Refugii din Munţii Căpăţânii

continuare de la

Ne-am trezit in zori, gandindu-ne la drumul pe care-l aveam de facut, pana in Varful Ursu, la cei 2124 m. Afara se invarteau nori involburati si catava vreme am asteptat sa se hotarasca daca ne-or da voie sa ne continuam excursia. Pana la urma cerul s-a inseninat si am luat drumul inaltului. Pe drumul nou croit in coasta muntelui mai trecea cate-o masina si starnea in urma ei ceva praf. Am prins repede vechiul drum, care ducea tot in Saua Pietrelor Rosii, mai aspru decat cel nou, cat trebuia pentru carutele care pana nu de mult ajungeau la stana din Darjala (vezi harta) si la celelalte de pe aici. Acum iarba se infiripase binisor prin locurile acelea abandonate si pe ele am inceput urcusul. Am trecut de ingramadirea de stanci din Varful Pietrii Hotului si am continuat urcusul. Au inceput sa apara lujerele inalte ale steregoaiei, raspandite pe plai si, pe ici pe colo, gramezi de stanci care prevesteau varful cel mare al Ursului catre care ne indreptam. Cand am ajuns in ultima sa dinaintea ultimului urcus, au aparut tufele rosietice ale bujorului din Groapa Malaii. M-au ajuns din urma tovarasele de drum si pana in varful cel mare, chiar m-au intrecut. Ultima parte a urcusului era tot cum am aflat-o prima oara cand am ajuns aici. Printre stancile varfului, am zabovit la fel si privelistile departate erau aceleasi, doar ceva mai pacloase, ca intr-o zi de vara calduroasa. Mi-am lasat tovarasele de drum la cules de bujor, sa duca acasa, pentru zilele lungi de iarna, parfumul crestelor si m-am tras mai incolo de ingramadirea de stanci a Ursului, spre Varful Cosana.

Cu mainile sub cap si privirile ratacind spre alte zari, tot asa de inalte, ori pe sclipiciul calcarului Pietrii Tarnovului, am dat frau liber gandurilor de tot felul. Colegele, dupa ce s-au saturat de cules trandafirul muntelui, au ajuns in locul pe care mi-l alesesem pentru gandurile nemarturisite. Pe cer incepeau sa se adune nori dintre cei cu negreala printre cei albiciosi si ne-au indemnat la coborare grabnica. Si asa, gandindu-ne la vremea rea care ne-ar putea prinde din urma, am ajuns repede la refugiul parasit dimineata. Cat nu incepuse ploaia cazuta din cerul acum innourat de-a binelea, ne-au vizitat doi calatori. Peste noapte iar m-a sculat lumina lunii. Am iesit afara. Peste muntele nostru era liniste deplina. Dar dincolo de creasta inalta, fulgere luminau norii.

Ne-am sculat devreme. Aveam de facut un drum nu lung, dar cu oarecari greutati pe parcurs. Vremea era posomorata. Nori stapaneau cerul, iar creasta Ursului era acoperita de ceata. Brazii din preajma frematau in bataia vantului cam rece. Nu era vremea care sa imbie la drum. Dar am pregatit rucsacii, sperand ca avea sa apara pe cer petecul de cer senin care sa ne dea speranta timpului bun de care aveam nevoie. Cam pe la ora 8 ceata din creasta s-a risipit si printre nori a aparut o raza de soare. Am plecat la drum. Am aruncat privirea din urma catre casuta care ne gazduise cu dragoste si am apucat din nou vechea poteca catre creste, uitata de cand pe coasta muntelui se croise drum nou. Am strabatut pajistea strajuita de tulpini de steregoaie indoite de vant, cu flori proaspete, cu infatisarea lacramioarelor, pe care parca nu le vazusem cu o zi inainte. Ne-am impletit pasii printre stancariile locurilor si am ajuns curand la vechea poteca ciobaneasca de sub creasta. Ne-am tras sufletul dupa bucata de drum facuta cam repede si ne-am indreptat catre semetia Varfului Balota (vezi harta). Am intalnit in cale vreo doua marcaje facute pe pietre si vreo doi stalpi care insemnau drumul de acum inainte. Pareau cam singuratice la vreme de ceata, dar acum, pe vremea insorita care ne intovarasea, erau numai bune. Intr-o seuta, dupa ce trecusem de Varfurile Cosana si Capatana, ne-am asezat la sfatul privelistii. Catre mai departatul varf al Nedeii, catre abruptul stralucitor al Tarnovului, ori catre asezamantul nodic al stanei din Cosana, strajuita de brazi. In fata ne stateau Varfurile Balotei si mai ales coastele sale nordice acoperite de roseata bujorului ingemanata cu padurea de brad.

Mai erau si altele, unele mai rar vazute pe pajistile montane. S-a sfarsit brusc aleea in dreptul unui stalp cu marcaj, oarecari indicatii orare si mai ales o avertizare, ca de aci urmeaza poteca periculoasa. Intram in stancariile framantate de zapezile nebunatice ale muntelui. Panta mare a locurilor favoriza formarea avalanselor, care rupeau de aici inainte pajistea de pana acum. Grohotisuri miscatoare, rupturile stancariilor din cale te obligau la pasi prudenti. Poteca nu se vedea si chiar daca ar fi fost una, miscarile permanente ale grohotisului ar fi imprastiat-o mereu. Pasii ne erau prudenti si pana la valcelul de torent din fata am avut ceva de tras. Am traversat valcelul adanc infipt inima muntelui, gandindu-ma la cat de vijelios o fi suvoiul de apa primavara, la topirea zapezilor sau la vreo ploaie torentiala. Malul celalalt era inverzit, cu ceva jnepeni pe margine. Asa era la inceput, cat sa adoarma vigilenta, dar in continuare avea tot acelasi aspect. Ne apropiam de Curmatura Funicel (vezi harta), acolo unde zaream o oarecare forfota cu oameni si coasta muntelui tot stapanita de grohotis si stancarii era. Intr-un tarziu s-a ivit si poteca, ingusta, strajuita de jnepeni. Eram a sasea oara prin locurile astea, dar parca niciodata nu mi se parusera atat de aventuroase. Trecusera ani de cand fusesem prima data si locurile avusesera timp sa se schimbe, dar poate nici eu nu mai eram acelasi.

In Curmatura erau niscaiva oameni, la gratar si bere. O fetita mi-a oferit un pahar de suc si mai apoi o bucata de friptura. Au venit si tovarasele mele, zabovite pe coasta la cules de muguri de jneapan. Ne-am odihnit cat de cat si iarasi am pornit la drum, catre silueta profilata pe cer, deasupra muntelui, a celuilat refugiu la care doream sa innoptam.

De aici incolo aveam de strabatut un drum lat, cam pietros si batut de soarele puternic, care cam pripea. O clipa ne-am oprit la Izvorul Stroestilor, acolo unde mi-am intalnit oarecari cunostinte. La refugiu am ajuns repede, tocmai bine sa asistam la coborarea peste Varful Balotei a unei intunecimi care parea sa ajunga repede si la noi. Ne-a scos din amorteala un traznet cumplit, prevestitor de furtuna amarnica. Am stat ce-am stat pe prispa refugiului, pana cand pe langa noi au trecut cu masina cunostintele noastre din Curmatura Funicelului si atunci ne-a incoltit ideea de a acobori cu ei, renuntand la ziua pe care ne-o mai harazisem pentru munte. Au mai stat „carausii” nostri prezumtivi - aveau undeva un pepene pus la racit - si cand l-au terminat, ne-au luat si pe noi, cam claie peste gramada, necum ca mai in vale s-au oprit sa mai ia din padure ceva lemne pentru acasa.