Embedded Files
Donați 3,5% din impozitul pe venituri sau pensii (bani care altfel nu rămân la Dvs.) pentru România natura. Uite cum:
text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
19-21 iunie 2013. Plecati din Ramnicu Valcea, cu trenul de noapte, am coborat in zori tocmai la Podul Olt. Era pustiu locul. Norocul ne-a gasit repede, un microbuz ne-a deschis usa si cu el am ajuns pana in centrul comunei Sebeșul de Sus (vezi harta si ghidul masivului la). Pana la capatul de jos al potecii spre inaltimi am facut mai putin de o ora de cand coborasem din tren.
Era 6,30 cand am inceput urcusul bine stiut. Ne-a purtat poteca, la inceput, pe un fagas rapos si cam abrupt, dar apoi drumul a luat-o domol pe creasta muntelui. Era cer senin si soare. Am mers relativ repede. Prin frunzarul copacilor, aproape neintrerupt, patrundeau pe poteca raze de soare mangaietor. Pe langa izvorul din coasta am trecut fara sa-l vedem. Sau poate la vremurile de seceta care trecusera peste el si-o fi gasit alt fagas. Trecusera mai mult de 4 ore de cand parasisem drumul satului cand am ajuns la ramificatia potecii inspre Valea Moașei Avrigului (vezi harta).
De aici inainte drumul urca mereu. Prin padurea inca neatinsa de mina cea rea a omului, uneori printre stanci ca niste mici saritori, alteori pe portiuni de brana, pe langa vechiul izvor din cale reactivat de ploile anului acesta, am ajuns la noua cabana a Surului.
De la stalpul ramificatiei din cale, de abia de facusem o ora si jumatate. In prispa ne astepta cabanierul Fane, cu aceeasi veselie pe care i-o stiam acum parca de-o viata.
1 Vedere spre Vf. Suru, din usa cabanei.
2 Nea Fane cabanierul (stanga) si autorul.
Stia ca venim, ca doar il instiintasem din timp si din ramificatia Moasei ii mai dadusem un telefon. Se mai schimbase cate ceva de cand nu mai fusesem pe aici. Isi adusese omul niscaiva porumbei calatori, care topaiau prin preajma, parca nici cand nu vroiau sa zboare fara vreo misiune. Mai avea Fane si ceva pasaret, care, pana la jertfa finala, zburda nestingherit pe pajiste. In spatele cabanei erau cateva custi cu iepuri de casa, smiorcaind din nasucuri de cate ori simteau om prin preajma, poate le-o cadea ceva iarba proaspata. Mandria lor era „marele belgian”; acum un iepure anonim, dar avea sa creasca pana la vreo 35 kg. Mandria lui Fane era Rocky, caine ascultator de vorbele omului. Crescuse mare, de cand il vazusem in toamna, de era doar un bot cu ceva blanita si cu o ciosvarta de codita. Fane ne facuse o ciorba de miel dreasa cu smantana, fiarta la ceaun, de nici n-am avut cum sa ne dam seama cat de repede se terminase din bolul plin pe care ni-l pusese in fata. A venit peste munte innoptarea, oboseala ne cuprinsese pe toti si in paturile confortabile si caldura molateca din camera unii am trecut poate in lumea viselor.
Ne-a trezit coana Suzana cu noaptea ’n cap, sa plecam cat mai repede, sa nu ne bata soarele prea tare cat aveam sa mergem pe creasta. O cafea bauta la repezeala si iata-ne la drum.
3 Cabana Suru.
4 La Monument.
Creasta Surului era limpede ca lumina cerului, peste brazi nu era nici un zumzet, racoarea diminetii ne mana la drum iute si la locul monumentului am ajuns pe negandite. Aveam de hotarat de aici inainte drumul spre creasta. Cel prin caldare ni s-a parut cam lung si l-am ales pe cel direct catre Varful Moasa.
5 In drum spre Vf. Moașa (vezi harta).
6 In drum spre Vf. Moasa.
Era ceva mai abrupt si neumblat. Parca a avut prin preajma flori mai multe iar locurile si stancariile din cale ne faceau sa simtim mai aproape atmosfera Fagarasului. Am ajuns repede in creasta, cat sa avem timp din belsug sa ne bucuram de inaltimile cotei 2000.
Pe Varful Moasa, langa stancariile sale, ne-am odihnit din belsug. Stiam de mult crucea studentului medicinist, plecat sa schieze si purtat de viscol in genunea muntelui, de-l gasisera ciobanii tocmai in prag de vara, cand se topisera zapezile. Un moment „pro memoria” tot am pastrat, ca de fiecare data cand trecem pe aici sau pe aiurea, prin locuri cu semnificatii identice. Muntele este mereu prieten bun sau deopotriva dusman neiertator!
Catava vreme am stat sub pavaza stancilor, feriti de vantul nordic, dupa care ne-am asternut la drumul care curgea pasnic prin covata muntelui, parca fara sfarsit. Ne-am intalnit cu un ciobanel, tare grabit, dar asa, in treacat ne-a spus ca drumul de masina pana la Apa Cumpanita e aproape gata si pe aici urmeaza sa se faca o cabana, cu partii de schi. Pustiul ne lamurise enigma celor doua utilaje pe care le vedeam in zare.
Ne-am continuat drumul pe panta lina a pajistii alpine, sprijinita parca in partea ei nordica de grupuri de stancarii. Precedau acestea marele grup statuar al Sturilor Vulcului, impresionanti colti in arhitectura naturala a locurilor. Pe partea sudica fagarasana fusese anul trecut parjol mare, cu fum inecacios, care devastase muntele. Si nici acum nu se stie sigur daca nu cumva ciobanii fusesera autorii acestui mare incendiu, cu obiceiul aproape anual de a da foc tufelor de ienupar pentru a mari zona de pasunat in anul urmator.
7 Spre Apa Cumpanită.
Fara prea mare zor, am ajuns la izvorul Apei Cumpănite. Dintr-o singura sursa se nasc fire de apa diferite, spre nord si sud si asta este explicatia numelui locului, ca sta apa in cumpana incotro sa o ia. Din apa izvorului ne-am potolit setea nascuta de soarele care incepuse sa dogoreasca. Din vale, din locul in care utilajele stateau in ziua asta de preodihna, veneau doi calatori. Cu ei am infiripat oarece conversatie. Si am aflat enigma drumului nou croit, deopotriva ganduri de viitor apropiat. Drumul urma traseul celui facut in 1914, pe vremea razboiul de atunci, drum de care se leaga si numele generarului Praporgescu. Este cam lat drumul si pe el au sa ajunga in creasta Fagarasului masini cam paguboase pentru munte; dar viata merge inainte si incotro or vedea generatiile care vor veni. Urmeaza sa fie intocmita si o cabana, dupa mine utila celor care-si propun sa parcurga creasta masivului. Tot de la unul dintre cei doi, pana sa ne marturiseasca rolul sau primordial in firma Boromir, am aflat stradaniile acestuia in modernizarea stanelor apropiate, dar si indaratnicia celor care le foloseau, care tot la obiceiurile arhaice se intorceau mereu. Unul dintre ciobani, care il intovarasea, isi „facea” de lucru uneori cu... sonetele lui Shakespeare. Pana la urma ne-am despartit, ei la treba lor si noi la bordeiul la care urma sa innoptam.
8 Saua Apa Cumpanita si acoperisul bordeiului.
Bordeiul cel din multele excursii cand poposisem aici parca ne astepta. Alergatura dupa ceva cetina, masa de seara, oarecari plimbari prin preajma, cateva foieli in sacii de dormit si linistea s-a asternut. Pana catre ziua nici ca ne-am mai trezit.
Dimineata a fost cu ceva nori de ceata care ne asteptau pe dupa Sturii Vulcului si ne-au intovarasit pana la izvoarele din Chica Fedeleșului. Batea si vantul si parca mi-a parut rau ca nu scotocisem mai bine in rucsac dupa manusi. La izvoare insa, soarele a navalit peste noi; mainile inghetate si vorbele s-au dezghetat de la sine. Pana in Șaua Corbului (vezi harta) ne-am mai oprit la pavaza unor stancarii sa luam masa matinala. Au trecut pe langa noi vreo patru fete, nemtoaice vesele, cu salut pe buze, care urcau vartos spre crestele inalte. Ne mai ramasese sa urcam in saua amintita, sa privim la insiruirea de varfulete ale Chicii Pietrelor si catre valea ascunsa in adancurile Curpenului si sa ne gandim la drumul coborasului.
9 Vf. Chica Pietrelor.
10 Vf. Chica Pietrelor.
11 Vedere din Șaua Corbului spre Vf. Tătaru.
Tot coborand agale din Șaua Corbului, am ajuns la ingramadirea de stanci din poiana smaltata cu flori de rusulita. Acolo fusese mereu moment de odihna. Am privit inca o data, cat mai oferea creasta Făgărașului. Chica Pietrelor, Chica Strâmbanului si poiana dinaintea brazilor, inca stapani pe locul lor, fara teama drujbelor. Din stramtoarea brazilor am sosit intr-un ochi de poiana cu sclipici in iarba insorita. Doar ca inaintea noastra ajunsesera o turma de animale cuvantatoare, si-si lasasera aici gunoaiele specifice speciei.
Am ajuns repede la poteca cea mare care ducea spre casa oilor din Strâmbanu. Mai departe poteca devenea alee strajuita de fagi falnici; drumul printre ei era odihnitor, timpul trecea pe negandite. Pe ici pe colo, am mai intalnit calatori spre creasta Fagarasului, de-ai nostri si straini. Din visul potecii umbroase m-a trezit ramatura buldozerului, care scormonise muntele aducand la iveala bolovani si lut moale pe care trebuia sa-l iei in picioare. Pret de un kilometru am tot mers prin incalceala asta, mormaind marunt, pentru oamenii care sfarteca inaltimile.
Ma apropiam de Lunca Pleșii, o stiam oaza de lumina, inmiresmata de flori si iarba verde. Din ea ramasese doar un petec de verdeata. Incolo, doar pamant rascolit de masini care carau la vale podoaba padurii. Am gasit cu oarecare greutate, ceva mai la stanga, vechea poteca care coboara spre manastirea Turnu Roșu. Fusesem de mai multe ori prin locurile acestea si de ficare data, urcand ori coborand, nu mi se paruse usoara. Numai ca de data asta am gasit-o ramata peste tot si mersul pe ea a devenit aproape un chin. Si daca sus buldozerul si masinile facusera prapad, aici motocicletele desavarsisera „opera” celor dinainte.
Pana la urma am ajuns la drumul forestier si apoi pe el, ori pe scurtatura din cale, am coborat spre satul Turnu Roșu. O pauza de rehidratare la una din bodegile din cale si apoi am strabatut ulita pana la gara.
Page updated
Google Sites
Report abuse