Hoteni, lacuri cu castori și plante carnivore
Dumitru Iştvan, Ioan Pop (Baia Mare)
Turbarie plutitoare * Hartile topografice la scara 1 cm = 50 m nu mentioneaza aceasta zona
Localitatea Hoteni se afla pe rama sudica a Depresiunii Maramuresului, in bazinul Mara. O asezare dintre cele putine dezvoltate pe dealuri, situata lateral fata de principalele drumuri (DN 18, Baia Mare - Sighetul Marmatiei; DJ 109F, Cavnic - Budesti - Ocna Sugatag).
Numele Hoteni este cunoscut datorita unui obicei de primavara, Tanjaua de pe Mara, brodat pe ritualul de stimulare a fertilitatii solului prin baia sarbatoritului (gospodarul care isi asuma riscul de a iesi primul la arat) in apa Paraului Darasca din marginea localitatii (tanjaua este legatura dintre partea plugului pe care e dus cel sarbatorit si jugurile de boi trase de tineretul din localitate). Sa mai zicem ca in anul 1966, cand acest rit agrar precrestin a fost studiat pentru prima data, el se desfasura de Sangeorz (pe 23 aprilie); ulterior, pentru atragerea vizitatorilor, festivalul folcloric amplu in care s-a transformat obiceiul a fost mutat intr-una dintre primele duminici ale lunii mai, data care sa nu fie insa la concurenta cu Sambra oilor din Oas.
Numele localitatii poate fi explicat pornind de la cel al asezarii invecinate, Breb (brebul fiind denumirea romaneasca a castorului european, Castor fiber, rozator adaptat vietii acvatice, disparut intre timp), localitate care in anul 1360 era denumita „villa olachalis Hatpatak falva”, adica „satul romanesc Paraul cu Brebi” (Filipascu, 1940). Din numele din cronica al brebilor (hod sau hot) deriva si cel al localitatii Hoteni (Hotinka in limba maghiara). Aceasta fiind o localitate asezata pe deal, brebii nu puteau sa existe decat pe V. Darasca, din partea estica a asezarii, sau in Taurile de la Hoteni.
Taurile si turbaria cu sol bogat in elemente de nutritie pentru cresterea plantelor (eutrofa) sunt mentionate in literatura stiintifica (Laszlo G., 1915; Pop Emil, 1942, 1960; Peterfi St., 1958; Ardelean, Beres, 2000) dar nu exista pana la lucrarea de fata nici o mentiune in lucrarile geografice sau turistice.
Pentru a ajunge la taurile si turbaria de la Hoteni vom strabate dinspre vest localitatea, pana in apropiere de capatul ei estic, unde se desprinde spre dreapta (la casa cu numarul 8) un drum care urca moderat, trecand pe langa biserica de lemn. O biserica din secolul al XVIII-lea, ridicata in nu departata Botiza, de unde a fost adusa la Hoteni, atunci cand in Botiza a „sosit”, din Viseul de Jos, alta biserica din lemn, mai incapatoare. Drumul urca in continuare prin localitate, strabatand o parte autentica de sat maramuresean traditional si, la prima ramificatie, parasim calea care duce la Breb, luand-o la stanga, pe poteca suind spre est.
Urcusul se termina dupa cateva minute, pe o culme orientata nord-sud, pe care o traversam, coborand usor pe versantul opus. Ajungem la o vaiuga larga, unde parasim poteca si o luam spre dreapta, pe alta poteca, pe la sud de depresiunea care este la inceput larga, ierboasa si destul de putin conturata.
Apoi incepe arboretul, poteca lasa pe dreapta primul tau, lung de 60 metri si lat de 10-12 metri, apoi urca si coboara in capatul sudic al celui de al doilea tau, lung de 130 metri si lat tot de 10-12 metri.
Cele doua tauri sunt cantonate intr-o depresiune de alunecare, alungita, orientata nord-est sud-vest, cu versanti abrupti, acoperiti cu vegetatie. Apa are ca sursa doar precipitatiile iar deversarea este minuscula, in ambele extremitati ale depresiunii de tractiune gravitationala. Taul mai mic, cel nord-estic, este marginit de vegetatie acvatica si are apa mai limpede. Cel sud-vestic are apa mai maloasa, tulbure, dar ambele tauri colcaie de viata, fiind o placuta surpriza pentru vizitatori. In afara de pesti (caras, mreana, crap, proveniti din populari periodice) sunt prezenti multi tritoni (vitalari sau momarlani in limbajul local), serpi de apa (ale caror capete taie apa tulbure ca niste turele de submarin), broaste testoase de apa (Emys orbicularis) (imaginea 1).
fotografii: Ioan Pop
Din capatul sud-vestic al lacului mare, traversand spre sud pe o urma de poteca, strabatem fanete si palcuri de arbori si arbusti, ajungand dupa 150 metri la o noua depresiune de alunecare, cu directie similara, dispusa nu in prelungirea celeilalte ci spre sud-vest. Este o depresiune mai putin pregnanta morfologic, pentru ca este umpluta de un strat gros de turba, cu grosime de 2-6 metri.
Potecuta traverseaza turbaria prin zona centrala, pe un plaur care se onduleaza la mers, apa incercand pe alocuri sa ne atinga gleznele. O turbarie excelent conservata, inconjurata de fanete cu rol de protectie in cea mai mare parte a anului, lunga de aproape 350 metri si lata de 20-25 metri, cu multi arbori (arini si mesteceni); pe margini sunt si stejari, salcami, aluni si ciresi.
Turbaria, cu ochiuri de apa pe margini, are vegetatie constituita din Sphagnum sp., Eriophorum vaginatum, Drosera rotundifolia (roua cerului, vezi detalii la sfarsitul acestui text), Polytrichum strictum, Dryopteris thelypteris, Scheuchzeria palustris, Carex sp., Salix aurata, Vaccinium oxycoccos, Menyanthes trifoliata. Un tinov plutitor, dupa cum l-a numit Emil Pop (1960), pentru ca stratul de turba pluteste pe o apa de circa 4 metri adancime, arborii plutind si ei, fara sa-si dea seama.
Si astfel realizam ca, aici, natura ne ofera sansa de a vedea doua etape din evolutia unor depresiuni tectonice de alunecare in care se acumuleaza ape din precipitatii: o etapa de maturitate, cu lacuri frematand de viata si o etapa de senectute, cand stratul vegetal acopera aproape integral suprafata apei, ramasa ca intr-o capcana la baza stratului de turba, unde devine acida, moarta, fara fauna, stratul gros de turba stergand si morfologia terenului.
Inedit, atractiv, interesant sunt apelativele care caracterizeaza concomitent acest loc, Hoteni fiind un nume de retinut de iubitorii naturii.
Roua cerului (Drosera rotundifolia L.)
Walter Übelhart (Baia Mare)
Plantele carnivore au starnit dintotdeauna curiozitatea oamenilor. De obicei asociem existenta lor zonelor calde, tropicale, umede. Dar si in Romania vegeteaza cateva astfel de specii.
Una dintre speciile cele mai raspandite la noi este roua cerului. O gasim in turbariile oligotrofe (din Maramures, Suceava, Harghita, Bihor; vezi aici si aici), mai ales in regiunile de munte, crescand alaturi de muschiul de turba (Sphagnum), iar sporadic in alte zone ale tarii. Este usor de recunoscut: frunze in forma de rozete, cu diametru care nu depaseste 2 cm, asezate la baza tulpinii, acoperite cu o multime de glande rosiatice care secreta sucurile cu care planta prinde, omoara si digera insectele. De la aceste glande cu sucuri vine denumirea plantei; dupa cum spunea Ion Simionescu, „stralucesc in bataia soarelui ca picaturile de roua”.
Tulpina, cu micute flori albe, are intre 10-25 cm inaltime. Inflorirea are loc din iunie pana in august. Deoarece planta creste pe turba bogata in azot, care nu poate fi absorbit, isi completeaza substantele proteice digerand insecte. In starea de repaus, glandele de pe suprafata rozetelor stau intinse. Orice excitare a plantei, mecanica sau chimica, se transmite la frunza si deci la tentaculele care incep sa se aplece spre centru, acoperind insecta prinsa acolo in substanta cleioasa de pe glande.
Glandele sunt foarte sensibile, un fir de par determinand curbarea tentaculelor. Substantele neazotate nu provoaca totusi nici o miscare.
Dupa ce insecta este moarta, din producatoare de mucus cleios glandele devin producatoare de enzime proteolitice (droserina) care, asemanatoare cu pepsina sucului gastric al animalelor carnivore, inlesnesc digestia. Produsele de digestie in stare lichida sunt apoi absorbite de glandulele mici din centrul rozetei. Dupa resturile de schelete chitinoase nedigerate care raman pe frunzele de Drosera se poate evalua numarul de insecte, in medie 15-20, care cad prada pe o frunza in timpul unei perioade de vegetatie.
S-a dovedit ca speciile de Drosera pot fi cultivate si fara hrana animala, daca au suficient azot, fosfor si potasiu, dar devin mult mai pipernicite.
Ca utilizare practica, partile aeriene ale plantei Herba Droserae erau folosite in trecut in tratarea tusei convulsive. In unele regiuni ale Rusiei, femeile oparesc oalele de lut punand in apa fierbinte frunze de Drosera deoarece fermentii din ele dizolva substantele proteice chiar in porii vasului.
In ultimii ani s-a constatat un regres al raspandirii ei sau, chiar mai trist, disparitia completa din unele turbarii. Necesita deci o protectie deosebita.
(acest material a fost publicat prima data, intr-o forma usor modificata, in anul 2003, in revista Muntii Carpati, nr. 37)
vezi toate articolele, hărțile și imaginile explicate din Depresiunea Maramureșului la