Bran - Omu, prin Valea Gaura, Munţii Bucegi

Hartă, imagini explicate, descriere a unuia dintre cele mai spectaculoase trasee din masiv.

Mai departe poteca a parut ca incepe sa coboare, apoi a urmat un urcus scurt si am ajuns in Poiana La Politie (imaginea 7). Un indicator cu timpul de coborare, 3½ ore - cam lung ni s-a parut, ca doar mai putin facusem noi la urcare, un altul care indica drumul pana la izvor si calea noastra continua intr-un coboras noroit de vitele mari care-l foloseau des. Eram in drumul spre stana. Cum nu mai fusesem niciodata pe aici si descrieri minutioase nu gasisem decat in monografia Bucegilor a lui Emilian Cristea, m-am straduit sa identific pe traseu denumirile cuprinse acolo si poate ca le-am aflat locul fiecaruia. Am coborat mult, ni s-a parut, apoi am urcat catre o strunga pietroasa, dupa care poteca a urmat un palier scurt. Nu prea departe auzeam lovituri de topor care veneau de la stana. Am ajuns intr-un ochi de poiana - Poiana dintre Vai, cu oarecare marcaje adiacente, dar nu la asta ne statea grija. Curand am ajuns in preajma stanei din Gaura (imaginea 8), catarata pe deal si de acolo au si venit catre noi niscaiva caini. Noi ne-am gasit loc de popas dupa o stanca iesita in cale, nu departe de malul pietros al firului de apa al Gaurei. Trecusera 3½ ore de cand parasisem drumul forestier. Aici am facut popasul cel mare si altul la fel n-am mai avut pana am ajuns la cabana de pe Varful Omu.

Cand am plecat mai departe, trecusera 4 ore de la inceputul traseului. Scurta vreme am urmat calea pe marginile paraului, trecand de pe un mal pe celalalt. Pe un copac, o sageata ne arata drumul lung de 100 m, pana la Cascada Moara Dracului si nu puteam sa ratam prilejul de a o vedea (imaginile 9, 10). Apoi, de aici incolo drumul a inceput sa urce din greu, prin locuri cu mult grohotis si cand am ajuns oarecum sus, a trebuit sa strabatem un drum de brana, pana am traversat din nou apa paraului, devenit acum mai firav. Am trecut pe malul celalalt, urcand din greu poteca strecurandu-se printre stanci mari. Grohotisurile de pe malul celalalt, de sub Galbinarile Gaurei, dominau peisajul. Noi ne strecuram mai departe pe sub peretii Gutanului (imaginea 12), la inaltimile carora de abia de ne putem uita. Curand am ajuns intr-un loc unde trebuia sa urci pe stanci aproape lucii si pe sub un perete oarecum surplombat. Pana a ajunge pe stancile de care puteai sa te agati trebuia sa urci un prag inalt, la care piciorul ajungea cu greutate. Daca faceai pasul, aveai cum sa te ajuti de cablul fixat in stanca. Eram pe Fruntea Catunasului (imagini 13, 14). M-a ajutat Ionica, mi-a luat rucsacul si asa am izbutit sa ma ridic pe stanca si, mai departe, sprijinindu-ma de prizele din cale si ajutandu-ma de cablul cam vechi, dar totusi util, am depasit primele greutati ale traseului. Mai erau si altele, tot asa si tot cu cablu ajutator. Cand am sfarsit urcusul dificil de pana atunci am simtit nevoia sa-mi trag sufletul.

Si pe mai departe, tot cu grija a trebuit sa mergem. Intr-alt loc a trebuit sa trecem printre doi pereti apropiati, de de abia puteai sa te strecori cu rucsacul in spate, iar jos, talpa bocancului cu greu isi gasea loc de sprijin. Peste tot jnepeni, care te mangaiau cu crengile lor, stanci uriase, trecatori pe care nu le banuiai si firul de poteca vizibil doar cand intalneai cate un ochi de poiana stinghera, cat permitea panta inclinata a acestor locuri. Am traversat firul vaii, am urcat din nou printre alte stancarii si cand imi mai ridicam ochii ma intrebam cand voi ajunge in despicatura de sus a muntelui, pe unde se vedea cerul si un stalp de marcaj. Se vedea cerul, dar nu mai era atat de senin cum il lasasem in poiana cu stana si norii il acopereau din ce in ce mai mult.

Cand mai aveam putin pana a iesi la sesul ultimei caldari a vaii (imaginea 15), intalnim un cioban care cobora. Il intreb cam cat mai facem pana la cabana si, uitandu-se sceptic la mine, imi spune ca pana acolo mai fac vreo doua ore. Un pic mai departe, o sageata indicatoare ne spune ca mai avem de mers 2½ ore. Era ora 12 si, de cand incepusem traseul, trecusera 6 ore.

Traversam de cateva ori firul sec al vaii, pe jos cu infatisarea unui mozaic bine slefuit de torentii aparuti cand si cand si in sfarsit ajungem la capatul de jos al ultimei caldari. Acum eram pe plaiul intins al ultimei dintre cele strabatute. In lungul caldarii, un fir care parea pamantos - dar noi stiam ca stanci erau presarate peste tot, arata locul de unde veneau apele care slefuiau mozaicurile intalnite mai inainte. Unduia poteca, putin pe coasta din stanga vaii cum urcam (malul ei drept geografic). Am mai trecut si vreo doua clinuri ale muntelui, cu urcusuri modeste, acum, dupa cele pe care le strabatusem pana atunci. In vale, o pata de culori amestecate, adunate intr-un acoperis, intruchipa locul stanei de oi sterpe, de la care pana la noi au ajuns cativa dintre dulaii acesteia. I-am potolit repede, sacrificand painea pe care o aveam. Doar unul s-a mai tinut catava vreme dupa noi, pana cand s-a convins ca nu mai are ce capata.

In zare, sus pe crestetul muntelui, de parea ca nu vom ajunge niciodata acolo, se zarea din cand in cand, silueta cabanei de la Omu. Si aceasta acoperita adeseori de valul de ceata care o mai ascundea. Dar pana atunci ne-a intampinat ultimul clin de munte, care trebuia urcat pe poteca serpuitoare, inchipuita prin grohotisul scos la iveala de pasii oamenilor. Am ajuns mai repede decat credeam, sus, in Curmatura Hornurilor, acolo de unde adancul acestora te arunca repede in Caldarea Malaestilor. In stanga locului in care ajunsesem domina inaltul Varf al Scarii, catre care poteca bine conturata urca alene.

Era trecut de ora 13 si cerul nu prevestea nimic bun. Noi ne-am continuat drumul catre cabana Omu, acum urcand usor, pe poteca bine conturata. Nici teama de ceata care mai strabatea culmea inalta nu mai aveam. Cand am ajuns la cabana (imaginea 16), de la sageata indicatoare amintita, trecusera exact 2½ ore. M-a batut gandul din nou ca indicatia intalnita jos, la inceputul traseului, „cabana Omu - 5 ore”, era cam extravaganta, chiar daca ritmul meu mai batranesc realizase pana aici 8½ ore.

Erau oameni putini la cabana si linistea domina locurile. Catava vreme am zabovit in cabana, revenindu-ne cat de cat dupa efortul facut. Ne-am ocupat locurile indicate de „cabaniere”, care ne-au aratat cam unde aveam sa dormim. Aveam in priciuri locuri cam de 50-60 centimetri fiecare si, in fuga, ne-au aruncat avertismentul ca daca ocupam si alt loc decat cel aratat aveam sa il platim si pe acesta si asa cam scump fata decat ne asteptam. Apoi am mai iesit pe afara, sa privim locurile, cam intunecate. Catre Bucsoiu, Bucura, catre Costila si cate mai aveam de privit de pe platforma cabanei (imagini 17-19). Catre apusul soarelui, altfel unul deosebit, vantul a imprastiat valurile succesive de ceata, dar dupa cum aratau norii nu ne asteptam la nimic bun pentru a doua zi. Ionica se intoarce de pe unde haladuise si, sceptic, spune ca afara e atat de frig ca doar ninsoarea mai lipseste. Peste noaptea chinuita, in locul ingust pe care-l aveam la dispozitie, doar luna plina de afara - strecurata prin perdeaua de nori, aruncand lumina peste varfuri si luminand fereastra - ne-a mai indulcit somnul zbuciumat si temerile pentru a doua zi.

Ne-am sculat dis-de-dimineata. Ne-am luat repede lucrurile adunate inca de cu seara, am facut patul si am iesit afara. Era ceata deasa de nu vedeai stanca din fata cabanei, batea vantul si era frig. Cam asa a inceput coborarea catre Valea Cerbului. Noroc cu poteca larga, ce parea ca ne va scoate din incurcatura. Cat priveste marcajele, acum, la inaltimea de la care plecasem, pareau si rare si cam sterse. Am mers catava vreme pana cand am simtit ca pe cer se petrece ceva. Roata mare a soarelui se straduia sa sparga norii. Ceata s-a mai zvarcolit ceva timp, dar o simteam ca va ceda in curand.

Sub noi, in adancul vaii catre care ne indreptam, locurile incepeau sa sclipeasca sub razele soarelui. Catre crestele de unde veneam ceturile deveneau calatoare si curand am putut admira frumusetea stralucitoare a stancariilor dinspre Obarsie si Costila. Pe plaiul verde dinspre Obarsia, turma din bordeiul din Valea Cerbului iesise la pascut. Alt card ne-a iesit inainte si am mai avut vreme sa schimbam cateva vorbe cu ciobanul care il intovarasea.

Cand am ajuns in dreptul bordeiului, dupa serpentinele multe desfasurate pe coasta muntelui, am inceput coborirea catre firul vaii. Si chiar daca poteca s-a mai plimbat de pe o coasta pe cealalta coborasul a devenit mai rapid. Pana atunci in fata avusesem minunatia abruptului Obarsiei si inaltimea Costilei. Acum, deasupra coastei pe care o parasisem, din paienjenisul cetii care se risipea, apareau „dintii” Morarului, spectaculosi ca intotdeauna. Apoi ne-am pravalit in adancul vaii, la intalnirea cu alte frumuseti ale locurilor. Clai de piatra cu poalele impadurite si varful aruncat catre cer. Canioane spectaculose, inguste, unul dintre ele cu un bolovan imens, prabusit de cine stie unde si incotopenit intre malurile sale. O capra neagra iesita la pascut, singurateca - poate-si pierduse iedul, privea agale catre noi. Mai jos, mai catre padurea in care am intrat pe nesimtite, pe poteca ingusta, am intalnit un om, cu parul poate mai alb decat al meu si care ne-a aruncat in fuga, definitia potecii pe care eram: asta este drumul expres catre Omu!

Ceva mai jos am trecut printr-o strunga, ca o potcoava, un tunel al timpului, prin care de abia de ne-am putut strecura. Apoi padurea a pus stapanire pe drumul nostru, presarat cu stanci acoperite de muschiul imbatranit pe ele.

Dupa ce am trecut de Poiana Fanului, poteca de pana acum s-a transformat in drum lat. Vreo doua coborasuri si tot atatea urcusuri si pana la urma ne-am angajat intr-un drum de uzura, placut, prin padure, pe langa un izvor si la sfarsit am dat de drumul care duce din Busteni catre Gura Dihamului. Se facuse tarziu pentru trenul pe care doream sa-l prindem si daca nu ne-ar fi ajuns din urma tractorul pentru turisti, cu cele doua vagoane dupa el, ca sa ne lase direct la gara, cine stie cat am mai fi asteptat dupa alte legaturi si cat am mai fi motait prin gari. Am ajuns numai bine la gara si dupa zilele frumoase petrecute in Muntii Bucegi, cei plini de surprize, am ajuns cu bine acasa.

Donează 30 de lei