Vârful Coasta lui Rus 2301 metri, Munţii Parâng, traseu remarcat

continuare de la

Era ora 10 cand am parasit saua. Am trecut de creasta din fata, prin culoarul bine conturat printre jnepeni, gasind ici-colo semnul benzii albastre. Dincolo de creasta, padurea de jneapan ce parea de nepatruns s-a indepartat si o poteca ciobaneasca, varstata rar de semnele albastre, ne conducea catre inaltimile Coastei lui Rus. Prin Caldarea Pietrelor, plaiul alpin avea farmecul lui aparte. Strajuit de perdeaua de jnepeni, mai catre creasta pe care o depasisem si punctat de tufe razlete printre care ne strecuram pe semnele bine asezate, drumul era lesnicios, fata de alta imprejurare cand dintre jnepeni iesisem cam „ciufuliti”.

Urcam alene printre oarecari stanci risipite pe alocuri. In cale ne-a iesit si un paraias zglobiu si o clipa am fost tentati sa-l urmarim, gandind ca astfel am ajunge la Lacul Ciobanului, cel bine ascuns in padurea de jneapan. Apoi semnele ne-au indrumat pasii catre un palc de jnepeni ce pareau sa inchida drumul. Aici, cel ce gasise locurile cele bune de urcat, taiase craci de jneapan pe doar cativa metri, dupa care calea libera ne conducea catre hornul prelung ce urca spre Varful Pietrii.

A fost calea aceasta alta parte frumoasa in drumul catre creste. Am urmat firul hornului pietros, strajuit pe partea noastra stanga de jnepeni, cand compacti, cand risipiti pe coasta muntelui. Curand am iesit in creasta si pe grohotisul ultimei parti am zarit si oarecari urme proaspete de oameni, care se bucurasera si ei de calea de curand insemnata pe Coasta lui Rus.

Ne apropiam de varful Pietrele, 2155 metri, si ne-am permis o scurta privire aruncata de jur imprejur. Dinspre locurile din care veneam, pierdut in zare, piramida Varfului Patru, din Muntii Sureanului, domina culmile molcome de pana la el. Undeva pierdut in marea de jneapan, pe culmea acoperita de jnepenii pe care-i ocolisem, am putut privi oglinda circulara a Lacului Ciobanului. Cu multa vreme in urma, pe o vreme cetoasa, pe acolo gasisem poteca ce trecea prin Caldarea Gheresului, indreptandu-se catre Valea Rosiilor. Catre locurile inalte ale Parangului, spre care ne indreptam, marele arc al amfiteatrului pe care-l urcam isi arata in intregime frumusetile sale. Caldari glaciare cu lacuri bine ascunse, de a caror frumusete ne putusem bucura chiar de pe malul acestora. Lacul Verde care-si imprumuta culorile de la soarele puternic si jneapanul ce-l inconjura, cel Inghetat sau Carja, Mija cel indepartat sau cele bine ascunse in grohotisul coastelor, al Rosiilor sau Mandrei, erau pentru noi minuni care ne luminasera zilele petrecute prin acele locuri. Catre crestele inalte privirile cuprindeau imagini departate. Dinspre Micaia, Galbenu, Papusa, Mohoru, catre Parangul Mare, Gemanarea, Stoenita, Carja, Mija, ba chiar si un colt bine ascuns al Parangului Mic, creasta muntilor in care eram isi etala in intregime frumusetile.

Mai aveam cale lunga pana in crestetul muntelui si locurile frumoase de abia de acum incolo se asterneau in calea noastra. Am depasit Varful Pietrele si aici am avut privelisti catre Caldarea Gauri si Gheresu, dar nu de aici locurile ne aratau adevaratele lor frumuseti. Am ajuns nu mult mai tarziu prin zona marilor stancarii ale coastei pe care eram, botezate de Nae Popescu: Sezatoarea Ursilor. Chiar daca nu ni se infatisau ca niste ursi preistorici veniti aici la marele sfat, stancile erau tot interesante si demne de admirat. Urcam continuu si curand am ajuns in marea poiana - cat se putea pe o muchie inalta presarata la tot locul cu stancarii - din Curmatura Tiganului. Aici ne-am asezat si noi la sfat, adapostindu-ne de vantul puternic dupa malul stancos care strajuia Caldarea Gauri (vezi peșterile de aici la).

Am privit in adancul caldarii. O stiam pietroasa, cu calcar mult, o zona inca neexplorata suficient de speologi, cu ochiuri de apa si cu o stana stinghera, parasita de mult. Ochiurile de apa le-am vazut, unul mai mare decat celelalte, stana parca disparuse, dar o turma de oi mai salasluia pe aici, adapostita la pavaza unui perete stancos. Cand ne-am ridicat de la locul popasului si Gheresul ne-a oferit privelisti de neuitat, cu lacul mai consitent de aici si marea pietroasa in care se adapostea. Dincolo de el, creasta Parangului, catre Iesul, Plescoaia si cate mai erau catre Parangul Mare, varfurile ne erau mai apropiate. Mai aveam de suit ultima treapta, catre varfurile mari care ne asteptau. Am trecut repede pe langa stancile ruiniforme ale Coastei lui Rus, 2302 metri. A urmat mai „maruntul” Varf al Pietrii Taiate, 2299 metri si, in sfarsit, Saua Pietrii Taiate.

Mai departe erau abrupturile nordice, ale Varfului Setea Mica, spectaculoase si rotundul Setei Mari, insirate in drumul de creasta. De cand plecasem din Pasul de la Groapa Seaca trecusera 5 ore. Mai departe, drumul nostru, cobora pe serpentinele stranse, cu grohotis mult, miscator, catre poteca ce trecea pe deasupra Iezerului Zanoaga Mare, printre laculetele mici, majoritatea secate si sfarsea la Lacul cel mare al Calcescului. Pana acolo nu aveam sa ajungem si ne-am multumit doar sa-i privim oglinda intunecata. Cand am sfarsit coborarea potecii priporoase ne-am intalnit cu o turma de sterpe, pazite de un cioban novacean, parca aramit de soarele puternic din vara aceasta. Avea bordeiul undeva catre Lacul Calcescu si parea ultimul locuitor vremelnic al acestor locuri. Am schimbat cateva vorbe cu el si ne-am indreptat pasii catre malul Lacului Zanoagei. Pana acolo am coborat direct, strabatand morene cu stanci uneori mari, prin grohotis si locuri cu iarba presarata cu omagul de abia inflorit, in fata cu oglinda lacului, valurita de vantul din creasta.

Cand am ajuns pe malul Lacului Zanoaga Mare trecuse de ora 14 si dupa urcusul continuu de pana acum si mai ales dupa vantul care ne zgaltaise zdravan pe tot parcursul parca meritam o pauza mai lunga, mai ales ca venise si timpul mesei. Acolo, pe malul lacului incretit de palele de vant ajunse pana aici, cu pietre cu sclipiri argintii din pardoseala de sub apele sale, ne-am asezat la bine meritata odihna. Am stat o bucata de vreme intinsi la soare, pe iarba moale de pe marginile lacului, privind catre locurile inalte de unde coborasem. Crestele aruncau pana la noi pinteni pietrosi si sus, Setea Mica, isi arata stancile prapastioase si innegrite de vreme.

Cand am plecat trecuse de ora 15 si pana la cabana de la Obarsia Lotrului mai aveam cale lunga. Am coborat pe firul Paraului Zanoaga si din cand in cand ne-am potolit setea din apa cristalina a acestuia. Doar ca acum, la ora cand soarele dogorise toata ziua, apa se mai incalzise. Curand am ajuns la locul unde am intalnit poteca ce cobora de la Lacul Calcescu. Scurta vreme am mai umblat pe plaiul incins de dogoarea soarelui de iulie, dupa care am intrat in padurea umbroasa.

Cand am ajuns la malul Lotrului am constatat ca traversarea acestuia tot prin vad trebuia sa o facem. Intr-un octombrie intarziat, dupa oarece semne de iarna timpurie, pe aici tot asa trecusem si apa rece a Lotrului ne facuse sa scoatem sunete stridente la terminarea traversarii. Acum eram in plina vara, dar Lotrul tot racoros era. Cand am iesit pe mal si ne-am revenit dupa baia rece pe care ne-o oferise Lotrul, nu ne mai ramasese decat sa parcurgem ultima parte a periplului nostru, oarecum bine cunoscuta.

Am trecut mai intai prin vechiul drum de exploatare, uneori podit peste zonele mocirloase, am intalnit izvoare zglobii, am traversat paraul puternic al Iezerului, venit tocmai din indepartatul lac ascuns de stanci si jnepeni si pana la urma am coborat la drumul forestier de pe Valea Gauri. Mai aveam de parcurs ultimii 12 km pana la cabana de la Obarsia Lotrului. Era binisor trecut de ora 16 si oboseala incepea sa-si spuna cuvantul. Noroc ca drumul pe Valea Lotrului, cand linistit, prin vaduri cu apa limpede, aproape statatoare, cand involburat pe pantele mai aspre, ne-a tinut tovarasie. Doar ultima parte, prin locuri in care semnele santierului de modernizare a drumului ne mai prafuiau din cand in cand, ne-a mai deranjat uneori.

Catre ora 19 am ajuns la cabana. Trecusera aproape 11 ore de mers prin minunatele locuri oferite de Muntii Parangului. Ne-am luat portia de mamaliga cu branza, unt, ou si ce-o mai fi fost, ne-am bucurat de ultimele raze de soare ale unei dupa-amieze calduroase de vara si ne-am indreptat catre locurile de odihna.

A doua zi, asteptam microbuzul ce venea tocmai din Valea Jiului, care sa ne duca in locuri apropiate casei. Drumul pe malul Lacului Vidra, pe la statiunea insingurata cu acelasi nume, pe Valea Manailesei, prin Voineasa si din nou pe Valea Lotrului a trecut ca un vis. Ne-am trezit doar in forfota de pe Valea Oltului, cand am realizat ca si altadata ca spectacolul Parangului, oferit cu darnicie si acum, luase sfarsit.

Donează 30 de lei