Cocoșul de mesteacăn în Munții Carpați
Vasile Radu Mija (Dârlos)
Specie poligamă, mai mică decât cocoșul de munte. Pasăre elegantă, colorată în negru și alb, strălucind în reflexe metalice, din care se desprinde nuanța de roșu aprins a sprâncenelor.
Numele se datorează faptului că hrana sa este formată în mare parte din muguri de mesteacăn, frunze și muguri de anin; dar și din larve, viermi, gândaci, fructe de afin, zmeur, mur, sălcii etc.
Preferă locurile deschise, tinoavele întinse, pădurile amestecate cu imașuri, turbăriile cu pipirig, ferigi, arbuști. Are coada desfăcută în formă de liră. Masculul cântărește 1-2 kg iar femela 0,8-1 kg. Găina depune 6-10 ouă iar clocitul durează 26-28 zile.
Rotitul său are loc de obicei după cel al cocoșului de munte. El rotește mai mult pe sol, unde mișcările sale în fugă, sărituri și bătăi se desfășoară mai ușor decât în arbori. Prezența sa în locurile unde iernează este marcată de numeroase excremente sub arbori.
Dușmanii sunt jderul, unele răpitoare cu pene și omul. Conform unei evaluări a efectivelor de la noi din țară, realizată în 1990, această specie mai există doar în pădurile județului Maramureș (20 exemplare) și în cele din Bistrița-Năsăud (10 exemplare). Nu este exclusă prezența lui și în pădurile județului Suceava.
Tăierile masive de pădure, artificializarea pădurilor, desecările, defrișarea și incendierea jnepenișurilor, pășunatul excesiv, numărul ridicat al câinilor ce însoțesc turmele de oi, perturbarea liniștii, toate au dus la reducerea arealului său, fiind astfel pe cale de dispariție.
În România el se găsește la limita sudică a arealului său european, fiind mai des răspândit în nordul Asiei și nordul Europei (în special Scandinavia și Rusia), apoi în Europa mijlocie și în Alpi. Este declarat monument al naturii.
Bibliografie
V. Cotta (1982) - Vânatul
R. Ichim (1994) - Bazele ecologice ale gospodăririi vânatului în pădurile din zona montană
C. Rosetti - Bălănescu (1957) - Păsările vânătorului