Istorisiri nespuse

Frontul Eliberării Naționale

 - Organizație anticomunistă a elevilor din București - 

De la condamnarea tinerilor mateisti (1959) la reabilitarea acestora (2022) 

În perioada comunismului în România securitatea a depistat 22 de organizații clandestine conduse și formate exclusiv de elevi. Dintre cele 22 de organizații, printr-un set de circumstanțe de împrejurări cea mai buna documentație o avem pentru “Frontul Eliberării Naționale”.

Organizația a fost infiintata și condus de Mihai Stoica Olteanu. Se pare ca Mihai S. Olteanu a gandit aceasta organizatie încă din 1954, împreuna cu frații Angelescu din Bucuresti, cand avea numai 13 ani, cert este ca in 1956-1957, în cadrul Liceului “Matei Basarab” din București, a reușit să strângă în jurul lui încă 9 aderenți, 8 elevi ai liceului și un tânăr muncitor.

A fost stabilită și o structură de conducere: Mihai Stoica Olteanu șef, Constantin Vlad, vicepreședintele, Dumitru Furtună secretar . este evident că Mihai Stoica Olteanu a avut un talent psihologic deosebit de a recruta numai camarazii de mare încredere, care nu au trădat organizația. A avut și un ascendent asupra lor, fiind premiantul clasei.

Frontul eliberării naționale și-a propus de la înființare, răsturnarea regimului comunist din România, prin toate mijloacele posibile . Mihai Stoica Olteanu a redactat, singur, în 1957 programul organizației:

1 – scopul final al luptei frontul eliberării naționale este înfrângerea eliminarea dictaturii comuniste din România, prin toate mijloacele posibile.

2 – in acest scop, frontul eliberării naționale va colabora cu toate organizațiile românești sau străine care luptă împotriva comunismului, cu toate agențiile guvernamentale străine angajat în cruciada anticomunistă mondială .

3 – după răsturnarea dictaturii comuniste, fratele eliberării naționale va milita pentru instaurarea unui regim cu adevărat democratic care să promoveze libertățile politice, sociale, economice și religioase ale tuturor românilor .

4 – a a în România viitoare, toate mijloacele de producție vor fi în proprietate privată, eliminându-se e în întregime au proprietatea de stat.

5 – constituția României viitoare va fi modelată după constituția Statelor unite ale Americii.

6 – toate hotărârile privind denumirea și executarea acțiunilor împotriva autorităților comuniste vor fi luate prin vot democratic al tuturor membrilor organizației .

7 – toate funcțiile de conducere ale frontului eliberării naționale sunt elective prin vot majoritar.

Pentru început au fost răspândite în București, mai ales prin parcuri (focarul fiind parcul Carol I), manifeste cu un conținut violent anticomunist: “să plece rușii din țară!” , “12 ani sunt de ajuns!”, “Ruși afară!”, “Limba rusă și marxismul să fie scoase din școli ca materie obligatorie!” Etc . Manifestele au fost scrise de membrii organizației, F. E. N., cu litere majuscule. Nu aveau nici măcar un șapirograf sau o simplă mașină de scris. Mihai Stoica Olteanu și colegii săi nu știau la acea vreme că Gheorghe Gheorghiu Dej a început tratative prudente cu Hrusciov din 1955, “negociator șef” fiind Emil Bodnăraș, despre retragerea trupelor sovietice de ocupație. În 1958, tratativele au fost încheiate cu succes pentru Dej, dar nu si Hrusciov. Armata roșie a părăsit definitiv, sperăm, România. Însă acest lucru nu a scos însemnat nici o destindere în România, din contră tot Dej a scos limba rusă din școli, în 1963, în cadrul campaniei lui de de rusificare rapidă, fapt care, se pare, i-a adus neașteptatul sfârșit în 1965, fiind probabil iradiat la Varșovia de KBG. O dovadă clară în acest sens însă lipsește. Marxismul, de tip stalinist, a fost aruncat la coșul de gunoi, fiind înlocuit cu un erzaț penibil, de genul “socialist științific”.

Securitatea a intrat în 1957 și mai ales în anul 1958 în panică, pentru că nu a putut, într-o primă fază, să descopere pe cei care răspândeau necontenit manifeste anticomuniste scrise de mână prin București. S-a bănuit că în spatele răspândirii de manifeste stătea puternica organizație legionară, necunoscută până atunci, sau, ca ipoteză de rezervă, organizație țărănistă, de genul "sumanele negre" (nu are importanță că Iuliu Maniu fusese exterminat la Sighet în 1953). Alexandru Drăghici, temutul ministru de interne i-a încredințat, se pare, "măcelarului de la Interne", colonelul Gheorghe Enoiu, sarcina de identificare, cu orice preț, a celor care au împrăștiat prin București manifeste anticomuniste. Până la urmă toți elevii din F.E.N. au fost arestați. Pentru securitate fost un mare șoc: nu mai la acest lucru nu se aștepta Alexandru Drăghici: o organizație elaborată exclusiv de copii, cu vârsta medie de 17 ani.

Cădere organizație se pare însă că a fost rodul exclusiv al unei mari neglijențe: manifestele au fost împrăștiate și în liceul de unde aparțineau membrii F. E. N. , fiind puse pe pupitrul fiecărui elev. Acțiunea a avut loc în Noiembrie 1958. O parte din elevi au predat manifestele găsite pe bănci imediat directorul liceului, care la rândul lui a anunțat securitatea, nici nu aveau altă soluție. Cu toate acestea Securitatea nu a realizat faptul că Frontul Eliberării Naționale era doar o organizație clandestină formată din elevii de la Liceul Matei Basarab. S-a bănuit inițial că în spatele elevilor stăteau părinții lor sau alți adulți . Toți elevii au fost nevoiți să dea probe grafologice, scriind exclusiv cu litere mari și astfel s-a ajuns încet, încet la "făptaș" . Însă nu au fost arestați imediat, Han Peter Falk bănuiește că Securitatea i-a lăsat în libertate doar pentru a ajunge  la căpeteniile rețelei, adică la părinții elevilor. La sfârșitul primăverii anului 1959, securitatea a ajuns la concluzia jenantă că în spatele micului grup de elevi nu a stat nici un adult și drept urmare pe data de 14 mai 1959 au fost cu toții arestați. Ulterior arestului, s-a descoperit, la percheziția efectuată la domiciliu lui Mihai Stoica Olteanu, un caiet care conținea statutul organizației, centralizarea cotizațiilor și câteva procese verbale de la ședințele F. E. N.

Ancheta, care a durat câteva luni, a avut loc la sediul Securității de la 9:00 din București, "anchetatorul șef" era cunoscutul torționar, colonelul Gheorghe Enoiu, supranumit "măcelarul de la Interne". Ancheta era susținută și cu presiuni psihice, dar mai ales cu infama "bătaie la ranga",  cei anchetați fiind bătuți cu bastonul de cauciuc. În celule unde erau elevii închiși au fost introduși informatori ai Securității, în speranța că vor afla mai multe informații, cum ar fi descoperirea unei rețele clandestine anticomunistă mult mai vastă. N-au reușit sa descopere nimic.

În luna august 1959 a avut loc la Tribunalul Militar București procesul celor 13 inculpați din F.E.N. . La cei 10 membri ai F.E.N. securitatea mai adăugat trei elevi (Paul Bunescu, bebe Spătaru, Valentin Paul Bogoiu) pentru "omise de denunț", nu-i așa semnul întrebării, o crimă în toate regimurile comuniste, trecute și actuale . în cadrul unui simulacru de proces toți inculpații au fost condamnați la pedepse Mari cu închisoarea, șeful organizației, Mihai Stoica Olteanu, fiind “imbunat” cu 23 de ani de închisoare, cu toate că (ca și ceilalți De altfel, cu excepția muncitorului Puiu Stancu), la data comiterii faptelor, erau minori.

Sentințele s-au dat în absența inculpaților la 25 august 1959. În total membrii F. E. N. au primit 202 ani de condamnare, cu o excepție, toți minori. În unanimitate de voturi, făcând aplicarea articolului 209, pct. 1 C.P., art. 25, pct. 6 alin. 1C.P., art. 463 si 304 alin. 1, C.J.M. Toți au servit “doar” 5 ani, Gheorghe Gheorghiu Dej dând decretul de grațiere a tuturor deținuților politici din 1964, la data de 16 iunie.

După ce aceștia au îndurat ani grei din lagăr de muncă în lagăr de muncă, omitand a menționa detalii de o vulgaritate brutală aparte, mai puțin de jumătate din foștii membrii FEN au reușit sa paraseasca țara mai devreme sau mai târziu. Fiecare dintre cei care s-au pribegit au reușit să-și trăiască restul vieții departe de ororile regimului pe care l-au îndurat cu siliți atatia ani.

                          Mănăstirea Plătărești

   Istoric

   Mănăstirea Plătărești este un lăcaș de cult aflat în comuna cu același nume, la aproximativ 20 de kilometri de punctul 0 al orașului București. La baza întemeierii mănăstirii există două ipoteze: prima ar fi că Matei Basarab ar fi ridicat-o în urma luptei împotriva lui Vasile Lupu, a doua susține că biserica a fost ridicată în amintirea luptei cu tătarii veniți să-l ajute pe Radu Iliaș, în 1632.

   În apropierea Mănăstirii există unele elemente care ar putea confirma ipoteza din urmă: lacul Tătarului și stejarul lângă care s-ar fi odihnit domnitorul Matei Basarab după luptă, însă prima versiune este mai certă având  în vedere data ctitoriei, anul 1640, la scurtă vreme de la victoria de la Nenișori, cât și de relatarea lui Paul de Alep, care a vizitat mănăstirea in 1657 și  amintește de hramul acesteia:, "Sfântul Mucenic Mercurie", sfânt militar căruia i se aduce lauda pentru biruință: "Ni s-a spus că într-unul din războaiele sale cu Vasile Voievod, purtat în acest loc, el - Matei Basarab - a chemat în sprijinul său rugăciunile Martirului - Sfântul Mercurie, care i-a apărut în vis și l-a însoțit cu bărbăție și cu tărie. În ziua următoare, când s-a trezit din somn, a pus pe goană dușmanii săi cu mare rușine și înfrângere, și drept aceea el a ridicat această mănăstire." (Nicolae Iorga, "Călători străini", VI).

   Inițial, zona unde a fost construită mănăstirea era relativ pustie, luând naștere în 1602 o comunitate bulgărească, însă cu timpul au început să se strângă mai multe suflete în jurul ei, astfel, luând naștere localitatea Plătărești, denumită după primul preot al mănăstirii, Mihail Plătăreanu, al cărui mormânt se află în curtea mănăstirii.

   În urma unor săpături arheologice efectuate în 1999, pentru restaurarea ansamblului, a fost stabilită ordinea în care clădirile au fost construite: casa domnească, clopotnița, zidul, chiliile, biserica rămânând ultima. 

   Domnitorul a lăsat o moștenire enormă comunei Plătărești, nu doar lăcașul de cult. Vorbele acestuia au fost următoarele: „... și am dat acest hrisov al domniei mele, ca să fie domniei mele ocină și vecini în sat la Plătărești din județul Ilfov, de lângă podul Pitariului, din câmp și din pădure și din apă și din vatra satului și din balta Lebediului și cu vaduri de moară și cu tot venitul de peste tot hotarul, oricât se va alege, din hotar până în hotar”. Moștenirea conținea: mănăstirea, lacul Tătaru și o suprafață rezonabilă de terenuri. 

   Deoarece Poarta Otomană nu permitea construirea cetăților, Matei Basarab construia lăcașuri de cult cu scop defensiv, cu ziduri groase și înalte și tunuri. Deși capitala țării atunci era la Târgoviște, București era inima economică, așa ca era o zonă puternic fortificată.

   În 1659 biserica a fost aproape distrusă de către tătari, care au jefuit lucruri de valoare și au vandalizat-o. Aceștia au luat și hristoavele originale (titlurile de propietate) și le-au distrus. 

   În urma domniei lui Basarab, Constantin Brâncoveanu folosea Mănăstirea Plătărești și cea de la Cotroceni, ctitorită de Ștefan Cantacuzino ca locuri de refugiu. Pe vremea lui Brâncoveanu, mănăstirea a ajuns la un prag înalt de prosperitate, degradându-se totuși după sfârșitul domniei lui.

   Secolul XIX a fost un infern pentru mănăstire, fiind afectată de felurite bătălii și jefuită, a fost acaparată de o sărăcie îngrozitoare. Negustorul francez Jean Claude Flachat, trecând prin Plătărești a declarat: „la Plătărești și Negoiești a trebuit să mâncăm din proviziile pe care le aveam pregătite, călugării de aici neavând să ne dea decât pâine neagră [...] această țară fiind pustiită de războaiele dese și atacurile tâlharilor”

   Din câteva documente istorice, aflăm că în secolul al XVIII-lea, trupele austriece şi ruseşti angajate în luptele pentru cucerirea cetăților de la Dunăre își aveau garnizoana în clădirile mănăstirii. În urma cutremurelor din 1802 si 1838 biserica a fost afectată, având chiliile distruse și turla căzută, fiind acoperită cu șindrilă.

   În 1808 mănăstirea era sub conducerea egumenilor greci și a fost declarată cea mai săracă mănăstire din țară, având un venit de doar 2000 de lei.

   În timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu, mănăstirea a fost ocupată de trupe turcești care aveau să lupte cu trupele Eteriei, conduse de Alexandru Ipsilanti. „... la 15/28 ale luni mai, pe la prânz, sosește din București doctorul Canelas, aducând scrisori de la bimbașa Sava, care anunța că dușmanul [turcii n.n] a sosit și a așezat tabăra la Plătărești, și se plângea mult împotriva slugerului Tudor, că este de partea turcilor.” La plecare, otomanii s-au asigurat să distrugă mănăstirea, care va fi reparată parțial în 1832, iar pictura a fost restaurată după anii 1970.

   În 1836 mănăstirea intră în subordinea Departamentului Credinței, iar chiliile mănăstirii au fost transformate în penitenciar de femei, în urma legii secularizării averilor mănăstirești. Asta a durat până în 1844, când toată averea mănăstirii a fost mutată la Mitropolia Țării Românești, sub a cărei autoritate a rămas până în 1863, când în urma legii secularizării averilor mănăstireşti, aceasta a fost preluată de stat şi transformată în biserică de mir.

   În 1864 au avut loc niște lucrări, iar mănăstirea a fost transformată din nou în penitenciar pentru femei, funcționând astfel din 1866 până în 1924. Biserica era cât se poate de banală, fără picturi sau obiecte bisericești de importanță, însă zidurile acesteia aveau un metru grosime.

   În timpul Primului Război Mondial, a fost folosită de bulgari ca depozit de alimente. Aceștia au adus distrugeri considerabile mănăstirii, cea mai gravă fiind arderea arhivei. Astfel toată istoria documentată a lăcașului a dispărut. O singură carte supraviețuiește, însă dispare în mod misterios câțiva ani mai târziu. Trupele feldmareşalului Mackensen au rechiziționat cele două clopote ale mănăstirii, unul dintre acestea datând din vremea lui Matei Basarab și celălalt din vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Aceste clopote au fost transformate în materie primă pentru gloanțe.

   Prin Decretul 165 din 23 februarie 1915, regele Ferdinand a conferit Mănăstirii Plătăreşti statutul de monument istoric, iar în 1924 intră în componența Bisericii Ortodoxe Române, fiind redeschisă de către patriarhul Miron Cristea în 1930, oferindu-i titlul de biserică de mir și înființează ateliere de lumânări. În 1940 iar a fost aproape distrusă de cutremur și s-au făcut reparații cu un cost de 440.000 lei.  

   Intrând în regimul comunist, între 1948-1950 mănăstirea a devenit pentru a treia oară închisoare, de data aceasta pentru deținuți de drept comun. În 1950 au început lucrările pentru întemeierea unui spital de psihiatrie, care a funcționat în incinta mănăstirii până în 1996, când acesta s-a mutat într-o clădire proprie, pe terenul din spatele mănăstirii.

Interviu cu preotul Paul Lepădatul

  În perioada comunistă biserica s-a degradat considerabil. Aceasta a fost cu greu restaurată de către părintele Lepădatu Paul, căruia i-am luat un interviu în legătură cu contribuția sa în această mănăstire. El a luat-o din mâinile comuniștilor pentru a-i restitui autoritatea.  În anul 2000 se reînființează mănăstirea, purtând în continuare hramul Sfântului Mercurie. În 2004 a fost transformată în mănăstire de călugări, însă în 2009 a fost transformată mănăstirea din Slobozia în mănăstire de călugări, astfel maicile din Slobozia au fost aduse în Plătărești.

   Atașăm interviul purtat cu preotul Paul Lepădatu, care a ridicat propria sa biserică, păstrând hramul Sf Mercurie:

1. Cum ați câștigat înapoi chiliile din mâinile comuniștilor ?

 - Chiliile au fost recuperate în urma unor demersuri pe care le-am făcut în primul rând la Ministerul Culturii și la Consiliul Județean al județului Călărași. Nu a fost ușor, dar prin eforturi și strategia de a insista, până la urmă ele au fost date înapoi mănăstirii. 

2. Cum ați câștigat titlul de mănăstire ?

 - Mănăstirea Plătărești a revenit la forma în care se afla în anul 1646 prin eforturile pe care le-am făcut din 1993 până în 1994. Sfântul Simon a hotărât că Biserica Plătărești sa devină Mănăstirea Plătărești.

3. Cum au modificat regimurile politice mănăstirea ?

 - În primul rând, mănăstirea a fost desființată într-o oarecare măsură, nu numai de regimul comunist , ci și de celelalte regimuri pentru că a avut și alte destinații, cum ar fi închisoare de femei de moravuri ușoare și închisoare pentru șuții de buzunare și din anul 1954 până la 1990 și în prezent este Spitalul de Psihiatrie nr.4 Plătărești.

4. De ce ați păstrat hramul Sf. Mercurie și pentru această biserică?

 - Eu am trecut printr-o perioadă mai grea de sănătate în 1987 și atunci i-am promis Sfântului Mercurie că dacă voi fi salvat îi voi mai ridica o biserică. Astfel, pe 13 mai 2003 am făcut lucrările la această biserică, iar în 15 august 2004 am slujit în ea.

5. Considerați că este un monument istoric de valoare pentru cultura satului ? Dar pentru cea națională ?

 - Consider că, din punct de vedere istoric, este important și pentru comunitatea de la Plătărești, dar și pentru întreaga Românie. Monumentul este unul unic care încă păstrează ceea ce a făcut Matei Basarab în 1646.

   Am purtat discuții și cu bătrânii satului pentru a afla mai multe informații despre trecutul neștiut al comunei. Cel mai mult ne-a uimit doamna Cernea Elena, o bătrânică de 100 de ani, care își aducea aminte perfect de tradițiile și de întâmplările din comună. Își aducea cu drag aminte colindele pe care obișnuia să le cânte și chiar ne-a recitat câteva cu lacrimi în ochi. 

   Ne-a spus felurite legende în legătură cu Mănăstirea Plătărești care par de domeniul fantasticului, însă sunt pur adevăr. Se spune că în vechile chilii ale bisericii, care acum sunt ruină ar exista un tunel care ar ieși în Chirițeasca, însă nu a fost dovedit. Alte guri spuneau că în curtea bisericii au fost îngropați oameni bolnavi de ciumă, iar în urma săpăturilor arheologice din 1999, în fundația vechii clopotnițe au fost descoperite 18 cadavre cu capul pe cărămidă, semn că erau călugări, și încă un cadavru acoperit în var. 

   Cum am menționat mai devreme, o singură carte a supraviețuit incendiilor provocate de bulgari, și se spune că aceasta a ajuns la un preot care nu o scotea din biserică. Când acesta a părăsit altarul Mănăstirii Plătărești, cartea a dispărut odată cu el. Aceea era ultima formă de istorie scrisă a lăcașului.

   Doamna Cernea ne-a mai spus și istorii de pe vremea închisorii. Își aducea aminte că pe lângă prizonierii politici, erau și femei de moravuri ușoare. Fiind într-un colț uitat de lume și fără reguli stricte, paznicii le permiteau prizonierelor să se vadă cu bărbați în spatele bisericii. Când aceștia au fost prinși, au fost condamnați la închisoare.

   Am avut avantajul ca bunica mea să lucreze la spitalul de psihiatrie când acesta își avea incinta în anexele mănăstirii. În ciuda vechimii clădirilor, ofereau condiții decente de muncă. În clădirea modernă a spitalului de astăzi, a fost un spital de copii care acționa concomitent cu secția de psihiatrie. Majoritatea pacienților erau chiar din capitală și spitalul era mereu plin. Aceștia erau tratați ca atare și li se ofereau condiții relativ decente. Condițiile au devenit deplorabile cu trecerea timpului și spitalul s-a închis în 2020.    

   Locuind în această localitate de când m-am născut, am observat că starea de spirit predominantă este una dezolantă, iar cu cât am săpat mai mult în istoria acestei localități, am aflat motivul. Comunitatea a început să se formeze prin refugiați bulgari, iar ulterior a început să se dezvolte în jurul mănăstirii care a fost bântuită de un lung șir de violențe și jafuri, iar comuna era înghițită de sărăcie, în ciuda zestrelor lăsate de Matei Basarab. Mănăstirea a fost pe rând și închisoare, și spital pentru oameni cu tulburări mintale, două instituții diferite, dar care aduc energii negative într-un spațiu restrâns. Cu toate acestea, comuna a trecut testul timpului și acum se dezvoltă în mod prosper.

   Mănăstirea Plătărești nu este doar despre religie, ci despre biografia oamenilor care au trecut prin ea luptând, fiind prizonieri, pacienți, preoți, maici, domnitori sau simplii cetățeni. Aceasta nu este istoria unei biserici, ci a locuitorilor comunei Plătărești, formată de această istorie care este neștiută de mulți.