Canionul Văii Roșia, cu 14 cascade, în nord-estul Munților Cozia

Bogdan Cândea (București) 

În vara anului 1984 am plecat de unul singur, să fac cunoștință cu Masivul Cozia. De la Călimănești am mers la mănăstirea Stânișoara, unde am înnoptat (vezi harta masivului și descrierea traseelor la https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-meridionali-harti-marcaje-pesteri/cozia ). A doua zi am urcat spre vârf, plecând dis-de-dimineață, pe cărarea marcată cu bandă roșie de pe versantul vestic al Muchiei Scorțaru. Trăiam cu încântare momente care s-au ancorat adânc în sufletul meu.

La cabana Cozia am regăsit atmosfera lumii „civilizate”, după 4 ore de reverie, așa că am căutat să scurtez șederea, plecând cât mai repede. Intenționam să cobor pe versantul nordic al muntelui, realizând astfel o traversare de masiv. Nu aveam nici hartă, nici busolă… Băiatul de la bufetul cabanei a înțeles cu aproximație ce-mi propusesem și mi-a dat următoarele îndrumări: „Ții drumul auto cam 1,5 km, până în dreptul unei cabane. Acolo faci la stânga pe un drum forestier și după câteva sute de metri, înainte ca drumul să se închidă, o iei la dreapta, prin pădure. În coborâre o să dai de o poieniță de unde ai să vezi casele din satul Surdoiu. De acolo te descurci foarte bine singur”.


Am ajuns repede la capătul micului drum forestier și m-am întors, căutând coborârea cea mai potrivită. Am dat de un pârâu în pădure și m-am gândit să-l urmez în coborâre. Dar, înainte de asta m-a ispitit un mare zmeuriș și mi-a luat o oră până să continui drumul.

Era 13,30 când am pornit-o pe năvalnicul pârâu. Pe măsură ce coboram, valea devenea tot mai prăpăstioasă. În acea zonă sălbatică și neumblată, mare mi-a fost mirarea să descopăr scris cu litere de-o șchioapă, pe un fag bătrân, adânc săpate în scoarța lemnului, pe trei rânduri suprapuse: „Mare e puterea lui Dumnezeu”. Mie îmi lăsa o lugubră impresie de avertisment. Simțeam parcă o amenințare în configurația locului, pe care nu reușeam s-o precizez.

M-am smuls meditației și am continuat coborârea, propunându-mi maximum de prudență. Pădurea era falnică, mascând laturile stâncoase ale văii pe care mă angajasem, formată din fagi uriași și din când în când de brazi grozavi. Au început să apară praguri stâncoase, care determinau mici cascade. Apoi, după o serie de praguri cărora nu le-am acordat importanță prea mare, apăru, sălbatică dar nu impracticabilă, prima cascadă serioasă, de vreo șase metri. Am depășit-o coborând direct pe firul ei, paralel cu apa, ținându-mă de asperitățile stâncii, căutând cu atenție prize în alveolele gnaisului de Cozia.

Valea era foarte îngustă, 3-4 metri, cu pereți aproape verticali, nu prea înalți, cu fisurile năpădite de vegetație erbacee. Aveam să aflu mai târziu că mersesem prin Canionul Roșiei, traseu inexistent ca descriere în vreun ghid. Nu vă voi obosi cu descrierea fiecărei cascade coborâte, 14 în total! Două de 2 metri, patru de 3 metri, trei de 4 metri, două de 5 metri, două de 6 metri, una de 7 metri.

E suficient să spun că la cele mai dificile am coborât folosind trunchiuri subțiri de arbori căzuți, legate între ele cu bucăți din cordelina mea. Cea mai ingenioasă coborâre a fost la o cascadă mare pe care am depășit-o folosind un fag în ale cărui ramuri am găsit astfel o ieșire salvatoare.

La 18,30 vedeam în sfârșit niște case dar mai erau de coborât vreo trei cascade. Eram obosit și, cu apropierea nopții, sătul de a mai coborî alte căderi de apă. M-am hotărât să urc pe versant, anume în cel stâng, mai practicabil. Am lăsat rucsacul în vale deoarece, obosit, îmi trebuia toată energia de care dispuneam pentru cățărare. O dată depășiți 10 m de verticală, pe următorii 20 i-am făcut pe un plan înclinat și am ajuns deasupra sectorului de canion, unde am căutat cu înfrigurare drumul mai departe prin pădure. Văzând că era posibil, am lăsat o cămașă și un tricou, prinse de doi copaci diferiți, ca puncte de reper pentru al doilea drum.

Am coborât, am luat rucsacul și am reușit să ies cu bine din menghina de piatră a văii cu cascade; toată povestea a durat o oră și jumătate. Am mai mers 200 m prin pădure, pe la baza unor pereți și deja ziua era pe sfârșite. Realizam că mă va prinde întunericul dar nu dădeam semne de neliniște, anesteziat parcă de efortul coborârii și euforia încercată în cursul zilei.

Mi-era teamă să nu întâlnesc văi afluente cursului principal, implicând coborâri și urcări pe versanții lor. Am dat de două astfel de obstacole, dar au fost ușor de depășit. Urma pădurea de fag, compactă, în care Pârâul Roșia ieșea la lărgime. Obosit, am adormit cu capul pe rucsac, circa o oră. Pe întuneric, am găsit o potecă pe care am urmat-o în coborâre; după 15 minute, la 12,30 noaptea, am ieșit din pădure și după câteva zeci de metri pe pășune m-am întors să văd locurile de unde venisem. Priveliștea era cu adevărat impresionantă: două vârfuri îmbrăcate cu vegetație până aproape de culme și între ele, aproape imposibil de ghicit, canionul pe care venisem, totul cu o pantă sălbatică, luminat de lună. Ajunsesem în satul Surdoiu, de unde, după încă patru kilometri spre nord eram în Perișani. La 2,45 noaptea pleca o cursă spre Câineni, unde am sosit înainte de ora patru. La cinci am avut un personal până în orașul Făgăraș.

Parcurgerea canionului în bune condiții necesită o coardă de 40 metri, câteva pitoane și cunoașterea tehnicii rapelului. În echipă, canionul poate fi coborât în 4½-5 ore. Evitați perioadele ploioase. Și nu uitați că muntele oferă cele mai înălțătoare bucurii spirituale dar și cele mai neașteptate surprize, pentru care trebuie să fii oricând pregătit.