Mistreţul în România
Mihai Ionescu Lupeanu (Bucureşti)
Deşi constituie, poate, cel mai important vânat mare din România, ca populaţie şi areal de răspândire, mistreţul a fost totuşi insuficient tratat, chiar şi în lucrările cinegetice. Dreptate putem spune că i s-a făcut cu adevărat abia în 1995, când a apărut monografia Mistreţul, semnată de Neculai Şelaru (Editura Salut).
Uneori doar o umbră pe covorul pădurii, alteori o fiară periculoasă, acest animal se găseşte în toate zonele ţării. Rar păşeşte dincolo de extremitatea superioară a pădurii, la peste 1700-1800 m altitudine.
Zonele de deal sunt recunoscute ca ideale pentru dezvoltarea acestei specii, deşi se recunoaşte că populaţiile din zona montană, cu toate că au densitate mai slabă, prezintă indivizi deosebit de viguroşi şi puri din punct de vedere genetic, posibilităţile de împerechere cu porci domestici fiind mult mai reduse.
În ciuda condiţiilor ideale oferite de zona deluroasă, cercetători de la ICAS au stabilit că „grosul populaţiei, adică peste 17.000 de exemplare, reprezentând 51% din efectivul total, găseşte condiţii optime de cantonare în pădurile Munţilor Carpaţi, într-o densitate de 5,7 mistreţi pe 1000 hectare (6,7 în Carpaţii Occidentali; 5,9 în Carpaţii Orientali; 5,1 în Carpaţii Meridionali)” (Nicolae Şelaru, 1995).
Animal robust, poate avea lungime de maximum doi metri masculul, respectiv 1,5 m femela. Greutatea vierilor (solitari, masculi bătrâni) este, în general, între 200-300 kg. În timpul perioadei de împerechere poate pierde până la 20% din greutate. După o iarnă deosebit de grea, un individ determinat ar putea cântări doar 50-70% din greutatea avută în toamnă.
Culoarea părului variază între sur închis (vara) şi aproape negru (iarna). Deşi numeroşi autori prezintă simplist părul ca fiind „mare şi aspru”, trebuie spus că firele de păr „vizibil” ţepoase, rigide, lungi, netede, sunt dublate pe durata anotimpului friguros de un al doilea strat de păr, cu fire dese, fine, ondulate.
Hrana acestui omnivor este alcătuită în jur de 85% din vegetale şi 15% hrană animală (Mitică Georgescu, Editura Albatros, 1989, Mamiferele sălbatice din România). Hrana animală se compune din mici mamifere (şoareci, popândăi, cârtiţe etc.) dar şi din cadavre găsite, inclusiv alţi mistreţi. „Exceptând cuiburile păsărilor care clocesc la sol, mistreţul se manifestă ca un factor selectiv…” (Nicolae Şelaru, 1995), adică şansele victimelor sunt oricum nule dacă este vorba de pui sau animale bolnave sau rănite, care ar fi căzut pradă indiscutabil altor răpitori.
Perioada de împerechere este considerată în prezent ca fiind în lunile noiembrie - decembrie, în vreme ce, cu un secol în urmă, în lucrarea Vânătoarea în România, 1901, se considera ca fiind în lunile decembrie - ianuarie. Acest decalaj ar fi explicabil prin schimbările climei, căci în vreme ce vierul este capabil de reproducere în tot timpul anului, femelele intră în călduri o dată cu răcirea vremii şi scurtarea zilei lumină.
Gestaţia durează 17-18 săptămâni, scroafa fătând prin lunile martie - aprilie. Scroafele şi purceii trăiesc grupaţi în ciurdă, iar ierarhia este riguroasă şi clară, numai purceii de până la patru luni făcând excepţie de la obligativitatea respectării ei. Ciurda este condusă de o scroafă. Masculii, după perioada de împerechere, îşi reiau traiul solitar.
Uciderea scroafei conducătoare echivalează cu o crimă, ulterior aproape întreaga ciurdă fiind decimată, lipsită fiind de experienţa ei. În cazul unei ciurde alcătuită din mai multe familii (mai multe scroafe şi progeniturile lor), conducerea întregii ciurde va fi preluată de scroafa imediat următoare în ierarhie. Dacă sunt mai multe scroafe la acelaşi nivel ierarhic, ciurda se va diviza, fiecare scroafă plecând pe „drumul ei”, împreună cu „partizanii” săi.
Principalii duşmani ai mistreţilor sunt ursul, lupul, râşii, câinii şi, mai rar, vulpile (care nu pot ataca decât puii). Confruntat cu duşmani superiori lui (om, urs, haite de câini sau lupi), preferă o retragere strategică şi asta doar când nu aşteaptă ca inamicul care se apropie să treacă fără a-l observa. Ciurda obligată să fugă se retrage ordonat, cu purceii la mijloc, răspunzând prin atacuri rapide şi puternice, urmate de regrupare.
Atacurile înregistrate asupra omului sunt rare şi nu pot avea decât două cauze: mistreţul este rănit, sau o scroafă îşi apără purceii de care intrusul s-a apropiat nepermis de mult. În vreme ce vierul efectuează un singur atac, venind spre ţintă asemenea unui tren rapid care nu poate părăsi şinele, scroafa dă mai multe atacuri, doborându-şi la pământ adversarul, care va fi zdrobit cu copitele sau lovit cu colţii.
În ciuda organizării turmei şi apărării ei riguroase şi violente, mistreţii nu pot evita multe alte cauze naturale de decimare a efectivului, la sfârşitul primului an de viaţă mai existând doar 31% dintre godacii fătaţi.
Vânătoarea mistreţilor este reglementată de lege, exercitându-se între 1 august şi 15 februarie. Se poate extinde sezonul de vânătoare, cu respectarea unor formalităţi, acolo unde mistreţii produc pagube sistemului agricol. Vânarea se face cu proiectile unice (bilă crestată, Ideal Stendenbach, Brenneck etc.), trase din arme cu ţevi lise sau carabine cu glonţ.
Vânarea mistreţilor, ca de altfel orice vânătoare din România, şi-a găsit reglementarea, pentru întâia oară, în Legea pentru Poliţia Rurală, din 24 decembrie 1868, în articolul 102.
De-a lungul timpului, din teritoriile româneşti au fost extrase numeroase trofee deosebite. Să-l prezentăm pe cel de-al patrulea la nivel naţional, după cum a relevat Expoziţia naţională de vânătoare din 15-21 septembrie 1997, de la Bucureşti, totodată cel mai vechi trofeu adus la expoziţie. El însumează 138,95 puncte C.I.C., a fost doborât în 1923, la Zizin, lângă Braşov, de F. Deubel, un personaj legendar pentru munte, a cărui singură notă biografică pe care am întâlnit-o se află în volumul Freamătul munţilor (Editura Albatros, 1986), semnat de Aristide N. Stavros (1916-1996): „F. Deubel s-a născut în Braşov şi a trăit între anii 1845-1933. Era de meserie cârnăţar, dar un mare iubitor al naturii. A umblat aproape în toţi munţii din ţară şi a determinat prima dată 41 de specii de gândaci şi fluturi. Majoritatea colecţiei se găseşte la Institutul de silvicultură din Braşov. Poteci turistice din Munţii Bucegi şi Piatra Craiului îi poartă numele.”
