Normarea sudării

Calculul timpului necesar la sudare. Normarea tehnică este pusă la baza organizării, salarizării muncitorilor şi planificării producţiei. Norma de timp se compune din următoarele componente:

• Timpul de pregătire - încheiere - t_p se planifică la un lot de ansambluri şi include timpul la primirea sarcinii: instruirea munci­torului, familiarizarea muncitorului cu sarcina de lucru, pregătirea şi reglarea utilajelor, sculelor, dispozitivelor, predarea ansamblurilor fi­nite la depozit calculează numai pentru producţia de serii;

• timpul tehnologic de bază - t_b care se calculează la un ansam­blu sau la 1 m de cusătură sau metal tăiat, este timpul de ardere a flăcării sau a arcului electric, consumat numai la procesul de sudare sau tăiere, inclusiv timpul la încălzirea metalului înainte de tăiere;

• timpul auxiliar - t_a include timpul la schimbarea sârmei de adaos, la curăţarea capetelor componentelor şi cordoanelor sudate, controlul calităţii îmbinării, marcarea cusăturii, trecerea la alt loc de sudură (lucru);

• timpul de deservire - t_d este necesar pentru deservirea locu­lui de muncă (schimbarea buteliilor, răcirea arzătorului, aşezarea şi strângerea sculelor, reglarea presiunii gazelor, aprinderea flăcării);

• timpul de odihnă şi necesităţile naturale - t_o depinde de învoie­lile de lucru;

Norma de timp la sudarea unei îmbinări sau subansamblu T _buc se calculează din relaţia:

T_buc=t_p+t_b+t_a+t_d+t₀.

Timpul de bază depinde de tipul şi grosimea componentelor su­date, de diametrul electrodului de intensitatea curentului, puterea arzătorului, de metoda de sudare, de poziţia cusă­turii în spaţiu şi de calificarea sudorului.

Metodele normării tehnice.

Normele tehnice de timp argumentate se pot calcula după câteva metode.

• Prima metodă este bazată pe comparaţii şi calcule conform nor­melor tipice (metoda de comparaţie şi calcul). Lucrul efectuat se îm­parte în elemente, a căror durată a realizării se compară cu durata elementelor de acelaşi tip a operaţiilor analogice. La comparaţie se utilizează norme de timp tipice, la elementele operaţiilor, grafice sau monograme. Această metodă de normare se utilizează în producţia unicat şi de serii mici.

• A doua metodă este bazată pe calculul tehnic al normelor de timp conform normativelor (metoda de calcul analitic). Conform acestei metode se proiectează structura raţională şi succesiunea de realiza­re a operaţiei supuse normării, apoi, pe baza normativelor existente, se calculează consumurile de timp pentru fiecare element aparte şi pentru lucru în ansamblu (la operaţie). Această metodă de calcul se utilizează în producţia de serii mijlocii şi serii mari.

• A treia metodă prevede calculul normei de timp pe baza studierii consumurilor de timp de lucru prin supraveghere (observare) (meto­da analitico - experimentală). Aici, de asemenea, se planifică structura raţională a operaţiei şi ordinea de realizare a elementelor operaţiei. În acest caz se folosesc date mai precise de consumuri de timp, obţinute prin cronometrare şi fotografiere a zilei de muncă. Calculele norme­lor tehnice pe baza studierii consumurilor timpului de lucru şi supra­vegherii în complex cu cercetările speciale ale operaţiei, nemijlocit în condiţiile de producţie, permit stabilirea mai precisă a normei de timp la operaţie. Această metodă de normare este legată de consu­muri considerabile de timp la executarea ei şi, de aceea este raţională numai în producţia de serii mari şi de masă.

Calculul parametrilor tehnologici

Pentru normarea consumului de electrozi, a timpului de sudare, trebuie să se cunoască parametrii tehnologici de sudare. Unul dintre acești parametri este coeficientul de depunere a electrozilor. Masa de metal topit din electrod în unitatea de timp este funcție de natura învelișului și de intensitatea curentului folosit. Ea este exprimată prin relația :

M _t =P _t I _s t

unde:

M _t - masa metalului topit în grame;

P_t - coeficientul de topire, în g / Ah, care variază în funcție de natura învelișului;

I _s - curentul de sudare, în A;

t - timpul de menținere a arcului, în ore (h).

Deci coeficientul de topire este o caracteristică de bază a electrodului; pentru producție este important de cunoscut coeficientul de depunere, adică ceea ce se obține efectiv din topirea metalului din electrod. Acesta se calculează scăzând pierderile prin ardere (și eventual capetele rămase, dacă calculul se face pentru lungimea totală a electrodului) cu relația:

𝛟_d = (1 - P_t)

unde:

𝛟_d – coeficientul de depunerea, în g /A h;

1 - pierderile care variază între 6 și 20 %, adică;

P_t - coeficientul de topire, în g /A h, dat de relația

𝛟 _t = M _t

unde M _t este dat de relația:

M _t = g (l – l _r)

unde:

g – este masa specifică, în g /mm lungimea; se cântărește vergeaua metalică a electrodului (fără înveliș), iar rezultatul se împarte la lungimea electrodului;

l – lungimea inițială a electrodului, în mm;

l_r –lungimea părții de electrod neconsumată, în mm.

Intensitatea I_e se măsoară cu ampermetru, iar timpul t prin cronometru.

Pierderile: 𝛟 = M _p+M _t - M _{p s})/M_t în procente

unde:

M _p – masa pieselor de sudat inițială, în g;

M _t – masa metalului topit din electrod, în g;

M _{p s} –masa pieselor după sudare, în g.

Cunoscând pierderile, poate fi calculat coeficientul de depunere 𝛟_{d .}

Pentru diferite sorturi de electrozi, coeficientul de depunere variază astfel:

- pentru învelișuri acide pe baza de siliciu…………………….12 g / Ah.

- pentru învelișuri acide pe baza de rutil (titanic)……………...8 – 9 g / Ah.

- pentru învelișuri bazice………………………………………9,5 – 10,5 g / Ah.

În cazul folosirii pulberii de fier în înveliș, coeficientul de depunere poate crește la dublu și chiar mai mult, deoarece acești electroni au un randament mare de depunere.

Randamentul tipului de electrozi:

𝛈 =M_d/M_t

unde:

M_d - masa metalului depus;

M_t - masa metalului topit.