De la cabana Bârcaciu pe Muntele Scara, apoi coborâre spre Olt pe Muchia Coților, Munţii Făgăraș / Făgăraşului

text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)

19-21 iunie 2009. Hotararea de a merge in Muntii Fagarasului, pornind dinspre Avrig, fusese luata de mult. Asteptam doar intervalul de timp favorabil. Si, catre un sfarsit de saptamana, am hotarat sa plecam si s-a dovedit ca timpul frumos de care aveam nevoie chiar l-am ghicit. Am pornit de acasa cu un autobuz matinal, apoi, odata sositi in Avrig, doar vreo cateva minute am asteptat pana ne-am intalnit cu legatura auto stabilita mai dinainte. La ora 9 dimineata, am ajuns la Poiana Neamtului. 

De aici incolo trebuia sa ne bizuim doar pe picioarele noastre. Parasim repede drumul de tractor de pe Valea Comanesii, cam noroit de atata tractari de brazi inalti carati din inima muntelui. Traversam paraul si ne angajam pe serpentine dese, catre cabana Barcaciu. Am urcat din greu drumul spre cabana, poate si pentru ca mai niciunul nu mai eram chiar la prima tinerete, dar pana la urma am ajuns. Am admirat in fuga primele mari inaltimi ale Ciortei, Budislavului si Surului (imaginea 1), aparute dintr-odata in fata noastra si la ora 12, dupa 3 ore de mers pe drumul muntelui, de cand coborasem din masina, am intrat in cabana pentru un ceai si o clipa de odihna. M-a intampinat, celebrul de altfel, nea Petre, amabil ca intotdeuna. Doar ce mi-am baut ceaiul si tovarasii de drum m-au zorit sa incepem urcusul.

 Pe marcajul cu cruce rosie, catre Saua Scarii, nu mai fusesem niciodata. Am inceput urcusul prin culoarul dintre brazi. Am lasat in drum potecile care duceau catre Lacul Avrig si catre cabana Negoiului si ne-am continuat urcusul. Am trecut pe langa locul captarii izvorului care duce apa la cabana Barcaciu si de abia atunci am simtit ca suntem singuri. Doar noi si muntele. Ne-am oprit la firul apei ca sa ne potolim foamea si iar am inceput urcusul. Acum parca era mai lent, incolacit pe coasta muntelui in serpentine nesfarsite. Am ajuns si la locul unde poteca se latea brusc. Eram acum pe Drumul Tarii si multa vreme aveam sa-l strabatem. Cand, in sfarsit, am ajuns la golul muntelui, eram pe platoul parca imens al Muntelui Barcaciu. Era trecut de ora 13 si gandeam ca timp aveam berechet si de altfel meritam o pauza ceva mai lunga. Drumul prin soarele puternic si urcusul din greu al potecii ne cam obosise. Dar si frumusetea locului, cu privelisti largi catre primul mare varf al Fagarasului in fata, ne-a pironit locului.

Aveam ce admira. Inaltimea Negoiului, strunga Ciobanului (imaginile 2, 5), strecurata prin creasta prelunga si zimtata a Tunsului, ceva mai in spate masivul varf Caltun - Lespezi, Custura Saratii (imaginea 5) si, in fata noastra, imensul varf al Scarii. Si nu numai acestea, dar in spatele nostru stateau, mai apropiate de alte peregrinari ale grupului cu care mai strabatusem meleagurile, Varfurile Ciortei si Boiei Mari (imagini 8, 9, 12, 14). Spectacolul era deplin si nu ne-am fi dat dusi din locul in care poposisem. Nemai fiind niciodata pe aici, priveam inainte intrebandu-ne cam pe unde este Saua Scarii si cat o mai fi pana acolo. Am coborat si am ajuns intr-o sa putin mlastinoasa, cu un lac nival asezat sub un bord strajuit de jneapan. De aici incolo incepea urcusul. Mai intai unul direct si nu prea comod. Apoi in serpentine din ce in ce mai pietroase. In sfarsit, urcusul parea sa se domoleasca si poteca cu incetul devenea una de brana. Ingusta, uneori traversand zone de grohotis, sau doar pamant lunecos si oricum cu oarecare pericol de alunecare. Ba am mai traversat si zone acoperite inca de zapada. Deasupra noastra, imensul varf al Scarii parca privea la cazna oamenilor care-i strabateau poalele. In sfarsit, am scapat de portiunile instabile si poteca se infasura prin locuri mai potolite sau cel putin cu iarba mai multa.

Am ajuns in Saua Scarii cam la ora 16½. Aveam in fata urcusul pe Scara. Ni se parea infernal sau poate eram intr-adevar obositi. Dar nu aveam alternativa, trebuia sa ajungem la refugiul de peste munte. Incet, am inceput urcusul pe poteca care-i urca muchia, in serpentine scurte. Pana sus nici n-am facut mult si pe varf n-am zabovit deloc. Am inceput coborirea, catre minusculul refugiu la care trebuia sa ajungem (imaginea 10). Dar pana acolo mai aveam. Sub noi se desfasura linistita Valea Porumbacelului, plina de soarele bland al unei dupa amieze calme. In fata, inaltimea Serbotei si mai ales varfurile ridicate la cer ale Negoiului. Cand am ajuns la refugiu, era aproape ora 18.

N-am prea fost incantati de cum arata refugiul in care aveam sa ne petrecem noaptea. Sarmanul, ii lipseau doua ancore, tabla era pe alocuri mancata de rugina, usa se inchidea doar aproximativ si un fronton era proptit cu un trunchi de brad. Dar de dormit puteam dormi in el. Pana ne-am scos merindele de seara si pana ne-am pregatit culcusul, trecuse de ora 20. Cateva foieli in sacii de dormit pana ne-am gasit fiecare locul cel mai bun, dupa care in refugiu s-a asternut liniste. Doar rafalele vantului care nu se potolise mai rabufneau din cand in cand. Catre miezul noptii vantul s-a potolit, cerul era spuzit de stele si pana cand s-a luminat de ziua ne-am odihnit nestingheriti. 

Cand a patruns lumina zilei prin ferestruica amarata a refugiului am sarit ca arsi. Trebuia sa plecam. Ne-am strans repede lucrurile si la ora 5½ am inceput sa urcam din nou catre Varful Scarii. Cand am ajuns in varf, am constatat ca urcasem mai repede decat ne asteptam. Aveam ragaz sa ne delectam privirile cu marele spectacol al crestelor, acum in luminile marelui rasarit. Dominante ramaneau tancurile Ciortei si Boia Mare. Si daca in ce priveste tancurile Ciortei am avut cu multi ani in urma prilejul sa-i strabat clontanii, dupa ce-i urcasem abruptul dinspre lac, cine stie daca am sa-l mai am si pe cel al trecerii peste Boia. Si daca am vorbit de acest ultim varf, ciobanii din Perisani, care urca si coboara pana aici pe Muchia Sfantului Ilie, ii mai spun acestuia Guguleiul. Si asta si inca multe altele despre frumoasa caldare a Grohotisului, cu viata pastorala aproape preistorica, am aflat intr-o imprejurare cand am izbutit, plecand de la lacul Avrig, sa strabat in intregime muchia Sfantului Ilie (vezi ).

Coboram repede in Saua Scarii si incepem traversarea varfului caruia eu ii stiu denumirea de Mana Dracului (Garbova). Apoi ajungem in Saua Garbovei, de unde poteca urmeaza brana subtirateca, cu portiuni aproape aeriene, acum pe ici pe colo si cu limbi de zapada care trebuie traversate. Pana la urma intreg grupul ajunge cu bine pe portiunea cu grohotis, pana pe marginea Lacului Avrig (imaginea 12), la vremea asta de vara mai mult inghetat. Pe aici, pe brana, ne-am intersectat doar cu doi turisti si de altfel acestia au fost singurii intalniti in intregul periplu.

Dupa traversarea delicata de abia sfarsita, meritam o odihna mai consistenta in iarba verde de pe malurile lacului. Si iar pornim la drum, invingand in serpentine multe, diferenta de nivel pana in Portita Avrigului. Alte privelisti ni se deschid in fata. Apropiatul varf al Grohotisului, lunga si frumoasa muchie a Vemesoaiei, Caldarea Budislavului, cu lacul cel micut (imaginea 13), de malurile caruia se leaga atatea amintiri din serile cu nopti petrecute in cort, unele senine, dar altele cu furtuni cumplite. Ne indestulam gurile infometate, gandindu-ne si la calea inca lunga, pana la bordeiul de sub Saua Apei Cumpanite, unde aveam sa innoptam.

Incepem urcusul pe varful cel mare al Budislavului. In stanga noastra turma celor de la bordeiul de langa Lacul Budislavu se buluceste toata pe un petec mare de zapada, dorind sa se mai racoreasca. O intalnire fugara cu prietenii canini, apoi urcusul pe varf, coborarea in Saua Budislavului si lungul urcus, din fericire cu panta mica, spre Saua Surului. Ne oprim la izvorul lui Glava, dar si la celelate si ne mai potolim setea. Sub noi, Valea Surului, cu bordeiul cel stingher, alearga la intalnirea cu cea a Budislavuluii si pana la urma cu cea a Boiei Mici. Cat am strabatut poteca de sub Suru parca nu mai simtisem taria vantului, care nici astazi nu se potolea, dar cand am ajuns in sa, a navalit din nou peste noi. Si asa a tinut-o tot restul drumului. Trecem pe sub Varful Gavanu/ Lacustele, admiram adanca caldare a Cocoriciului si varful tuguiat al Miclausului, apoi trecem si de Varful Moasei, cu ramificatia sa catre refugiul Suru si mai departe, in sfarsit, ajungem si sub cota 2000, sub care nu coborasem deloc in acesta zi. Urmeaza un plai prelung, dominat de stancariile Vulcului.

Ajungem in Saua Apei Cumpanite, acolo unde apele aceluiasi izvor se despart coborand versanti diferiti, dar si zone diferite ale tarii. Nu ne mai ramane decat coborarea spre locul in care vom inopta. Avusesem o zi minunata, cu soare si cer senin tot timpul si doar vantul era cel care ne mai suparase.       

Am ajuns la bordeiul de sub Saua Apei Cumpanite cam pe la ora 4 dupa amiaza. Cam obositi, dupa aproape 11 ore de drum. Bordeiul ne astepta ca de obicei, pitit dupa un ascunzis al muntelui. Ne-am aruncat rucsacii, parca ingreunati dupa atata mers prin soarele puternic si vantul care batuse tot drumul. A durat ceva pregatirea locului de dormit, cu adunarea cetinei mai ales. Masa de seara, mai apoi, a fost doar pretextul unui somn bun, care ne-a cuprins pe toti cand inca afara era lumina, ca doar ne aflam in cea mai lunga zi a anului. Cand ne-am bagat in sacii de dormit eram toti numai o sporovaiala si deodata s-a facut liniste. Doar vantul, care din cand in cand se proptea cu toata puterea in bordeiul nostru, se mai facea auzit. De la un timp si acesta s-a potolit si cand  s-a lasat noaptea peste munte si am iesit afara, doar licuriciul stelelor stapanea cerul intunecat. Pana spre ziua, nimic nu a mai tulburat linistea bordeiului.

Cand din forfota sacilor de dormit au razbatut glasuri inca somnoroase, a fost semn ca trebuia sa ne pregatim de plecare. Afara era inca timp bun, dar cerul era innegurat si din creste ajungeau pana la noi fuioare de ceata. Ne-am luat in pripa ramas bun de la bordeiul care ne adapostise, ca de atatea alte ori si am ajuns repede in drumul alpin de pe Muchia Cotilor. Ne-a mai cuprins ceata, ne-a mai luminat soarele, dar privirile aruncate spre creste tot negura aratau ca le stapaneste. Ne-am oprit doar la poteca care duce spre izvorul de la Piciorul Boului, sa ne improspatam rezerva de apa si sa ne luminam fetele cu apa cristalina.

Apoi am intrat in padurea de brad de sub Varful Cotilor si curand am ajuns la marea poteca care duce spre stana cu acelasi nume, de la care pana atunci razbatea zvon de glas omenesc si talanga de oi. Ne-am continuat drumul pe Muchia Greblestilor, pe sub primul varf intalnit, al Cotilor si cand am ajuns in poiana de deasupra stanei cu acoperis prabusit, inconjurata de lanul de urzici si legenda unui vechi pichet de graniceri, ne-am asezat la odihna. Poiana cea verde era scaldata in lumina soarelui si creasta Zanoagei statea si ea prin preajma noastra. Am continuat sa urmam vechiul drum alpin al primului razboi mondial, pentru care fusese construit, ca doar nu degeaba i se mai spune Memorialul Praporgescu, in amintirea generalului ucis prin aceste locuri. Am ajuns in poiana cu fagi rotati, la umbra carora am mai stat de atatea ori privind catre crestele inalte. Si acum ne-am odihnit tot aici si privirile tot spre creste au urcat. Erau acolo la locurile stiute, poate doar mai intunecate ca in ziua care trecuse. Priveam Caldarea si Varful Budislavu, inaltimile Ciortei si Grohotisului, Varful Miclausului, aruncat cam intr-o parte, sau lunga creasta a Vemesoaiei. Si pentru a nu stiu cata oara ne aratam unul altuia amanunte bine cunoscute noua. Stani ascunse dupa brazi sau ridicate pe spinari de munti, poteci strecurate prin adancul padurilor sau pe plaiuri inalte, toate erau inscrise, in noianul anilor care trecusera poate prea repede.

Si drumul a continuat pana in Poiana Ciungilor, de unde la popasul umbrit ales, am privit ultima oara inaltimile cele mari. Cand ne-am abatut din drum, pe altul, din dreapta, mai tanar decat cel pe care fusesem, nu ne-a mai ramas decat coborirea repede catre Valea Satului. Acolo jos, in valea cu apa de munte, frematatoare si zburdalnica prin albia stancoasa, am gasit schimbari mari. Ajunsese pe aici drujba. In zilele astea parca uitasem de ea si mai ales de raul pe care-l facea. Drum noroit, trunchiuri de fagi doborate si ciopartite stricau farmecul zilelelor minunate pe care le traisem. Din apa cristalina a vaii ne-am inviorat o clipa, iar postata cu fragi intalnita pe o coasta ne-a indulcit o clipa amarul raului facut de mana omului.

Apoi, pentru ca asa ramasese stiut inca de la inceput, ne-am petrecut cei 6 km pana in satul Cainenilor intr-o masina. Apoi intr-alta, cu vagoane dupa ea, am parasit meleagul de vis al Fagarasilor, stapanit acum, din nou, de cer senin.