Bran, Clincea, Ţigăneşti, Omu; Munţii Bucegi
text: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
fotografii: Floriana Boghez (Bucureşti)
explicaţii foto: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea) şi Ică Giurgiu (Clubul de Speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti)
Suntem in localitatea Bran, coborand din autobuzul cu care trecusem peste muncelele drumului care vine dinspre Campulung Muscel. Fusese o dimineata frumoasa si ne bucurasem din plin de minunatiile drumului care nu mai contenea sa urce si sa coboare, pe serpentine numeroase. Au trecut repede imaginile Mateiasului cel ros de mana omului dar care tot semet se tinea, cele ale impresionantei caciuli a Pietrei Dragoslavelor, minunatele sate muscelene ale Dragoslavelor si Rucarului, apoi ale crestei solzoase a Pietrei Craiului. Felurite poteci pornesc catre munti inalti si chei adanci si mai toate au ascunse in ele frumuseti neobisnuite.
Cand am coborat langa castelul cel vestit al Branului, forfota parca necivilizata si tarabele urate de pe marginea trotoarelor ne-au surprins un pic. Am iesit repede din imbulzeala locurilor, care se estompa pe masura ce inaintam pe ulita Vaii Portii. Am poposit la ultima dintre pensiuni, cea mai apropiata de drumul de a doua zi. Dupa amiaza a urmat o scurta recunoastere a potecii ce urma sa o abordam, cu noaptea-n cap, in ziua urmatoare.
extras din lucrarea lui Cristea, Dimitriu
Noapte scurta, cu amfitrioni amabili care ne-au pregatit micul dejun sculandu-se si ei o data cu noi si, in plin intuneric, am luat-o din loc.
La inceput cu lumina frontalelor si mai apoi cu geana de lumina a rasaritului, am urcat coasta Buricii - dupa cele ce citisem in monografia Bucegilor, pagina 136 a lui Emilian Cristea, Nae Dimitriu (Editura Uniunii de Cultura Fizica si Sport, Bucuresti, 1964). Am lasat mai jos stana acestor locuri si curand am ajuns la capatul de sus al liniei de telescaun a partiei de schi. Mai departe, scurta vreme am urmat poteca printr-o goliste si mai apoi am intrat in padurea intunecata.
autori Ică Giurgiu, Leontin Şuteu, Dinu Boghez (vezi harta la zi a masivului Bucegi)
Am strabatut cateva fire de paraie, uneori am urcat din greu, am intalnit poteca marcata cu punct albastru care cobora la refugiul salvamont din Valea Poarta, am urcat abrupt printr-un horn ceva mai rasarit si in sfarsit am zarit prima formatiune stancoasa demna de tot respectul (imagini 1, 2). Am urcat din greu pana langa ea, acolo unde parea a fi o tarla de oi parasita de curand. Si locurile ceva mai noroioase dovedeau aceasta. O stanca impunatoare strajuia locurile.
1
2
3 Garofita alba.
4 Clopotei de stanca.
5 Garofite pitice.
Mai departe a trebuit sa parcurgem locuri de brana, sa urcam uneori din greu, dar peste toate acestea am fost rasplatiti de minunea florilor intalnite in cale si de tancurile crestelor inalte care deveneau mereu mai apropiate. Mai peste tot locul, garofita alba/ barba ungurului raspandea mirosul ei suav. Dar si garofitele pitice (foto 5) ori florile clopoteilor de stanca (foto 4), bine infipte in coastele pietroase, ne-au incantat deopotriva.
6 Pe versantul apusean al Muntelui Velicanu.
7 Pe versantul apusean al Muntelui Velicanu, in urcare.
8 Piatra Craiului ramane tot mai in urma.
Am trecut pe langa locul La stanci, apoi pe langa Turnul Clincii (imaginea 6), alta minune pe langa care urcam si in sfarsit am ajuns in creasta golasa. In fata noastra mai erau doar crestele inalte ale Bucegilor (imaginea 7). Dintr-un loc inca ascuns noua, zgomotul talangilor si latratul cainilor trada turma ajunsa pe plai, plecata in zori din bordeiul care se zarea sub noi pe o muchie napadita de vegetatie bogata, asezat deasupra incalcitelor vai ale Urlatorii Clincii. Mai apoi am urmarit succesiunea stalpilor de marcaj, care strabateau coasta muntelui pe poteca ce se strecura printre jnepeni si tufe de bujor, unele cu flori intarziate.
Cand am ajuns in crestetul muntelui, intr-un loc de rascruce, am intalnit si sageti indicatoare. Sub noi, Caldarea Tiganestilor era bine infipta in geografia locurilor si usor de recunoscut. Alte amanunte apareau acolo privind cu atentie locurile. Un bordei de mioare, trei ochiuri de apa intruchipand lacuri nivale si poteca prelunga de pe coasta muntelui. Iar pacla din josul vaii nu ne mai dadea voie sa zarim si altceva.
9 Culmea Tiganesti urca spre Muntele Scara, aflat in fundal. In stanga noastra, Valea Tiganesti (cu pesteri descoperite de Clubul „Emil Racovita” Bucuresti).
10 Pe Culmea Tiganesti.
Pe sageata indicatoare statea scris ca pana la cabana Omu mai avem trei ore de mers; pana aici facusem ceva mai mult de 4 ore. Scrutam locurile si turnurile stancoase de pe fata abrupta a muntelui cu macinis de grohotis la poalele lor (imaginile 9, 10). Noroc cu timpul frumos care ne intovarasise pana atunci si care speram sa mai tina, desi oarecari burhaie de ceata se invarteau prin preajma. Mai trebuia cat de cat sa ne oprim pentru pauza de masa si de abia dupa aceea sa pornim la drum. Scurta vreme am parcurs plaiul inierbat.
11 Aproape de Turnurile Tiganesti.
12 Vedere spre caldarea de la apus de Culmea Tiganesti (unde sunt pesteri descoperite de Clubul "Emil Racovita" Bucuresti).
13 La baza hornului prin care poteca ajunge pe Muntele Scara.
15 Mac galben de munte.
Apoi a inceput aventura branelor succesive, a hornurilor pe ale caror margini erau si ceva cabluri de care poate ar fi trebuit sa ne mai ajutam. Ba chiar o scurta bucata de brana avea pe margine un mic zid de sprijin, ca altfel n-ar fi putut sa se agate poteca. Erau locuri minunate care-si aratau farmecul descoperit de noi de abia acum. Mai erau si altele, nu numai stanci bune de catarat. Prin locurile calcaroase prin care treceam am zarit adevarate tufe de maci galbeni (imaginea 15). Ajunsesem tocmai la timp ca sa le vedem galbenul pur, cel dintii, aparut in lumina soarelui. Am mai gasit si cateva locuri cu flori de colt; din lastarele indraznete de abia isi facusera aparitia stelutele lanoase si motoceii din mijlocul coroanei isi inaltau capsorul catre lumina soarelui.
Dupa ultimul horn, am ajuns pe plaiul rotunjit al Scarii si curand ne-am intalnit cu triunghiul galben al potecii care urcase pe Muntele Ciubotea. In sfarsit, eram in locuri cunoscute. Vedeam Valea Gaura si imensitatea ei cu cai si bordeie, la vremea asta pline de viata pastorala. Mai apoi erau hornurile Tiganestilor, impresionante (imaginea 16), dar acum lipsite de zapada intalnita ceva mai inainte.
16 Hornurile Tiganesti.
17 Valea Malaesti.
Poteca larga spre Varful Omu. Am ajuns repede la cabana. Am zabovit scurta vreme acolo, cat sa ne tragem sufletul. Dinspre Babele veneau grupuri numeroase si unele aveau tendinte zgomotoase. Dupa atata liniste parca nu ne simteam la indemana. Si nu numai de aceea am parasit locul inalt al Bucegilor. Trebuia sa prindem si vreuna din cursele telecabinei, asa ca aveam de ce ne grabi. Peisajul magnific al stancariilor din preajma, imensa Vale a Cerbului, Coltii Morarului, toate erau peisaje de care nu ne mai saturam privindu-le. Cate o pala de ceata mai ascundea frumusetea locurilor. Varful cel mare al Omului, pe care de abia il parasisem, a sfarsit prin a se ascunde definitiv in valurile de ceata care urcau dinspre Valea Cerbului.
18 Vf. Omu, vazut de pe poteca dintre el si cabana Babele.
Noi ne-am continuat drumul catre statia de telecabina. A inceput sa apara “civilizatia”, zgomotoasa.
Cand am inceput coborarea spre Busteni, am fost din nou in imparatia minunata a Bucegilor, peste care cu adevarat pluteam. La statia de jos a telecabinei, visul s-a frant brutal.