Iată noile refugii din Munţii Căpăţânii

text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)

21-23 iunie 2013. Aparusera noutati in masiv si curiozitatea ma indemna la drum. Dar nu numai acestea ma chemasera: petrecusem in Muntii Capatanii anii cei mai frumosi ai vietii si locurile acestea, cu varfuri oarecum mai modeste, imi leganasera zile multe si deopotriva frumoase. Cununa muntelui, vaile, multimea muchiilor, pe toate le strabatusem de nenumarate ori si de fiecare data ma intorsesem cu ganduri si imagini de neuitat. Bujorul din locurile inalte il luam cu mine in suflet si-l tineam ascuns pana se inroseau din nou coastele, in alt an, dintre cei care treceau pe nesimtite. Cate-o raza de soare din vreun luminis din padurile de brad intalnite imi lumina sufletul pentru multa vreme si parca si acum, imi doream la fel. La stane imi facusem chiar prieteni, la care eram intotdeauna primit cu omenie. Dar peste toate astea se asternusea ani multi. Aparuse parul alb. Sprinteneala picioarelor nu mai era de mult aceeasi si cand ma gandeam sa strabat locurile indragite, trebuia sa mai adaug ore bune la cele care-mi trebuiau pe atunci.

Fusesera Muntii Capatanii, dintre masivele valcene, cei dintai strabatuti de-a fir a par si din pasii facuti atunci, in vara lui ’67, iata, s-au scurs anii cei multi pe care acum ii duceam in spate. Era in acesti munti un loc anume, pe care mai cu deosebire poposisem iarna si nu doar intr-una, ci in multe. Acolo era o casa, pavaza viscolelor napraznice ori alintandu-se in zilele insorite, cu sclipici pe intinderea alba care acoperea muntele. Acolo, la Varful lui Roman, imi stateau cele mai frumoase amintiri, cele mai frumoase vise, dintre ele unele si indraznete. Aici bausem primul pahar de vin de cocozar (bujor de munte). Aici ma primise prima oara paznicul cantonului, nea Mitica Tanasescu. Aici strabatusem intinderi albe, nesfarsite, pe schiuri, pe talpicile fermecate, lasand urme pana pe varful inalt al Ursului sau peste munte, in locurile pe care mi le doream.

Acum ne-am intalnit in autogara, cei trei tovarasi de drum. Cu autocarul Normandia, cam incarcat de calatori, am ajuns repede la Horezu. Ne-a luat de acolo un Logan si am purces catre meleagurile inalte pe care ni le doream. Drumul pe Valea Lunga (vezi harta, extras din Nae Popescu - Muntii Capatanii - Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977), cu intentie nu de mult de modernizare, ne-a purtat pe serpentine mai domoale decat cele pe care tare de mult le coboram pe schiuri. Pe vremea primului meu drum prin aceste locuri, padurea de abia fusese taiata si ani de zile o vazusem cum creste si isi ia din nou locul pe coasta muntelui. Acum copacii erau maturi si din taierile anilor ’60 nu se mai cunostea nimic. Am trecut pe langa Poiana Obarsiei, apoi pe langa vechea casa din Bolca (vezi harta) si de abia atunci drumul a inceput sa urce din greu. Pe unde altadata era drum de tractor, ingust si framantat de fagasele ploilor, acum era unul lat, pe care doua masini treceau cu usurinta una pe langa alta. Muntele fusese sfartecat de drumuri si ma tot intreb daca o fi bine sau rau.

Ne-am despartit de „carausul” datorita caruia ajunsesem pana aici si ne-am bucurat de confortul neobisnuit pe care-l oferea refugiul. Am mai facut ceva comentarii, cum ca ar fi prea jos fata de traseul crestei, cel mai uzitat dintre multe altele si ca ar fi fost mai bine sa fie amplasat in Curmatura Pietrelor Rosii, dar asa cum era, cu izvor aproape si priveliste spre „Inaltimea Sa” Ursu, ne-am impacat repede cu bunaciunea pe care o oferea. Vremea burzuluita la sosirea noastra, s-a imbunatatit vazand cu ochii. Cerul s-a ochit cu petice de senin si peste brazii din preajma s-a asezat linistea. Ciobanii de la stanele apropiate ne-au facut o vizita, surprinsi ca pe cosul refugiului iesea fum. Erau speriati ca rauvoitori au venit sa sparga refugiul. Au stat de vorba cu noi si parca au plecat linistiti. Mai spre seara cerul a inceput chiar sa fie senin. Afara se facuse frig si focul din soba incepuse sa schimbe atmosfera din camera. Cu incetul, crestele innegurate au inceput sa se zareasca. Vantul starnit si frigul de afara ne-au gonit pana la urma in camera cu iz de caldura molateca. Peste noapte ne-au mai trezit rafalele vantului, dar mai ales lumina lunii care intra pe fereastra.

Cand am iesit afara, muntele era luminat ca ziua si peste brazii si plaiurile din preajma domnea luna plina, parca mai altfel decat o aflasem in alte locuri. Peste munte era un zumzet care-mi vorbea mie despre atate nopti si zile petrecute pe aceste meleaguri mult indragite. Si parca de undeva din creasta inalta venea dojana timpului lung de cand nu mai fusesem pe aici.

Ne-am trezit in zori, gandindu-ne la drumul pe care-l aveam de facut, pana in Varful Ursu, la cei 2124 m. Afara se invarteau nori involburati si catava vreme am asteptat sa se hotarasca daca ne-or da voie sa ne continuam excursia. Pana la urma cerul s-a inseninat si am luat drumul inaltului. Pe drumul nou croit in coasta muntelui mai trecea cate-o masina si starnea in urma ei ceva praf. Am prins repede vechiul drum, care ducea tot in Saua Pietrelor Rosii, mai aspru decat cel nou, cat trebuia pentru carutele care pana nu de mult ajungeau la stana din Darjala (vezi harta) si la celelalte de pe aici. Acum iarba se infiripase binisor prin locurile acelea abandonate si pe ele am inceput urcusul. Am trecut de ingramadirea de stanci din Varful Pietrii Hotului si am continuat urcusul. Au inceput sa apara lujerele inalte ale steregoaiei, raspandite pe plai si, pe ici pe colo, gramezi de stanci care prevesteau varful cel mare al Ursului catre care ne indreptam. Cand am ajuns in ultima sa dinaintea ultimului urcus, au aparut tufele rosietice ale bujorului din Groapa Malaii. M-au ajuns din urma tovarasele de drum si pana in varful cel mare, chiar m-au intrecut. Ultima parte a urcusului era tot cum am aflat-o prima oara cand am ajuns aici. Printre stancile varfului, am zabovit la fel si privelistile departate erau aceleasi, doar ceva mai pacloase, ca intr-o zi de vara calduroasa. Mi-am lasat tovarasele de drum la cules de bujor, sa duca acasa, pentru zilele lungi de iarna, parfumul crestelor si m-am tras mai incolo de ingramadirea de stanci a Ursului, spre Varful Cosana.

Cu mainile sub cap si privirile ratacind spre alte zari, tot asa de inalte, ori pe sclipiciul calcarului Pietrii Tarnovului, am dat frau liber gandurilor de tot felul. Colegele, dupa ce s-au saturat de cules trandafirul muntelui, au ajuns in locul pe care mi-l alesesem pentru gandurile nemarturisite. Pe cer incepeau sa se adune nori dintre cei cu negreala printre cei albiciosi si ne-au indemnat la coborare grabnica. Si asa, gandindu-ne la vremea rea care ne-ar putea prinde din urma, am ajuns repede la refugiul parasit dimineata. Cat nu incepuse ploaia cazuta din cerul acum innourat de-a binelea, ne-au vizitat doi calatori. Peste noapte iar m-a sculat lumina lunii. Am iesit afara. Peste muntele nostru era liniste deplina. Dar dincolo de creasta inalta, fulgere luminau norii.

Ne-am sculat devreme. Aveam de facut un drum nu lung, dar cu oarecari greutati pe parcurs. Vremea era posomorata. Nori stapaneau cerul, iar creasta Ursului era acoperita de ceata. Brazii din preajma frematau in bataia vantului cam rece. Nu era vremea care sa imbie la drum. Dar am pregatit rucsacii, sperand ca avea sa apara pe cer petecul de cer senin care sa ne dea speranta timpului bun de care aveam nevoie. Cam pe la ora 8 ceata din creasta s-a risipit si printre nori a aparut o raza de soare. Am plecat la drum. Am aruncat privirea din urma catre casuta care ne gazduise cu dragoste si am apucat din nou vechea poteca catre creste, uitata de cand pe coasta muntelui se croise drum nou. Am strabatut pajistea strajuita de tulpini de steregoaie indoite de vant, cu flori proaspete, cu infatisarea lacramioarelor, pe care parca nu le vazusem cu o zi inainte. Ne-am impletit pasii printre stancariile locurilor si am ajuns curand la vechea poteca ciobaneasca de sub creasta. Ne-am tras sufletul dupa bucata de drum facuta cam repede si ne-am indreptat catre semetia Varfului Balota (vezi harta). Am intalnit in cale vreo doua marcaje facute pe pietre si vreo doi stalpi care insemnau drumul de acum inainte. Pareau cam singuratice la vreme de ceata, dar acum, pe vremea insorita care ne intovarasea, erau numai bune. Intr-o seuta, dupa ce trecusem de Varfurile Cosana si Capatana, ne-am asezat la sfatul privelistii. Catre mai departatul varf al Nedeii, catre abruptul stralucitor al Tarnovului, ori catre asezamantul nodic al stanei din Cosana, strajuita de brazi. In fata ne stateau Varfurile Balotei si mai ales coastele sale nordice acoperite de roseata bujorului ingemanata cu padurea de brad.

Mai erau si altele, unele mai rar vazute pe pajistile montane. S-a sfarsit brusc aleea in dreptul unui stalp cu marcaj, oarecari indicatii orare si mai ales o avertizare, ca de aci urmeaza poteca periculoasa. Intram in stancariile framantate de zapezile nebunatice ale muntelui. Panta mare a locurilor favoriza formarea avalanselor, care rupeau de aici inainte pajistea de pana acum. Grohotisuri miscatoare, rupturile stancariilor din cale te obligau la pasi prudenti. Poteca nu se vedea si chiar daca ar fi fost una, miscarile permanente ale grohotisului ar fi imprastiat-o mereu. Pasii ne erau prudenti si pana la valcelul de torent din fata am avut ceva de tras. Am traversat valcelul adanc infipt inima muntelui, gandindu-ma la cat de vijelios o fi suvoiul de apa primavara, la topirea zapezilor sau la vreo ploaie torentiala. Malul celalalt era inverzit, cu ceva jnepeni pe margine. Asa era la inceput, cat sa adoarma vigilenta, dar in continuare avea tot acelasi aspect. Ne apropiam de Curmatura Funicel (vezi harta), acolo unde zaream o oarecare forfota cu oameni si coasta muntelui tot stapanita de grohotis si stancarii era. Intr-un tarziu s-a ivit si poteca, ingusta, strajuita de jnepeni. Eram a sasea oara prin locurile astea, dar parca niciodata nu mi se parusera atat de aventuroase. Trecusera ani de cand fusesem prima data si locurile avusesera timp sa se schimbe, dar poate nici eu nu mai eram acelasi.

In Curmatura erau niscaiva oameni, la gratar si bere. O fetita mi-a oferit un pahar de suc si mai apoi o bucata de friptura. Au venit si tovarasele mele, zabovite pe coasta la cules de muguri de jneapan. Ne-am odihnit cat de cat si iarasi am pornit la drum, catre silueta profilata pe cer, deasupra muntelui, a celuilat refugiu la care doream sa innoptam.

De aici incolo aveam de strabatut un drum lat, cam pietros si batut de soarele puternic, care cam pripea. O clipa ne-am oprit la Izvorul Stroestilor, acolo unde mi-am intalnit oarecari cunostinte. La refugiu am ajuns repede, tocmai bine sa asistam la coborarea peste Varful Balotei a unei intunecimi care parea sa ajunga repede si la noi. Ne-a scos din amorteala un traznet cumplit, prevestitor de furtuna amarnica. Am stat ce-am stat pe prispa refugiului, pana cand pe langa noi au trecut cu masina cunostintele noastre din Curmatura Funicelului si atunci ne-a incoltit ideea de a acobori cu ei, renuntand la ziua pe care ne-o mai harazisem pentru munte. Au mai stat „carausii” nostri prezumtivi - aveau undeva un pepene pus la racit - si cand l-au terminat, ne-au luat si pe noi, cam claie peste gramada, necum ca mai in vale s-au oprit sa mai ia din padure ceva lemne pentru acasa.