Piscu Negru, Munţii Făgăraș / Făgăraşului, peşteri mari, cascade

Galeriile cartate măsoară peste 1,4 km dezvoltare şi 121 m denivelare. 

Cea mai lungă peşteră din masiv. Forme subterane inedite.

Ică Giurgiu, Mircea Vlădulescu, Gabriel Silvăşanu (Clubul de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti)

Explorări, localizare

În iulie 1986, Gabriel Silvășanu și Emil Solomon (care coborau din locurile înalte ale masivului) aflau de necazurile pe care le aduce minerilor apariția unei cavități importante (Peștera 1) în frontul galeriei de prospecțiune geologică de la Piscu Negru; ei se oferă imediat să întreprindă explorarea și cartarea golului interceptat.

Primele măsurători în Peștera 1 de la Piscu Negru au stabilit dezvoltarea la 309 metri și denivelarea la 36 (-1/ +35) metri, aceasta din urmă devenind cea mai importantă de atunci din Munții Făgărașului; numeroase laterale rămăseseră neexplorate și în asemenea cazuri un club de speologie „nu se lasă” până când nu cotrobăie tot ce este posibil.

Galeria de prospecțiune de la Piscu Negru este săpată la baza versantului estic al Muntelui Podeanu, la aproximativ 1195 metri altitudine, mai sus cu  20 de metri față de talvegul Văii Capra, în versantul ei drept (hărți 2, 2a).

 Pe 20-21 septembrie 1986, Gabriel Silvășanu și Ică Giurgiu mai cartează 138 de metri în Peștera 1 (ramura sud-estică, harta 7) astfel că și lungimea ei totală, 447 m, devine cea mai mare din Munții Făgărașului.

Nu departe de intrarea în Peștera 1 (harta 3), constatăm că minerii mai interceptaseră o cavitate (Peștera 2), gol care nu-i deranja deversând apă în galerie, ci dimpotrivă - pentru că era puțin mai jos față de nivelul de lucru - permitea ca acolo să fie trimis debitul care se scurgea din adâncul muntelui pe respectiva ramură de înaintare.

Tot în galeria de prospecțiune, pe care cei doi o parcurg cu atenția și experiența speologului, la aproximativ 165 metri de la intrare ei descoperă Peștera 3, care este cartată pe 15 m lungime și 5 m denivelare (dar erau posibilități de continuare). 

23-24 mai 1987. Ică Giurgiu, Gabriel Silvășanu și Mircea Vlădulescu ridică dezvoltarea Peșterii 1 cu încă 131 m, fixând-o la 578 m; a fost cartat acrobaticul labirint argilos din zona sălii active din estul peșterii (harta 7).

24-26 octombrie 1987. Mircea Vlădulescu și Ică Giurgiu cartează Peștera 2: 130,6 metri lungime și 22,2 (-4,5/ +17,7) metri denivelare.

Împreună cu Gabriel Silvășanu, cei doi adaugă 80 de metri Peșterii 1, care ajunge la 658 m dezvoltare și 38,5 (-3,5/ +35) m denivelare; au fost „sporite" galeriile incomode din zona sălii active din estul peșterii. Începe să se contureze ideea că peșterile explorate în galeria de prospecțiune geologică sunt de fapt capete ale unei rețele mai mari, tributară unui important colector (harta 3).

11-13 iunie 1988. Ică Giurgiu, Gabriel Silvășanu, Adrian Voiculescu. În Peștera 1 se descoperă 21 de metri și dezvoltarea urcă la 679 m.

În Peștera 3, prin derocare masivă și extenuantă (târâș colțuros, noroi, apă, temperatură scăzută) se descoperă continuarea cu care se ajunge la 76,2 m dezvoltare și +6,5 metri denivelare; ne oprisem la o strâmtoare - dincolo de care galeria se lărgea iar - parcursă de un curent glaciar, care venea spre noi; se auzea zgomotul puternic al unui pârâu important ca debit.

4-8 august 1988. Mircea Vlădulescu, Ică Giurgiu, Gabriel Silvășanu. Escaladarea cu catarg (prăjină metalică compusă din țevi de 1 metru adăugate una pe capătul celeilalte) a cascadelor care încep în punctul W (hărțile 7, 8) din Peștera 1 (în ordine, trepte de 8,1 metri / 2,3 metri / 1,4 metri și 4,5 metri), înspre nord, permite descoperirea a 86 metri; dezvoltarea urcă iar, la 765 metri iar denivelarea crește la 43,6 (-3,5/ +40,1) metri.

În Peștera 3 se lucrează asiduu la derocare (cu șpiț și baros de 3 kg); în echipamentul personal apar piese inedite, impuse de violentul curent de aer rece care vine prin strâmtoare: mănuși, fular și cagulă, toate din lână!

Pentru a poziționa peșterile din galeria de prospecțiune față de elementele morfologice de la suprafață s-a realizat o drumuire la exterior.

21-23 octombrie 1988. Ică Giurgiu, Mircea Vlădulescu, Gabriel Silvășanu, Adrian Voiculescu. S-a continuat derocajul în Peștera 3; lărgirea strâmtorii avansa foarte încet, locul era incomod iar calcarul cristalizat foarte compact și dur.

Încă 13 metri au fost descoperiți în Peștera 1, în urma unui decolmataj, ceea ce a urcat dezvoltarea la 778 metri.

19-20 mai 1990. Ică Giurgiu, Mircea Vlădulescu, Gabriel Silvășanu. Noi decolmatări și derocări în Peșterile 1 și 2. În Peștera 1 dezvoltarea urcă la 783 metri.

19-24 august 1990. Ică Giurgiu, Adrian Jujescu. Explorare pe văile cu calcare dintre Vf. Piscu Negru (2248 m) și drumul național transfăgărășan. Cartare de suprafață pe Valea Izvorul Sec (imaginea 3), deasupra Peșterii 1 de la Piscu Negru, pentru a localiza ponoarele vizibile. Decolmatare în Peștera 1, în zona cotei +33: s-au descoperit opt metri de galerie, dezvoltarea peșterii urcând la 791 metri.

12-14 octombrie 1990. Mircea Vlădulescu, Ică Giurgiu, Gigel Cuța, Florens Baranov. În Peștera 2, prin decolmatare, se adaugă 20 m înspre partea din aval (imaginea 14); dezvoltarea urcă la 150,6 m.

Descoperiri și cartare în Peștera 3: dezvoltarea ajunge la 115 metri, denivelarea la +7,5 m. S-a depășit strâmtoarea unde s-a lucrat la derocare, pasaj în care a dispărut violentul curent de aer! Motiv: din cauza unor derocări efectuate de noi mult în amonte pe galeria de prospecțiune, un important debit de apă a fost deturnat de dincolo de peretele galeriei pe podeaua acesteia; astfel, din Peștera 3 au dispărut atât zgomotosul pârâu subteran câ și violentul curent ascendent de la strâmtoare.

A fost descoperită Peștera 4, pe o laterală a galeriei principale de prospecțiune (imaginea 3): spații în general incomode, unde câteva derocări scurte au fost necesare; era clar că galeriile continuă și că trebuie revenit; s-au cartat 106,3 metri dispuși pe +20,5 metri denivelare. O nouă za se adăuga lanțului de cavități pe care îl bănuisem încă din octombrie 1987.

14-16 iunie 1991. Mircea Vlădulescu, Ică Giurgiu, Adrian Rădulescu, Gabriel Silvășanu. A fost continuată explorarea și cartarea Peșterii 4; pentru a ușura accesul în porțiunea profundă, apare ideea creerii unei intrări artificiale, posibilă de realizat în dreptul unor țevi metalice bătute în podeaua galeriei de prospecțiune.

19-23 septembrie 1993. Ică Giurgiu, Mircea Vlădulescu - Clubul de Speologie „Emil Racoviță” București; Mugurel Mocanu - Clubul Chindia Târgoviște. Încă 20 m sunt cartați în Peștera 4, pe o prelungire situată în celălalt perete al galeriei de prospecțiune. S-a reușit formarea unei a doua intrări în cavitate, derocând prin apropierea țevilor metalice care ajungeau în peșteră după ce fuseseră bătute de mineri din podeaua galeriei de prospecțiune.

7-10 octombrie 1993. Adrian Rădulescu, Florens Baranov, Paul Pupăzeanu, Cezar Catargiu, Alina Lințea. În Peștera 4 se cartează porțiunea dintre noua intrare și terminus: 79,6 metri.

A fost descoperită și cartată Peștera 5: 17,5 m dezvoltare, denivelare +14,3 m; dar aici pare să nu existe continuare.

12-14 decembrie 1997. Ică Giurgiu, Dan Gradinaru, Costin Ene, Cristian Vărăreanu, Sorin Enache, Gabriel Silvășanu. Decolmatare la cota minimă în Peștera 1. S-au scos circa doi metri cubi de steril; se vedea o continuare de peste opt metri lungime, pe o galerie largă; au lipsit costumele de neopren pentru a forța coborârea pe galeria parcursă de apă.

*

Explorările în Peșterile 1-5 de la Piscu Negru au necesitat învingerea a numeroase obstacole. Enumerarea lor debutează chiar cu drumul de acces care, deși nu măsoară decât 225 km șosea asfaltată depărtare față de București, impunea (mai ales înainte de 1989) găsirea unui mijloc de transport adecvat cu care deplasarea să nu necesite o zi și jumătate (cât ar fi durat cu trenul, autobuzul și apoi o ocazie) ci doar câteva ore. Amintim apoi frigul, umiditatea excesivă, noroiul, pasajele foarte înguste, derocările și decolmatările delicate, escaladele cu catargul pe cascade, târâșurile prin apă și - la începutul explorărilor - exploziile din frontul de lucru, care își răspândeau suflul în orice colțisor de peșteră, stingând instantaneu flacările de acetilenă.

Dincolo de aceste piedici, fiecare intrare în peșterile din galeria de prospecțiune de la Piscu Negru s-a făcut cu entuziasmul generat de bănuitele descoperiri care urmau; s-a văzut de fiecare dată că se poate merge încă și mai departe, atât în aval cât și în amonte, că suntem exploratorii unor zale dintr-un lanț care se conturează tot mai bine. Posibilitățile de explorare nu sunt terminate, rămâne ca un nou nucleu de cercetători să continuie aventura. 

Imediat înspre amonte urcăm cinci cascade între 2 și 0,5 metri, cu marmite la bază (imaginile 10, 11). Pasajul acesta devine inaccesibil la viituri mari, din cauza forței și nivelului mult crescut al apei. După circa 30 de metri parcurși pe o diaclază destul de largă și înaltă ajungem în Sala V - de (10 x 7) x 15 metri înălțime - unde două cascade de 5 și 8,1 metri crează de obicei vacarm și valuri de stropi în aer (imaginea 12).

Continuăm spre vest; urcarea cascadei de 5 metri se face nu prea dificil, pe malul ei drept geografic. Lăsăm pe dreapta, în sensul de mers, în zona Z (imaginea 13, harta 8), o galerie în care se poate urca escaladând o săritoare surplombată de 2 metri și avansăm dincolo de alte cinci cascade între 3 și 0,5 metri. Apa multă vine tot din dreapta, pe o ultimă cascadă de 2,5 metri. Buza acesteia este obturată cu bolovani care au fost și se pare că pot fi în continuare degajați pentru a trece dincolo de cota +35 metri.

Revenim în Sala V. Aici, cascada de 8,1 metri, surplombată în partea superioară, a fost escaladată cu un catarg de 9 metri (27,5 kg), ancorat la jumătatea lui de deasupra colțului sudic al cascadei de 5 m. Prezența elementelor din catarg a fost necesară și în amonte de cascada de 8,1 metri (hărțile 7, 8), pentru a sui cascadele de 2,3 metri, 1,4 metri și 4,5 metri.

A urmat un târâș sufocant printre pietre late și subțiri, cu muchii ascuțite, prin apă (blocându-i cursul) pe 6 metri lungime, după care s-a ajuns într-o sala joasă, cu contur instabil. În amonte de aceasta se atinge cota +33, într-o zonă unde s-a pătruns prin decolmatare masivă. Un afluent subțire, venit din dreapta de sus, ne permite ca urmându-l să atingem, destul de riscant din cauza blocurilor instabile, cota +40,1 metri. De la cota +40,1 metri, coborând spre sud-vest trecem printr-o galerie suprasăpată în evoluția peșterii, în general incomodă din cauza colților de eroziune și ajungem deasupra activului principal, în zona Z (hărțile 8 si 7).

Ramura estică a peșterii a oferit și ea o serie de obstacole până a permite realizarea hărții actuale. Pe toată galeria unde se atinge cota -3,5 (harta 7) au fost făcute decolmatări și derocări. Sedimentul de aici, la fel ca și în restul cavității, este important, variat ca dimensiune, stadiu de rulare și grad de umectare.

De la ramificatia de la cota +0,5 (la est de secțiunea B-B) pătrundem spre nord-est pe galerii în general mai spațioase, care au fost brusc părăsite de apă, cu pereții tapisați integral cu argilă. Există sectoare, la fel ca și în galeria anterior descrisă, unde secțiunea transversală pune clar în evidență fețele de strat (puternic înclinate spre sud). Pe galeria unde s-a atins cota +11,8 metri explorarea a fost întreruptă din cauza pastei argiloase extrem de acaparatoare prin aderență, fără a se observa o apropiere decisivă a pereților sau o lăsare descurajatoare a tavanului; pe această galerie curge lent, dar în permanență, noroi spre galeria principală.

La est de cota +7,3 metri se pătrunde într-o salî cu aspect haotic (10 x 8) x 4 metri înălțime, parcursă de un pârâu. Acesta a putut fi urmat în amonte până la cota +16 metri; în aval de puțul de 2,5 metri pârâul a fost parcurs pe circa 20 de metri (nedesenați pe hartă), până la un pasaj care ar putea fi lărgit prin derocare/ decolmatare.

Șansele de prelungire a Peșterii 1 de la Piscu Negru rămân interesante, atât spre amonte, pe parcursul principal cât și înspre aval.

Sedimentul din peșteră este variat ca dispunere, grosime și compoziție. Prezența lui ne arată de exemplu că ramura situată amonte de cascada de 8,1 metri a fost la un moment dat colmatată, după care a urmat o puternică adâncire pe verticală. Ramura vestică a cavității are sediment predominant de mărime mare, medie și mică, adică blocuri, pietre, galeți și nisip; în ramura estică sedimentul predominant este format din argilă și nisip.

Formele întâlnite în Peștera 1 de la Piscu Negru:

a) de coroziune - muchii tăioase (în ramura vestică, pe care o simbolizăm de aici înainte cu V), hieroglife (V), șanturi și septe de podea (V, E), cupole și marmite ascendente (E), septe de tavan (E/ bine dezvoltate), șanturi de tavan (E), septe laterale (E);

b) de eroziune - excavații de rodaj (V), marmite (V), nivele de eroziune (E), banchete și terase (V, E), pilieri (V, E), găuri de egutație (E);

c) de incaziune - amprente de blocuri (V, E), tavan în trepte (V), blocuri încleștate (V, E), lamele de decompresiune (V).

Ca forme deosebite față de alte cavități remarcăm șahul de eroziune și coroziune și dinții de greblă.

Șahul de eroziune și coroziune apare în mai multe locuri în ramura vestică, ocupând suprafețe de decimetri pătrați, atât sub suprafața apei curgătoare, cât și la câțiva metri mai sus de nivelul ei actual. Această formă, relativ plană în ansamblu, se prezintă la fel ca urmele lăsate pe suprafața unei bucăți de unt moale pe care, la distanțe de câțiva milimetri, tăiem cu cuțitul striațiuni paralele, de 1-5 mm adâncime, apoi reluăm operația cu altă serie de linii paralele dar care fac un unghi anume cu prima serie.

Remarcăm uneori pe lângă existența acestor două direcții de atacare a rocii și o a treia, de obicei mai puțin dezvoltată în profunzime. Suprafețele dintre linii sunt relativ lustruite, la fel și șănțulețele dacă forma este sub apă. Pentru cele ajunse deasupra nivelului actual de curgere se constată aspectul rugos, datorat unei noi faze de coroziune. Aceste forme presupunem că au luat naștere prin coroziune sub apă (ceea ce a lărgit relativ uniform sistemul de fisuri existent în rocă) și prin eroziune fină care a nivelat suprafețele dintre șănțulete; ele pot fi remarcate pe parcursul dintre prima cascada de 2 metri din avalul galeriei vestice și zona cotei +28 metri de pe același tronson.

Dinții de greblă apar tot în ramura vestică, amonte de cascada de 8,1 metri, pe peretele stâng. Au lungimi de 2-5 cm și grosimi de 2-5 mm; sunt formați din argilă, uneori acoperită cu o ușoară crustă de calcit. Direcția lor este aproximativ perpendiculară pe sensul de curgere iar înclinarea suborizontală. Săparea depunerilor de argilă, alunecarea stratului superior umectat și divizarea acestuia prin șiroire locală presupunem că sunt etapele de evoluție ale acestor forme. Prelingerea apei le-a îmbrăcat apoi cu o crustă fină de calcit.

Speleotemele clasice sunt reprezentate prin formațiuni de picurare de mici dimensiuni (stalactite, stalagmite, văluri) care apar în ramura vestică în zona primei cascade aval și prin formațiuni de prelingere gravitațională (planșee) care apar în ambele ramuri ale cavității.

Peștera 1 de la Piscu Negru a fost săpată în regim inundat, apoi remodelată prin curgere cu nivel liber. În zona cotei zero, partea sudică a celor două ramuri principale ale cavității este săpată în calcare cristaline din care eroziunea a pus în evidență frumoase secțiuni șlefuite. Ramura vestică a cavității se dezvoltă în dolomite. Zonele amonte ale cursurilor de apă sunt obturate de pietre, bolovani și blocuri de micașist.

În septembrie 1986 și august 1990, măsurători de temperatură au indicat 6-7 grade Celsius pentru aer și 7-7,5 grade Celsius pentru apă.

Peştera 2

Este situată la aproximativ 348 m de la intrarea în galeria de prospecțiune (hărțile 3 și 14). Are 150,6 m dezvoltare și 22,2 (-4,5/ +17,7) metri denivelare. Formată în calcare, prin săpare sub presiune și remodelare prin curgere cu nivel liber. 103 m extensie, coeficient de ramificare 1,46.

Cavernamentul este constituit de o galerie diaclază orientată nord-vest sud-est din care se desprind înspre amonte două ramuri cu aceeași direcție.

Zona aval de cota zero este reactivată artificial prin devierea apei din galeria de mină. Prezența acesteia împiedică explorarea mai jos de cota -4,5.

Sedimentul este prezent în cantitate mare numai la cotele negative ale peșterii. Formațiunile, deși parțial distruse, sunt încă numeroase și diverse. Ele au luat naștere prin picurare, prelingere gravitațională și capilară. Dintre formele de coroziune remarcăm, prin dimensiuni, septele de tavan iar dintre cele de eroziune, nivelele. La cota +7,7, pe peretele stâng, apar dinți de greblă, formațiune prezentă (și descrisă) și în Peștera 1.

Peştera 3

Este situată la aproximativ 165 m de la intrarea în galeria de prospecțiune (hărțile 3, 15). Se dezvoltă de ambele părți ale galeriei, cu preponderență în cea sudică.

A fost formată prin curgere sub presiune iar apoi remodelată cu nivel liber. Are 115 m dezvoltare și +7,5 m denivelare; 47,6 m extensie, coeficient de ramificare 2,41. Galeria evoluează în calcare cristaline, este în general joasă sau strâmtă, colțuroasă și puternic umectată. Între stratele subțiri sau foarte subțiri de calcar apar intercalații necarbonatice.

Sediment există masiv în Sala B, colmatând o posibilă penetrare spre aval. Formațiuni de picurare și prelingere sunt prezente în zona A. Formele de eroziune sunt reprezentate prin nivele, terase și pilieri iar cele de coroziune prin muchii tăioase.

La exploraăile din iunie și august 1988, în zona strâmtorii terminus temporar sufla dinspre vest un violent și glacial curent de aer; se auzea de asemenea rostogolirea extrem de tentantă a unui important pârâu subteran. Atât curentul de aer cât și pârâul subteran au dispărut din Peștera 3 după ce în zona C a galeriei de prospecțiune (la vest de limita hărții 3) s-a lărgit, în peretele stâng cum avansezi în profunzime, dincolo de Peștera 2, un orificiu care comunica cu o vână de apă relativ importantă ca debit, care curgea pe un pat stâncos, îngust, asemănător ca morfologie unor porțiuni de peșteră interceptate plecând din galeria de prospecțiune; după lărgirea comunicării cu vâna de apă debitul acesteia s-a transferat în galeria de prospecțiune. În octombrie 1990, când s-a reușit trecerea spre vest de strâmtoarea unde sufla glacialul curent de aer, s-a constatat că doar spații impenetrabile pentru explorator fac legătura cu locurile prin care curgea și de unde se auzea pârâul subteran.

Peştera 4

Intrările ei se găsesc în capătul unei laterale care se desprinde pe dreapta avansând de la Peștera 3 spre Peștera 1 (hărțile 3, 16). Cavitatea însumează 348,4 metri dezvoltare și 33,65 (-13,1/ +20,55) metri denivelare. Deocamdată șansele de a spori cifrele de mai sus par aproape nule. Parcurgerea peșterii este destul de acrobatică; s-a dezvoltat inițial în regim de curgere sub presiune, apoi a fost modelată prin curgere liberă. Cantități relativ semnificative de sediment se găsesc pe aproape întreaga desfășurare a galeriilor.