Cabana Turnuri - cabana Negoiu, Munţii Făgăraș / Făgăraşului

Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)

Coboram din autobuz intr-o buna dimineata de iulie 2008, la ramificatia din localitatea Ucea spre orasul Victoria. Se pare ca am nimerit timpul cel bun. Creasta Fagarasului este limpede, profilata pe cerul albastru.

Nu gasim ocazii auto chiar imediat si, cand apar, nu ne pot lua pe toti odata. Ajungem totusi repede la poarta combinatului chimic din Victoria, de unde apucam pe drumul cunoscut, cel catre cabana Fata Padurii, cum ii zicea odata cabanei Arpas, ce-o fi mai existand din ea. Apoi apucam pe celalalt drum, de pe Valea Arpasului, pe care mai avem de mers vreo 5 km pana izbutim sa ajungem pe poteca de munte.

 Era in fata noastra creasta zimtuita ce ducea spre Vanatoarea lui Buteanu si pe cerul un pic mai innourat acum spre amiaza se profila Acul Revolverului. Mi-au revenit in minte ascensiunile multe facute pe Vanatoare, pe poteca dinspre Balea sau si mai bine pe cea pornita din Saua Netedului, chiar pe Muchia Buteanului. Dar peste toate staruia ascensiunea pe Arpasel, in joaca celor doi tineri ce-si strecurau printre maini coarda cu care se asigurau. Acum insa ma bucuram de strabaterea acestor locuri minunate. Poteca ce trebuia sa o urmam, strecurata pe langa peretii stancosi ai crestei Arpaselului, avea spre finalul ei, acolo unde ajungea in mijlocul caldarii, zapada compacta, inca netopita, care acoperea in intregime locurile prin care trebuia sa urcam.

Suim atenti pe zapada compacta si, cand o parasim, ne angajam pe serpentinele mai aspre care ne conduc spre caldarea Lacului Capra. O turma de mioare si un cioban guraliv ne intampina prin aceste locuri. Ba ne si spune ciobanul de unde avem semnal la mobil daca ne vede amarati ca nu putem prinde vorba celor de acasa. Apoi coboram la lacuri si, pe marginea celui mare, facem un popas consistent. Mai ramane ultimul urcus si coborarea spre Balea, printre pietre haotic aruncate. De cate ori am parcurs aceste locuri niciodata nu am izbutit sa le apreciez altfel decat ca reprezinta finalul unei etape lungi si poate obositoare. Intram in alta lume, forfotitoare si tocmai de aceea mai obositoare. Am terminat repede alergatura dupa locuri de dormit cu preturi mai omenesti, ne-am ospatat cu ceva mai proaspat si cald si ne-am asternut la odihna.

Incep alte locuri dificile, pana a nu ajunge in inseuarea de dinaintea Laitelului. Apoi urcus cu serpentine scurte si iata-ne pe varf. Incepem sa intalnim oameni. Din ce in ce mai multi. Pe crestet privim marea de varfuri care nu se mai sfarsesc. Mai cu deosebire privim inaltul Lespezi si mai departatul Negoi. Departat, dar acolo trebuie sa ajungem, cat de curand. Incepem coborirea catre Lacul Caltun. Intalnim in cale, urcand, o adevarata cohorta de belgieni. Jos, la lac, liniste multa si daca stateam cuminti auzeam doar clipocitul apei. Am aruncat o privire in refugiu si l-am gasit amarat, parca isi sfarsise tineretea.

Plecam de la refugiul de pe malul lacului. Urma partea mai delicata a traseului nostru. Urcam constant printre pietre si pana in Portita Negoiului mergem impreuna. De abia mai sus urma sa ne risipim pe coastele muntelui. Dintre noi, doi apuca prin Strunga Doamnei, spre stanga; mai domestica. Ceilalti trei ne indreptam catre Strunga Dracului. Nu era chiar o spaima, o mai parcursesem de cateva ori, dar intre timp varstele noastre inaintasera binisor. Traversam pantele acoperite consistent cu zapada si garnisite cu primele cabluri. Ajungem la baza hornului. Ne potrivim mai bine rucsacii, care numai usori nu erau si incepem urcusul. Printre lanturi, pe prize zdravene, urcam mereu. Nu ca ar fi fost cine stie ce de greu, dar oarecare teama tot aveam. Pe langa noi, mai sprinteni desigur, zburau grupuri de turisti. Mai tineri in special. Noi mai zaboveam langa vreun obstacol. A durat cam o jumatate de ora pana cand am ajuns, cei trei, la capatul hornului, desigur obositi, dar deopotriva fericiti. Ceilalti, veniti prin locuri mai domoale, au ajuns aproape o data cu noi.

Ne mai ramanea de urcat „bulevardul” Negoiului, catre varf. Unii urcau, altii coborau si era un dute-vino cu multi oameni, cum ii sta bine unui pisc atat de important, intr-o zi senina. Doar cand am ajuns la borna de pe varf vremea s-a burzuluit si valuri de ceata au pornit din toate partile. N-a durat mult, dar nici vizibilitatea de pana atunci n-a mai fost. Ramasese doar satisfactia ca ajunsesem cu totii pe varf. S-a sfarsit prea repede sederea pe piscul Negoiului. Ramaneau in urma borna cea mare, vanzoleala cohortelor de oameni care urcau si coborau si peste toate, momentul in care atinsesem crestetul cel mare al muntelui. Ma stapanea intrebarea revenirii prin aceste locuri, dar acum, incepand coborirea, stiam ca am inchis un capitol. Pierdem repede inaltime si curand ajungem in Saua Cleopatrei.

Facem o scurta pauza si cineva din grup are ideea telefonului dat la cabana, ca sa opreasca ceva locuri. Idee buna si doar datorita ei aveam sa putem dormi comod peste noapte. Incepea de aici Muchia Saratii si regretul ca de data asta nu avem cum sa o parcurgem. Apoi incepem coborarea printre blocuri imense de piatra. Printre Acele Cleopatrei si pe serpentinele stranse ale potecii, daca asa s-o numi insiruirea de triunghiuri albastre, bine postate pe stanci. E tare cald si ariditatea locurilor accentueaza oboseala. Pana spre iesirea din traseul din Strunga Ciobanului, intalnita mai jos, nici petice de verdeata nu zarim.

Apoi apar firicelele de apa si cu ele traseul devine mai omenesc. Caldarea Saratii isi aduna apele din firisoare aproape invizibile. Doar unul pare mai de soi, aruncat pe peretele innegrit de timp al cascadei cu acest nume. Din ele, jos in vale se infiripa suvoi consistent, pe care-l vedem strabatand poieni. Noi apucam pe poteca ce traverseaza apa si mai apoi catava vreme urmareste firul apei. Apoi se departeaza pe coasta muntelui, strabate palcuri de jneapan si pana la urma intalneste bradetul. O data cu padurea din ce in ce mai compacta, apar trecerile peste viroagele abrupte si adanci. Peste ele s-au aruncat podete din profile metalice. Putin inainte de a ajunge la ele, ne intampina latrat de caine si imediat ne iese in fata cunostinta noastra canina de pe Negoiu. Vazusem doi turisti chinuindu-se cu el tocmai in urcusul pe Strunga Dracului. Nu stiu cum l-or fi convins sa suie, ditamai dulaul ciobanesc, dar pe langa mine, in fuga, a tasnit catre varf. De acolo a coborat cu noi si acum, in fata podetelor din gratare metalice, cainelui iar i se facuse frica. Am ramas in urma colegilor, incercand sa-l conving sa treaca peste primul pod. Pana la urma i-am lasat ceva mancare in mijlocul podului si am plecat mai departe. Nu am mers prea mult cand din spate m-a depasit cainele, care in fuga a trecut peste toate podetele. Poate tocmai de frica trecea peste ele in goana! La cabana, obositi, ne-am potolit foamea si am trecut la odihna.

Cu destule regrete, dar oarecum constransi de obligatii profesionale, plecam in zori, cu sufletul mahnit, catre poteca coborarii spre Valea Porumbacului. O parte din mine ramasese pe coastele Negoiului. Ganduri ma duceau si prin locurile pe care am fi putut merge, pe cele din creasta Scarii si celelalte, catre Apa Cumpanita, pe care acum le paraseam. Nu poti sa faci mereu ceea ce vrei, chiar daca nu stii cand mai poti reveni prin aceste locuri. Ajungem repede la capatul drumului forestier, dar am timp sa observ ca poteca frumoasa din padure tinde sa devina drumeag si daca nu chiar de masina, atunci de ATV-uri, aceasta nascocire lasata sa distruga muntele. La capatul drumului, masini cat incapeau in micuta platforma de la capatul lui. Dar mai jos altele si catre cariera de marmura din nou masini. Drumul era napadit de cai sforaitori, cu vapori de benzina.

Noi o luam pe jos si dupa vreo 12 km ne asezam la odihna. Din sus apare o camioneta si uitam ca pana atunci tot boscorodisem prezenta masinilor pe munte. Ne bucuram cand opreste si ne ia pe toti si o data cu asta si ceilalti 10 km dispar pe negandite. Am timp sa mai privesc o data crestele care raman in urma si casele de vacanta de pe Valea Porumbacului care izbucnesc navalnic, unele dupa altele. Fara sa vreau fac o comparatie rapida. Aici, dincolo de munti casele apar pe vai si au la indemana toate cele trebuincioase si inca tinute sub control. Din locurile de unde venim noi, omul se ridica pe coasta muntelui, cat mai sus, de parca asa ar fi bine apreciat. Ranca din Parang pare un exemplu de neurmat. Dar acum se pregateste Romanul, din inima Muntilor Capatanii. O fi bine, o fi rau, viitorul doar va aprecia mai exact! Noi ajungem repede la asfalt si dupa tentative nereusite sa gasim mijloace auto de intoarcere spre casa, tot la tren ajungem. Si pana la urma cu el ne indreptam spre acasa. Cu incetul, conturul crestelor mari se estompeaza. Caldura torida ne intampina si o data cu ea cotidianul amorf in care ne cufundam.

Mai sunt insa, din fericire, locuri inalte prin care haladuiala fara sfarsit de abia ne asteapta.

Donează 30 de lei