Cabana Izvorul Muntelui - cabana Dochia - Poiana Maicilor, Munţii Ceahlău

text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)

23-26 iulie 2013. Imi luasem inima’n dinti cand, singur, intr’o dimineata cu cer senin ma urcasem in autobuzul care avea sa-mi sfarseasca prima etapa din drumul lung pe care trebuia sa-l fac pana la poalele Ceahlului. Ceva asteptare in Gara de Nord a Bucurestiului si iata-ma in trenul din care aveam sa cobor tocmai la Bicaz. Cu un calator imi gasesc oarecari cunostinte comune din vremea cand, tanar inginer, deschideam ochii pe santierul fabricii de fibre sintetice de acolo. Cat mai era de atunci, cand fabrica statea mandra; acum ajunsese o ruina. Catre sfarsitul calatoriei, cand ramasesem in vagonul presurizat doar vreo doi-trei calatori, un tanar mergator spre Ceahlau imi spune ca parintii lui il asteapta cu masina in gara Bicaz. Prin Bicaz, strazi pustii. Cate un bec ici-colo. Un zid de beton cu luminite undeva sus de tot sugereaza monstrul barajului care stapaneste apele.

Cu ei ajung repede la cabana Izvorul Muntelui (vezi harta la), in mijlocul padurii cu luna plina deasupra, o oaza de lumina. Urc cam clatinandu-ma treptele intrarii. Cele 14 ore de drum trecute de cand plecasem de acasa isi spuneau cuvantul. In cabana liniste, doar rasul zglobiu al unei fete. Ma conduce repede la camera mea cu dus si apa calda, ma asigura ca la revenirea din inaltul Ceahlau am sa gasesc masina pentru mersul la gara si... somnul m-a cuprins cu repeziciune.

A trecut noaptea, cu luna plina, rosietica, imensa, cum nu mai vazusem de mult. Am iesit din camera cu aroma fermecata si m-au intampinat meterezele Ceahlaului, stralucind in soarele rasaritului.

Am luat-o voiniceste pe sosea si nestiind ce e cu semnul de marcaj de la marginea padurii, am tot continuat sa merg pe calea asfaltului. Daca as fi luat-o pe marcajul vazut as fi scurtat drumul cu serpentinele lungi ale soselei. Am ajuns dupa vreo ora la prima sageata care arata poteca catre Poiana Maicilor si mai departe. Nu era drumul pe care-l vroiam si am mai continuat drumul soselei pana intr-un cot unde alta sageata arata drumul spre cabana Dochia, banda si triunghi albastru. Pe sageata scria ca pana la cabana fac 2 ore! Sigur n-a fost asa. Am intrat in padurea racoroasa, la inceput cu panta domoala. In urma mea a aparut un catelandru ascultator, care n-a scos un latrat, macar sa-mi dea semn ca mi-a inteles vorbele de alint pe care i le adresam. Intr-un loc parca m-a asteptat putin, apoi m-a lasat singur, doar cu linistea padurii si cerul senin de deasupra ei. Dupa vreo ora am ajuns la un mic platou, cu bancute si mese, pentru odihna pigmeilor care strabat imensitatea muntelui. Cred ca ajunsesem la Curmatura Lutului Rosu. Era locul in care potecile marcate se desparteau. Triunghiul albastru se ducea catre Jgheabul cu Hotar si tot la cabana Dochia ajungea, dar mai pe ocolite. De aici incolo panta s-a accentuat, serpentinele de pe coasta muntelui s-au inmultit si o data cu ele pauzele, sprijinit in betele de tracking. Padurea statea deasupra mea, bolta sprijinita pe trunchiurile copacilor, pavaza soarelui pe care-l simteam uneori ochit prin frunzisul copacilor.

Dupa catava vreme mi-a iesit in cale tablita cu inscriptie Polita cu crini si cota din locul asta: 1445 m. Stiam de mult de locul acesta si mi l-am inchipuit ca unul minunat, cu mangaierile crengilor de larice. Acum insa, cu oboseala acumulata, doar cei 300 metri pe care ii mai aveam de urcat m-au impresionat, fara sa ma gandesc la cei 6-700 pe care-i lasasem in urma. Apoi am ajuns in scurta vreme la Piatra cu Apa, alt loc cu bancute si mese, pentru odihna celor obositi, cum eram si eu acum. Dupa o pauza nu prea lunga am inceput din nou sa urc panta cam aspra a muntelui. Cu doi tineri care mergeau vartos am schimbat cateva vorbe, printre care si cele care au satisfacut curiozitatea celor 79 de ani ai mei. M-au asigurat ca pana la cabana o sa mai treaca ceva mai putin de 2 ore de mers si au disparut repede, mistuiti de adancul padurii.

S-a ingreunat urcusul. Au aparut trepte din lemn si balustrade. Apoi stancariile interesante ale Calugarului si Cetatii, insorite si fotogenice.

A urmat o zona golasa, cu soare arzator.

A aparut si cabana, intr-un tarziu. M-a primit cu caldura pe care o asteptam. De cand parasisem soseaua trecusera aproape 4 ore. Am luat racoritoare. Un domn regereta ca nu mai era cel mai in varsta care ajunsese aici in ziua asta fara cusur; ne-am descoperit locuri si oameni cunoscuti, din vremea departata a tineretii fiecaruia.

Mai tarziu am plecat pe coasta insorita si am privit indelung catre Varful Toaca.

Catava vreme poteca s-a strecurat potolita printre brazi, nici nu urca, nici nu cobora. Apoi a venit spectacolul cel mare. M-au intampinat hornuri prin care poteca facea salturi spectaculoase, strecurandu-se printre colosi de stanca. Coborand din inaltul Ocolasului Mare, Coloana Dorica, Claia lui Miron mai ales ori Turnul lui Budu, cu legende tesute in jurul lor, erau frumusetile de netagaduit ale potecii. Se acumulase oboseala zilelor trecute, dar pe aici nu o simteam. Fotografii, momente de extaz, ganduri pe care mi le impartaseam mie insumi si timpul trecea fara sa-l simt. Coboram mereu si, de sus, din ce in ce mai departate, Ceahlaul cu frumusetile sale incepea sa-si ia ramas bun. Poteca era la fel de mult coboratoare; peste ea se pravalisera trunchiuri de brad imbatranite si la incalcisurile ei trebuia sa iau aminte. Si prin padure am tot mers, de parca nu se mai termina, pana cand dintre copaci a aparut ochiul de lumina din Poiana Maicilor.

Erau acolo cativa tineri si mi-au spus incotro se indreapta poteca marcata. Ceva mai departe era un nou loc de campare, cu casuta langa el. Cerul era ornat cu norisori decorativi si poiana stapanita de un soare milostiv. O fi trecut ceva vreme de cand tot stateam la odihna, pana cand mi-am luat picioarele la spinare si am inceput ultimul coboras din ziua aceea. La inceput doar poteca. Apoi un vechi drum de exploatare, care parca nu se mai termina. Noroc ca era adapostit de umbra padurii. Am ajuns la soseaua asfaltata. Apoi, pe scurtaturi, am ajuns din nou la cabana Izvorul Muntelui. Trecusera ceva mai putin de 5 ore de cand plecasem de la cabana Dochia. Fusesera ore de oboseala, cum simteam in picioare, fusesera din cele de extaz, cum le pastram in ochii mintii? Locurile, poate si oamenii intalniti, lasasera amintiri de nesters.

Aceeasi fata din seara dintai mi-a harazit casuta in care aveam sa ma odihnesc. Peste noapte cerul s-a innourat si printre acele bradului din fata casutei imi ajungeau pe fata picuri marunti de ploaie. Mai catre ziua cerul s-a ochit si dintre nori s-a zarit lumina lunii. Nu mai era tot atat de rotunda si culoarea nu mai era tot portocalie, cum se ridicase din genuni deasupra cetatii de piatra alba.

A venit dimineata, cam intunecata si un pic racoroasa. Ajunsesem la ora plecarii. Peste seninarile Ocolasului Mare statea agatat un nor de ceata vremelnica. De dupa cotul mai de jos al soselei a aparut masina care avea sa ma duca departe de locurile inalte pe care le indragisem in zilele insorite, cand ma strecurasem printre stancile inalte, stapanite poate de Zamolxe.

Pana la gara m-am mai conversat cu baietul care venise sa ma ia. Avea vorba repezita a moldovenilor si sfarsitul cuvantului era mancat la fiecare dintre ele si statea sa-l prinda pe cel care urma, intr-o melodie de care de abia de-mi aduceam aminte din anii pe care-i petrecusem prin locurile astea pe cand aveam si eu varsta lui.

Gara era pustie. Cand am urcat in trenul in care eram singurul calator si am auzit suieratul scurt al locomotivei a trebuit sa-mi scot ochelarii, pentru ca nu stiu ce-mi intrase in ochi, de mi-i lacramase tocmai cand ma indepartam de locurile astea cu iz de legenda, pe care poate nu am sa le mai revad.

Donează 30 de lei