împlicat în proiecte de caritate pe teritoriul României şi Moldovei. Iată câteva rânduri din scrisoarea acestuia din 17 iunie:

“ Ai avut dreptate în notiţelel tale, atunci când mi-ai scris despre moldoveni, ei permanent zâmbesc şi sunt plini de speranţe. Pentru prima dată când am îceput să lucrez în Moldova, îmi amintescd foarte bine cât de disperaţi erau angajaţii mei de faptul că plec să activez în Moldova. Ei erau siguri că în câteva zile voi fi omorât… “

În 15 mai, Maria, consultant superior în economie la Guvern mi-a scris un email. Se afla în Londra, timp cât mă aflam în Moldova. Ea deasemenea îmi zise:

“Am observat din scrisorile tale , că intenţionezi să vizitezi Benderul , aceasta e o regiune Transnistreană . Eşti conştient că cetăţenii englezi nu sunt sfătuiţi să viziteze acea regiune ? [Sfatul Oficiulului Britanic Extern Standard pe care l-am citit şi ignorat ).

Mai mult decît atît …un străin a fost răpit în Moldova , şi acesta era un om de afaceri . Slavă Domnului că a fost eliberat .” De altfel Maria era veselă !

În octombrie , Gabriela din Moldova mi-a povestit despre nişte rude de a-i , aceştea în timp ce călătoreau prin Moldova, au fost prinşi în capcană de nişte oameni deghizaţi în haine de poliţişti. Ei citise despre acte de banditisme similare în presa română. De fapt, peste câteva momente au realizat că într-adevăr persoanele în cauză erau chiar poliţişti. Uneori astfel de momente te fac să acţionezi iraţional.că nişte rude de-a ei mergînd spre Moldova au încercat să scape de nişte bandiţi deghizaţi în poliţişti . Ei au fost avertizaţi despre asta în presa românească . Oricum nu au putut scăpa de ei . Cînd în sfîrşit au dat ochii cu ei au descoperit că erau poliţişti adevăraţi ! Poate determina pe cineva să înfăptuiască acţiuni false. Acesta e un exemplu de „profeţie de sine îndeplinită” . Fă faţă fricei dar nici nu fi neînţelept . ( Tinerele în special trebuie să fie foarte atente ). Părintele Bill s-a întors fericit din Moldova , înainte de a veni eu în Moldova.

Uşa de la baie s-a deschis şi eu am ieşit cu cea mai mare atenţie . Portmoneul meu gros ieşea din buzunarul de la pantaloni . M-am plimbat pe-afară.

Pentru prima dată dînd la o parte nişte perdele era un stil de proprietate nefamiliar. „Aşa trăiesc ţiganii ?” M-am întrebat . Mi-am amintit de buna ospitalitate pe care ţiganii din Soroca i-au oferit-o lui Tony Hawks în cartea sa . Am fost întîlnit şi condus într-o cameră plină cu bucate. Gazdele erau în aşteptare. În acea camera se afla Nadina şi Sergiu. Mă simţeam într-o altă lume.

Sergiu dorea să filmeze acest eveniment cu camera mea. Ne-am aşezat la masă şi acesta a început să filmeze.

E: „ Bine , mersi pentru ospitalitate şi de baie ...”

În curând am realizat că situaţia pe care eu mi-am imaginat-o era eronată. De fapt, gazda era de naţionalitate moldoveni. Mi se făcuse ruşine. După cină am fost condus într-o odaie încăpătoare cu un pat dublu. Hainele şi bagajele mele deja erau în acea odaie. Am adormit buştean în acea seară.

Dimineaţa , Nadina mi-a sugerat ferm că trebuie să mă spăl şi m-a condus spre un bazin de afară . Erau un dispensor de apă din plastic , cilindric , de culoare albastră , şi săpun. A trebuit să apăs un buton şi apa curgea. Am folosit toată apa. În timp ce mă spălam am observat-o pe Nadina, care râdea spre mine.

Mi-a fost dată o lanternă şi mi s-a indicat spre ce direcţie să merg la viceu . Acum în lumina zilei , m-am uitat jos înăuntrul acestuia . Era o groapă de lungime mare. Dar cum am mai spus , nici un miros . Gaura era învăluită cu pernuţă pufoasă pe care te aşeza-i . Oamenii trebuiau să fie atenţi. Sergiu , Nadina şi eu am mers la casa Nadinei pentru a lua nişte lucruri. Am luat fotografiile şi camera de filmat . Fratele ei în vârstă de 15 ani era acolo cu un prieten . Cînd am sosit , a apărut cîinele Nadinei . Acesta era un animal răutăcios asemeni altor cîini pe care i-am văzut în Moldova . Acesta şi-a dezgolit dinţii şi a mîrîit mai degrabă decît a lătrat . Nadina l-a apucat vesel de gît ţinîndu-i capul în jos , l-a împins după viceu . Era un cîine rătăcit pe care Nadina l-a găzduit . Casa a fost construită de tatăl Nadinei , dar el nu a fost în stare s-o termine . Numai la primul etaj putea-i să locuieşti . Spaţiul casei era foarte atractiv .

Înainte de a veni în Moldova , am învăţat că războiul civil din 1992 a intrerupt o răbufnire ţinută secret care a urmat prăbuşirea Uniunii Sovietice . Războiul a coincis cu începutul recesiunii în lume . Multe clădiri au fost începute la începutul anilor ’90 şi lucrările au fost brusc oprite . Una din aceste case era o structură minunat de largă din Criuleni despre care Liliana a trimis detalii , sud-estul Dubăsariului . Era deţinută de un prieten baptist de-al ei . Priveliştea deasupra valei rîului era frumoasă . Dar înăuntru era o mizerie , nefiind decorată şi apoi abandonată la scurt timp după războiul civil . Am ajuns împreună cu Liliana la punctul cînd eu eram pregătit s-o cumpăr dacă ea ar fi supravegeat-o şi ar participa la restaurarea acesteia . Mama ei suferea de o boală nedefinită ar fi trebuit deasemenea să locuiască acolo . Era departe de

Chişinău şi de locul de muncă al Lilianei . ocupaţia ei era mai mult o alegere de carieră decît doar o slujbă pentru a-şi plăti facturile . Era viaţa ei . Liliana a dezvăluit apoi că mama ei era cetăţeancă transnistriană – mai multe dificultăţi . Liliana avea în mîinile ei un contract obligatoriu cu garanţii care i-ar fi oferit ei drept de proprietate peste şapte ani . A înţeles că nu-i pot oferi mai mult . Ea a refuzat oferta .

În alte cazuri diferite deasemenea nu am putut ajunge la un acord cu alţi prieteni moldoveni . Dar am rămas buni prieteni . Am învăţat două lucruri din aceste experienţe . Primul este că aceste fete nu sunt „disperate ”.

Ele au preferinţe de carieră pe care cred că le vor atinge . Între timp , ele pot face şi alte lucruri . De exemplu , Doina a spus : „ sunt o mulţime de lucruri pe care le-am putea face aici ”. De asemenea, am învăţat că moldovenii mereu vor urma cu smerenie instrucţiunile ( câteodată chiar şi pentru mici recompensări). Dar apoi nu-şi respectă partea de lucru în proiect . Aceasta , în ciuda faptului că a fost convenit era o idee bună chiar de la-nceput ! Fetele moldovence sunt de obiceu isteţe ca să-ţi explice ţara lor străinilor . De multe ori ele vor cerceta un subiect doar ca să fie de folos . Dar apoi... bine , poate e doar un alt lucru femeiesc pentru tine ! Adăugînd la cele de sus , acea aşteptare tipică moldovenească le va face să fie dezamăgite de rezultate şi tendinţa tipic italiană de-ale fura timpul . La acele două ultime m-am aşteptat de la bun început . Deasemenea am ştiut că cu resurse limitate , o vizită la un internet cafe poate fi un lucru ocazional . Aşa îmi părea ( şi încă îmi pare ) cinstit a răsplăti răspunsurile cu chestii mici trimise prin poştă . De obicei ei îşi furnizau adresele numai pentru corespondenţă . Au ştiut ei ce intenţionam , mulţi probabil că nu ar fi fost de acord , în special la o fază iniţială . Ei pot fi foarte convingători dar sunt foarte politicoşi şi ocupaţi . „Poţi duce calul la apă , dar nu-l poţi face să bea ”. Am fost surprins să fiu refuzat de oameni atît de amabil ( şi după cum credeam atît de vulnerabil) .

Viziunea mea despre cei din vest ajutînd oameni din ţările mai sărace totdeauna a fost în felul următor . Este necesar şi de dorit de a face legătura dintre oamenii şi familiile din aceste ţări diferite pentru a învăţa din situaţia fiecăruia . Aceasta este o părere foarte neobişnuită şi controversă pe care o susţin cel mai mult . Unica dată cînd am semnat să achit regular plăţi caritabile era pentru a-l ajuta pe Mabinty şi familia lui . El era un băiat african de 10 ani din Sierra Leone a cărui fotografie ne-a fost trimisă . Aceasta s-a întîmplat printr-o acţiune de caritate largă a Regatului Unit . Ei ne-au trimis rapoarte trimestriale cu desenele pe care Mabinty le-a făcut pentru noi . Apoi el a fugit ! Aşa că contribuţia noastră a fost făcută pentru a-i ajuta , în general , statul .

Există miliarde de dolari care aşteaptă să fie aplicate pentru victimile ce au suferit Tsunami asiatic , de-a lungul anului după ce s-a întîmplat . Nu se poate întîmpla din cauza corupţiei guvernelor de acolo . Oamenii mor de foame fără adăpost şi fără asistenţă medicală . Dar acolo e foarte puţină controversă şi argument despre lăsarea a nenumărate persoane să moară inutil şi neobservat decît să schimbe regulile sau să îndrăznească să urmeze noi căi de a ajuta (acei asiatici ). „Gîndind înafara cutiei” este o expresie americană corespunzătoare . Oamenii din Britania au dat mai generos decît orice altă ţară pentru acest dezastru . Guvernul nostru a răspuns apoi de asemenea cu o lovitură globală repetată de generozitate . Ca şi în celelalte chemări de caritate nu am dat nici un sfanţ . Dar i-am dat generos unei englezoaice tinere colectînd cu o doniţă în supermarketul nostru , pentru o caritate bine-cunoscută . Era pentru o ajuta să-şi plătească călătoria ei spre Transilvania , România pentru a învăţa acolo . Pînă acum este acolo , şi-a făcut treaba şi acesta este un rezultat . Organizaţiile de caritate susţin că susţinerea personală este costisitoare şi poate genera tot felul de alte chestii . Dar asta e viaţa ! Viaţa e controversă !

Organizaţiile de caritate din Regatele Unite trebuie să măsoare banii şi resursele în corespundere cu reguli obligatorii strict legale .Dar ei nu măsoară amplu speranţa , încrederea , prietenia şi aşteptarea pozitivă care poate încuraja oamenii să-şi îmbunătăţească vieţile . Sunt un contabil care a pregătit bilanţuri de caritate . În afara declaraţiei scrise făcută înaintea raportului anual , nu este loc pentru a înregistra cele de mai sus-numite . „Oamenii fac ceea ce inspectezi nu ceea la ce te aştepţi ” , citatul contabilului .

Era timpul să părăsim casa Nadinei . Drumul care conţinea acest şi alte proprietăţi era atît de rău ca şi „ drumul mlăştinos” pe care am condus cu Liliana şi mama ei . Oricum , noroiul s-a uscat de căldura verii . Am condus maşina foare încet şi atent . Nadina a spus să mergem într-o parte , eu am decis altfel . Maşina s-a frecat de pămînt şi ea a zis : „ V-am spus”. Ei m-au ghidat spre impunătoarea fortăreaţă lîngă Nistru în Soroca şi Sergiu ne-a filmat .

Welcome To Moldova ! Chapter 17 (Romanian)

Am părăsit fortăreaţa pentru a merge la piaţă . Am intrat într-un magazin mic de cărţi stocat la un colţ care avea o carte de istorie a Moldovei în franceză şi română . Barbara , soţia mea a primit plăcere mai apoi citind-o . Apoi întorcîndu-ne înapoi ne-am oprit pe deal lîngă casele ţiganilor , faimosul „Dealul Ţiganilor ” care făcea parte din drumul principal care se urca şi cobora spre Soroca . Sergiu şi Nadina erau nervoşi şi agitaţi că ne-am oprit acolo . Sergiu a filmat .

Casele arătau ca templele şi aveau un fel sinistru de frumuseţe . Ţiganii iubeau să folosească pitre sau cărămizi diferit colorate . Spaţiul de locuit era pierdut din cauza atîrnarea excesivă , un spaţiu gol însoţit de coloane . În spatele acestuia , cîteva case de pe drumul principal dezgoleau pereţi adevăraţi şi holuri dreptunghiulare în loc de geamuri . Aceasta e ceea ce-am văzut în prima seară conducînd în sus şi-n jos încercînd să găsesc hotelul . Aceasta mi-a stîrnit acea frică pe care am simţit-o cînd eram încă copil privind „Star Trak” , un science fiction american enorm de popular , la începutul anilor 1970 . În acesta , echipajul a Starship Enterprise a aterizat pe planete distante , întîlnind tot felul de străini cu intenţii stranii şi cu capacităţi teribile . Echipajul ar merge prin ceea ce părea a fi un loc pustiit , dar nu era aşa ... Frica de necunoscut este cea mai rea din toate . Am mers înapoi spre casa mătuşii şi unchiului Nadinei în suburbie chiar lîngă Soroca . După filmarea interiorului casei şi luîn prînzul am mers toţi la Mănăstirea Cosăuţi . Acestia au fost Nadina, mătuşa er , unchiul şi Sergiu .

A trebuit să conduc încet şi atent în unele locuri . Cu recunoştinţă orice noroi pe am avut de trecut s-a uscat . Ne-am blocat în urma unui cal şi a căruţei , dar graba era pe ultimul loc în mitea mea . Suburbia era frumoasă .Am avut un sentiment de veselie . Am ajuns la mănăstire . Era plăcut să de a fi capabil să le întorc măcar puţin din ospitalitatea ce mi-a fost oferită . Masa gazdelor mele era totdeauna plină şi eram încurajat să mănînc cît mai mult . Acum am înţeles că ideile pe care le aveam despre oamenii din Moldova ( ca şi noi ) mîncînd diferite lucruri la momente diferite a zilei nu erau valabile .Ei toţi erau inviţaţi să mai iziteze mănăstirea după cum arată filmul . Ei toţi erau strict catolici . Credinţa lor i-a ajutat să înfrunte decesele coincidente a atîţi de mulţi membri de familie . Dintre care unul a fost teribil şi brutal omorît de mafia în Moscova . În martie , Nadina a explicat că mătuşa era teribil de speriată că ar urma şi mai multe dezastre . Din această cauză ea era mai refractară în privinţa vizitei mele . Nadina a privit şi i-a amintit mătuşei sale despre fiul ei asasinat . Am telefonat-o pe Nadina la începutul lui aprilie .

N: „ Nu vă faceţi griji , mătuşa mea trece peste pierderea ei .Acum trăieşte pentru celălalt fiu .”

E: „ Nu cred că va trece vreodată peste o astfel de pierdere”

Îmi amintesc despre conversaţia telefonică pe care am avut-o cu Nadina spre sfîrşitul lunii aprilie . În acel moment , mă întrebam de ce Nadina era unica persoană din Moldova ( nu Transnistria ) care n-a primit nici un pachet trimis de mine . Numele real al Nadinei e Nadejda şi abia îi trimisesem nişte dolari prin Western Union . Am făcut asta parţial pentru a-mi dovedi identitatea ei reală. Ea a trebuit să-şi prezinte identitatea pentru a primi banii .

N: „ Mulţumesc pentru bani .Mulţumesc pentru încredere .”A spus ea cu uşurare şi careva emoţii

E: „ Nadina , am nevoie de adresa mătuşii tale .”

N: „ Nu , nu pot face asta . Trebuie să ai încredere în mine .Cînd vei veni , o voi convinge . Ve-i vedea. Cînd mătuşa te va întîlni , îşi va schimba părerea . ”

E: „ Trebuie să dau adresa autorităţilor . Trebuie să – le aduc la cunoştinţă locul unde voi sta în fiecare zi . Este o cerere legală . ”

Nadina mi-a dat adresa . Am trimis-o împreună cu alte detalii de contact şi planul de călătorie Lilianei şi Marishei chiar înainte de plecare .

Cititorul ar putea crede că am fost prost pentru a-mi asuma astfel de riscuri . Acesta a fost o „decizie nedeterminată” . Dar noi avem o zicală :

„ Persoana care face cea mai mare g reşeală e acea care nu face greşeli , pentru că el ( sau ea ) niciodată nu încearcă nimic. ” În timp ce eram acolo , Nadina mi-a spus că i-au fost arătate fotografii a corpului răutăcios bătut al vărului său .Ea a adăugat : „ mafia i-a rupt oasele ” . În film , Sergiu domină imaginea fratelui său ucis . Nu ştiu cum au reuşit aceşti oameni să rămînă „ calmi şi echilibraţi ” în asemenea circumstanţe teribile.

Am putut comunica cum se cuvine doar cu Nadina . Rudele credeau că e amuzant că am putut spune cîteva fraze pe care le-am învăţat în ambele română şi rusă , în pricipal :

“buna” “zdrastvooytye”, “bine“ “kharasho”, “multsumesc” “spaseebo”.

De multe ori foloseam ambele limbi împreună .

Nu eram surprins cînd Nadina a trecut la comentariul unchiului ei că ei sunt moldoveni români . Apoi am lăsat baltă rusa . Părerea mea era că orice vizitator trebuia să înveţe cuvintele de bază în ambele limbi . Deasemea am asumat că pronunţarea mea era atît de proastă încît trebuiam să folosesc ambele limbi . Era rău de tot să înveţi o limbă străină ( în special pentru o persoană din Britania ) dar două era şi mai mult !

Era bine şi răcoros în mănăstire dar apoi am mers spre dreapta unde se lua apă de la izvor . Era un o mică cascadă într-o clădire umbrită , curată , prospătă apă de izvor . Unchiul Nadinei a luat apa într-un container larg de plastic .Noi toţi am savurat apa de la izvor . Pe drum înapoi am mers călare pe cai.

Ca şi cu Liliana ,am discutat cu Nadina despre achiziţionarea unui lot de pămînt sau a unei proprietăţi . Mă întrebam dacă aş fi cumpărat una , ar fi îngrjit de ea . Nadina a spus că unchiul şi mătuşa ei au deja alt pămînt .Am avut impresia că nu-l folosesc pe tot . Nadina a spus că este foarte greu să munceşti pentru a creşte ceva acolo în lipsa echipamentului mecanizat . Un tablou care a corespuns cu propriile mele cercetări .

O altă problemă pentru mine este că străinilor nu le se permite să cumpere pămînt pentru agrivultură în Moldova . Pămîntul poate fi cumpărat cu o proprietate şi să nu fie prea mare .

Acesta trebuie să nu fie categorizat pentru folosire în agricultură potrivit sistemului de cadastru . Am descoperit aceste detalii în împreună cu Natalia în martie şi aprilie . Străinul ar fi trebuit să accepte această alegere chiar de prima dată într-ucît îi era permis să deţină doar o propriete modestă . Pot înţelege motivele acestor reguli dar cred că restricţiile pentru străini de a cumpăra pămînt agricultural sunt nejustificate . Pămîntul furnizat este folosit pentru agricultură , cred că străinilor ar trebui să li se permită să cumpere ceva din ăsta . Ar fi trebuit limitată . cantitatea

Ei ar fi investit atunci cel mai mult probabil în maşinărie şi facilităţi pentru a spori productivitatea pămîntului . Sistemul fiscal ar fi putut fi folosit ca să încurajeze asta . Străinii pe bună drepate sunt foarte suspucioşi pe sistemul fiscal în Moldova . Aşa că cel mai bine ar fi să spunem : „ nu plăteşti nici o taxă pe pămîntul tău sau pe producţia ta timp de 5 ani dacă investeşti o parte stipulată ( sau multiple părţi ) din costul pămîntului în producşie crescîndă . ” Propria mea cercetare pe internet a prezentat un tablou a unei agriculturi subcapitalizate . Aceasta a fost combinată cu o antrenare foarte bună , furnizată fermerilor în timpul sistemul Sovietic . Oricare nu ar fi criticile îndreptate împotriva swovieticilor ( şi ele sunt multe ) ruşii totdeauna au antrenat oamenii bine . Ei au monitorizat producţia agricolă din diferite regiuni . Acei fermeri din părţile Moldoevi care au operat în timpul sistemului Sovietic au atins cele mai mari recolte . Aşa că astăzi avem ( îmbătrînind ) fermeri foarte antrenaţi în Moldova fără echipament necesar pentru aşi împlini întreg potenţialul lor ( şi a pămîntultui ) .Ei au nevoie să-şi practice cunoştinţele şi să-şi dezvolte abilităţile în timpul antrenării generaţiei următoare . Investiţia va veni în principal din străinătate dar legea Moldoevi nu permite ca aceasta să se întîmple .

Înapoi pe drumul principal spre casă , era obişnuitele evitări împrejurul gropilor . Alte automobile aveau cîteodată să se abată cu grijă spre mijlocul drumului într-ucît ei evitau o gaură sau un odel de găuri .

Welcome To Moldova ! Chapter 18 (Romanian)

După cină am mers la Candelă . Am descris această călătorie de aseară ulterior dar am scăpat cîteva detalii .. Cu noi era un prieten de-a lui Sergiu ( tot Sergiu se numea ) care spera să se alăture forţei poliţiei . Era o seară frumoasă în timp ce Nadina şi eu am coborît cei 600 de paşi . Ei ne aşteptau într-un pustiit , larg parc de maşini lîngă Nistru . Am hotărît că trebuie să-i predăm Nadinei o lecţie de conducere . Nu le-a plăcut deloc idea , dar eu am insistat . Aşa că pentru prima dată în viaţa ei , Nadina a condus o maşină . Doar în cercuri în parcul larg de maşini . Imediat a făcut-o foarte bine dar era pentru un lucru . Ea nu a înţeles cum să folosească ambreiajul .Nu ştiam ce facea , dar cîteodată apăreau sunete oribile de rodare . Cum putea cineva face una ca asta ambreiajului ? Ce făcea ?! Cu toate astea Nadina a operat cu comandele foarte încrezut şi capabil .

În sfîrşit maşina s-a oprit . Am mers s-o conduc dar aceasta nu se mişca . Acum eram într-adevăr îngrijorat . Am ieşit din maşină şi ne-am uitat la partea din faţă şi la roţi . Sergiu şi Sergiu i-au vorbit Nadinei .

Nadina: „ Roata este dăunată .”

Eddie: „ Ce ai în vedere prin dăunată ? Ei au condus-o în ceva pe drum în vale .” Nadina a vorbit cu Sergiu şi Sergiu . Ei arătau alarmaţi şi supăraţi .

Nadina : „ Ei au spus că a fost aşa de la-nceput . ”

Eddie : „ Cum am putut conduce maşina de la mănăstire într-aşa o stare .”

Nadina : „ Am văzut cum conduceaţi maşina pe-o parte ”

Am privit în ochii ei şi am decis că avea probabil dreptate . Ei încă arătau alarmaţi şi supăraţi .Nadina mi-a spus mai devreme că mătuşa şi unchiul ei se întrebau dacă aveam cumva probleme cu vederea întru-cît li se părea că au avut o plimbare foarte hurducătoare . Aveam un record excelent de conducere de 220 mile ( maşini ) şi 40 de mile ( motociclete ) .Dar acel fapt era sub „ condiţiile normale ”! Bucuros şi mulţumit am acceptat versiunea lor .Ei au îndreptat apărătoarea ceea ce trebuia de făcut . Nadina vroia ca lecţia ei să continue . Încăpăţinarea acestei fete m-a uimit . Dar am avut parte de destule . Nadina m-a rugat pentru mai multe lecţii a doua zi dar a concluzionat trist : „ Presupun că trebuie să aştept încă un an pentru următoarea mea lecţie ”. Luna mai 2006 era data preconizată pentru următoarea mea vizită .

Am mers să ne „răcorim” la cafeneaua DolceVita , acea unde trebuia să mă întîlnesc pentru prima dată cu Nadina . Se afla la baza dealului la scurt interval a fortăreţei , drumul neînsemnat de sens unic şi hotelul Nistru . Am spus imediat : „ Eu plătesc ”. Întru-cît am început să ne relaxăm la masa noastră , au intrat doi băieţi înalţi , bronzaţi , cu feţile rotunde . S-au uitat primprejur anxios la spatele cozii cu expresii fixate neprietenoase . Nu păreau a se potrivi acestui loc . Apoi deodată au plecat . Privind în urmă spre amicii mei , am văzut-o pe Nadina rînjindu-se larg la mine . „ Ţiganii ” a spus ea vesel .

M-am sculat vineri dimineaţă ştiind că unicul lucru precis planificat era o vizită scurtă la şcoala Nadinei . Acolo , promiţător îl voi întîlni pe Danielle , lucrătorul american din Corpul Păcii care a învăţat-o pe Nadina . Inka deasemena a beneficiat să fie instruită de un învăţător american din Corpul Păcii . Ambele fete sunt străduitoare şi au lucrat să obţină cele mai mari beneficii din aceste situaţii .

Gazdele mele mi-au permis amabil să folosesc telefonul lor pentru a încerca s-o contactez pe Inka din Bălţi . Nu ştiam dacă avea de gînd să fie acolo întru-cît ea aştepta să plece în Iaşi , în acel timp, pentru un scurt curs de engleză . Inka a explicat că acest fapt îi va spori şansele de a deveni profesoară de engleză după ce absolveşte .

Inka a răspuns la telefon . Era o mare eliberare . Dar ştiam că era nebun de ocupată cu examenele ei finale şi îngrijirea fiicei lor de trei ani Katea . Inka era una din primele mele amice . La începutul lui decembrie cînd am trimis primul meu pachet spre Moldova , era adresat ei . Acesta a sosit la sfîrşitul lui ianuarie şi conţinea o haină de lînă , o pălărie şi mănuşi pentru Katea . Inka mi-a spus că era atît de mulţumită întru-cît acesta a fost livrat doar la cîteva zile înainte ca să ningă . Această întîrziere mi-a consolidat părerea mea că va fi o luptă avînd de a face cu oamenii din Moldova . Ştiam că Inka era studentă într-un oraş la nord de Chişinău numit Bălţi . Evident era un loc foarte mohorît şi deprimant întru-cît nu era nici o fotografie pe internet a acestuia . Fiind o mamă nemăritată într-o ţară religioasă ca Moldova avea să fie foarte rău . Inka mi-a trimis o fotografie de-a ei şi a Katei . Ea deasemena mi-a trimis o fotografie a unui brad care s-a dovedit a fi pe o vitrină de magazin .

De plăceri atît de simple se bucură moldovenii într-un loc atît de trist . Mi-a spus că viaţa e dificilă . Încălzirea era scumpă . Dar rudele ei au ajutat-o puţin . Am putut-o vedea zgribulindu-se lîngă Katea în hainele ei noi lîngă un perete sărăcăcios într-o micuţ îngheţînd apartament spunînd : „ Dumnezeu să te binecuvînteze Eddie !”Aşa că am fost puţin surprins să primesc o fotografie de-a ei şi-a Katei purtînd hainele pe care le-am trimis cu un perete drăguţ în spatele lor . Era foarte binevenit . Eram delectat într-o oarecare măsură de faptul că era unul din primele răspunsuri potrivite din Moldova . Aceşti oameni erau atît de reali şi de minunaţi încît mă aşteptam . Apoi în februarie , un pachet trimis Inkăi de un oficiu poştal înregistrat a fost returnat fără a fi deschis . O cutie era însemnată cu cuvîntul : „ inconuu” . (echivalentul în franceză pentru necunoscut – straniu ) . Am făcut o poză cu webcamera a pachetului şi am trimis-o ei . Inka , care este un caracter mîndru dar enigmatic a spus că ea cu siguranţă locuia pe acea adresă . Dar ea a chestionat necesitatea de-ai trimite lucruri . Apoi în martie mi-a spus că era căsătorită , obraznica Inka ! Mai multe surprize aveau să urmeze ....

Am mers la Şcoala Nadinei şi am devenit confuz din nou de drumul pe care mergeam . De fapt aranjamentul drumurilor în Soroca nu este complicat . Dar la intersecţii , alte drumuri erau deseori necorespunzător acoperite şi arătau neimporatnte . În Regatele Unite şi pe continent astfel de cotituri pur şi simplu ar conduce spre un drum privat , probabil spre o fermă ! Îmi amintesc de cotitura nemarcată a bandei de circulaţie lungi ce conducea spre mănăstire . „ Să întorc acolo ?” am spus aproape neîncrezător .

Mai rău de căt aceasta oricum , a fost o intersecţie pe care am ajuns conducînd din Chişinău spre Soroca . Era un semn care zicea „Soroca”. Am întors la stînga pe alt drum . Cînd am ajuns acolo erau două opţiuni . Să mă întorc la stînga inapoi pe podul care intersecta drumul principal de pe care tocmai am venit .A doua opţiune era de am continua drumul . Nu era nici un semn .În Europa de Vest sunt drumuri cu send unic care te duc pe drumul corect . Am eşuat să apreciez că astfel de siteme sofisticate nu sunt o trăsătură a Moldovei .

Este o chestiune ce ţine de obicei , ceva la care te obişnuieşti .Deasemenea în Marea Britanie noi conducem pe partea “ corectă ” a drumului ! Aceasta explică simţul dezorientării atunci cînd conduci pe continent . Simţul meu de orientare mi-a spus să întorc la stînga . Am întors atît de încet şi atent .În vîrf m-am oprit . Acolo era o fată pe punte care pe jumătate şi-a întorc capul să mă privească suspicios . Nu , ea nu ar dori să vorbească cu mine şi eu nu aveam s-o învinuiesc opentru asta . Probabil nu ne-am fi înţeles oricum . Pe intervalul părţii carosabile de departe am văzut mişcare de trafic . Nimic nu venea înspre noi. După cel puţin 30 de secunde , am înţeles . Eram pe calea greşită spre un drum cu sens unic ce venea din drumul cu două sensuri de circulaţie ! Următorul gînd era să mergem de-aici pînă cînd nu a apărut poliţia ! În întuneric puteam face uşor acea greşeală cu consecinţe dezastruase .

Sfatul Ministerului Standart Britanic al Afacerilor Externe pentru Moldova este : “ nu conduceţi în întuneric ”. Sincer cred că autorităţile moldoveneşti ar trebui să investească în nişte semen de circulaţie . Cînd m-am întors înapoi pe drumul cu sens unic din Soroca pe care l-am urcat pe calea necorespuzătoare , era un semn rotund care abia se vedea , numai fonul sur i-a rămas . Conducînd în acea parte a Sorocii era necesar să primesc direcţii de la Nadina şi Sergiu .

În vîrful dealului în Soroca , conducînd spre şcoala Nadinei am oprit maşina . Eram într-o curte din faţă a ceea ce a putut fi odată un mic magazine sau o staţie de petrol . Acum nu era nimic acolo . Odihnindu-mă cu capul pe volan , am spus : “ Pur şi simplu daţi-mi instrucţiuni clare în engleză ”. Nadina a spus : “ Sergiu spune că-I pare rău ”. . Aceasta a generat “spoony” pălăvrăgeala emoţionată a lui Sergiu în timp ce ne apropiam de vîrful dealului şi rîsul Nadinei . Cînd Sergiu avea să-mi comunice vreun mesaj prin intermediul Nadinei , auzeam un sunet ca : “ spoony ” . Le-am explicat aceasta gazdelor mele prin intermediul Nadinei într-o seară în timp ce luam cina ţinînd în mîină o lingură . Lucrurile erau rareori liniştite în timp ce mergeam cu ăştia doi . Sergiu avea o casetă cu cîntece , foarte bună . Unul din acestea era interpretată de un cîntăreţ grec a cărui nume suna “ Aresh”. Altul , nu prea bun cîntec exclama : “ hard core !” Auzin aceasta Nadina rîdea în timp ce ne apropiam de vîrful dealului . Cînd a jucat în prima seară , ea a ţipat cu ruşine punînd mina la gură în timp ce rîdea la mine nesigur . Aceasta era o parte a tabloului confuz pe care l-am avut cînd ghemuindu-mă în baie mă întrebam ce era pus pentru mine . Bine , nu aveam nici o idee .

Welcome To Moldova ! Chapter 19 (Romanian)

Am ajuns la şcoala Nadinei care era situata nu de parte de o cafenea. Trebuie sa va zic ca situatia din aceasta scoala era dezastruoasa, se deosebea de scoala pe care am vizitat-o in Chisinau. Nadina imi zise ca in luna ianuarie un coleg de al ei se spinzurase. Inca o pierdere timp cit ma aflam in aceste locuri era la scurtă distanţă de cafeneaua de la colţ în vîrful dealului . Trebuie să spun că atmosfera nu era atît de plăcută ca în şcolile din Chişinău . Nadina mi-a spus că un coleg de-al ei s-a spînzurat în ianuarie . Încă o pierdere teribilă în cadrul unui spaţiu a acelor cîteva săptămîni . Iată de ce Nadina credea că –i deocheată . Cînd am contactat-o prima dată în februarie , ea a răspuns că-şi doreşte doar “prieteni adevăraţi “. Deocheat e un fel de a fi blestemat dar într-adevăr înseamnă oameni care atrag noroc rău . Cu un simţ al ironiei , cred că Nadina sugera că ar putea fi o persoană periculos de cunoscut ! Acest fapt mi-a amintit de ce imi plac atit de mult moldovenii, deoarece ei observa cealalta parte a situaţiei. Acest fapt presupune o maturitate emoţională.

Am făcut cunoştinţă cu Danielle , profesoarea americană a Nadinei , reprezentant al Corpul Păcii . Danielle a jutat-o pe Nadina să atingă un nivel excelent de limbă engleză. Nadina a împrumutat cărţile Daniellei şi acest lucru a influenţat mult asupra bagajului de cunoştinţe a Nadinei. Drept rezultat, acum puteam prelua, într-ucât posed abilităţi grozave a ajuta începătorii de limbă enlgeză. Danielle a petrecut doi ani de frustrare în această şcoală şi trebuia să se întoarcă, în sfîrşit, în State la mijlocul lui iulie . Din păcate, profesorii din Moldova nu au experienţă bogată în domeniul limbii engleze, eventual Daniella nu putea să se manifeste. În consecinţă au fost repartizaţi doar opt pentru ale preda limba engleză. Era o pierdere de timp.

Sunt sigură că Daniella ar fi meritat un post mai bun, autorităţile trebuiau să monitorizeze mai bine situaţia, căci totul este în interesul copiilor.

Sunt conştient de faptul că fenomenul mitei este prezent şi în Republica Moldova, astfel suferă procesul, care se reduce cu zi ce trece. Cert este faptul că autorităţile sunt corupte, datorită lor generaţiile tinere nu pot să evolueze.

Între timp , şi de sinuciderea băiatului autorităţile sunt responsabile. Aşa se întâmplă cât nu mai ai speranţe în viitor. Danielle a continuat să explice că profesorii utilizează metode de predare ale stilului Sovietic . Nu exista învăţare în grup şi alte metode moderne de predare . Era convinsă că sunt de aceeaşi părere, dar eu am o viziune a mea. Predarea de modă veche , înalt structurată era o trăsătură a educaţiei mele private . Era foarte reuşit în a obţine rezultate excelente . În şcoala mea , simpla „cretă şi vorbă ” metodă pentru elevi de 13 ani fiind capabili să răspundă reuşit la întrebări de nivelul A ( Nivel Avansat ) pe care cei de 16 ani cu greu s-ar lupta să le răspundă pentru admiterea la Universitate . Alegerea metodelor de predare este o chestiune importantă care implică consideraţiile societăţii şi a valorilor acesteia . Există mai mult respect pentru autorităţile din Moldova decât cei din Europa de Vest . Nu am observat nici un grup învăţând la şcolile din Moldova . Am observat standarte înalte atinse . Metode de predare extrem de reuşite folosite în Anglia în anii 1960 nu ar avea succes acum în aceleaşi clase . Dar ele ar putea lucra bine în Chişinău şi Soroca . Oricum cel mai important lucru este că profesorii pot preda şi profesorii englezi ştiu engleza .

Aş dori să menţionez, un punct britanic pe care vreau să-l accentuez despre metodele americane de predare în alte ţări . Americanii sosesc în alte ţări cu manuale de reguli şi metode despre cum trebuie de făcut lucrurile . Ei sunt în mod serios determinaţi de a aplica regulile lor şi modul lor de gîndire . Am citit despre cum o organizaţie de caritate din Statele Unite a încercat persistent să-şi aplice strict propriile reguli pentru a ajuta orfanii şi orfelinatele din Moldova . Eventual ei au învăţat în mod neplăcut că ceea ce au găsit la bază deseori nu se potriveşte regulilor !Sunt atîtea exemple despre americanii efectuând aşa greşeali încît eu sau orice persoană ar putea scrie o carte mare despre aceasta foarte rapid . Noi britanicii ne-am făcut greşelile de-a lungul secolelor de construire a imperiului . În cele din urmă am format sisteme care în mod ingenios s-au integrat în culturile şi structurile locale . India este un bun exemplu a acestui fapt . Fiecare ţară şi oamenii acesteia sunt atît de diferiţi încît nu poţi aplica rigid o carte de reguli general valabilă . Western Union poate fi o excepţie a acestei gîndiri . Dar acesta este doar un transfer de bani şi acesta totdeauna trebuie să fie strict controlat .

Oricum o amică de-a mea a mers să ia cîţiva dolari de la oficiul Western Union în Chişinău . Ea avea paşaportul moldovenesc dar şi-a pierdut buletinul de identitate . Regulile general valabile a Western Union dictează că paşaportul este cea mai bună formă de identificare care poate folosit de unul singur pentru a lua bani . Multele oficii Western Union pe care le-a încercat au refuzat să rămînă fideli acestei reguli . Am verificat Western Union . Ei toţi încărcau regulile acestuia . Rămîneau ei oare fideli legilor din Moldova, regulamentelor sau practicilor stabilite? Posesiunea sau utilizarea manualelor nu face o persoană sau o organizaţie profesională . Un adevărat profesionist are abilităţile necesare , cunoştinţele , încrederea şi experienţa pentru a şti ce face . Ei de obicei au fost bine antrenaţi . Ei ascultă şi deschis adaptează metodele lor pentru a le potrivi circumstanţelor locale .

Inka a fost deacord să ne vadă aşa că am pornit spre Bălţi . Era doar a treia călătorie a Nadinei în orăşelul (oraşul ) vecin. Un fapt uimitor întru-cît ea avea 18 ani şi era doar o scurtă plimbare . Era fierbinte în acea zi . Drumul licărea în călduri . Deodată am văzut un oameni lucrînd în mijlocul drumului . Ei umpleau găurile cu şosea gudrată . Mi-a părut rău pentru ei . Nu erau conuri de trafic încît să-i protejeze sau să marcheze marginile în care operau . În Regale Unite , regiunea ar fi fost total mărginită de conuri . Dacă era necesar ar fi fost şi temporare lumini de trafic sau ( mai rar ) un om cu un semn de acadea rotund cu două părţi . Acesta are „ STOP ” în roşu şi „ MERGI ” în verde .

Francezii au deviaţiile lor de temut . Ei de obicei închid tot drumul principal cauzând pane masive . Se presupune că ar trebui să indice clar diversiunea dar acest lucru rar se întîmplă adecvat . Acesta necesită deseori 20 sau mai multe semne . Un semn lipsind şi eşti pierdut . În ai mei 20 timpurii , călătorind pe motociclete de-a lungul Franţei , obişnuiam să ignorez aceste semne şi drumul continua . De obicei nu era nimeni pe unde era închis drumul . Această purtare deviantă m-a salvat de mult bucluc . În Engleză deviaţia este rostită la fel (precum o luăm din franceză ) dar sensul acesteia poate fi diferit .. De exemplu pînă în anii 1980 homosexualii puteau fi descrişi ca deviatori sexual .

Aceste deviaţii sunt perverse . În prima mea călătorie în Franţa am fost deviat de pe un drum major într-un oraş mare . Acolo pe motocicleta mea am mers în cercuri timp de jumătate de oră . Apoi în disperare am oprit la o cafenea şi am fost abordat de către Bruno , un amic motociclist . I-am explicat problema mea şi el şi-a aruncat mîinile sus şi a spus că va fi dificil să mă ghideze . După 10 minute de pene şi cotiri prin suburbii eram înapoi pe drumul principal . Era unul dintre cele mai mari drumuri arteriale ce duceau spre Franţa !

Ieşind din Soroca , am încercat să mă gîndesc la nişte comentarii inteligente să-i le spun lui Sergiu cînd l-am auzit iarăşi spunînd : „ spoony ”. „ Spune Spoony ....” dar am fost intrerupt . „ Încetinează ” a strigat Nadina cînd ne-am apropiat de vîrful dealului . Am făcut asta şi acolo era o maşină de poliţie . „ Spoonz Sergiu” ştia toate locurile pe care le ocupau aceştia .

Am ajuns în Bălţi şi harta Marishei a fost folositoare . În acea dimineaţă am stabilit că a fost un deşteptător la mobilul meu . Semnul „ gol ”pe care l-am văzut , pur şi simplu s-a referit la mailbox ! Aşa c-am telefonat-o pe Inka din maşină . Ea ne-a direcţionat spre un magazin mare ( după standartele moldoveneşti ) „ Bum ” . Am găsit asta amuzant . „ Bum ” în engleză e un slang pentru fundul unei persoane . Dacă cumpărai ceva din afacerea bum , aceasta n-ar fi bun sau ar fi prea scump . Mi s-a spus că se pronunţă „boom”( ca boom-ul din armele mari ). Nadina a spus că Inka v-a apărea purtînd un albastru închis . Aşa că cînd a apărut o blondă în negru am ignorat-o . Apoi ea a vorbit şi filmul reflectă acea confuzie .

Ne-am aşezat în maşină şi Inka ne-a ghidat spre apartamentul ei . Am început imediat filmarea . Apartamentul ei nu era nimic din imaginea originală pe care mi-am imaginat-o . Poţi spune după reacţia Inkăi din film că s-a gîndit că probabil filmarea mea a fost puţin tulburătoare .

Dar aceasta nu a fost intenţia mea . Pur şi simplu m-am lăsat „ dus de val ”. Eram uimit cît de diferit era apartamentul ei de ceea ce mă aşteptam . Presupunînd că am arătat la zece oameni fotografii a bucătăriei mele ( cu casa ) în 1988 şi bucătăria Inkăi . Apoi am întrebat care „ ghici care-i din Anglia şi care-i din Moldova .” Zece din zece le vor greşi . În limbile noastre , cred că ei vor face aceiaşi greşeală prin verdict majoritar . Moldova deseori nu se potriveşte imaginii pe care o avem eu şi lumea dinafară .

Welcome To Moldova ! Chapter 20 (Romanian)

A trebuit să o luăm pe Katea de la grădiniţă şi deja întîrziam . Katea se jena, lucrul acesta o putea-i observa şi din film. Ne-am întors la apartamentul Inkăi şi l-am întîlnit pe soţul ei . Inka ne-a servit cu o gamă largă de mîncăruri moldoveneşti excelente . Apoi am plecat la o biserică baptistă, mi s-a permis să filmez. Apoi am mers în centrul şi ne-am plimbat. Un dejun a fost finalul unei zile superbe . M-am simţit încîntat , deoarece era ceva magic în desfăşurarea evenimentelor . Foarte tîrziu , ne-am luat rămas bun de la Inka şi familia ei .

Inka e o moldoveancă de 24 de ani măritată cu un moldovean rus . Limba rusă e limba ei nativă . Ea este foarte interesată de rădăcinile ei româneşti şi se interesează foarte mult de cultura română . Îi place muzica rusească pop . Inka o învaţă pe Katea româna dar româna reprezintă limba a treia sau chiar a patra a Inkăi ! Engleza şi germana sunt alte limbi pe care le posedă Inka . Engleza ei este foarte bună şi în Septembrie 2005 ea şi-a început masteratul în germană . Deasemenea predă germana .

Language History page contains rest of chapter 20.

Welcome To Moldova ! Chapter 21 (Romanian)

Când m-am ridicat din pat în acea dimineaţă de sâmbătă mă aşteptam să fie relativ liniştită şi relaxantă. Eu deja îmi programasem să vin din nou în Chişinău şi să găsesc apartamentul familiei Donet de unul singur. Trebuiam să mă pornesc nu mai târziu de orele unu după masă. Mă gândeam s-o iau mai încet. Nadine şi rudele ei aveau alte planuri deja făcute. După cum se observă în filmuleţ, mai întâi de toate am fost prezentat vecinilor copilului. Apoi Nadine dorea câteva poze cu ea de la Candela din Soroca. Cum a fost stabilit, toţi trei ne vom plimba prin împrejurime. De asemenea noi ne-am întâlnit cu mătuşa şi unchiul Nadinei la piaţă. Când ne întorceam pentru prânz. Era trecut de orele unu şi doream foarte mult să mă trezesc. Apoi mi s-a făcut cunoştinţă cu o domnişoară timidă Alina. Ea definitiv nu dorea să fie filmată dar asta e. Sper ca într-o zi să pot tăia din filmuleţ în aşa mod încât să-I placă Alinei. Eu mi-am luat rămas bun de la mătuşa şi unchiul Nadinei. Ca de obicei cu persoanele care îmi ţin companie în maşină şi Alina eu am fost condus în partea de jos a Sorocii. Nu departe de fortăreaţă şi hotelul Nistru.

Am mers spre Chişinău fără careva peripeţii, nu am fost oprit de nici un ofiţer. Totuşi odată , mă pierdusem şi eram îngrijorat. Căutam o adresă şi de odată un om dintr-o maşină mi-a făcut semn cu mâna. O Dumnezeule, era un ofiţer? În Republica Moldova sunt ofiţeri rutieri? Eu am frânat şi am oprit. El părea binevoitor şi făcea semne cu bastonul. Eram îngrijorat şi strigam “Anglia, Angleecheneen, englezeşte”. Eu i-am explicat amabil că trebuie să ajut în sectorul Râşcani. De asemenea am arătat cu mâna în ce direcţie credeam de fapt că se află Râşcani. Eu am ieşit din maşină şi am afişat o hartă pe capota maşinei şi i-am arătat unde vream să ajung. El a ieşit din maşină cu un pix şi o hârtie în mână. Era de naţionalitate rusă şi nu vorbea nici un cuvânt în engleză. El a încercat să deseneze o mapă şi îmi arăta în ce direcţie ar trebui să plec. Îmi arătase de mai multe ori ceea ce desenase pe bucata de hârtie. Peste un timp a observat că deja am înţeles în ce direcţie ar trebui s-o iau, şi-a luat rămas bun. M-am urcat în maşină şi am urmat în direcţia care îmi arătase ofiţerul. Şi până la urmă am reuşit. Nu pot să mă exprim cât de fericit eram căci reuşisem de unul singur să ajung la apartamentul familiei Donet.

Ajunşi în apartamentul familiei Donets, Natalia îşi sărbătorea ziua ei de naştere. M-am aşezat la o masă mare care deja îmi era familiară, o filmasem. Erau peste 20 de persoane la acea masă. Toţi vorbitori de rusă, cred eu. După un timp, Irina “Blondira” a revenit. M-am simţim mult mai comod. Ambii eram îndemnaţi să mâncăm şi să bem. Mă întrebam dacă Natalia ar vrea să-şi părăsească oaspeţii săi pentru a veni la petrecerea organizată de mine. Era aproape 6, ora când se dădea startul petrecerii organizate de mine. Spre Columna 129 era o pană de automobile. Era o situaţie penibilă. Dar toţi ne-am pornit în scurt timp.

Am auzit un strigăt, dar speram că nu mi se atribuie mie. Dar era pentru mine. Am oprit fiind sfătuit de Natalia. În oglinda mea, puteam vedea doar un baston mic şi alb care se mişca în direcţia mea. Era un ofiţer în faţa mea, dar trebuia să-l aşteptăm pe celălalt care m-a oprit. Toţi ne-am dat jos din maşină. Ca de obicei i-am zis că sunt de naţionalitate englez. Natalia l-a ascultat pe ofiţer şi mi-a zis că îmi scrie un protocol. Eu doream să ştiu care e situaţia. Ofiţerul se amuza de situaţie. De fapt, Natalia s-a descurcat foarte bine. Româna ei e foarte săracă. Cred că ei i-a venit foarte greu să traducă, căci trebuia să traducă din română în rusă apoi din rusă în engleză. Am plecat. Era jumătate la 7 atunci când am ajuns la Columna 129.

Oare toate fetele au plecat de lângă porţile cele mari şi ghimpoase la vârf? De fapt că nici nu eram pe loc.

11 din ele erau pe loc când am venit eu: Zina, Margarita, Dumitru, Cristina, Sergiu, Raisa, alţii doi bărbaţi, o blondă Simone şi Irina ( păr negru). M-am întors spre Irina după ce am vorbit cu ea şi am început să filmez.

După ceva timp mă uitam la Dumitru cum încerca să o arunce pe Irina în saună sau în bazin. În prima mea scrisoare schimbată cu Irina, ea îmi zise că face cursuri de jurnalism şi se gândeşte să facă un ziar. Atât optimim şi entuziasm am marcat în în cartea scrisă de tineri moldoveni: “Romania şi Moldova”. Credeţimă, Romania este diferită de Moldova! Desigur un motiv pentru care oamenii în vârstă sunt aşa de atenţi, deoarece au trecut deja de entuziasmul lor din cauza lecţiilor aspre. O surpriză scârboasă care era lăsată în provizoriu de acest redactor al ziarului. Patru luni de când şi-a lansat ziarul pe pagina web, lucru era din ce în ce mai greu.

Irka a venit cu Eleonora, urmată de Ana. Deci, aveam 16 oaspeţi. Mâncarea şi băutura era excelentă. Am filmat o conversaţie cu Ana, atunci când m-am apropiat de ea şi de prietena ei , Laura, aşa s-a prezentat. Irka a meţionat un cuvânt despre job-ul său, ce face ea la AIESEC, o organizaţie internaţională pentru studenţi. Aşa ca majoritatea moldovenilor, Irka dorea să cunoască cât mai mult despre partea de west. Din motive pe care eu nu le cunoşteam, majoritatea moldovenilor menţionau despre Irlanda.

Implicarea Marii Britanii în complexul istoric a Irlandei de Sud şi Irlandei de nord e o istorie mare. Deci, eu niciodată nu am înţeles de unde vin. Eu i-am explicat că de fapt irlandezii se deosebesc de alţii deoarece sunt foarte prietenoşi. Vinul m-a ameţit un pic.

Irka le-a oferit întrebări altor fete moldovence. Eu am răsuflat uşor. Câteva minute mai târziu:

I: “De ce crezi tu că fetele din Moldova sunt aşa de pline de viaţă, atrăgătoare şi harnice?”

E: “Eu cred că acesta e un mecanism de autoapărare”.

I.: “ Da, cred că ai dreptate” a răspuns foarte repede.

Galina s-a apropiat de noi şi mi-a întins o sticlă de şampanie, cadou din partea lui alfredo, un Italian. Ceva timp mai târziu, eram foarte ameţit, m-am trezit într-o curte cu Irina “Blondira”.

Ea m-a întrebat dacă cunosc câteva cuvinte ruse urâte. Eu am răspuns că nu ştiu. Apoi mi-am amintit că înjurăturile englezeşti sunt cele mai populare şi uriaş folosite în lume.

Săptămâni în urmă înainte de a zbura în Moldova, am privit o serie de programe pe tărâmul englezesc. Acestea eram prezentate de un istoric englez, care fiind surprins, difuza vorbe urâte despre trecutul nostru.

Neaşteptat a fost fraza făcută public în Africa. Există doar numai o moştenire a ţărmului britanic în această parte a Africei. E cuvântul: “F-JOS!” Ea a mai zis că nu este o lovitură a înjurăturilor englezeşti. La o emisiune prezentată la televizor înaintea sărbătorilor de iarnă, o doamnă din Moscova, care nu vorbeşte engleza, folosea aceleaşi înjurături. Programul se baza pe problema primarului din Moscova care a fost încurajată la demolarea caselor şi apartamentelor din Moscova, în ciuda protestelor. Unii chiar au fost aruncaţi în stradă. Aceasta a fost făcut chiar de mafia rusă sau de cea mai mare companie de construcţie, la cârma căreia stă soţia primarului. Primarul face legea. Stăpânul apartamentului a fost dat în judecată, atunci când şi-a cumpărat apartament. Pereţii aparţin statului. Jurnalistul a fost întrebat: Dacă primarul stă în faţa ta, ce trebuie să îi zicem?” Răspunsul :”F-JOS”.

Eu m-am uitat la Irina şi i-am zis că ştiu o mulţime de înjurături. Eu aş fi vrut să le dau exemple. Să înjur? Din fericire, am fost interupt la timp.

Mă plimbam pe Ştefan Cel Mare cu Rita şi Cristina. Cristina este sora Alinei, domnişoara menţionată anterior de mine. Ea definitiv nu este ţiganţă. Alţii doi s-au apropiat. Cu noi erau: Dumitru, Sergiu şi un alt domn. Sergiu încerca să întreţină o discuţie, dar discuţia nu putea să continuă, deoarece el a luat ca temă majoră Studiile Europene sau Relaţii Internaţionale.

Da, într-adevăr acesta nu era o alegere rea? El zâmbise din nou. Acceptarea lui timidă îmi amintea de Iulian din cartea scrisă de Tony Hawks. La moment mă străduiam să mă menţin drept. Rita la întâlnit pe Dima inainte şi ei erau foarte fericiţi să se întâlnească din nou.

Câteodată, am impresia că oraşul Chişinău pare a fi o ţară mare. Este uşor să-şi imaginezi acest lucru anume atunci când stai în parc. Ceva straniu se întâmplă. Plimbându-ne pe strada Ştefan cel Mare am avut ocazia să ascult câteva piese interpretate de o grupă pop. Rita mi-a zis: “ Dnul se uită ciudat la mine”. Mi se păruse şi mie că unul dintre oaspeţii mei se uita ciudat la Rita. Faptul că discutam despre el nu avea aşa mare importanţă. Am îmbrăţişato pe Rita şi mi se păruse că aceasta râse. Ei doream să se mai plimbe, dare u am refuzat. Deci, ei drăguţ m-au petrecut pe mine înapoi. Eu le-am zis la revedere, dar eram îngrijorată pentru Rita.

Următoarea zi, eu am înţeles că de fapt ea i-a permis acelui om să se întoarcă la apartament cu Dima. Acest fapt m-a surprins, dar şi m-a impresionat. Eu nu-mi pot imagina aşa lucruri să se întâmple în Anglia sau Statele Unite ale Americii sau majoritatea ţărilor din Europa. Ce am observat la populaţia din Republica Moldova: toţi suntem în această materie împreună. Poate este o moştenire a regimului comunist. Mie mi se pare că acesta este un exemplu de a dori să aparţin, sau să fii parte a cuiva sau să accepţi rolul cuiva în comunitate. Această puternică credinţă în comunitate spirituală şi responsabilitatea socială o putem găsi în Scandinavia şi Olanda, deasemenea.

Am plecat să dorm. Dar nu am reuşit să dorm bine. Aveam probleme cu stomacul şi m-am trezit la orele 4 dimineaţa, deoarece cânta o pasăre ciudată afară. Zgomotul nu se opera. Era aşa de cald şi nici geamul nu puteam să-l deschid.

Bun venit în Moldova! Capitolul 22

O aşteptam pe Ana la orele 10 dimineaţa. Chiar înainte de ora stabilită eu eram gata cu toaleta mea de dimineaţa. Am ieşit afară în stradă. Imediat ce am ieşit am auzit o voce ce-mi părea familiară. Îmi părea că cineva ţipă şi mormăie în acelaşi timp. O creangă micuţă cu multe frunze căzuse peste picioarele mele. M-am întors să mă uit. În spatele meu era o cioară mare cu un cioc strâmb. Aceasta văzându-mă a sărit pe o creangă, care se îndoise din cauza greutăţii. Apoi cioara a ciugulit dintr-o frunză de pe creanga pe care se aflase şi imediat a arunca-o jos. Apoi a ciugulit din altă frunză şi iar a aruncat-o jos. Mi se păruse că cioara de fapt e foarte supărată. O pasăre poate fi supărată? Păi, acţiunile ciorii demonstrau doar mânie. Cioara avea o pată albă pe pieptul ei. Nu poate fi supărată pe mine, m-am gândit eu în acel moment. Pentru o secundă, m-am gândit că aceste acţiuni de fapt relevă modul de protecţie a păsărilor în Moldova. La sigur e o etichetă naţională moldovenească. Cioara continua să facă gălăgie. Aceleaşi sunetele care m-au ţinut treaz toată noaptea. Să fi fost o pasăre care a evadat? Mă gândeam de fapt cine ar putea să păstreze o astfel de pasăre? Nu, sunetele emise de pasăre, cred eu, erau sunete de atracţie a unei femei (pasăre) de aceeaşi specie. M-am uitat în jur. Nu am văzut o altă pasăre. Cioara a început din nou să croncănească. Dacă eram în Anglia nu ezitam să arunc o piatră în ea şi să observ cum o să procedeze după fapta mea. În acelaşi timp m-am uitat dacă nu se apropie Ana şi m-am retras după portiţă.

Ana întârzia. Mi-am scot telefonul mobil din buzunar şi am format numărul ei. Ana răspunse şi de odată a apărut în faţa mea. Mă gândeam cum putea ea să apară aşa de repede? Apoi Ana m-a informat că ea locuieşte nu departe de strada unde mă aflam eu. Cred că există vre-o scurtătură. La moment îmi părea că e o fantomă. Mă uitam la ea lipsit de expresie. Mă gândeam că apariţia ea ţine de magie. Dar desigur nu i-am zis ei despre ceea ce gândeam. Mai era cioara pe care v-am descris-o în acel loc? Dacă o să-i zic Anei ce am văzut o să mă creadă nebun? Dar datorită faptului că toţi moldovenii sunt superstiţioşi o să ia în nume de rău şi o să mă creadă un om cu intenţii rele. Continuând să fac schimb de scrisori cu prietenii mei niciodată nu m-am hotărât să le povestesc despre acest incident. E doar soarta. Moldova nu este o ţară unde ai putea să te plictiseşti dar unii cred că nu ai ce vedea aici.

Ambii am intrat în curte. M-am gândit că ar fi bine să fac nişte poze. Galina a ieşit din încăpere şi a zâmbit la noi. Ea a deschis uşa căci nu aveam chei de la casă. În una din zile zâmbetul ei devenea tot mai evidenţiat asemenea fetelor. Ea deschidea uşa şi deodată a început să râdă. Noi am ieşit din curte ca să colindăm străzile oraşului Chişinău, în special strada Ştefan cel Mare. Noi nu am mers departe. Ana mi-a povestit cum obişnuia să se joace cu prietenii ei în parc în timp ce veneam de la şcoală. Totul era asemenea unui oraş englezesc din suburbia. Aici atmosfera era paşnică. Ana vorbea foarte bine în engleză. Era unica persoana dintre cei întâlniţi de mine în Moldova , care putea să vorbească în engleză atât de bine. Ana foarte simplu putea să părăsească Moldova şi să se mute în Anglia. Putea fi transferată chiar într-o clasă cu nivel avansat al limbii engleze.

În multe şcoli din Anglia străinii învaţă engleza. Atunci când am întâlnit-o pentru prima dată pe Barbara, ea mi-a făcut cunoştinţă cu o bună prietenă a ei din Cehoslovacia, Ludmila, care a venit în Anglia ca refugiată de 19 ani în timpul “Primăverii din Praga”.

O scurtă perioadă de libertate, care au obţinut-o Cehia în 1968 de către preşedintele acestora Dubcek, înainte ca sovieticii să-i bombardeze. Ludmila lucra pentru BBC ‘ serviciu cehoslovac. Ambele împărţeau o cameră ieftină pe care o închiriase. Barbara o admira pentru engleza ei forte avansată şi o ajuta pe Ludmila, care mai târziu a obţinut diploma de masterat în istorie. Ludmila a obţinut un serviciu-profesoare de istorie la o şcoală de stat, care avea puţine disciplini şi nici un rezultat. Mai rău decât văzusem eu în Chişinău. Ludmila într-adevăr avea stil. Ea era săracă, dar arată foarte bine. Era elegantă şi graţioasă. Am avut ocazia să admir câteva lucrări de ale ei şi am rămas impresionat. I-am zis ei: „ Tu nici nu-ţi dai seama cât de bine te poţi aranja într-o şcoală privată”. Ludmila era sceptică, dar am insistat să încerce. Ludmila a aplicat să lucreze la şcoala din Sloana Square. Ea nu ştia că doar milionarii şi oamenii bogaţi îşi pot trimite copiii la această şcoală. Ea a fost acceptată şi câteva luni mai târziu săraca femeie din Bratislava a fost promovată pe meritele ei.

Ana m-a invitat la o cafea. Ideea principală pentru care această întâlnire era să discutăm despre propunerea mea. Prima parte a rugămintei mele era căutarea companiilor noi formate în Moldova. Noi am început să ne cunoşteam unul pe altul. Ana mi-a zis că poate să-mi spună unde se odihnesc toţi străinii care vin în Moldova. “În spatele tău sunt nişte Italieni.”

Prima dată am contactat-o pe Ana prin intermediul unui mesaj pe adresa ei de email. Ea a ataşat la mesajul ei un link pe de un site American: “Moldova, ce probleme sunt acum.” Site-ul aparţinea unei companii americane la care Ana lucra ca voluntar. Credeam că articolul asta este o greşeală. Imediat am primit un mesaj de la Ana în care îmi scria că mesajul este învechit. Dar acesta a fost plasat pe site doar cu cinci luni mai devreme. Aveam impresia că Ana se impunea cu filozofia sa despre serviciu său la această companie. Celelalte materiale pe care le-am primit de la ea erau de calitate înaltă. Ea a fost una din prieteniile mele care mi-a dat numerele ei de telefoane. Ea dorea ca să o telefonez. “Urmăreşte-mă, urmăreşte-mă”, gândeam eu. Poate asemenea copiilor din parcul Ştefan cel Mare sau poate asemenea altceva – avansare în carieră? Pe casetă puteţi observa cum Ana îşi ridică pieptul de fiecare dată când discută cu mine şi se află aproape de mine. “De ce vrea-i să te întâlneşti cu toate aceste femei?” m-a întrebat pe mine ea. Am auzit un sunet din partea ei. Limbajul acestea îmi era foarte clar. A râde şi a fi serios în acelaşi moment e foarte bine.

Discuţia noastră la acea cafea era una stranie, deoarece am un instinct ascuţit atunci când e vorba despre oameni şi repede am realizat că Ana deţine acest talent. În această situaţie între o femeie şi un bărbat care se simpatizează unul pe altul, e foarte greu să înceapă o discuţie şi să o dezvolte.

La ultima noastră întâlnire pe care am avut-o cu tatăl meu înainte de moartea sa în luna Martie, acest subiect al distanţei a fost atins. Ultima dată când am auzit despre perioada sa din copilărie, vârsta de 5 ani a fost cu 25 de ani în urmă. “Nu-mi zice” am zis eu. “ Eu îţi voi zice că el e crescut mare ca să fie aşa cum este şi ce îl interesează.” Eu îl ascultam pe tatăl meu şi tremuram. Eram dezonorat. De fapt am moştenit acest talent de la părinţii mei dar utilizam aceasta cu rezervă.

Emailurile mele cu Ana aveau un caracter prietenos, dar în acelaşi timp avea un caracter formal. Noi nu ne ştiam unul pe altul foarte bine. În timp ce-mi sorbeam cafeaua, Ana a zis : “ Sunt asemenea diamantelor.” Ea se uita la mine cu un zâmbet cicălitor. Eu i-am dat un colet cu două cărţi ale unui autor cunoscut. Conţinutul acestei cărţi e despre clasa mijlocie de populaţie care foarte uşor se pot bloca emoţional “ A fi la acelaşi nivel ca şi Joneses”. Cea mai recentă expresie cunoscută de toţi. Eu savuram momentul şi nu răspundeam. Era de parcă un joc intelectual de şah încărcat de sentimente pozitive pe care le poţi observa între o femeie şi un bărbat. Dar am citit punctual înainte şi foarte repede. Ana a înţeles că eu am fost motivat la acest lucru şi stau mai bine la capitolul de a schiţa foarte curate mesajele, decât să discut cu oamenii. Eu eram deacord. Ea avea dreptate. I-am explicat Anei unde sunt adevăratele mele aptitudini. La urma urmei aceasta e o discuţie onestă despre afaceri!

Apoi ne-am plimbat un pic cu Ana prin oraş. Ea mi-a arătat câteva poze cu restaurantul ei preferat. Ana cald vorbea despre amintirile ei bune despre partea centrală a oraşului. Era la mijlocului sesiunii ei. Ea trebuia să mai revizuie câte ceva. Ea credea că este incorect că a fost apreciată cu nota 9 pentru examenul pe care l-a trecut. Ea trebuia să asigure standardele obişnuite. La final Ana dorea să mă sărute în faţa statuii lui Ştefan cel Mare. Ea mi-a zis că în Moldova se obişnuieşte ca la despărţire bărbaţii să sărute femeile pe ambii obraji. Ea mi-a zis că ştia că de fapt englezii sunt la fel. Ea savura momentul. M-am ridicat să o sărut pe ambii obraji şi ne-am zis unui altuia la revedere.

Atunci când m-am întors în Anglia aşteptam ca Ana să mă contacteze şi să discutăm despre mica noastră afacere din luna Iulie. Oricum ea a uitat să menţioneze un mic detaliu. Ea a aplicat pentru o bursă la un colegiu European din Bruges. Ei îi trebuia 10 din 10 ca să câştige. Deci, Ana a plecat spre Belgia la sfârşitul lunii august.

Bun venit în Moldova! Capitolul 23

Deja planificasem să mă întâlnesc cu Zina şi cu familia sa la masă. Deci, de aici în colo timpul meu liber l-am petrecut în apartamentul ei. Atunci când m-am întors acasă, Zina mi-a demonstrate o bună coordonare a mesajelor pe care mi le trimitea mie. Vara trecută fostul ei soţ a procedat foarte dur, încât Zina avea dureri mari de cap.

Apoi pe 10 august eu am primit următorul mesaj. “Ieri m-am întâlnit cu Mr. Shimeket. El m-a informat că şi-a găsit un lucru foarte bun şi dacă totul va fi bine probabil nu se va întoarce la şcoală. Am auzit că mai mult de jumătate din profesorii noştri părăsesc şcoala la fel. Este problema noastră cea mai mare. Nu-mi pot imagina cum o să lucrăm fără Mr. Shimeket. Noi lucrăm împreună de 12 ani.”

Consecinţele plecării dnul Shimeket sunt că Zina va trebui să facă lucrul dlui. Foarte multe persoane beneficiază în urma talentului acestei doamne.

Din punctual meu de vedere, prieteniile şi relaţiile din personae se termin atunci când oameni încep să să se comporte cu indiferenţa unul faţă de altul fără ca să comenteze aceste acţiuni. O zic din numele meu, dacă ţin la cineva, eu o să mă cert cu el. Altfel “ eu n-o să-mi consum răsuflarea mea”, aşa cum zicem noi. 20 de ani de căsătorie înseamnă 20 de ani de certuri, dar deasemenea mult râs şi zâmbete. Ca o dramă. Uneori sunt chiar momente stresante. Este mai important ca inima cuiva să se afle în partea corectă şi deci aşa ei învaţă din propria lor experienţă. Aceasta e părerea celor din West.

Era o amiază foarte călduroasă sau poate aşa îmi părea. Eu simt căldura mai tare decât alţi oameni o fac, deoarece sunt o fire caldă. În luna noiembrie, împreună cu Gabriela râdeau despre faptul că ea avea două bluze pe ea şi tremura de frig şi mie îmi era cald într-o singură bluză. Discutam despre temperatură şi eu îi ziceam că în Moldova e foarte cald. Era cel puţin 30 de grade şi ziceam că de fapt 38 de grade atunci e foarte cald.

Am decis să iau troleul. Dar nu am reuşit. La acel moment nu am înţeles ce mi sa întâmplat. M-am simţit din nou rău. M-am uitat nervos prin troleibus, unii din pasageri erau atenţi la ceea ce se întâmplă. În 2003 am suferit de o infecţie la ochiul meu drept din cauza lentilelor de contact.

Noi am fost în vacanţă în Austria cu trenul. Când ne-am întors înapoi, ne-am cazat pentru o noapte în Cologne. Ghidul nostru nu era disponibil deci am mers singur să mă familiarizez cu Cologne. Nu mi-a plăcut ceea ce am văzut, sau poate mi sa părut. Când m-am întors la hotel, m-am pierdut pentru ceva timp. Reflectând trist asupra situaţiei mele, deodată mi-am adus aminte că forţele Royal Air au bombardat Cologne în nimic în timpul ultimului război. Ofensivele au fost planificate de către “Bomber Harris”. Ofensiva din Dresden era chiar mai rea. Moartea şi distrugerea din Dresden a fost aşa de groaznică căci chiar prim ministru Winston Churchill a ţinut un discurs în cadrul agendei sale de cuvântare. Înspăimântător era ceea ce a făcut germanii oraşelor noastre.

După război, oamenii au realizat că Şeful Air Marshall “Bomber Harris” a decis să şteargă Germania pe de globul pământesc. El era cât pe ce să obţină ceea ce a dorit. Populaţia engleză generos au finanţat Trust Dresden la finanţarea reconstruirii catedralei. Am găsit hotelul meu din Cologna şi m-a dus la recepţionistă, o fată foarte frumoasă cu păr blond. I-am explicat că trebuie să ajung la spital să văd ce am păţit la ochi. În acel moment a venit ghidul şi m-a condus la spital. Vecina noastră, Inge este nemţoaică văduvă şi noi trăiam în Hurricane Way, numit după Hawker Hurricane, care cu succes a atacat Germania bombardând tot oraşul. Foarte repede cu 8 maşini cu combustibil, cu bombe şi puşti au atacat sute de Hurricane. În septembrie 1940, operaţia Marea Lion a invadat Maria Britanie. Rusia a fost o ţintă uşoară.

Avea 77 de ani, la fel ca şi maică mea, Inge căsătorită cu un ofiţer din armata britanică. Un eveniment comun în ciuda lucrurilor că ofiţerii noştri erau în primul rând şi apoi au luptat împotriva duşmanilor. Duşmanul a fost făcut de mai multe femei nemţoaice. Relativ foarte puţin nemţi au supravieţuit după acest război. Ofiţerii britanici care pentru patru luni au luptat din case în case, din oraşe în oraşe. Recent Inge s-a plâns pentru că a fost zguduită de un fulger. Ea îmi zicea: “Eu permanent îmi aplec capul când îmi aduc aminte de bombardarea teribilă din timpul războiului.” Ca o domnişoară tânără, mama mea trăia nu departe de Enfield Small Arms Factory care au făcut toate puştele pentru armata britanică. Deci, mama mea ştie ce are în vedere Inge.

Datorită doctorilor din spitalul Cologne starea ochiului meu drept se îmbunătăţea. La sfârşit eu nu puteam să citesc nici primul rând harta oculistului. Ceva din acurateţe s-a pierdut. Mă simţeam foarte prost.

Mulţi dintre pasageri au luat alt troleibuz. Speram că acesta merge direct spre sectorul Ciocana. Aşa şi a fost. Mi-am făcut drum spre apartamentul Zinei. Călduros mă-m aplecat şi am băut din sticla ei de apă. Rita şi Sandu erau bine. Am băut multă apă. Zina s-a dus la magazine pentru ceva. Peste un timp a apărut moşul Zinei. Ei au crescut împreună în Călăraşi. Era afacerist şi ştia ceva engleza. Avea o avere mare. Zina i-a zis două lucruri. Unul e că vreau să ajut oamenii din Moldova şi doi că vreau să cumpăr proprietăţi. El mi-a propus să cumpăr o bucată din pădurea din Vadul lui Vodă. El insista. Eu i-am zis că nu mă simt bine , dar el insista fără ca să înceteze.

C. : Uite merg cu tine.

Eu mi-am clătinat capul.

C: E doar 20 de minute de mers. Te conduc eu.

Z.: Eu voi veni cu voi. A zis Zina.

E.: Scuzaţi-mă sunt bolnav şi nu merg.

C.: Ai nevoie de o pastilă. Te pot duce la un medic.

E.: Eu doar vreau să beau apă şi să stau aici.

Trebuia s-o sun pe Doina aşa cum stabilisem anterior. Trebuia să mergem la Băcioi, la sudul Chişinăului. Doina este martorul lui Iehova şi avea nişte prieteni care încercau să vândă nişte pământ cu butuci de vie pe el. O parte din planul meu era ca să o luam şi pe Irina, care trăia în acea parte a oraşului. Dar când am discutat mai devreme cu ea zicea că nu e sigur dacă o să poată veni. Doina era dezamăgită când i-am zis că mă simţeam rău şi nu puteam să organizez acest lucru. După un timp scurt, moşul Zinei a plecat. Îmi părea cu Zina era c-am agitată cu mine.

Z.: El e un bun prieten. Dacă ai probleme cu mafia sau poliţia, el le rezolvă pe toate. Odată am cumpărat nişte cizme din magazine. Nu îmi veneau bine şi doamna nu dorea să-mi returneze banii. El a vorbit la ea şi ea imediat mi-a dat banii.

Hmmm…. Oricum peste un timp m-am simţit mai bine. Zina s-a uitat la mine şi eu la ea şi ia-m răsouns: Mă simt mult mai bine. Ea mi-a zâmbit. Un zâmbet ironic se afişase pe faţa ei. Am plecat la bucătărie. Mă gândeam cât de bună e engleza Ritei şi a lui Sandu. Mă gândeam la Doina. Nu aş putea s-o întâlnesc pe ea acum. Ea era o prietenă de Irinei. Eu nu ştiam că o contactasem pe Doina de la acelaşi site de la care o contactam pe Irina. În capul meu se învârtea gânduri suspicioase. Mă gândeam la vorbele Irinei, ea zicea că are un prieten care e martorul lui Iehova. Irka m-a întrebat ce cred eu despre această religie. Apoi şi Doina m-a întrebat acelaşi lucru. Ambele mă întrebau de fapt la fel- ce fete tacticoase. Doina dorea să ştie pe cine mai cunosc din Moldova. De fapt cred că Doina a procedat correct. Într-adevăr domnişorele ar trebui să fie atente. Dar să nu-mi facă mie acest lucru-corect!

Zina e revenit din bucătărie.

Z.: Hai să-ţi aduc ceva ca să mănânci.

E.: Aş dori ceva dulceaţă şi ceva cafea.

Zina s-a uitat nedumerită.

Z.: Nu mai doreşti nimic?

E.: Sunt un om simplu din unele puncte de vedere. Chiar dacă eu am fost un milionar, eu niciodată nu renunţam la pâinea mea prăjită cel puţin odată pe zi.

Z.: Eu nu sunt sigură că avem dulceaţă. Cum vei servi ceaiul fără dulceaţă?

E.: Doar cu lapte.

Z.: Noi nu avem nici lapte. Dar stai un pic, cred că avem undeva nişte dulceaţă, care stă de mult timp la noi.

Ea a plecat la bucătărie şi a adus dulceaţă. Ea s-a uitat la mine mirată.

E.: Lasă-mă să mă uit la dulceaţă un pic.

Ea s-a întors cu spatele.

Z.: Nu, dulceaţa nu este bună. Ce gust are această dulceaţă?

Z.: Căpşune, zmeură, ceva de genul ăsta. Eu nu sunt delicat.

Acum , mă simţeam mult mai bine şi am început să filmez.

Zina a insistat să meargă la magazine să cumpere dulceaţă şi lapte. Mă simţeam vinovat că o deranjez pe Zina. Zina m-a servit cu ceai şi cu o bucată de pâine prăjită.

Z.: Nu sunt un bun bucătar.

E.: Aceasta nu este o problemă pentru mine. Aşa ca populaţia engleză îmi place mâncarea simplă. Eu am degustat foarte multă mâncare excelentă în viaţa mea. În timp ce mănânc trebuie să mă gândesc ce mănânc. Chiar după o oră nu o să-mi amintesc ce am mâncat. Poate vinul era foarte bun. I cred că aveam să fiu fericit doar cu nişte cârnaţi, fasole coapte şi cartofi fri.

Ceea ce ţine de mâncare şi de pregătirea acestea în Maria Britanie şi în Statele Unite ale Americii datorită dietelor sănătoase. Multe cercetări au arătat că mâncarea învechită ne afectează sănătatea.

Cantinele din şcolile din SUA şi Maria Britanie hrănesc copiii cu mâncare învechită. Studiile făcute recent au arătat că abilitatea copiilor de a sistematiza material studiată.

Adulţii sunt prea mult afectaţi de noul film American “Greutatea mea”. În SUA o om a fost filmat în timp ce mânca de unul singur mâncare de la McDonalds. Sănătatea lui era monitorizată de către doctori, aceştea folosind cele mai sofisticate aparate. După două săptămâni ei au insistat ca acest om să renunţe să mai mănânce căci deja îşi îmbolnăvise ficatul şi alte organe. La sfârşit acesta nu putea respire şi doar gâfâia atunci când ridica doar după scări. Dar totuşi el şi-a finisat exerciţiile sale. Majoritatea companiilor din SUA, care se ocupă cu fabricarea acestor feluri de mâncare îşi protejează afacerea lor foarte agresiv, chiar vicios. Ei neagă că acest fapt este o problemă. Aici în Anglia, companiile simple au zis că dacă nu vor face ei altcineva se va ocupa de aceasta.

În Londra, un celebru şef, Jamie Oliver a decis să creeze şi să promoveze mâncarea pentru şcoli. La începutul campaniei sale, camerele tv îl urmăreau în jurul Borough al Greenwich căci el convingea autorităţile locale educaţionale, profesorii să accepte şi să utilizeze reţetele sale. Iniţial totuşi, Jamie a găsit că e foarte dificil să alcătuieşti reţete pentru două cursuri care costă 37 cenţi. Trebuie să ştiţi că preţul pentru mâncarea din West e mult mai scumpă. Deasemenea când bucătarii deschideau cutiile şi le puneau în cuptor, Jamie a început să îi îndemne să procedeze aşa cum e mai corect. Deasemenea el a găsit că prea mulţi oameni ştiu foarte puţin despre pregătirea mâncării, aşa deci la rugat Army să-l ajut. Corpul de furnizare a mâncării Army la instruit foarte bine pe acesta. Înapoi în cantine, copii erau împuşi să guste din noua mâncare. Afară părinţii protestau văzând cum copiilor lor li se impunea să mănânce mâncare făcută de Jamie, aceasta fiind servită prin intermediul unui tejghea de fier. Dar tot mai mulţi copii erau convinşi să nu mai mănânce carne de vită, cartofi fri sau pizza ieftină pe care le aveau în fiecare zi la masă. Apoi toată mâncarea a fost oprită. Acum copiii gândesc foarte pozitiv privind această mâncare. Asmaticii care foloseau inhalatoare acum nu mai au nevoie de ele. Noi este clar de ce nu se mai folosesc de ele , dar sunt ştiri bune!

Spre seară am stat la masă şi am mâncat ceva pregătit de Zina. Noi nu mâncat multe legume în Maria Britanie, deci mâncare pe care o primeam în Moldova era neobişnuită. Mie îmi placea dar ceva îmi părea nefamiliar. Ceva din mine îmi zicea că nu emâncare ceea ce mănânc. Să poţi să faci mâncare din legume şi să fie gustos cred că o e artă şi Zina a reuşit să facă acest lucru. Toată seara am sfătuit cu Zina. S-a apropiat şi Sandu de noi. Ceva mai târziu am trecut peste starea mea anterioară şi mă simţeam mult mai bine.

Bun venit în Moldova! Capitolul 24

Pe 3 Iulie, Dna Rubanka, profesoarea de limbă engleză de la şcoala rusă a Nataliei mi-a trimis un mesaj. Ceva din scrisoare puteţi citi mai jos:

“Un bărbat intelegent din West a riscat luând o fată din partea de est, ţările formate pe timpul uniunii sovietice, deoarece generaţia noua a fost formată pe timpul perestrocii. Şi noua generaţie, am în vedere fetele, care sunt deja pregătite pentru munca de rutină făcută în casă. Dar văleu! Ei greşesc. Fiind o profesoare de 30 de ani, eu simplu pot găsi o fată care ar putea să facă acest lucru. Desigur, ea are sex apel dar acest lucru nu este de ajuns ca ambii parteneri să fie fericiţi.”

Pe 4 Iulie ( Ziua Independenţii Americii), eu i-am răspuns.

Ceea ce ţine gătit şi de făcut lucru casnic, aceste cereri sunt diferite în partea de est şi de west a Europei. Aşa cum am înţeles aceasta, ca să fii o bună gospodină în Moldova, faptul că poţi găti bine e un talent. Soţia mea nu poate găti. Acest lucru este tipic pentru multe femei din partea de west. Ca majoritatea oamenilor din această regiune, noi mâncăm mâncare gata preparată. Ca toţi ceilalţi avem maşină de spălat. O mulţime de oameni folosesc maşina de spălat vesela atunci când au copii.

Mrs Rubanka ţinea una şi bună că lucrul cu gospodinele e răspândit foarte larg. Dar cinstit să fii un bun bucătar este o calitate răscumpărată. Cred că această calitate are toate şansele să salveze o mulţime de căsnicii. Viitorul ei înnourat este comentat de alte fete ca pătat. Potrivit acestei categorii erau câteva femei entuziasmate de naţionalitate rusă din Rusia şi nu din Moldova.

Pilda este foarte analoagă. Ei zic că ele sunt bune la gătit şi la spălat. Ele vor fi nişte soţii respectuoase. (O glumă proastă de la un prieten divorţat: soţia este pentru : a spăla, a călca etc). Cîteodată ei zic că doresc copii. Cu toate acestea apar diferite noţiuni de modă veche şi vise- toate fac parte din viitorul înnourat. I-am zis de nenumărate ori că am fost căsătorit odată dar aceasta nu mă face să-mi schimb părerea. Cel puţin doi dintre ei sunt incapabili să discute despre altceva decât abilităţile lor domestice şi visele lor. Am insistat să-mi zică unde trăiesc, ce programe tv privesc şi ce crede despre toate acestea mamele lor. Începând cu pilele despre dorinţele romantice următoarea frază a venit de la un prieten de al meu. Ea nu era interesată în această discuţie. Tot am încercat să continui discuţia, dar am înţeles că de fiecare dată trebui să încep din de la zero. Acum înţeleg de ce fetele din est sunt interesate de bărbaţii din west. Veţi fi şocaţi!

Întrebarea reală e personalitatea. Este mult mai uşor să îndeplineşti lucrul ce ţine de casă. Este necesar să fii interesat de lume, să fii flexibil. Să vreai să înveţi noi deprinderi. Să ieşi în lume şi să obţii un lucru. Lucrul poate fi diferit în unele din zile. Dacă tu doreşti să te ascunzi în casă, atunci tu cauţi un bărbat de la west , care ar accepta aşa ceva. În al doilea rând, dacă cineva doreşte să trăiască la west, întreabă-I pe ei care va fi rolul tău şi ce va trebui să faci. Sună pozitiv şi lasă să gândeşti. Întreabă într-un mod inteligent . Dar aceasta nu este o acţiune. Tu trebuie să fii interesat. Dacă tu crezi că aşa îl vei pune pe partenerul tău jos, ei improbabil că vor fi potriviţi. Dacă chiar viaţa ta se va finisa făcând curăţenie, este mizerabil să ai astfel de atitudini şi atribute.

Modul de viaţă foarte des se schimbă în west. Doar prin faptul că trebuie să-i impresionezi pe bărbaţii din west. Ceea ce am zis precedent, aş dori să adaug un sfat pentru orice cuplu din orice ţară. Întreabă partenerul tău ce vrea să facă în viaţa sa? Nu vor dori să fie de nenumărate ori în acelaşi timp?

Aş dori să dezvolt această întrebare a personalităţii. Pentru unii din voi aceasta poate fi dureros.

Exemplu pe care îl folosesc este adevărat şi e despre un American, Alexander Blakely. El a pus pe roate o afacere de multe milioane în Novosibirsk, capitala Siberia. Totul puteţi citi în cartea Dlui: “ Graniţa Siberia”. Dnul Blakely a fost atras de Novosibirsk atunci când într-un timp foarte scurt a întâlnit o fată în timpul vacanţei sale în Siberia. El a fost într-atâta de vrăjit încât a învăţat limba rusă ca să poată comunica cu ea. Atunci când a întâlnit-o el pe ea , aceasta era aşa cum îşi închipuise ea. Au dormit împreună, dar ea nu ia răspuns la aşteptările ei. Ea credea că ar trebui să răspundă la aceste dorinţe, deoarece o soţie sau prietena acestuia ar trebui s-o facă. Ea era prietena acestuia, dar nu răspundea la dorinţele ei. Ea era fecioară, dar el dorea o relaţie plină. El dorea ca ea să răspundă. El era absolvent al Şcolii de Afaceri din Harvard. Ea era doar o simplă fetiţă din Siberia. Deci, această relaţie a eşuat.

Eram atras să cumpăr această carte, din cauza prietenii mele cu Svetlana ca e trăieşte în Novosibirsk. Ea este cu tot diferită de prietenele mele din Rusia descris anterior de către mine. O analiză făcută de către un afacerist American din Rusia zicea că autorul este unul din persoanele care a aflat cum se face afaceri în Rusia. Jurnalistul zicea că este oboist şi bolnav după ce a citit toate tezele americane în care ei se plâng de metodele de afaceri din Rusia.

Tezele descriu cum afacerile au căzut din cauza ruşilor care nu vor accepta înţelepciunea mare a americanelor. Dnul Blakely a fost asociat cu un afacerist foarte capabil de naţionalitate rusă. El a învăţat limba rusă până atunci foarte bine. “Graniţele Siberiei” şi analizele jurnalistului trebuie să fie standardele pentru fiecare afacerist din west în Rusia.

Deci, iată noutatea rea. Aici e noutatea cea bună. Eu sunt sigură că cel puţin 70 % din prietenii mei Moldoveni pe care i-am întâlnit au trecut testul de personalitate. Pentru cei care cred că ar trebui să le lipsească personalitatea, nu este permanent nevoie de ea. Câteodată este un dezavantaj. Dacă tu trăieşti în una din părţile Scotland sau Wales cu anumite tipuri de oameni, tu te vei aştepta să fii simplu şi direct. Când lucrezi la o fermă sigur că te uiţi după mioare. Câteodată aceasta este un dezavantaj. Viaţa la fermă în Maria Britanie astăzi este foarte dificilă deci am impresia că vei dori să te întorci în Moldova. Fermierii englezi sunt cei care cei mai des se sinucid în acea ţară. Puţini oameni doresc să lucreze la o fermă în Maria Britanie. Dar poate tu vei dori să încerci! Dar dacă tu eşti cu adevărat disperat, de fiecare dată poţi găsi insula Falkland.

Acum, în sfârşit este o diferenţă foarte mare, interesantă şi relevantă în aceste argumente oferite de Ioana în România în mesajul ei din 25 Iunie. Eu am hotărât să include aceste propuneri prietenilor mei.

“De la o persoană foarte intelegentă din west. Voi fi o bucătăreasă foarte bună şi o soţie credulă.”

Eu am citit mesajul Dnei Rubanka. Aşa a răspuns Ioana.

Hai să ne punem noi întrebarea ce femeie va repeta acest motiv pe internet? Care va fi profilul ei? Poate fi un tip de femei casnică… un tip de persoană care poate arăta cu 20 de ani mai în vîrstă decât la ai ei 50 de ani.

Rezultatul mariajului cu aceste tipuri de persoane:

- bună, sănătoasă mâncare ( trei ori pe zi),

- copii frumoşi, politicoşi etc,

- o soţie iubitoare.

Ce ar mai dori un bărbat? ( un model de bărbat care ar căuta un astfel stil de viaţă, ei bine…profesor, doctor, preot care lucrează într-un oraş mic şi vreau o viaţă comodă. Ce este rău în aceasta?

Tu nu poţi să-mi zici mie că britanicii nu mai sunt aşa…deoarece eu am întâlnit câţiva de genul ăsta. Ceea ce este specific acestor căsătorii e că femeile nu au studii superioare.

Sunt femei care nu sunt orientate bine anume ce ţine de bani şi ei sunt doar romantice.

Eu am câteva prieteni de genul ăsta…extreme de inteligenţi, dar nu sunt interesaţi de carieră.

Acum, cred că crăpătura vine de la noţiunea de gospodină. Şi eu ştiu pentru europenii din west, acest decadent, prăfuit şi plictisitor…

Acum, despre această dezamăgire…el poate avea dreptate…consumator de cultură.. este departe de rai…dar totuşi.. este mult excitant decât viaţa domestică din west. Dar extremitatea este: cineva trebuie să ia ochelarii jos de la caii lor!

Ioana, noi le zicem “ochelari de protecţie”!

Bun venit în Moldova! Capitolul 25

În dimineaţa zilei de luni eu am luat rutiera 155 şi am mers spre apartamentul Zinei. Am ajuns la apartamentul acestea care e chiar după colţ cu Ştefan cel Mare-Milescu Spătaru. L-am anunţat pe şofer să mă anunţe când ar trebui să cobor. El m-a întrebat ce număr. Zece am zis eu. Am rămas mirat de mine că am reţin acest cuvânt. Şoferul mi-a răspuns în engleză.

Foarte bine că Zina şi-a luat liber toată ziua. Era o zi înainte de prima zi de şcoală. Dacă m-aş uita în urmă e foarte dificil să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat. De dimineaţă am plecat la prietena ei Elena, trăia în blocul următor. Aici Zina şi cu Elena m-au hrănit foarte bine şi mi-au dat mulţime de vinuri să gust.

Atunci când întâlneşti pe cineva pentru prima dată tu nu poţi să-ţi faci o impresie despre ei. Lena purta haine foarte largi. Aşezat, uitându-mă la picioarele goale şi mari ale Elenei. Aveam impresia că e tare puternică. Lena avea o constituţie foarte mare. Ea vedea de la ţară din Călăraşi, unde avea grijă de fermieri. Ea avea un sţ şi doi copii pe care noi i-am văzut de câteva ori. Glumind, gândeam că aceasta este mafia locală la Călăraşi, care au luat toate aceste apartamente. Noi ne-am dus în bucătăria ei. Tot acest timp ea avea grijă de paharul meu de vin.

E.: Zina, poţi să-I zici Lenei că aş dori ca ea să mă susţină de fiecare dată când cinstesc vin.

E.: Scuzaţi-mă, poţi să repeţi încă odată, te rog.

E.: Atunci când beau vinul Lenei, aş dori ca şi ea să bea aceeaşi cantitate.

Zina vorbea către Lena. Lena aluat paharul şi a băut tot vinul din pahar în doar 4 secunde.

M-a mirat acţiunea Elenei.

E.: Zii Elenei că eu am s-o beau sub masă.

Z.: Scuza-mă, te rog explică-mi.

E.: Noi am băut cu Elena. Este o expresie engleză “să beai pe cineva sub masă”, am gesticulat cu mâina mea.

L.: “Sous masă?”

E.: “Oui, Oui, sous masă”. I-am sugerat să stea sub masă.

Ele au râs foarte tare. Am început să râd şi eu. Ei tot au repetat: “sous la masă”. Eu şi cu Zina ne-am frecat ochii.

Noi am continuat să glumim şi să discutăm despre femei, bărbaţi, despre viaţa de familie, despre alcool şi despre diferite stări fizice ale femeilor şi a bărbaţilor. Din prima seară cu Zina, ea m-a întrebat următoarea.

Z.: Cum eşti când eşti ameţit?

E.: Sunt foarte vessel, petrecăreţ.

Înainte de a veni, am privit un documentar unde bărbaţii din România îşi maltratau soţiile. Am decis că ar fi bine dacă nu aş privi acest film. Mama mea a citi un articol mare pe această temă în “Telegraful zilnic” - ziar. Era îngrozită, dar a adăugat râzând: “ O ei te iubesc! A fost prima seară când am menţionat despre acest subiect. ” Apoi m-am gândit că ar fi fost mai bine dacă aş fi tăcut.

Mai târziu când deja eram foarte ameţit am zis ceva obraznic despre Elena şi Zina. Apoi Elena m-a ajutat să ajung în pat. Toţi am râs.

După câteva săptămâni mai târziu când m-am întors acasă am sunat-o pe Zina.

Z.: Noi încă ne râdem atunci când ne aducem aminte despre vizita ta. Nu am râs niciodată atât de mult în viaţa mea.

E.: A-ş vrea să ne luptăm, am zis eu glumind.

Ambii am râs.

Z.: Eu am să te dobor. Am să te bat şi Elena te va ajuta să te ridici şi să te aşezi în pat.

Apoi m-am ameţit şi mai tare. Zina a sugerat să stau această noapte în apartamentul ei. Eu îmi dădeam seama că aceasta a fost o propunere inocentă şi bine intenţionată. Următoarea dimineaţă a început de dimineaţă cu sfârşitul serbării primei zile de şcoală. Am declinat pentru două motive. Primul motiv e că vreau să-I zic Barbarei unde am dormit această noapte. De fapt aceasta a fost prima întrebare a ei. Mă gândeam că îi fac probleme Zinei, să dorm la ea în apartament, un bărbat din west care e cu 3 ani mai în vârstă.

Zina se afla ntr-o situaţie dificilă.

Z.: Nişte doamne credeau că sunt o femeie rea.

E.: De ce ?

Z.: Deoarece soţul meu nu este cu mine.

E.: E ridicol. Tu ştii oameni ca tine vor avea prieteni în ţara noastră.

O pauză.

E.: În această comunitate strânsă, şi având această poziţie, e o poziţie grea. Trebuie să-ţi fie foarte greu să dezvolţi o relaţie.

Z.: Ei, pe nimeni nu interesez eu la vârsta mea.

E.: Tu ştii, eu nu înţeleg de ce femeile care au mai mulţi ani cred că nu pot avea pe cine, care să fie interesat în ea. De unde vine u, cred că vei fi considerată foarte frumoasă.

Zina şi Elena râdeau atunci când s-a menţionat despre femei rele şi femeie rea.

Eu am povestit câteva istorii prietenilor mei din Moldova care n-o să le mai repet. Dar ei au plecat cu o impresie pe care eu am considerat-o ca fiind aşa:

E.: Ce mi-a plăcut în Moldova e că am ieşit cu o femeie rea. În Moldova nu sunt bărbaţi răi ci femei rele.

Zina şi Elena au considerat că nu ar fi bines ă plec. Ele mai susţinut şi m-au adus înapoi. Când Galina a deschis uşa, s-a amuzat pe seama mea, ca de obicei.

Bun venit în Moldova! Capitolul 26

M-am trezit devreme ca să stabilesc contul cu Galina şi să conduc maşina mea afară ca să o parchez în curtea Colegiului Baptist din Alexandru Hasdeu stradă. Eram îngrijorat căci am vorbit cu Galina doar câteva cuvinte în română. Dar totuşi totul afost bine. Concluziile mele au fost la fel ca ale ei. Tot procesul a durat doar 5 minute şi mai tot timpul noi râdeam. Atunci când m-am întors în Moldova, am hotărât că ar fi bine să mă cazez în acelaşi loc. Galina a deschis porţile. Eu am condus şi apoi am oprit din cauza traficului. Imediat am văzut doi câini sălbatici care stăteau în faţa mea. Ei nu hămăiau la trecători şi nu alergau după maşini. Dar încredibil câinii s-au luat după mine.

Pe moment mi-am adus aminte de ceva ce citisem curent. O carte scrisă în română în care se zice că câinii sălbatici sunt o problemă serioasă. Cineva poate ieşi din magazine cu sacoşele pline şi câinii de pe stradă îl pot fura productele cumparate. Am coborât din maşină şi am încercat să ignore maşina. Nu departe de locul unde mă aflam am văzut câţiva ofiţeri de poliţie. M-am simţit incomod. La intersecţie era doar apă. Apa poate izbucni imediat. Poliţia crede că ar avea nevoie de cel puţin 8 ofiţeri de poliţie pentru supraveghere. Mă gândeam că arată foarte bine aşa cum stau ei în centrul oraşului. Nu m-am oprit şi am mers spre locul unde se afla Liliana. Aşa cum m-am înţeles cu Liliana ea îmi va ţine companie spre aeroport.

Era deja târziu. Era o zi foarte călduroasă şi o simţeam chiar pe pielea mea. Parcarea pentru maşini arăta mai mult a parcare pentru taxi-uri. Şoferul de la taxi a zis că-I datorez 30 de lei, mi s-a părut un pic c-am exagerat, dar nu puteam să mă cert cu el. Noi am ajuns.

Eu am întârziat la şcoală. Dar la timp ca să filmez discursul zis de Rita. Rita avea cel puţin doi prieteni. Şi eu îmi dădeam seama de ce. Atunci când filmam nu-mi dădeam seama că ea este foarte celebră. Seara trecută am filmat-o în timp ce-şi tăia părul.

După sărbătoare noi am plecat să mâncam ceva. Am sunat-o pe Liliana să stabilesc o oră pentru întâlnire. Noi nu am reuşit să mergem mult că Zina s-a oprit să-şi repare pantofii cu tocuri înalte. Aceasta a durat nu mai mult de 15 minute. Eram deja iritat. Noi întârziam. Mai târziu Zina mi-a zis că îi place că sunt punctual. Odată cînd eram în Chişinău, eram impresionat de cum conduc şoferii ruşi. Cunosc toate direcţii. Zina ia întrebat odată cum am putea ajunge spre un magazine. Dar ofiţerii de poliţie s-au uita peste mapa pe care o aveau şi nu ştiau în ce direcţie trebui să o luam.

O grăbeam pe Zina. Nu-mi place pantofi cu tocuri înalte la doamne. Chiar mă strădui să le ignore. Rudele mele, femei, nimeni nu poartă pantofi cu tocuri înalte. Zina nu ştia despre aceasta. Zina era fericită că ştiam în ce direcţie trebui să o luăm. Multă lume trebui să-şi găsească cale apelând la hărţi. Am impresia că mulţi moldoveni nici nu am mers în afara oraşului aşa de des cum au mers în Moscova. În clasa Dlui Shimeket de pe Petru Zadnipru e o frumoasă privelişte. Aşa deci cât de bine îşi cunoşti propria ta ţară?

În faţa mea s-a oprit un taxi.

E.: Hai mai repede noi o să întârziem, am strigat la ea.

L.: Eu doar vreau să-mi cumpăr ceva de mâncat şi de băut.

Mai uitat în jur. Era Liliana. Am încercat să schimb expresia feţei mele. Zina se uita trist la mine. Se uita la noi toţi trei. Am făcut o introducere.

După ceaiul şi biscuiţi din oficiul Lilianei, ei m-au condus spre aeroport. În încercat să dau viteză ca să ajungem la timp.

E.: Ştii de ce îmi fac griji de fiecare dată când vin în Moldova este că bluzele mele ocazională sunt din Europa şi nu vreau ca nimeni să le vadă. Noi am aşteptat.

Liliana s-a râs şi a zâmbit puţin.

L.: Ei oricum nu vor putea citi cuvintele celea.

Liliana şi Zina mi-au cumpărat o casetă cu muzică populară moldovenească. Era umorul Lilianei. Ea aşa gândea: dacă îţi place Moldova îţi vom da cât mai multe lucruri. Mobilul meu nou nu puteam să-l folosesc deoarece l-am cadonat Zinei. Era pentru ospitalitatea de care a dat dovadă. Noi toţi eram supăraţi şi emotivi. Am zis la revedere şi am dispărut.

M-am văzut cu toţi prietenii mei din Moldova. De fapt toate serile mele erau ocupate cu ei.

Într-adevăr eram foarte impresionat de ospitalitatea, căldura de care au dat dovadă moldovenii. Atunci când am zis aceste cuvinte lui Dul Mr Shimeket el a comentat aşa: Dacă vei mânca cocoşi arşi oricum vei avea impresia că sunt foarte buni.

La sfârşit la toţi prietenii mei din Moldova le-am dat cadouri. Ştefana m-a întrebat:

S.: Cum poţi să-ţi placă oameni săraci?

E.: De ce nu? Am zis vesel.

Femeile peste 22 de ani sunt mai bine plătiţi aici. Desigur peste 22 de ani poţi fi şi mai mult plătită. Mulţi oameni din west sunt precauţi cu fetele din est. Sper că acest sfat o să-l urmeze cineva.

Atunci când am plecat acasă mă gândeam la cele întâmplate În Moldova. Oamenii sunt foarte ospitalieri. Marina îmi scria o mulţime de scrisori. Şi tot acest timp mă gândeam dacă aş dori să mă întorc în Moldova. Deja în februarie eram sigur că o să mă întorc.

De Crăciun am primit o felicitare de la Ana. Ea s-a întors acasă pentru sărbătorile de iarnă. În felicitare eram scrise următoarele cuvinte: “toate visurile să devină realitate.”

I-am răspuns: “Dragă Ana, îţi mulţumesc...dar tu eşti una din visurile mele. Ai vrea să ştii ce am în mintea mea !?”

Capitolul 27- întoarcerea în Moldova ( prima seară)

“Deci, care sunt impresiile tale de întoarcere în Moldova?” Eu mi-am întors capul spre o doamnă care vorbea rusa din taxiul în care ne aflam. Mă întreba mirată şi plină de entuziasm. Am simţi un nod în gâtul meu.

E.: Eu nu vreau să răspund la întrebare.

Eu am ezitat.

E.: Este foarte ciudat dar după ce avionul a aterizat, eu m-am uitat peste pistă şi aveam impresia că mă reîntorc acasă.

Foarte bine, partenera mea de zbor mi-a răspuns călduros cu doi de “o” puternici. Buza ei superioară s-a ridicat un pic şi printer dinţii ei am zărit o gumă. O, dumnezeule moldovenii sunt aşa de diferiţi, mi-am adus aminte. Foarte diferiţi de noi englezii. Dar num ă simţeam bine de loc.

E: “foarte mult timp eu am corespondat cu oamenii din Moldova pe internet şi am citit o mulţime despre Moldova că am impresia că tot timpul am stat aici.”

“E foarte bine” ea mi-a răspuns. Ochii ei licăreau, muşchii de pe faţa ei s-au întins. Eu m-am înclinat

spre ea. Taxiul s-a oprit foarte repede într-o gaură mică. Ea a zâmbit foarte înţelept. Noi am corespondat foarte mult împreună deci ne cunoşteam foarte bine. Ea foarte calm m-a ascultat. Dar ea nu a putut să-mi zică că ea de fapt s-a căsătorit cu un englez în luna februarie şi era în aşteptarea unui copil în luna noiembrie. Aceasta era Marisha. Pentru foarte mulţi vizitatori străini Marisha era faţa Moldovei.

Peste o jumătate de oră eram deja la apartamentul Zinei.

În taxi încercam să reflect despre călătoria mea. Pentru o ţară atât de coruptă, este foarte surprinzător cum moldovenii sunt aşa de accesibili şi deschişi străinilor. Ca să-mi iau viza pentru mine a fost foarte simplu. Din 6 aprilie nu mai era nevoie să se înregistreze la poliţie. Uniformele doamnelor erau foarte glorioase. Zina şi familia ei niciodată nu par să obosească să se uite la televizor să râdă şi să comenteze despre programele TV.

Stilul şi frumuseţea e foarte important în Moldova, veselia este considerată cea mai prielnică. Un tavan pentru urâţenii în viaţa oamenilor? Ca să fii un englez cred că e acelaşi lucru.

O privelişte pe canalul tv American, un film englezii împotriva americanilor melodii. “ Noi americanii suntem optimişti şi avem o mulţime de bani.” Tu crezi că va ploua mâine. Încă, noi deobicei tratăm oamenii ca oameni mai curând ca pe nişte operatori în sistemul economic. Aceşti ofiţeri de vamă mai ţin petreceri? Poate eu aş putea să fiu invitat! Un lucru bizar îmi suna ceva confuz. Mă uitam la pista de aeroport şi din nou mă simţeam iritat. Dar cel puţin totul părea posibil. Evenimentele din Moldova se dezvoltă foarte bine. Ofiţerii de la vamă zâmbesc şi îşi cer scuze atunci când examinează paşapoartele.

Câţiva metri mai târziu, era un schimb cu două bagaje. Atunci când unul din el îmi căra bagajul a apărut Marisha care ne-a ghidat la un taxi care ne aştepta afară.

Trei sferturi de oră mai târziu, eu mi-am adus aproape tot din bagajul meu la Marisha. Mă gândeam doar la apartamentul Zinei. Eu ştiam că călătoria mea va fi una emotivă. Aşa cum am intrat, Rita şi-a aplecat capul şi s-a uitat nedumerită. Ea şi Sandu sau întors spre coridor. Patul a fost deja aşezat afară şi Zina şedea în faţa acestuia în pijama galbenă.

Un sentiment de iritare m-a cuprins. Noi ne-am salutat cu Rita şi ne-am înclinat unui altuia încet. Ea s-a uitat la mine. Era Rita, o expresie minunată combinată cu fericire, tristeţe şi diferenţă. Dar ce a însemnat toate acestea.

R.: Sunt ruşinoasă?

E.: Nu.

La sigur prea mult am necăjit-o pe Rita pe internet. Am mers spre Zina.

Z.: Nu veni prea aproape de mine.

Am răsuflat adânc. Zina presupunea că Marisha o să vină la aeroport să mă ia. Zina şi-a aplecat capul şi l-a clătinat. Ea a zâmbit.

Z.: Sunt bolnavă şi nu vreau să prind virusul.

E.: Nu-ţi face griji pentru mine. Nu am fost bolnav de doi ani. Bate în lemn ca să treacă problema.

Eu am bătut în lemn.

E.: Ştii tu această expresie. Este o superstiţie. Trebuie să aduc mult noroc.

R.: Noi suntem foarte superstiţioşi.

Ea s-a speriat, darn u i-am atras atenţie.

Patru ore mai târziu, Rita m-a apucat de braţ şi m-a ghidat spre apartamentul Marishei pe ploaie.