Orice decizie are la bază informaţii şi date referitoare la obiectul activităţii respective. Prelucrarea datelor trebuie făcută în concordanţă cu cerinţele tehnologiei informaţionale. Se pot astfel contura diferenţele dintre date şi informaţii:
Ø Datele desemnează elementele primare, provenind din diverse surse, fără o formă organizată care să permită luarea unor decizii;
Ø Informaţiile sunt date ce au un caracter de noutate, care îmbogăţesc nivelul de cunoştinţe ale celui care primeşte aceste informaţii.
O dată care nu aduce nimic nou nu se poate considera informaţie.
Definiţie. Prelucrarea datelor (numită şi procesare) presupune totalitatea transformărilor, ca formă şi conţinut a datelor.
Dintre transformările cele mai importante:
1. GENERAREA – operaţia prin care se obţin date primare (sursă).
2. CULEGEREA ŞI PREGĂTIREA. Forma iniţială a datelor diferă de forma sub care acestea intră în prelucrare. Pregătirea datelor în vederea prelucrării lor presupune etapele:
Ø Selectarea – alegerea dintre datele primare a celor necesare pentru obţinerea numitor informaţii;
Ø Codificarea – trecerea datelor într-o formă adecvată prelucrării (de exemplu, utilizarea numerelor pentru a desemna lunile anului);
Ø Conversia – transferarea datelor de pe un suport pe altul;
Ø Copierea/multiplicarea – reproducerea pe un mediu identic a datelor, păstrându-se forma, conţinutul şi semnificaţia acestora;
Ø Verificarea – analizarea corectitudinii datelor, ca formă şi conţinut, urmărind eliminarea posibilelor alterări datorate culegerii, prezentării sau transmiterii.
3. PRELUCRAREA datelor în scopul obţinerii diferitelor rezultate se face cu ajutorul funcţiilor:
Ø Sortarea – aranjarea datelor într-o anumită ordine, conform unor criterii bine precizate;
Ø Clasificarea – gruparea datelor după caracteristici comune, fără stabilirea unor anumite priorităţi în cadrul grupelor formate;
Ø Compararea – stabilirea asemănărilor şi/sau deosebirilor dintre două sau mai multe date;
Ø Analiza – examinarea unui grup de date, urmărindu-se condiţiile îndeplinirii uneia/mai multor cerinţe de către fiecare dată a grupului în parte;
Ø Sintetizarea – stabilirea unor caracteristici esenţiale, generale, pe care le au datele dintr-un grup, formându-se o nouă structură ce surprinde acele caracteristici comune;
Ø Calcularea – operaţii aritmetice sau logice efectuate asupra uneia sau mai multor date, simultan.
4. FURNIZAREA datelor este impusă de faptul că forma în care datele sunt disponibile în urma prelucrării nu corespunde, de obicei, cerinţelor beneficiarului. Ca urmare, se impune furnizarea datelor într-o formă clară, astfel încât să nu existe probleme de înţelegere sau interpretare eronată.
5. PĂSTRAREA datelor se face în colecţii de date, alcătuite după reguli bine definite, în vederea unor prelucrări ulterioare. Asupra unei astfel de colecţii se pot face următoarele operaţii:
Ø Validare – precizarea modului în care o dată poate fi introdusă în colecţie;
Ø Regăsire – căutarea şi localizarea unei date;
Ø Modificare – transformarea unei date din colecţie prin schimbarea unor atribute;
Ø Distrugere – eliminarea din colecţie a unor date, cu precizarea condiţiilor în care se poate face acest lucru.
6. TRANSMITEREA (COMUNICAREA) datelor se referă la modul în care datele trec de la o etapă la alta, pe parcursul prelucrării.
Orice activitate, în orice domeniu, se desfăşoară pe baza unui flux informaţional.
Definiţie. Totalitatea fluxurilor informaţionale, cu o anumită organizare, care asigură legătura dintre conducere (sistemul decizional) şi execuţie (sistemul de execuţie) se numeşte sistem informaţional.
Definiţie. Dacă desfăşurarea activităţii presupune utilizarea echipamentelor electronice de calcul, sistemul informaţional se numeşte sistem informatic.
Rezultă că sistemul informatic este parte a sistemului informaţional însă, în ultimul timp, din cauza creşterii susţinute a automatizării activităţilor, creşte importanţa sistemului informatic.
În structura unui sistem informatic, al cărui element principal este calculatorul electronic sau sistemul de calcul, se identifică următoarele componente:
Ø cadrul organizatoric al societăţii şi datele vehiculate;
Ø resursele umane (pe de o parte analiştii şi proiectanţii sistemului informatic, pe de altă parte beneficiarul sistemului şi utilizatorii acestuia);
Ø metodele şi tehnicile de proiectare;
Ø echipamentele electronice de calcul;
Ø sistemul de programe utilizat pentru realizarea obiectivelor sistemului informatic şi pentru utilizarea eficientă şi corectă a echipamentelor.
Omiterea oricăreia din aceste componente face imposibilă funcţionarea sistemului informatic respectiv.
Din punct de vedere structural, pornind de la diferenţierea modulelor fizice şi logice, calculatorul (el însuşi un sistem informatic) are două componente:
1. Hardware (pe scurt, hard) – constă din:
Ø ansamblul elementelor fizice şi tehnice cu ajutorul cărora datele se pot culege, verifica, transmite, stoca şi prelucra;
Ø suporturile de memorare a datelor;
Ø echipamentele de redare a rezultatelor.[1]
2. Software (pe scurt, soft) – ansamblul programelor, procedurilor, rutinelor care controlează funcţionarea corectă şi eficientă a elementelor hard.[2]
Definiţie. Tehnologia informaţiei reprezintă normele şi procedeele de colectare, memorare, transmitere şi prelucrare a datelor, în vederea obţinerii rezultatelor scontate, cu ajutorul calculatorului electronic.
Din punct de vedere funcţional, arhitectura unui sistem de calcul este redată în schiţa următoare:
Elementele din această schemă sunt:
1. UC (Unitatea Centrală), alcătuită din:
Ø UM – Unitatea de Memorie internă sau memoria internă (principală) – este destinată păstrării datelor şi instrucţiunii programelor pe timpul prelucrării sau, în unele cazuri,[3] pe toată durata funcţionării sistemului de calcul.
Ø UCP – Unitatea Centrală de Prelucrare – este implementată cu ajutorul microprocesorului, elementul de bază al sistemului de calcul.
· UCC – Unitatea de Comandă şi Control – primeşte instrucţiunile din memoria internă, le interpretează şi, corespunzător acestora, emite comenzi către UAL şi UM, respectiv comenzi de transfer către S I/O şi ME.
· UAL – Unitatea Aritmetică şi Logică – execută operaţii aritmetice şi logice cu date furnizate de UM şi redepune în aceasta rezultatul obţinut.
2. S I/O (Sistemul de Intrare/Ieşire):
Ø Medii de stocare – reprezintă suportul fizic pe care se stochează informaţia (hard-disc, CD, DVD, dischetă (floppy), disc ZIP, cameră foto/video, stick etc.). De fapt, ele reprezintă o memorie suplimentară.
Ø Dispozitive periferice – se împart în:
· Dispozitive pentru accesarea mediilor de stocare: sunt unităţile de dischetă (floppy), CD, DVD, ZIP. După poziţia lor în sistem, ele pot fi interne sau externe. Cele mai multe se găsesc, din punct de vedere al firmelor furnizoare, în ambele variante.[4]
· Dispozitive pentru interfaţa cu utilizatorul – reprezintă totalitatea dispozitivelor cu ajutorul cărora este posibilă introducerea datelor în prelucrare şi furnizarea rezultatelor obţinute. La rândul lor, acestea pot fi:
v Dispozitive periferice de intrare (DP I) – tastatură, mouse, joystick, microfon, scanner, cameră video/foto;
v Dispozitive periferice de ieşire (DP O) – monitor, imprimantă, boxe.[5]
3. Interfaţa – componenta ce asigură o conexiune între două elemente pentru ca acestea să poată lucra împreună. Interfeţele pot fi de mai multe tipuri:
Ø Paralele – transmit simultan un byte (8 biţi de informaţie); se folosesc, în general, pentru conectarea imprimantelor;
Ø Seriale – biţii unui byte se transmit pe rând, sub forma unor impulsuri; în general, sunt utilizate la conectarea la un modem sau la alt calculator;
Ø USB (Universal Serial Bus) – pentru conectarea oricărui periferic.
4. ME (Memoria Externă sau memoria secundară) – este utilizată în cazul în care prelucrările depăşesc capacitatea memoriei interne sau când se doreşte arhivarea datelor şi programelor. Este strâns legată de mediile de stocare din S I/O, referindu-se, de fapt, la aceleaşi componente, privite dintr-un alt unghi.
5. Magistrale de transmitere a comenzilor de control, informaţiilor şi instrucţiunilor – asigură funcţionarea întregului ansamblu, stabilind legătura fizică între componente. Sunt sistem de conductoare de semnal (cabluri sau trasee pe circuite imprimate) care transportă o anumită cantitate de date mai repede sau mai încet, în funcţie de lăţimea magistralei (numărul de căi).
În esenţă, un program (numit şi aplicaţie) este alcătuit dintr-un şir de instrucţiuni pe care sistemul de calcul le înţelege, le interpretează şi le poate executa.
Paşii care se efectuează, în principal, la executarea unui program sunt:
1. La lansarea în execuţie a unui program de la un periferic de intrare (de exemplu, mouse), programul este preluat de pe un mediu de stocare şi încărcat, prin intermediul interfeţei, în UM, împreună cu datele de care acesta are nevoie (dacă este necesar, se vor introduce şi alte date de intrare, de la un periferic de intrare).
2. Instrucţiunile se execută una după alta, lucru care se realizează prin transferul fiecăreia către UAL, împreună cu datele de care are nevoie. După executarea fiecărei instrucţiuni, dacă aceasta a generat rezultate intermediare, ele vor fi trimise înapoi în UM.
3. După executarea ultimei instrucţiuni din program, rezultatele sunt trimise fie spre una sau mai multe periferice de ieşire (de exemplu, spre monitor şi spre imprimantă), fie sunt scrise în memoria externă (pe un disc, pentru o utilizare ulterioară), fie sunt trimise în ambele direcţii.
Sistemul de numeraţie binar foloseşte ca simboluri numai cifrele 1 şi 0. El este important deoarece, într-un calculator, toate informaţiile sunt stocate în seturi de tranzistori, care pot fi în stare de blocare (3,5 V la ieşire, adică valoarea binară 1) sau în stare de saturaţie (0 V la ieşire, adică valoarea binară 0).[6]
La introducerea datelor în sistem, acesta le converteşte, automat, din zecimal în binar; invers, la extragerea rezultatelor, acestea sunt convertite, automat, din binar în zecimal.
Se face împărţind numărul la 2, apoi, fiecare cât la 2, atât timp cât este posibil. Resturile parţiale obţinute, citite de la coadă la cap, sunt cifrele numărului binar.
Se face prin dezvoltarea numărului binar după puterile lui 2.
Pentru reprezentarea şirurilor de caractere s-au utilizat, în decursul timpului, mai multe codificări, standardizate sau nu. Codul folosit actualmente, cvasiuniversal, este ASCII (American Standard Code for Information Interchange), prin care fiecărui caracter i se asociază un cod numeric (0...255 în zecimal), reprezentabil pe un octet. Tabela de asociere este:
De remarcat!
Literele au coduri consecutive, ceea ce e util, ulterior, la sortarea şirurilor de caractere.
Alte coduri folosite în decursul timpului au fost Hollerith, EBCDIC, RADIX-50, Baudot etc.
Bazele acestei algebre au fost puse în 1854 de matematicianul britanic George Boole, deci cu mult timp înainte de inventarea calculatoarelor.
Algebra logică este compusă din:
Ø o mulţime A cu două elemente, 0 şi 1 (notate şi F şi T în engleză, respectiv F şi A în limba română);
Ø 3 operaţii fundamentale:
· + (notată şi cu SAU sau cu OR);
· . (notată şi cu ŞI sau cu AND);
· negarea (notată şi cu NOT).
Operaţiile sunt definite prin următoarele tabele de adevăr:
Din tabele de adevăr se pot observa următoarele reguli:
Ø două sau mai multe propoziţii legate prin SAU dau o frază adevărată dacă cel puţin una dintre propoziţii e adevărată;
Ø două sau mai multe propoziţii legate prin ŞI dau o frază adevărată numai dacă toate propoziţiile sunt adevărate.
Ø operaţia NOT inversează valoarea de adevăr a propoziţiei căreia i se aplică.
Algebra logică este utilizată de calculator pentru luarea deciziilor atunci când există mai multe variante posibile.
Datorită numărului mare şi diversităţii criteriilor ce ar trebui luate în considerare, este foarte greu să se facă o clasificare riguroasă, clară şi completă a sistemelor de calcul.
Sintetizând, se poate considera că, în general, acestea se diferenţiază după mărime, posibilităţi de prelucrare, preţ şi viteză de operare. Se consideră că există patru categorii de sisteme de calcul:
Ø Microcalculatoare
Ø Minicalculatoare
Ø Calculatoare mainframe
Ø Supercalculatoare
Sunt calculatoare cunoscute sub denumirea de calculatoare personale (Personal Computer – PC):
Ø au cunoscut cea mai rapidă dezvoltare şi diversificare odată cu apariţia chip-ului (cip);[7]
Ø construcţia unui PC se bazează pe microprocesor (un cip ce conţine porţiuni din Unitatea Centrală de Prelucrare – UCP);
Ø sunt accesibile din punct de vedere al preţului;
Ø dimensiuni reduse (unele pot fi portabile);
Ø operarea pe ele se poate învăţa uşor;
Ø pot fi folosite în orice domeniu;
Ø lucrează în reţea, putând realiza schimburi de date.
Luând în considerare particularităţile unui PC, din punct de vedere al mărimii (fizice sau ca şi capacitate de memorare), viteză de lucru, costuri, utilizări specifice, se poate spune că există mai multe tipuri de PC-uri: Desktop, Tower, Laptop, PalmPC, PDA.
Este calculatorul de tip clasic, la care monitorul este aşezat, în general, pe carcasa unităţii centrale, ce se află pe birou.
Carcasa unităţii centrale este mai îngustă dar mai înaltă decât la tipul desktop, fiind aşezată lângă monitor sau, adesea, sub sau lângă masă.
Ø sunt calculatoare uşor de transportat (3-5 kg), construite pentru a fi folosite în afara biroului;
Ø au surse independente de alimentare (baterii sau, cel mai adesea, acumulatoare);
Ø componente uşoare şi mici (de exemplu, afişajul cu cristale lichide, tastatură şi înlocuitor de mouse – touchpad);
Ø sunt mai costisitoare decât un PC obişnuit.
Ø se utilizează ca bloc notes, calculator de buzunar, calendar, agendă telefonică;
Ø posibilitatea transferului de date prin PC;
Ø recunoaşterea scrisului de mână;
Ø acces la Internet;
Ø procesarea textului este destul de dificilă, din cauza dimensiunilor reduse.
Ø asistent digital personal de dimensiuni foarte mici, putând fi purtat în mână;
Ø combină facilităţi de calcul, telefon,/fax cu cele de reţea;
Ø sunt pen-based – folosesc un stilou special în locul tastaturii şi, ca urmare, pot recunoaşte scrisul de mână (unele recunosc şi vocea);
Ø preţurile sunt mari şi domeniul de aplicaţie este limitat.
Ø au fost create pentru executarea unor funcţii specializate: aplicaţii multiutilizator, maşini cu control numeric, automatizări industriale, transmisii de date între sisteme dispersate geografic;
Ø dimensiuni medii;
Ø sunt compuse din module structurale cu funcţii precise, uşor de instalat şi utilizat;
Ø conectarea la reţeaua electrică se face fără restricţii;
Ø puterea şi capacitatea de stocare sunt mai mari decât la microcalculatoare;
Ø UCP complexă;
Ø sistemul I/O foarte dezvoltat, în sensul comunicării prin reţea de periferice în sistem multiutilizator.
Ø constituie o categorie aparte, situată între minicalculatoare şi supercalculatoare;
Ø viteze de lucru ridicate, cu volum foarte mare de date;
Ø procesor foarte complex;
Ø volum mare de stocare în UM;
Ø sistem I/O[8] complex, orientat pe gestionare de staţii de lucru;
Ø permit acces multiutilizator;
Ø necesită instalaţii speciale şi proceduri de menţinere în funcţiune, neputând fi cuplate direct la reţeaua de alimentare;
Ø funcţionează, de regulă, fără întrerupere, ceea ce presupune accesul controlat la date şi un sistem de protecţie adecvat;
Ø se utilizează în spitale, bănci etc.
Ø sunt cele mai puternice, complexe şi scumpe sisteme de calcul;
Ø viteza poate depăşi 1 miliard de instrucţiuni/s;
Ø procesorul este format dintr-un număr mare de microprocesoare (de ordinul miilor);
Ø sunt proiectate pentru calcul paralel;
Ø costuri şi performanţe foarte ridicate;
Ø sunt utilizate în domenii care necesită prelucrarea complexă a datelor (reactoare nucleare, proiectarea aeronavelor, seismologie, meteo etc.).
Structura unui calculator presupune existenţa componentelor hard şi soft, deci performanţele în funcţionarea sa sunt date de cele obţinute de fiecare dintre acestea.
Câţiva factori de ordin tehnic care pot influenţa performanţele computerului sunt:
Ø Viteza procesorului;
Ø Dimensiunea unităţii de memorie (UM);[9]
Ø Dimensiunea hard-discului;[10]
Ø Dimensiunea memoriei cache;
Ø Viteza de transmitere a datelor pe magistrala de date.
Din punct de vedere soft, performanţele sunt date de numărul şi complexitatea aplicaţiilor în lucru.
Placa de bază este principala componentă hard dintr-un calculator. Ea constă dintr-un circuit imprimat pe care se află diverse sloturi şi conectori pentru ataşarea celorlalte componente ale sistemului.
Cele mai importante sloturi sunt:
1. Slotul procesorului, în care se montează „inima“ calculatorului şi anume procesorul.
2. Sloturile ISA[11] – sunt pe cale de dispariţie şi erau folosite la plăci grafice, plăci de sunet şi modemurile mai vechi.
3. Sloturile PCI[12] – pentru conectarea unor plăci care au nevoie de un astfel de slot, cum ar fi plăcile de sunet, plăcile de reţea, unele plăci video şi, nu în ultimul rând, plăcile modem.
4. Sloturile AGP[13] – aici se pot conecta doar plăcile video care au o viteză mai mare de 133 Mhz.
5. Sloturile pentru memorie – folosite la montarea circuitelor de memorie internă.
Fiecare placă de bază are şi conectori, la care se conectează hard-discuri, unităţi de dischetă, de CD, de DVD etc.
Placa de bază mai conţine şi interfeţe pentru memoria RAM şi asemenea memoria de tip ROM (Read-Only Memory).
Încorporate pe placa de bază mai sunt şi porturile, care pot fi:
Ø seriale (COM1 şi COM2) – pentru mouse/fax modem extern;
Ø paralele (LPT) – pentru imprimante/scannere/plottere;
Ø USB (Universal Serial Bus) –pentru camere video/scannere/aparate foto digitale.
Este un circuit integrat montat în soclul (socket) corespunzător de pe placa de bază.[14] El poate fi considerat creierul unui calculator, deoarece el execută „gândirea” acestuia din punct de vedere hardware. De fapt, el nu face altceva decât să „proceseze” biţii de 1 si 0 primiţi din memoria RAM a sistemului.
El are următoarele funcţii:
execută instrucţiuni individuale pentru programe;
Ø controlează operaţiile efectuate de alte componente ale computerului;
Ø realizează calculele şi operaţiile logice.
Fiecare procesor este alcătuit din mai multe module interconectate prin intermediul unor căi de comunicaţie numite magistrale interne, pe care circulă informaţii (date sau instrucţiuni). Viteza magistralelor depinde de:
Ø Lăţimea magistralei – numărul de linii de circulaţie; deoarece pe fiecare linie circulă un bit, se poate vorbi de magistrale de 8, 16, 32, 64 sau 128 de biţi);
Ø Frecvenţa de tact – numărul de paşi de lucru (tacturi) pe care poate să îi execute procesorul în fiecare secundă; se măsoară în MegaHerzi (MHz) sau, mai nou, în GigaHerzi (GHz).
Este zona de stocare temporară a datelor şi programelor într-un calculator, pe durata execuţiei.
Termenul este folosit pentru a desemna cipurile reale capabile să păstreze datele, cipuri care se montează în sloturile corespunzătoare de pe placa de bază.[15]
Deoarece calculatorul recunoaşte numai două stări, datele supuse prelucrării sunt transformate în şiruri de cifre binare 0 şi 1.
O cifră binară se mai numeşte bit[16] (prescurtat, b) şi reprezintă cea mai mică unitate de măsură a cantităţii de informaţie.
O succesiune de 8 biţi se numeşte byte (prescurtat, B) sau octet, fiind cea mai mică unitate de date ce poate fi reprezentată şi adresată de către memoria unui sistem de calcul.
Deoarece datele reprezentate în memorie ocupă o succesiune de Bytes, acestea sunt exprimate în multipli ai acestuia:
Ø 1 kiloByte 1 kB = 1024 B = 210 B
Ø 1 MegaByte 1 MB = 1024 kB = 210 kB
Ø 1 GigaByte 1GB = 1024 MB = 210 MB
Ø 1 TerraByte 1 TB= 1024 GB = 210 GB
Ø 1 PetaByte 1 PB= 1024 TB = 210 TB
Ø 1 ExaByte 1 EB= 1024 PB = 210 PB
Numărul maxim reprezentabil pe un byte este 111111112, adică 25510, deci o valoare total insuficientă.
Din acest motiv, s-a trecut la reprezentarea datelor/informaţiilor pe:
Ø cuvinte de memorie: un cuvânt = 2 bytes (16 biţi);
Ø cuvinte duble: un cuvânt dublu = 4 bytes (32 biţi);
Ø cuvinte cvadruple: un cuvânt cvadruplu = 8 bytes (64 biţi).
Principala caracteristică de performanţă a unui cip de memorie internă este capacitatea ei, exprimată în puteri ai lui 2 MB (2, 4, 8, 32, 64, 128, 256, 512 MB).
6.3.1.1. Tipuri de memorii interne
Din punct de vedere al „volatilităţii“, memoria este de două tipuri:
1. Memoria ROM (Read Only Memory), caracterizată prin următoarele:
Ø nu îşi pierde conţinutul la oprirea calculatorului;
Ø nu poate fi „scrisă“ de utilizator (este inscripţionată de producător cu ajutorul unei aparaturi speciale);
Ø este de capacitate redusă (până în 2 MB);
Ø este folosită pentru stocarea informaţiilor despre hardware;
Ø conţine mici programe esenţiale care se încarcă în memoria internă la pornirea calculatorului
2. Memoria RAM (Random Access Memory):
Ø este o memorie volatilă (se pierde la oprirea calculatorului);
Ø poate fi atât citită cât şi modificată;
Ø este folosită pentru stocarea programelor şi datelor, fiind considerată principala memorie de lucru a calculatorului.
Este memoria care foloseşte dispozitive speciale pentru stocarea datelor (hard-disc, CD, dischetă, disc ZIP, pen-drive, DVD).
Este un mecanism de stocare de mare viteză. Poate fi o secţiune rezervată în memoria principală sau un dispozitiv independent.
Uneori este încorporată în arhitectura procesorului (de exemplu, la calculatoarele Pentium).
Sunt dispozitive prin intermediul cărora utilizatorul introduce informaţii în calculator.
Reprezintă principalul periferic de introducere a datelor în calculator, fiind un periferic standard (este inclusă în cadrul minim de dotare a unui calculator).
Cu ajutorul ei se pot introduce în calculator diferite informaţii: date, comenzi, texte.
Cuprinde 5 categorii de taste, grupate în blocuri:
Ø Taste de introducere text (blocul alfanumeric);
Ø Taste funcţionale (F1...F12), cu diverse roluri, ţinând cont de aplicaţia care se execută;
Ø Taste numerice (Blocul numeric) – utile la introducerea valorilor numerice (ele grupează toate cifrele sub aceeaşi mână);
Ø Taste de deplasare a cursorului;
Ø Taste speciale (Ctrl, Alt, Tab, Shift, Esc, Print Screen, Pause etc.).
La tastaturile mai noi există şi taste de navigare pe Internet.
Tastaturile clasice sunt conectate la computer printr-un cablu dar, mai nou, există şi tastaturi fără cablu (wireless), ce transmit informaţiile spre cutia calculatorului prin unde radio.
Este un dispozitiv periferic, parte integrantă a interfeţei grafice, care controlează mişcarea cursorului (pointer) pe un ecran de afişare.
Este de dimensiune redusă, poate fi deplasat pe o suprafaţă rigidă şi plată şi conţine cel puţin două butoane cu funcţii diferite, în funcţie de programul care se execută.
În particular, mouse-ul este important pentru interfaţa grafică spre utilizator, deoarece opţiunile şi obiectele se pot indica folosind cursorul, apoi cu un clic pe obiect cu un buton al mouse-ului. Astfel de aplicaţii sunt deseori numite point-and-clic.
Mouse-ul este util şi pentru programele de grafică, unde poate fi folosit ca stilou, creion sau pensulă.
Din punct de vedere al principiului de funcţionare, există trei tipuri de bază de mouse:
Ø Mouse mecanic – are o bilă metalică învelită în cauciuc ce se poate roti în toate direcţiile, mutând corespunzător indicatorul pe ecran (sensul de mişcare e detectat de senzorii încorporaţi);
Ø Mouse optic – pentru detectarea direcţiei mişcării se foloseşte un laser; deplasarea mouse-ului se face folosind o suprafaţă specială, dotată cu o grilă. Acest tip de mouse răspunde mai rapid şi mai precis decât cele mecanice, dar sunt şi mult mai scumpe.
Ø Mouse optomecanic – este o combinaţie între mouse-ul optic şi cel mecanic, dar nu necesită suprafeţe speciale.
Un mouse „clasic“, indiferent de principiul de funcţionare, e conectat la computer printr-un cablu dar, mai nou, există şi variante fără cablu (wireless), ce transmit informaţiile spre cutia calculatorului prin unde radio.
Este un dispozitiv de intrare ce poate fi considerat un mouse aşezat pe spate; mutarea cursorului pe ecran se poate face prin rotirea bilei cu ajutorul degetelor.
De obicei, există 3 butoane lângă bilă.
Ca şi mouse-ul, trackball-ul permite indicarea şi selectarea unor obiecte şi este folosit într-o Interfaţă Grafică cu Utilizatorul (GUI).[17]
Avantajul principal faţă de mouse este acela că nu necesită o suprafaţă de lucru putând fi aşezat şi manipulat oriunde pe masa de lucru.
Unele trackball-uri sunt conectate la computer printr-un cablu dar, mai nou, există şi trackball-uri fără cablu (wireless), ce transmit informaţiile spre cutia calculatorului prin unde radio.
Este o mică suprafaţă sensibilă la atingere şi la deplasarea degetului pe ea, folosită ca dispozitiv de indicare şi/sau selectare pe unele calculatoare portabile.
Din punct de vedere al modului de conectare la sistem, există:
Ø Touchpad-uri interne – incluse în tastatură, de obicei la mijlocul părţii ei inferioare;
Ø Touchpad-uri externe – conectate la sistem ca periferic separat (ca şi la tastaturi şi mouse, există şi variante wireless).
Este un dispozitiv de intrare care poate parcurge text sau imagini tipărite pe hârtie, transformându-le într-o formă pe care calculatorul o poate interpreta, stoca (de obicei sub forma unui fişier) şi folosi. Ulterior, aceste imagini pot fi afişate pe ecran, prelucrate şi tipărite prin programe speciale.
Constă dintr-o platformă de sticlă iluminată din partea inferioară, pe care se aşează hârtia cu imaginea/textul care trebui scanat, şi un braţ care se plimbă şi culege informaţii despre poziţia, culoarea, luminozitatea, saturaţia fiecărui punct din imagine.
Principalele caracteristici de performanţă ale unui scanner sunt:
Ø Rezoluţia – măsurată în dpi (dots per inch),[18] cu alte cuvinte, cu cât scanner-ul va putea culege informaţii despre mai multe puncte, cu atât informaţiile stocate în fişier vor fi mai aproape de imaginea originală;
Ø Adâncimea de culoare – numărul de culori distincte pe care scannerul le poate deosebi pe imaginea originală;
Ø Mărime hârtie – dimensiunea maximă a hârtiei pe care scannerul o poate explora (maxim A0 – foarte scumpe, de obicei A4);
Ø Viteza de scanare – măsurată în numărul de pagini pe minut (ppm) care pot fi scanate.
Observaţie
Numeroase imprimante sunt compatibile cu operaţia de scanare, caz în care trebuie cumpărat un cap de scanare pentru imprimanta respectivă. În acest caz se instalează la imprimantă capul de scanare, se furnizează imprimantei hârtia cu imaginea respectivă şi se dă comanda de scanare.
Este un dispozitiv de intrare care conţine, în principal, o manetă care poate fi mişcată în toate direcţiile, controlând deplasarea pointerului pe ecran.
Este similar unui mouse, cu deosebirea că la un mouse mişcarea cursorului pe ecran încetează odată cu deplasarea acestuia pe masă, pe când la joystick cursorul continuă să se deplaseze în direcţia în care e îndreptată maneta, încetând doar odată cu revenirea acesteia la poziţia iniţială (în centru).
Este un dispozitiv folosit mai ales pentru jocurile pe calculator care presupun o anumită viteză de reacţie din partea utilizatorului (lupte, bătălii, curse de maşini etc.).
Este un periferic de intrare folosit pentru a înregistra diverse sunete pe calculator sau pentru a comunica, pe cale sonoră, cu alte calculatoare legate într-o reţea.
De obicei este folosit în telefonia prin Internet, dar şi la introducerea verbală a comenzilor (deşi, în acest ultim caz, calculatorul trebuie dotat cu soft-uri care pot recunoaşte comenzi verbale).
6.4.8. Camera foto şi/sau video
Este o variantă mai evoluată de cameră video sau aparat de fotografiat, la care stocarea informaţiilor nu se mai face pe film foto sau pe casetă video, ci în format digital, pe un mini hard-disc încorporat.
Ulterior, secvenţele video sau imaginile pot fi stocate pe calculator sub formă de fişiere.
Este un dispozitiv de intrare asemănător cu mouse-ul, şi care foloseşte un detector sensibil la lumina emisă de un ecran, prin punctare directă.
Unele light-pen-uri sunt legate direct la calculator prin cablu, altele sunt wireless.
De asemenea, performanţele unui light-pen se disting prin numărul de culori pe care le poate distinge, rezoluţie, numărul de culori pe care le poate desena etc.
Extragerea datelor din computer se face prin utilizarea unor dispozitive de ieşire specializate, care pot prezenta rezultatele într-o formă inteligibilă, prin vizualizare directă, pe hârtie sau acustic, după dorinţa utilizatorului.
Pentru afişarea directă a informaţiilor, un calculator foloseşte subsistemul video, compus din:
Ø Monitorul propriu-zis;
Ø Placa/adaptorul video/grafic.
6.5.1.1. Monitorul
Monitorul (VDU – Video Display Unit) este perifericul standard de ieşire, având rolul de a afişa texte sau imagini.
Din punct de vedere al principiului de funcţionare, există două tipuri de monitoare:
Ø cu tub catodic (CRT – Cathod Ray Tube) – imaginea se formează în mod asemănător cu cea de pe un televizor obişnuit.
Ø cu cristale lichide (LCD –Liquid Crystal Display) – ecranele utilizează două straturi de material polarizat, cu o soluţie de cristale lichide între ele care, la trecerea unui curent electric, se aşează astfel încât să oprească/să permită trecerea luminii spre utilizator. Se utilizează, de obicei, la calculatoare portabile (laptop-uri) dar, mai nou, se pot folosi şi la sistemele de birou (se mai numesc şi monitoare TFT[19]).
Calitatea unui monitor este determinată de:
Ø Diagonală – măsurată în inch[20]; există monitoare cu diagonala de 15 (mai vechi), 17 (actuale), 19, apoi până la 42"[21];
Ø Rezoluţie – măsurată în pixeli[22] (numărul de puncte ce pot fi afişate la un moment dat pe orizontală şi pe verticală) – are valori standardizate, pornind de la 800x600, ajungând până la 2048x1536 sau chiar mai mult[23]
Ø Frecvenţă – măsurată în Hz – arată de câte ori pe secundă se generează, pe ecran, o nouă imagine;
Ø Aspectul ergonomic – se referă la cantitatea de radiaţii emise de monitor, cunoscându-se faptul că lucrul mai îndelungat la calculator provoacă disconfort ocular.
6.5.1.2. Display screen
Este un ecran de afişare al unui monitor propriu-zis; de cele mai multe ori funcţionează cu tub catodic.
6.5.1.3. Placa/adaptorul video/grafic
Monitorul este cuplat la calculator prin intermediul unui dispozitiv, cu aspect de circuit imprimat, numit placă/adaptor video/grafic.[24]
În decursul anilor au apărut diverse tipuri de adaptoare video: MDA, Hercules, CGA, VGA, SVGA (actualul standard). Ele se deosebesc extrem de mult prin performanţele de care sunt capabile şi prin cerinţele impuse monitoarelor conectate la ele.
Actualmente, adaptoarele video se conformează lui SVGA, care a devenit mai mult un standard decât o variantă constructivă.
În ultima vreme, adaptoarele video sunt montate direct sub formă de circuite integrate pe placa de bază.[25]
Sunt dispozitive de ieşire care afişează pe hârtie texte sau ilustraţii.[26]
Imprimantele sunt caracterizate prin următorii parametri de funcţionare:
Ø Calitatea imprimării, exprimată prin numărul de puncte per inch (dpi – dots[27] per inch)
Ø Viteza – exprimată prin numărul de caractere tipărite pe secundă sau pe minut (cps/cpm) sau numărul de pagini tipărite pe minut (ppm)
Ø Modul de alimentare cu hârtie (automat, manual etc.)
Ø Zgomotul – exprimat în decibeli (dB)
În funcţie de tehnica de tipărire utilizată, există patru mari tipuri de imprimante:
Ø Imprimante matriciale (cu pini/ace);
Ø Imprimante cu jet de cerneală;
Ø Imprimante cu laser;
Ø Imprimante termice.
6.5.2.1. Imprimante matriciale
Caracterele se obţin prin puncte create prin lovirea unei panglici tuşate de un anumit număr de ace (pini).[28]
Cu cât numărul de ace este mai mare, cu atât calitatea imaginii obţinute este mai bună. Există imprimante cu 9, 16, 24 şi 36 de ace.
Avantaje:
Ø Ieftine
Ø Consumabilele sunt ieftine
Dezavantaje:
Ø Calitate slabă a listării
Ø Listarea se face pe hârtie specială, perforată pe margini
Ø Listare zgomotoasă
6.5.2.2. Imprimante cu jet de cerneală
Caracterele sunt formate din puncte obţinute prin stropi fini de cerneală, proiectaţi dintr-un cartuş prin duze speciale.
Avantaje:
Ø Hârtia de scris e normală
Ø Costul e rezonabil
Ø Calitate bună
Ø Sunt silenţioase
Dezavantaje:
Ø Listarea e relativ lentă
Ø Consumabilele sunt scumpe (tuşul)[29]
6.5.2.3. Imprimante cu laser
Folosesc aceeaşi tehnologie ca şi copiatoarele;[30] pentru imprimare utilizează toner şi hârtie normală.
Avantaje:
Ø Calitate foarte bună
Ø Listarea se face pe hârtie normală
Ø Sunt silenţioase
Ø Sunt rapide
Dezavantaj:
Ø Sunt scumpe
6.5.2.4. Imprimante termice
Folosesc o hârtie specială sensibilă la căldură pentru a realiza imprimarea. Principalul dezavantaj este că imprimarea îşi pierde calitatea în timp.
Este un periferic special pentru desenarea pe hârtie a unor planuri şi desene tehnice, folosind una sau mai multe peniţe.
Constă dintr-o platformă pe care se aşează hârtia pe care se va face desenarea şi un braţ mobil, dotat cu una sau mai multe peniţe, care se plimbă deasupra hârtiei şi execută desenul.
Sunt folosite ca dispozitive de ieşire pentru sunet. Sunt legate la placa de sunet (eventual, se pot folosi căşti în locul lor).
Este un periferic de ieşire destinat proiectării pe un ecran de pânză/carton a unor imagini care, în mod normal, ar apărea pe monitorul calculatorului.
Se foloseşte, de obicei, în scopuri didactice.
Conectarea se face, uzual, la portul de ieşire al plăcii video.
Modemul
Este un dispozitiv care permite calculatorului să transmită date prin liniile telefonice.
Informaţiile prelucrate de calculator sunt stocate digital, în timp ce informaţiile ce pot fi transmise prin liniile telefonice sunt transmise analogic.
Motivul pentru care e nevoie de un modem este că pe liniile telefonice pot apărea inductanţe şi capacităţi externe, parazite, care pot afecta informaţiile. Prin urmare, este nevoie de un dispozitiv care să poată transmite informaţiile la distanţă pe o linie telefonică fără ca acestea să fie denaturate.
Pentru două calculatoare legate într-o reţea există câte un modem apropiat fiecăruia. În funcţie de sensul de transfer al informaţiilor (de exemplu, la emisie), modemul compune şirul de informaţii binare (0 şi 1) cu o undă purtătoare, pe care o trimite pe linia telefonică spre calculatorul receptor;[31] la calculatorul receptor, un alt modem elimină unda purtătoare, păstrând „trenul“ de impulsuri de 1 şi 0.[32]
Din punctul de vedere al modului de conectare la sistem, un modem poate fi:
Ø Intern – o placă de circuit imprimat, legată în slotul corespunzător din placa de bază;
Ø Extern – în acest caz, placa de circuit este inclusă într-o carcasă separată.
Principala caracteristică de performanţă a unui modem este viteza teoretică de transfer, măsurată în kb/s[33] (uzual, 56 kb/s), dar această valoare depinde, din punct de vedere practic, de traficul din reţea.
Este un tip de ecran de afişare, acoperit de o folie transparentă, sensibilă la atingere, punctarea elementelor făcându-se cu degetele.
Acest aspect poate fi considerat ca un avantaj (interfaţă naturală), dar şi un dezavantaj, punctarea cu acurateţe fiind imposibilă.
Este o memorie nevolatilă, externă, care nu are nevoie de sursă de alimentare pentru păstrarea informaţiilor. Are aspectul unui mic „stilou“ (de unde şi numele), care se conectează la portul USB al sistemului de calcul.
Capacităţile standard sunt 1, 2, 4, 8 GB.
Este un disc magnetic pe care se pot stoca date şi programe într-un calculator. Marea majoritate a programelor şi datelor de pe un calculator sunt memorate pe hard-discuri.
La nivel fizic, sunt organizate ca zone circulare concentrice numite piste, fiecare împărţită, la rândul ei, în câte 12 arce numite sectoare. Memorarea se face prin magnetizarea suprafeţelor elementare din aceste sectoare într-un sens sau altul, corespunzător lui 0 şi 1 binar.
Hard-diskurile au capacităţi mari, în general peste 40 GB[34] (actualmente, capacităţile uzuale sunt de 60, 80, 120, 160 GB, dar pot ajunge până la 500 GB).
În hard-disk au loc două mişcări:
Ø mişcarea de translaţie a capetelor de citire-scriere;
Ø mişcarea de rotaţie a discului în jurul axului (3600-15000 rpm, uzual 5400 şi 7200 rpm).
Caracteristicile tehnice care determină viteza unui hard-disc sunt:
Ø timpul de acces la date – timpul necesar pentru accesul la un sector (85...65 ms);[35] cu cât viteza de rotaţie este mai mare, cu atât accesarea datelor se realizează mai rapid;
Ø viteza de transmisie a datelor – cantitatea de informaţii citite într-o secundă.
În general, hard-diskurile sunt interne, în sensul că sunt nedetaşabile, dar există şi hard-discuri externe. Un hard-disc extern este situat într-un sertar al calculatorului, având conectori pentru legare la magistrala de date a calculatorului.
Un calculator poate avea mai multe hard-discuri. Acestea vor fi desemnate prin literele C: D: etc.
.
6.7.2. CD-ROM (Compact-Disc Read Only Memory)
Compact discul este un tip de disc optic pe care stocarea si accesarea datelor se realizează prin mijloace optice (un laser de mică putere ce „sapă“ în suprafaţa activă a discului).
CD-urile permit stocarea unor cantităţi mari de informaţii, capacitatea sa standard fiind de 700 MB.[36]
Unităţile de CD pot fi de două tipuri:
Ø CD-ROM – care permit doar citirea CD-urilor deja inscripţionate;
Ø CD-RW – care permit atât citirea CD-urilor cât şi memorarea informaţiilor pe ele.
Din punct de vedere al posibilităţii de refolosire, există două categorii de CD-uri:
Ø CD-R – imprimabile o singură dată;
Ø CD-RW – imprimabile de mai multe ori.
Principalele caracteristici de performanţă ale unităţilor de CD sunt:
Ø timpul de acces – are aceeaşi semnificaţie ca la hard-discuri, dar are valori mai mari decât la acestea (adesea, în intervalul 100...200 ms);
Ø viteza de transmitere a datelor –se referă la cantitatea de informaţie ce se transferă într-o secundă şi poate fi cuprinsă între 150kB/s (la primele tipuri de unităţi de CD) şi 7800 kB/s (la unităţile moderne);
Ø viteza de lucru –se stabileşte în raport cu primul tip de unitate CD, care lucra cu un transfer de 150kB/s (1X), actualmente ajungându-se la 52X (7800 kB/s).
Din cauza capacităţii relativ mari, CD-urile sunt cele mai bune medii de stocare[37] pentru aplicaţiile multimedia. Termenul de multimedia desemnează o metodă de prezentare a informaţiei pe un computer, folosindu-se simultan text, imagini, sunete, imagini video etc.
Aplicaţiile multimedia sunt folosite la:
Ø Prezentări;
Ø Materiale pentru instruire pe computer – CBT (Computer Based Training);
Ø Jocuri;
Ø Publicitate;
Ø Aplicaţii pentru afaceri;
Ø Enciclopedii.
Calculatoarele folosite la aplicaţiile multimedia sunt mai scumpe deoarece trebuie echipate astfel încât să permită prezentarea de texte, imagini, video, animaţie şi sunet. Ele se numesc PC-multimedia şi permit folosirea de simboluri grafice, redarea/înregistrarea de sunete şi/sau muzică, rularea unor jocuri etc.
Sistemele de operare identifică, în general, unitatea de CD prin D:.
Un DVD este asemănător, din punct de vedere al principiul de imprimare, cu un CD, diferenţa constând în densitatea de stocare (şi, implicit, capacitatea care, aici, ajunge la 4,7 GB sau chiar 8,5 GB – cele duale[38]).
Un DVD arată ca un CD obişnuit, dar zonele elementare purtătoare de informaţie binară (0 şi 1) sunt mult mai mici şi mai apropiate unele de altele.
Pentru a putea citi informaţiile de pe un DVD e nevoie de o unitate de DVD, asemănătoare, din punct de vedere fizic, cu una de CD.
Ca şi la CD-uri, şi aici există unităţi DVD-R şi unităţi DVD-RW.
Observaţie
Pe unităţile de DVD se pot scrie/citi şi CD-uri, dar nu şi invers.
Discurile ZIP sunt discuri magnetice detaşabile, de capacităţi 100...300MB, utilizate mai ales la stocarea de fişiere mari şi la transportarea lor dintr-un loc în altul.
Specificaţii tehnice:
Ø timp mediu de căutare: 29 ms;
Ø rata de transfer: 0,79...1,40MB/sec;
Ø dimensiuni: 0,6 cm x 10,2 cm x 10,2 cm (încap într-un buzunar);
Ø greutatea: 30g.
Discurile Jaz sunt discuri magnetice detaşabile, de capacităţi de până la 2GB, utilizate mai ales la stocarea de fişiere mari, aplicaţii multimedia şi la transportarea lor dintr-un loc în altul.
Discurile Jaz sunt mai rapide decât majoritatea hard-discurilor şi prezintă avantajul portabilităţii.
Specificaţii tehnice:
Ø rata medie de transfer: 5,53MB/sec;
Ø timpul mediu de căutare: 12ms;
Ø timpul de acces: 17ms;
Discheta este un disc magnetic flexibil, portabil, cu timp de acces mare şi capacitate mică (în general, 1,44MB).
Dimensiunea fizică e de 3,5" (cele mai vechi aveau diametrul de 5,25").
Ca şi hard-discurile, şi dischetele sunt organizate în piste şi sectoare.
Pentru a putea lucra cu discheta, aceasta trebuie iniţial formatată (deşi, la dischetele de tip mai nou, acestea sunt deja formatate). Formatarea este necesară pentru ca discheta să fie compatibilă cu sistemul de operare folosit. Prin formatare, sistemul de operare şterge toate informaţiile legate de gestiunea suportului, testează şi eventual marchează zonele defecte, astfel încât acestea să nu mai poată fi folosite pe viitor.
Avantajele utilizării dischetelor:
Ø toate calculatoarele au unitate de dischetă, astfel încât o dischetă poate fi citită/scrisă pe orice calculator;
Ø costul de achiziţie este foarte redus.[39]
Dezavantaje:
Ø se defectează foarte uşor;
Ø au capacitate de stocare redusă.
Se caracterizează printr-o capacitate de memorare mică şi o viteză de lucru redusă. Au însă avantajul că pot fi transportate cu mare uşurinţă la calculatorul dorit.
Programele de sistem şi aplicaţiile se livrează prin intermediul dischetelor. În prezent, se utilizează dischete având dimensiuni de 3.5" sau 5.25".
Sistemele de operare desemnează unitatea de dischetă prin A:.
Un sistem de calcul nu poate să prelucreze date fără să fie programat. Un program constă dintr-o succesiune de instrucţiuni a căror execuţie duce la soluţionarea problemei date.
Există două mari categorii de programe:
Ø programe de sistem – coordonează funcţionarea sistemului şi acordă asistenţă în funcţionarea programelor de aplicaţii. Acestea alcătuiesc aşa-zisul software de bază şi constau în programe de nivel jos (low level) care interacţionează cu calculatorul la nivelul său de bază.
Programele de sistem sunt proiectate astfel încât să faciliteze utilizarea eficientă a resurselor sistemului de calcul şi să ofere instrumente pentru dezvoltarea şi execuţia programelor de aplicaţie. Aceste programe sunt elaborate pentru anumite tipuri de sisteme de calcul şi nu se pot folosi pe alte tipuri. Ele sunt furnizate de către producătorii sistemelor de calcul sistemelor de calcul sau de către firme specializate.
Ø programe de aplicaţii – sunt destinate rezolvării unor probleme specifice unei aplicaţii; totalitatea lor formează software de aplicaţii.
Aceste programe efectuează prelucrări ale datelor, în concordanţă cu cerinţele informaţionale necesare, fiind realizate în principal de către firme specializate de software.
Sistemul de operare (SO) este un ansamblu de proceduri şi module de program de sistem prin care se gestionează resursele sistemului de calcul (procesoare, memorie, periferice, informaţii) şi care asigură utilizarea eficientă a acestor resurse şi care oferă utilizatorului o interfaţă cât mai comodă pentru utilizarea sistemului de calcul.
Aşadar, sistemul de operare poate fi considerat ca reprezentând interfaţa dintre utilizator şi componentele hardware.
Pentru a răspunde rolului de interfaţă hardware-utilizator, majoritatea sistemelor de operare sunt organizate pe două nivele:
Ø fizic – mai apropiat de hardware, cu care interferează printr-un sistem de întreruperi;
Ø logic – mai apropiat de utilizator, interferând printr-un sistem de comenzi, limbaje de programare, programe utilitare.
Corespunzător acestor două niveluri, sistemele de operare cuprind în general două categorii de programe:
Ø de comandă şi control (nivelul fizic) – pentru coordonarea şi controlul tuturor funcţiilor (procese de intrare/ieşire, execuţia întreruperilor etc.);
Ø de servicii (prelucrări) (nivelul logic) – executate sub supravegherea celor din prima categorie, utilizate de programator pentru dezvoltarea programelor sale de aplicaţie.
Principalele funcţii ale unui sistem de operare sunt:
Ø Gestiunea prelucrărilor – oferă posibilităţi de pregătire şi lansare a programelor de aplicaţie. Pentru aceasta, sistemul de operare trebuie să dispună, în mod obligatoriu, de:
1. un editor de texte – pentru introducerea şi modificarea unui program sursă (program scris într-un limbaj de programare);
2. un translator pentru limbajul de programare folosit (asamblor, compilator, interpretor) pentru traducerea instrucţiunilor din programul sursă într-un limbaj recunoscut de sistemul de calcul (programul obiect);
3. un editor de legături – pentru realizarea de legături între modulele obiect în vederea construirii structurii pe segmente necesare execuţiei programului (program direct executabil). Acesta se încarcă în memorie de către o componentă a sistemului de operare numită încărcător (loader) şi, din acel moment, execuţia poate începe.
Ø Gestiunea resurselor – identificarea programelor ce se execută, a necesarului de memorie, a dispozitivelor periferice şi a cerinţelor privind protecţia datelor.
Ø Gestiunea fişierelor – realizează separarea fişierelor încărcate în memorie şi grupează fişierele pe diferiţi utilizatori.
Ø Facilităţi puse la dispoziţia utilizatorului referitor la compresia datelor, sortarea, interclasarea, catalogarea şi întreţinerea bibliotecilor prin programele utilizator disponibile.
Ø Planificarea execuţiei lucrărilor după anumite criterii (timp de execuţie, priorităţi etc.), astfel încât unitatea centrală să fie utilizată eficient.
Ø Coordonarea execuţiei simultane a mai multor programe, prin urmărirea modului de executare a instrucţiunilor, depistarea şi tratarea erorilor, lansarea în execuţie a operaţiilor de intrare/ieşire.
Ø Asistarea execuţie programelor de către utilizator, printr-o interfaţă prietenoasă, atât la nivel hardware, cât şi la nivel software.
Ø Planificarea execuţiei lucrărilor după anumite criterii (timp de execuţie, priorităţi etc.), astfel încât unitatea centrală să fie utilizată eficient.
Ø Coordonarea execuţiei simultane a mai multor programe – prin urmărirea modului de executare a instrucţiunilor, depistarea şi tratarea erorilor, lansarea în execuţie a operaţiilor de intrare/ieşire.
Ø Asistarea execuţiei programelor de către utilizator – printr-o interfaţă prietenoasă, atât la nivel hardware cât şi la nivel software.
Ø Facilităţi puse la dispoziţia utilizatorului – compresia datelor, sortarea, catalogarea şi întreţinerea bibliotecilor prin programele utilizator disponibile.
Cele mai cunoscute sisteme de operare sunt: Windows,[40] Linux, Unix, Novell, Mac Operating System.
Aplicaţiile informatice sunt reprezentate de acele programe ce sunt realizate pentru utilizatori cu scopul de a folosi calculatorul într-o problemă specifică şi pentru a îndeplini o anumită sarcină (procesare de text, facturare, aplicaţii grafice).
Există diferite programe, fiecare având o funcţie specifică, de exemplu:
Ø Programe de comunicaţii: – cu ajutorul acestora se pot trimite mesaje şi se poate comunica cu diferite persoane, indiferent de localizarea geografică a acestora; exemple: Yahoo Messenger, Outlook Express;
Ø Programe de manipulare şi gestiune a fişierelor: – pentru crearea, ştergerea sau redenumirea fişierelor; exemple: Windows Explorer, WinCmd, Apple OS 9;
Ø Programe de navigare pe WEB – pentru accesarea diferitelor pagini de Internet; exemple: Netscape Navigator, Internet Explorer;
Ø Programe de procesare de text – cu acestea se accesează informaţiile sub formă de text, având posibilitatea de editare, salvare şi imprimare a documentului; exemple: Word, Notepad;
Ø Programe de calcul tabelar – pentru manipularea datelor numerice existente în tabelele de calcul; exemplu: Excel, Lotus 1-2-3, StarOffice Spreadsheet;
Ø Programele de gestiune a bazelor de date – organizează colecţii mari de date, pentru ca informaţia să fie disponibilă utilizatorului prin realizarea interogărilor şi a extragerilor de date; exemple: Microsoft Access, FileMaker Pro, Microsoft Access, Appleworks, Visual FoxPro, CAVO, dBASE etc.;
Ø Alte programe – folosite în domenii diverse, specializate; exemple: Adobe Illustrator, Quark Express, Windows Media Player, programe specifice de contabilitate etc.
Interfaţa Grafică cu Utilizatorul (GUI – Graphical User Interface) e un program ce utilizează o interfaţă grafice utilizând, de obicei, un sistem de operare bazat pe ferestre. Acest program afişează în ferestrele de pe ecran meniuri, simboluri, suprafeţe de lucru şi ferestre de aplicaţii, dispozitive grafice folosite în interacţiunea cu un computer, pictograme, butoane, casete de dialog etc., iar utilizatorul controlează aceste ferestre cu ajutorul mouse-ului.
Avantajele folosirii GUI sunt:
Ø Interacţiune mai uşoară şi mai eficientă a utilizatorului cu calculatorul;
Ø Simplificarea instrucţiunilor complexe, realizată cu ajutorul pictogramelor şi meniurilor;
Ø Iniţiere intuitivă a comenzilor către computer;
Ø Programele şi fişierele sunt mai uşor de mânuit şi organizat.
Componentele de bază ale interfeţei grafice sunt:
Ø indicator sau punctator (cursor) – în general arată ca o săgeată oblică sau ca o bară verticală;
Ø dispozitiv de punctare – pentru selectarea obiectelor de pe ecran – mouse, trackball;
Ø pictograme (icons) – mici desene care reprezintă comenzi, fişiere sau ferestre, ce pot fi activate cu ajutorul mouse-ului;
Ø desktop – fereastra de bază (zona de pe ecran pe care se află pictogramele);
Ø ferestre (windows) – zone ale ecranului în care se pot executa diverse activităţi;
Ø meniuri (menus) – conţin comenzile care se pot selecta pentru a fi executate.
Etapele standard ale realizării unui program:
1. Semnalarea necesităţii programului – studiu de fezabilitate; reprezintă realizarea unui studiu pentru a vedea cerinţele, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească programul (etapa de analiză);
2. Proiectarea programului (design) – realizarea bazelor de date, stabilirea funcţiilor necesare prelucrărilor;
3. Realizarea programului (programming)– etapa de programare;
4. Testarea programului (testing) – implementarea programului în paralel cu cel deja existent sau testarea lui în cadrul unei secţii sau a unui departament;
5. Implementarea programului – odată testat şi eventual îmbunătăţit, programul este gata pentru implementare, de data aceasta în totalitate, fără a mai necesita un alt program în paralel.
6. Verificarea – studierea modului în care programul răspunde cerinţelor beneficiarului;
7. Întreţinere – actualizarea programului în funcţie de schimbarea condiţiilor reale
Reţea (Network) – grup de două sau mai multe calculatoare conectate.
Calculatoarele dintr-o reţea sunt numite noduri.
În funcţie de aria de întindere, reţelele se pot clasifica în:
Ø Local Area Network (LAN) – reţea locală, în care calculatoarele sunt localizate foarte aproape unele de altele, în aceeaşi unitate sau clădire;
Ø Metropolitan Area Network (MAN) – reţea metropolitană, se întinde pe teritoriul unui oraş sau al unui spaţiu aglomerat;
Ø Wide Area Network (WAN) – reţea de largă acoperire: sunt conectate calculatoare aflate la mare distanţă (chiar în altă ţară);
Ø Global Area Network (GAN) – reţea globală, cuprinde toată lumea; cea mai mare şi renumită reţea globală este Internetul.
După arhitectura reţelei, acestea pot fi:
Ø reţele punct la punct (peer to peer) – toate staţiile au capacităţi si responsabilităţi echivalente (fiecare calculator are acces la resursele, programele, bazele de date aflate pe celelalte calculatoare);
Ø reţele client/server – fiecare calculator este fie client, fie server; server-ul coordonează activitatea în reţea şi accesul clienţilor la resursele reţelei.
Din punct de vedere al dotării hardware al fiecărui nod din reţea, acesta poate fi:
Ø terminal inteligent – deţine capacitate proprie de procesare şi poate prelua o parte din instrucţiunile de procesare de la server;
Ø terminal neinteligent – nu deţine capacitate proprie de procesare şi funcţionează ca un mod de accesare la computerul principal sau la alt echipament.
După topologie (aranjarea geometrică a nodurilor reţelei) reţelele pot fi:
Ø magistrală (bus) – calculatoarele sunt aşezate analog cu locurile dintr-un autobuz;[41]
Ø stea (star) – calculatoarele sunt aşezate sub formă de stea;
Ø inel (ring) – calculatoarele sunt aşezate în cerc.
Ø mixte.
Protocolul este un set de reguli şi semnale pe care calculatoarele din reţea le folosesc pentru a comunica. Unul dintre cele mai importante protocoale de reţea este Ethernet.
Avantajele utilizării calculatoarelor în reţea:
Ø partajarea resurselor hard şi soft, indiferent de localizarea lor fizică;
Ø accesul programelor aflate la distanţă, utilizatorii având la dispoziţie ultimele versiuni ale acestora;
Ø accesul bazelor de date aflate la distanţă;
Ø comunicare mai rapidă între oameni, comunicare ce se poate realiza sub formă de text, sunet sau imagine;
Ø instruire la distanţă;
Ø videoconferinţe;
Ø posibilitatea de a lucra acasă (teleworking) sau la distanţă, în funcţie de timpul disponibil;
Ø reducerea costurilor etc.
Intranetul este o reţea privată şi internă a unei companii; ea poate fi conectată la Internet sau poate folosi Internetul dar, în anumite cazuri, este foarte importantă protecţia sau chiar separarea totală de Internet prin intermediul unor bariere (firewalls).
Extranetul este o extensie a unei reţele Intranet, ce permite comunicarea între anumite instituţii şi persoane, în cele mai multe cazuri oferind acces limitat la reţelele Intranet ale acestor organizaţii.
Este folosit, de obicei, în exterior cu scopul de a îmbunătăţi comunicarea între diferite organizaţii, clienţi, fără a prejudicia securitatea electronică a datelor.
Diferenţa dintre Extranet şi Internet constă în faptul că Extranetul este o reţea exterioară corespunzătoare anumitor firme şi permite accesul (limitat) la reţelele Intranet ale acestor firme, pe când Internetul nu permite accesul la reţelele Intranet ale firmelor conectate prin Extranet.
Internetul este:
Ø un sistem cu o dezvoltare foarte rapidă care cuprinde sisteme de calcul interconectate şi care facilitează serviciile de transfer de date cum ar fi poşta electronică, World Wide Web, transferul de fişiere şi ştiri;
Ø o reţea globală de computere care conectează guverne, universităţi, companii, utilizatori individuali;
Ø o reţea globală care conectează milioane de sisteme de calcul.
Spre deosebire de serviciile online care sunt controlate în mod central, Internetul este descentralizat: fiecare calculator conectat la Internet, numit gazdă (host) este independent.
Cele mai importante servicii oferite de Internet sunt:
Ø World Wide Web (WWW) – serviciu multimedia, este un sistem de servere Internet care permit lucrul cu documente formatate special, într-un limbaj numit HTML (Hyper Text Markup Language) ce permite grafice şi legături hyperlink. Acest serviciu permite accesul la o cantitate imensă de informaţii, ceea ce impune stabilirea unei metode de căutare a datelor care ne interesează, cerinţă îndeplinită de programe specializate numite motoare de căutare.
Un motor de căutare este un program care permite utilizatorilor să găsească diverse informaţii pe Internet. În sens mai larg, poate fi definit ca program care găseşte informaţia căutată într-o bază de date.
Cele mai cunoscute motoare de căutare sunt Google, AltaVista, Yahoo, Infoseek, Hotbot, Lycos, Metacrawler, Excite, WebCrawler, AlltheWeb.
Ø E-mail – poştă electronică;
Ø Chat – conversaţie pe Internet, prin tastarea mesajelor pe calculator, eventual pe teme specializate (muzică, sport, sentimente etc.);
Ø Newsgroups – ultimele noutăţi pe o anumită temă;
Ø ftp[42] – serviciu pentru copierea fişierelor sau programelor de pe Internet pe calculatorul propriu.
Comunicarea între calculatoare conectate la Internet se realizează prin reţele cablate sau prin satelit, numite magistrale de date (datahighway).
Pentru conectarea la Internet prin intermediul unei linii telefonice este nevoie de:
Ø Modem – dispozitiv periferic care transformă informaţiile în semnale electronice care pot fi trimise pe linie telefonică (modulare) sau invers (demodulare);
Ø Linie telefonică – prin intermediul ei se transmit/recepţionează informaţiile la/de la firma care oferă legătura la Internet (Internet Service Provider (ISP) sau Provider de Internet);
Ø Providerul de Internet – firma care deţine un contract de oferire a serviciilor Internet şi care oferă posibilitatea utilizării serviciilor Internet cu plata doar până la sediul ei;[43]
Ø Browser de web – program folosit pentru vizualizarea hypertextelor (paginilor în format html);[44]
Opţional, se pot folosi şi:
Ø Un program de poştă electronică – pentru primirea şi trimiterea de mesaje scrise;
Ø Un program de telecomunicaţii – utilizat la realizarea teleconferinţelor.
Pentru conectarea la Internet prin cablu telefonic se pot folosi mai multe tipuri de conexiuni:
Ø PSTN (Public Switched Telephone Network) – reţeaua telefonică; pentru conexiunea calculatorului la reţeaua PSTN este necesar un modem;
Ø ISDN (Integrated Services Digital Network) – este un standard mondial pentru transmiterea digitală de semnal telefonic şi servicii de date de către utilizatori particulari, şcoli, birouri; la acest tip nu mai e necesar modemul;
Ø ADSL (Asymmetric Digital Subscriber Line) – linie asimetrică de legătură; viteza de trimitere a datelor diferă de viteza de primire, fiind rentabil pentru cei care vor mai multa să consulte decât să trimită informaţii pe Internet. ADSL suportă viteze de până la 1,5 Mbps la primire şi până la 384 kbps la trimitere.
Semnalul analogic utilizat la sistemele de comunicare este un semnal electric care variază în strânsă corelaţie cu un semnal produs de un traductor.
Frecvenţa sau amplitudinea semnalului poate varia, de exemplu, în funcţie de schimbările unor fenomene sau caracteristici cum ar fi sunet, lumină, căldură, presiune etc. (în general vocea se transmite în format analogic).
Semnalul digital este un semnal care variază doar la intervale regulate de timp şi conţine una sau mai multe amplitudini pentru fiecare interval de timp.
Rata de transfer este viteza de transfer a informaţiilor într-o reţea şi se măsoară în biţi/secundă (bps).
Autostradă informaţionala – reţea mare de calculatoare, de mare viteză, accesibilă publicului larg.
În general, calculatoarele sunt mai eficiente decât oamenii în domenii care necesită un volum mare de calcule, efectuarea unor calcule complexe sau prelucrarea unui volum mare de date.[45]
Există numeroase situaţii de luare a deciziilor, în care calculatoarele optează pentru o decizie mai bună decât oamenii. În general, pentru oameni ar fi nevoie de o perioadă mare de timp pentru a lua în considerare toate alternativele posibile astfel că, în momentul în care s-a luat o anumită decizie, s-ar putea ca aceasta să nu fie cea mai bună deoarece, între timp, unele condiţii s-au schimbat. Datorită faptului că sistemele sunt foarte dinamice în timp, în anumite situaţii calculatoarele pot alege varianta optimă.
Totuşi, aceste lucru nu trebuie generalizat, sunt situaţii în care intervin şi alţi factori de natură umană, de care calculatoarele nu pot ţine seama.
Calculatoarele sunt folosite în toate domeniile: la nivel guvernamental, în medicină, în afaceri, în învăţământ etc.
9.1.1.1. Utilizarea calculatoarelor în domeniul administrativ (inclusiv cel guvernamental)
Calculatoarele sunt folosite, aici, în numeroase scopuri:
Ø diverse evidenţe statistice (recensăminte, înmatricularea vehiculelor etc.);
Ø colectarea impozitelor şi taxelor, fără a mai fi nevoie să se aştepte în faţa unui ghişeu pentru plată;
Ø acţiuni decizionale;
Ø studii de fezabilitate;
Ø vot electronic – posibilitatea de vot cu ajutorul calculatorului, fără a mai fi nevoie de deplasarea la un centru de votare.[46]
9.1.1.2. Utilizarea calculatoarelor în mediul de afaceri
Mediul de afaceri reprezintă un domeniu în care calculatoarele capătă o tot mai largă aplicabilitate datorită rapidităţii cu care trebuie luate deciziile, a cantităţii mari de informaţii ce pot influenţa aceste decizii precum şi a volumului mare de date ce se vehiculează.
Câteva dintre aplicaţiile software folosite uzual în mediul de afaceri sunt:
Ø MIS[47] – Sisteme Informaţionale de Management;
Ø EIS[48] – Sisteme Executive Informaţionale;
Ø Procesoare de text;
Ø Aplicaţii pentru calcul tabelar;
Ø Aplicaţii pentru salarii;
Ø Programe de contabilitate;
Ø Aplicaţii pentru evidenţe bancare;
Ø CAD[49] – Proiectare Asistată de Calculator;
Ø Aplicaţii de e-mail, navigare pe Internet;
Ø Asigurări;
Ø Aviaţie şi transporturi – sisteme de ticketing pentru rezervarea biletelor, evidenţa şi dirijarea traficului etc.
9.1.1.3. Utilizarea calculatoarelor în domeniul medical
Ø Baze de date cu pacienţii;
Ø Urmărirea anesteziilor şi efectuarea cu precizie a unor operaţii chirurgicale (de exemplu cele realizate cu laser);
Ø Analize de laborator;
Ø Determinarea diagnosticului;
Ø Coordonarea folosirii ambulanţelor astfel încât acestea să răspundă cât mai prompt diverselor cerinţe.
9.1.1.4. Utilizarea calculatoarelor în domeniul educaţional
Cu ajutorul calculatorului se poate învăţa de acasă, fără a mai fi nevoie de deplasarea la o instituţie de învăţământ şi fără a mai depinde de un anumit program. Printr-o conexiune la Internet se pot căuta mai multe cursuri dintr-un anumit domeniu, având astfel de acces la mai multe opinii asupra unei probleme (spre deosebire de modalitatea clasică de învăţământ, în care avem prezentată doar opinia profesorului). Învăţământul cu ajutorul calculatorului se numeşte CBT (Computer Based Training).
Câteva din aplicaţiile folosite în domeniul educaţional sunt:
Ø Baze de date cu evidenţa studenţilor, profesorilor, situaţia şcolară;
Ø Realizarea orarului;
Ø Programe de procesare de text şi calcul tabelar;
Ø Programe de prezentare sau de desenare;
Ø Aplicaţii pentru pregătire pe computer;
Ø Programe pentru baze de date;
Ø Aplicaţii de e-mail, navigare pe web etc.
Avantajele CBT:
Ø învăţare în ritmul propriu, autoimpus;
Ø posibilitatea efectuării şi trimiterii temelor/proiectelor prin intermediul Internetului
Ø materialul didactic poate fi consultat în orice moment şi de oriunde;
Ø nu este necesară participarea la cursuri.
Dezavantajele CBT:
Ø lipsa interacţiunii cu alţi studenţi;
Ø comunicare mai dificilă cu profesorul;
Ø motivarea se face mai greu.
9.1.1.5. Utilizarea calculatorului în teleworking
Prin teleworking se permite lucrul de acasă, fără a mai fi necesară deplasarea la sediul firmei pentru care se lucrează. Acest sistem are avantaje şi dezavantaje.
Dintre avantaje putem menţiona:
Ø reducerea spaţiului de lucru şi a necesarului tehnic pentru instituţii/organizaţii;
Ø existenţa unui program flexibil;
Ø randament crescut deoarece se ştie că, în cadrul unei firme, apar mereu noi sarcini, astfel încât unele pot fi ignorate sau amânate.
Dezavantaje:
Ø reducerea relaţiilor interumane;
Ø nu se creează o cultură de firmă (lucru foarte important);
Ø este mai greu de lucrat în echipă.
Reprezintă transmiterea mesajelor în format electronic, prin intermediul reţelelor de calculatoare de genul Internetului sau sistemelor pe linie telefonică.
Motivele pentru care poşta electronică e foarte utilizată sunt:
Ø Costul redus – este mult mai ieftină trimiterea unui mesaj cu ajutorul poştei electronice decât modalitatea clasică de corespondenţă;[50]
Ø Viteza – transmiterea şi primirea mesajelor se realizează aproape instantaneu, variază în funcţie de viteza de conectare şi de mărimea mesajului;
Ø Accesibilităţi – se pot trimite şi primi mesaje, oriunde şi de oriunde, cu condiţia existenţei unui calculator cu conexiune la Internet.
Folosirea poştei electronice prezintă avantaje şi dezavantaje faţă de poşta.
Avantaje:
Ø transmitere rapidă a mesajului oriunde în lume;
Ø mijloc ieftin şi eficient de comunicare;
Ø permite folosirea unei liste de distribuire a mesajelor;
Ø foloseşte instrumente de gestiune a mesajelor (distribuirea lor în foldere, copiere, mutare, ştergere, trimiterea unui răspuns, trimiterea unui mesaj mai multor destinatari etc.).
Dezavantaje:
Ø Un fişier ataşat poate conţine un virus de computer;
Ø Cutia poştală se poate umple,[51] ceea ce determină fie blocarea recepţionării de mesaje, fie ştergerea mesajelor mai vechi;
Ø Se obţin multe mesaje primesc multe mesaje nefolositoare.
Oferă posibilitatea realizării de tranzacţii comerciale, cumpărării şi vânzării de bunuri şi servicii folosind Internetul sau alte reţele.
Pentru a comanda anumite produse prin intermediul calculatorului, trebuie completat un formular asemănător celui alăturat. Prin acesta se cer, în general, datele personale ale clientului (nume, prenume, număr de telefon, adresa, adresa de e-mail etc.).
Dacă, după primirea produselor, acestea nu corespund cu cele dorite, există posibilitatea de a le returna folosind un procedeu asemănător.
Dezvoltarea sistemelor de plată non-cash, a sistemului electronic, a telefoniei mobile şi, în general, a tuturor mijloacelor de transmisie de date, care necesită criptare sau autentificare, a condus la crearea unei noi situaţii juridice. Aceasta a fost rezolvată, într-o serie de state, fie printr-o lege cadru a semnăturii electronice, fie prin legi specifice, în care este reglementată semnătura electronică într-un anumit domeniu.
Observaţie
Sistemele de plată acceptate şi folosite depind de legislaţia fiecărei ţări. Pentru mai multe informaţii privind legislaţia referitoare la comerţul electronic, consultaţi Legea comerţului electronic nr. 365 din 7 iunie 2002.
Avantaje:
Ø se pot comanda produsele în orice moment şi de oriunde există o conexiune la Internet;
Ø pot fi căutate produse din toate domeniile fără deplasare fizică de la un magazin la altul;
Ø primirea acasă a produselor.
Dezavantaje:
Ø desocializarea;
Ø sisteme de plată nesigure;
Ø calitate nesigură a produselor.
În această categorie sunt cuprinse acele elemente care duc la crearea unui mediu sănătos de lucru:
Ø păstrarea unei distanţe optime faţă de monitor (recomandabil 60 cm) şi utilizarea ecranelor de protecţie;
Ø poziţionare optimă a monitorului, tastaturii şi a mouse-ului;
Ø utilizarea unor scaune reglabile;
Ø poziţia adecvată a corpului (distanţă corectă pentru genunchi şi coapse de la biroul sau terminal);
Ø tastatură ergonomică pentru o poziţionare bună a mâinilor;
Ø luminozitate şi aerisire bună a încăperii;
Ø pauze de 10 min după fiecare 50 de min de lucru în faţa calculatorului.
Folosirea calculatorului necesita realizarea unor mişcări stereotipe (ale coatelor, gâtului, umerilor, coloanei vertebrale) ce pot duce la afecţiuni ale acestora. Acest concept se numeşte RSI (Repetitive Strain Injury – Afecţiuni cauzate de mişcări repetate).
Probleme de sănătate cauzate de lucrul la calculator:
Ø afecţiuni oculare şi slăbirea vederii;
Ø oboseală;
Ø probleme cu spatele;
Ø dureri de umeri, cap, coate etc.
Câteva norme de protecţie care ajută la crearea unui mediu de lucru sănătos pentru utilizatorii de computere:
Ø Tastatură ergonomică pentru o poziţionare bună a mâinilor;
Ø Utilizarea unor scaune reglabile, confortabile, cu un spătar comod;
Ø Folosirea unui suport pentru cabluri;
Ø Legarea şi protejarea cablurilor; de asemenea, se impune evitarea supraîncărcării prizelor electrice cu prea mulţi consumatori;
Ø Genunchii la maxim 70 cm de sol;
Ø Păstrarea unei distanţe optime faţă de monitor şi utilizarea ecranelor de protecţie;
Ø Poziţionarea optimă a monitorului, tastaturii şi a mouse-ului;
Ø Luminozitate şi aerisire bună a încăperii;
Ø Dotarea ferestrelor cu jaluzele ajustabile pentru evitarea strălucirii sau reflexiei luminii solare;
Ø Întreruperi frecvente ale lucrului la calculator.
Termenul de siguranţă se referă atât la persoana care foloseşte computerul cât şi la datele prelucrate.
Astfel, lucrul la computer presupune respectarea tuturor regulilor ce trebuie luate în considerare ori de câte ori se lucrează cu aparate şi dispozitive electrice şi electronice: evitarea atingerii surselor de curent, evitarea folosirii de cabluri neizolate etc.
Este posibil să se întrerupă curentul sau să aibă loc creşteri bruşte de tensiune. Stricăciunile provocare hard-discurilor şi fişierelor prin asemenea evenimente nedorite pot fi prevenite prin:
Ø folosirea unei UPS[52] (sursă continuă de curent);
Ø folosirea unui dispozitiv de avertizare privind variaţiile de tensiune;
Ø salvarea regulată a fişierelor;
Ø realizarea regulată a unui backup[53] (copieri) complet.
Mediul de lucru şi mediul înconjurător trebuie protejat prin folosirea sistemelor de calcul şi a dispozitivelor periferice cu consum redus de energie şi cantitate mică de radiaţii emise, prin reciclarea consumabilelor şi reducerea utilizării documentelor imprimate.
De aceea se recomandă:
Ø Utilizarea monitoarelor şi imprimantelor care consumă cât mai puţin curent;
Ø Reciclarea hârtiei utilizate la imprimarea diferitelor documente;
Ø Reciclarea cartuşelor folosite de imprimante, prin reîncărcarea acestora.[54]
Securitatea datelor devine un element cheie când se lucrează cu date importante. Pentru ca aceasta să nu devină publice, se recomandă existenţa unei proceduri de raportare. Un lucru important este explicarea consecinţelor angajaţilor firmei, ce trebuie să cunoască atât importanţa datelor cu care lucrează cât şi responsabilităţile pe care le au în legătură cu aceste date.
Există diferite modalităţi de protejare a datelor, printre care:
Ø restricţionarea accesului fizic la calculator;
Ø adoptarea unei politici de parolare corespunzătoare;[55]
Ø crearea utilizatorilor cu drepturi distincte, cu stabilirea drepturilor fiecărui utilizator. Astfel, se recomandă un acces restrictiv la date angajaţilor aflaţi pe o treaptă inferioară şi un acces mai liber celor aflaţi mai aproape de vârful ierarhiei. Prin acest tip de securizare a informaţiilor se stabileşte, pentru fiecare utilizator, a unui identificator (User ID), care poate fi cunoscut de oricine şi a unei parole (password), strict confidenţială. Pentru ca un utilizator să poată intra in sistem, el va trebui să cunoască atât identificatorul cât şi parola.
Ø copierea în mod regulat a datelor;
Ø criptarea fişierelor;
Ø folosirea programelor antivirus;
Ø folosirea programelor de securitate de tip firewall;
Ø crearea de proceduri prin care la calculatorul server se raportează încercările frauduloase de spargere a securităţii reţelei.
Este foarte importantă înţelegerea de către salariaţi a responsabilităţilor pe care le au în legătură cu securitatea informaţiilor.
Pe lângă folosirea unei UPS, în scopul unei mai mari siguranţe a datelor, se efectuează crearea de copii (backup) a datelor importante pe un suport extern.
Copierea se poate realiza:
Ø săptămânal pentru firmele mici;
Ø zilnic sau de mai multe ori pe zi pentru firmele mari, cum ar fi băncile şi instituţiile guvernamentale.
12.1.2.1. Implicaţii ale furtului/pierderii laptop-ului, PDA-ului sau telefonului mobil
O altă variantă a pierderii unor date importante este furtul/pierderea laptop-ului, Palm PC-ului, PDA-ului sau telefonului mobil.
În acest caz se pierd numere importante de telefon, agenda cu adresele unor persoane sau chiar fişiere importante şi/sau confidenţiale. Aceasta ar putea da naştere unor abuzuri prin folosirea acestor informaţii pentru cei care au acces la ele.
De aceea, ar trebuie să fie făcute copii ale acestor informaţii şi pe alte suporturi.
Indiferent de situaţie, copiile trebuie păstrate în condiţii adecvate, astfel încât suporturile informaţiilor să nu fie degradate din punct de vedere fizic şi logic.
Viruşii sunt mici programe create cu scopuri distructive ce duc la funcţionarea defectuoasă a sistemului de calcul şi, eventual, la distrugerea informaţiilor stocate. Ei se multiplică în interiorul sistemului, „infectând“ diverse fişiere sau sectorul de boot[56] al discului.
Viruşii sunt foarte diferiţi, de la cei care atacă documente şi fişiere de tip text, până la cei care afectează componentele hardware ale calculatorului.
O dată pătruns în calculator, un virus nu este activ, el activându-se doar în momentul în care aplicaţia de care e ataşat este lansată în execuţie respectiv când este deschis documentul infectat.
Ø descărcarea de pe Internet sau dintr-un LAN/WAN a unor aplicaţii, documente, imagini etc.;
Ø deschiderea unor mesaje de e-mail care provin de la persoane necunoscute;
Ø copierea unor fişiere infectate de pe un mediu de stocare (dischete, CD-uri, DVD-uri etc.).
De aceea este recomandată rularea unui program antivirus în momentul transferului de fişiere.
Pentru a evita infectarea sistemului de calcul sau pentru curăţarea lui de viruşi se recomandă respectarea următoarelor reguli:
Ø instalarea un program antivirus performant şi cât mai actual;
Ø scanarea cu regularitate a tuturor fişierelor;
Ø actualizarea periodică a programului antivirus utilizat;[57]
Ø scanarea în prealabil a fişierelor copiate de pe medii de stocare a informaţiei;[58]
Ø scanarea în prealabil a fişierelor ataşate la mail-uri;
Ø evitarea executării programelor necunoscute sau a celor care provin de pe calculatoare care ar putea fi infectate;
Ø validarea opţiunii „disable macro“ din unele aplicaţii moderne.
Copyright-ul este modalitatea legală de protejare a lucrărilor de orice tip (literare, ştiinţifice, artistice etc.), publicate sau nepublicate, cu condiţia ca acestea să aibă o formă tangibilă.
Indiferent de modul de stocare (pe hârtie, pe CD, pe o casetă audio), creaţia este protejată prin copyright.
La deschiderea unui fişier de tip text, audio, video etc. creat de o anumită persoană, acesta conţine în Properties data la care a fost creat acel document.
Orice copiere ulterioară sau descărcare de pe Internet a documentelor reprezintă o încălcare a dreptului de copyright deoarece data la care se realizează aceste operaţii este ulterioară datei creării.
Un alt mod de a data documentele este ataşarea documentului, în momentul creării, la un mesaj de mail, mesaj care va fi trimis la propria adresă şi care nu va mai fi deschis ulterior.
Shareware – sunt acele aplicaţii care pot fi achiziţionate direct de la cel care le-a creat (de obicei, gratuit sau cu o taxă minimă), persoană care doreşte distribuirea acestor programe fără intermediari.
Programele shareware se pot copia şi transmite altor utilizatori.
Freeware - sunt programe protejate de dreptul de autor; ele pot fi difuzate gratuit de către autor, dar acesta îşi păstrează dreptul de autor.
Pot fi folosite, dar nu pot fi vândute fără acordul autorului.
Licenţe – sunt programe achiziţionate de la cei care le produc şi pentru care se plăteşte drept de folosire. Acest drept este valabil doar pentru un singur calculator (dacă se doreşte instalarea programului pe mai multe calculatoare în cadrul aceleiaşi firme, va trebui cumpărată o licenţă specială care permite instalarea programului pe mai multe calculatoare).
Licenţa acordă dreptul de folosire şi nu drept de comercializare sau distribuţie.
Art. 30
Drepturile patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 50 de ani.
Art. 72.
(1) Prin prezenta lege, protecţia programelor pentru calculator include orice expresie a unui program, programele de aplicaţie si sistemele de operare, exprimate în orice fel de limbaj, fie în cod-sursă sau cod-obiect, materialul de concepţie pregătitor, precum şi manualele.
(2) Ideile, procedeele, metodele de funcţionare, conceptele matematice şi principiile care stau la baza oricărui element dintr-un program pentru calculator, inclusiv acelea care stau la baza interfeţelor sale, nu sunt protejate.
Art. 73.
Autorul unui program pentru calculator beneficiază in mod corespunzător de drepturile prevăzute de prezenta lege, în partea I a prezentului titlu, îndeosebi de dreptul exclusiv de a realiza şi de a autoriza:
a) reproducerea permanentă sau temporară a unui program, integral sau parţial, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv în cazul în care reproducerea este determinată de încărcarea, afişarea, transmiterea sau stocarea programului pe calculator;
b) traducerea, adaptarea, aranjarea şi orice alte transformări aduse unui program pentru calculator, precum şi reproducerea rezultatului acestor operaţiuni, fără a prejudicia drepturile persoanei care transformă programul pentru calculator;
c) difuzarea originalului sau a copiilor unui program pentru calculator sub orice formă, inclusiv prin închiriere.
Art. 74
În lipsa unei convenţii contrare, drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator, create de unul sau de mai mulţi angajaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau după instrucţiunile celui care angajează, aparţin acestuia din urmă.
Art. 75
(1) În lipsa unei convenţii contrare, printr-un contract de utilizare a unui program pentru calculator se prezumă că:
a) utilizatorului i se acordă dreptul neexclusiv de utilizare a programului pentru calculator;
b) utilizatorul nu poate transmite unei alte persoane dreptul de utilizare a programului pentru calculator.
(2) Cesiunea dreptului de utilizare a unui program pentru calculator nu implică şi transferul dreptului de autor asupra acestuia.
Art. 76
În lipsa unei convenţii contrare, nu sunt supuse autorizării titularului dreptului de autor actele prevăzute la Art. 73 lit. a) şi b), dacă acestea sunt necesare pentru a permite dobânditorului să utilizeze programul pentru calculator într-un mod corespunzător destinaţiei sale, inclusiv pentru corectarea erorilor.
Art. 77
(1) Utilizatorul autorizat al unui program pentru calculator poate face, fără autorizarea autorului, o copie de arhivă sau de siguranţă, în măsura în care aceasta este necesară pentru asigurarea utilizării programului.
(2) Utilizatorul autorizat al copiei unui program pentru calculator poate, fără autorizarea titularului dreptului de autor, să observe, să studieze sau să testeze funcţionarea acestui program, în scopul de a determina ideile şi principiile care stau la baza oricărui element al acestuia, cu ocazia efectuării oricăror operaţiuni de încărcare în memorie, afişare, conversie, transmitere sau stocare a programului, operaţiuni pe care este în drept să le efectueze.
(3) Dispoziţiile Art. 10 lit. e) din prezenta lege nu se aplică programelor pentru calculator.
Art. 78.
Autorizarea titularului dreptului de autor este obligatorie atunci când reproducerea codului sau traducerea formei acestui cod este indispensabilă pentru obţinerea informaţiilor necesare interoperabilităţii unui program pentru calculator cu alte programe pentru calculator, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) actele de reproducere şi de traducere sunt îndeplinite de o persoană care deţine dreptul de utilizare a unei copii a programului sau de o persoană care îndeplineşte aceste acţiuni în numele celei dintâi, fiind abilitată în acest scop;
b) informaţiile necesare interoperabilităţii nu sunt uşor şi rapid accesibile persoanelor prevăzute la lit. a) a prezentului articol;
c) actele prevăzute la lit. a) a prezentului articol sunt limitate la părţile de program necesare interoperabilităţii.
Art. 79
Informaţiile obţinute prin aplicarea Art. 78:
a) nu pot fi utilizate în alte scopuri decât realizarea interoperabilităţii programului pentru calculator, creat independent;
b) nu pot fi comunicate altor persoane, în afara cazului în care comunicarea se dovedeşte necesară interoperabilităţii programului pentru calculator, creat independent;
c) nu pot fi utilizate pentru definitivarea, producerea ori comercializarea unui program pentru calculator, a cărui expresie este fundamental similară, sau pentru orice alt act ce aduce atingere drepturilor autorului.
Art. 80
Dispoziţiile Art. 78 si 79 nu se aplică, dacă se cauzează un prejudiciu titularului dreptului de autor sau exploatării normale a programului pentru calculator.
Art. 81
Dispoziţiile cap. 6 din prezentul titlu nu se aplică programelor pentru calculator.
Cuprins
1. Concepte generale............................................................ 1
1.1. Hardware, software şi Tehnologia Informaţiei (IT) 1
1.1.1. Structura unui sistem informatic......................................................... 2
1.1.2. Structura unui calculator electronic.................................................... 2
1.1.3. Noţiunea de tehnologie a informaţiei (TI sau IT)................................. 3
1.1.4. Structura unui calculator personal...................................................... 3
1.1.5. Principiul de funcţionare a unui sistem de calcul.................................. 4
2. Reprezentarea internă a datelor................................. 5
2.1. Reprezentarea internă a valorilor numerice 5
2.1.1. Conversia numerelor din zecimal în binar........................................... 5
2.1.2. Conversia numerelor din binar în zecimal........................................... 5
2.2. Reprezentarea internă a şirurilor de caractere (textelor) 5
3. Noţiuni de algebră logică (booleană)........................ 6
4. Tipuri de calculatoare.................................................... 7
4.1. Microcalculatoare 7
4.1.1. Desktop........................................................................................... 7
4.1.2. Tower.............................................................................................. 8
4.1.3. Laptop............................................................................................. 8
4.1.4. Palm PC (Palmtop, Handhold sau Organizer).................................... 8
4.1.5. PDA (Personal Digital Assistant)....................................................... 8
4.2. Minicalculatoare 8
4.3. Calculatoare mainframe 9
4.4. Supercalculatoarele 9
5. Performanţele unui calculator.................................. 9
6. Hardware............................................................................ 10
6.1. Placa de bază (Mainboard sau motherboard) 10
6.2. Unitatea centrală de prelucrare (procesorul) 11
6.3. Memoria 11
6.3.1. Memoria internă............................................................................. 11
6.3.1.1. Tipuri de memorii interne................................................................... 12
6.3.2. Memoria externă (suplimentară)...................................................... 13
6.3.3. Memoria cache............................................................................... 13
6.4. Dispozitive de intrare 13
6.4.1. Tastatură........................................................................................ 13
6.4.2. Mouse............................................................................................ 13
6.4.3. Trackball (bila rulantă).................................................................... 14
6.4.4. Touchpad....................................................................................... 14
6.4.5. Scanner.......................................................................................... 14
6.4.6. Joystick.......................................................................................... 15
6.4.7. Microfon........................................................................................ 15
6.4.8. Camera foto şi/sau video................................................................. 15
6.4.9. Light-pen (creion cu lumină)............................................................ 16
6.5. Dispozitive de ieşire 16
6.5.1. Subsistemul video........................................................................... 16
6.5.1.1. Monitorul.......................................................................................... 16
6.5.1.2. Display screen................................................................................... 17
6.5.1.3. Placa/adaptorul video/grafic............................................................... 17
6.5.2. Imprimante..................................................................................... 17
6.5.2.1. Imprimante matriciale......................................................................... 18
6.5.2.2. Imprimante cu jet de cerneală............................................................ 18
6.5.2.3. Imprimante cu laser........................................................................... 18
6.5.2.4. Imprimante termice............................................................................ 19
6.5.3. Plotterul.......................................................................................... 19
6.5.4. Boxe (difuzoare)............................................................................. 19
6.5.5. Proiector........................................................................................ 19
6.6. Dispozitive de intrare/ieşire 19
6.6.1. Modemul........................................................................................ 19
6.6.2. Touch screen.................................................................................. 20
6.6.3. Memoria flash/stick (pen drive)....................................................... 20
6.7. Dispozitive de stocare 20
6.7.1. Hard-Discul (discul fix)................................................................... 20
6.7.2. CD-ROM (Compact-Disc Read Only Memory)............................. 21
6.7.3. DVD.............................................................................................. 22
6.7.4. Disc ZIP......................................................................................... 22
6.7.5. Disc Jaz.......................................................................................... 23
6.7.6. Discheta (floppy-discul).................................................................. 23
7. Software............................................................................. 24
7.1. Tipuri de software 24
7.2. Sisteme de operare 24
7.3. Principalele funcţii ale unui sistem de operare 25
7.4. Aplicaţii software 26
7.5. Interfaţa grafică cu utilizatorul (GUI) 26
7.6. Etapele realizării aplicaţiilor software 27
8. Reţele informaţionale.................................................. 27
8.1. Noţiunile de LAN, MAN, WAN, GAN 27
8.2. Noţiunile de Intranet şi Extranet 28
8.2.1. Intranet........................................................................................... 28
8.2.2. Extranet.......................................................................................... 29
8.2.3. Diferenţa dintre Extranet şi Intranet.................................................. 29
8.3. Internetul 29
8.4. Utilizarea telefonului pentru conectarea la Internet 30
8.5. Semnal analogic, semnal digital, rată de transfer 30
9. Utilizarea tehnologiei informaţiei în viaţa de zi cu zi 31
9.1. Calculatoarele la serviciu 31
9.1.1. Utilizarea calculatoarelor în diferite domenii de activitate................... 31
9.1.1.1. Utilizarea calculatoarelor în domeniul administrativ (inclusiv cel guvernamental) 31
9.1.1.2. Utilizarea calculatoarelor în mediul de afaceri...................................... 31
9.1.1.3. Utilizarea calculatoarelor în domeniul medical..................................... 32
9.1.1.4. Utilizarea calculatoarelor în domeniul educaţional................................ 32
9.1.1.5. Utilizarea calculatorului în teleworking................................................ 33
10. Lumea electronică.......................................................... 33
10.1. Poşta electronică 33
10.2. Comerţul electronic 34
10.2.1. Avantajele şi dezavantajele comerţului electronic.............................. 34
11. Sănătatea şi siguranţa, mediul de lucru................... 34
11.1. Ergonomie 34
11.2. Aspecte legate de sănătate (riscuri) 35
11.3. Norme de protecţie 35
11.4. Probleme de siguranţă 35
11.5. Mediul de lucru 36
12. Securitate.......................................................................... 36
12.1. Securitatea informaţiei 36
12.1.1. Politici de securitate a datelor.......................................................... 36
12.1.2. Scopul realizării backup-ului datelor pe un suport extern.................. 37
12.1.2.1. Implicaţii ale furtului/pierderii laptop-ului, PDA-ului sau telefonului mobil 37
12.2. Viruşii calculatoarelor 37
12.2.1. Moduri de transmitere a viruşilor..................................................... 37
12.2.2. Protecţia împotriva viruşilor............................................................. 38
13. Legislaţie........................................................................... 38
13.1. Copyright 38
13.2. Termenii de shareware, freeware, licenţă 38
13.3. Legea privind protejarea informaţiilor 39
13.3.1. Capitolul 5 Durata protecţiei dreptului de autor................................ 39
13.3.2. Capitolul 9 Programele pentru calculator......................................... 39
[1] Componentele hardware reprezintă elementele ce pot fi practic atinse, sunt vizibile, palpabile.
[2] Componentele software există sub formă de concepte şi simboluri şi nu au substanţă.
[3] Deşi majoritatea programelor eliberează, la terminare, memoria internă pe care o folosesc, unele programe, odată încărcate, rămân acolo până la terminarea funcţionării calculatorului (de exemplu, interpretorul de comenzi – COMMAND.COM sau unele programe antivirus).
[4] Diferenţa dintre ele constă în interfaţă şi, mai ales preţ (cele externe au sursă de alimentare şi carcasă proprie şi, de aceea, preţul e mai mare).
[5] Există şi periferice de intrare-ieşire, la care transferul de date poate avea loc în ambele direcţii (de exemplu, camerele foto şi video digitale, stick-ul etc.).
[6] Adoptarea sistemului binar are şi o justificare tehnică. Chiar dacă, teoretic, este posibil ca într-un calculator să folosim 10 trepte de tensiune (câte una pentru fiecare cifră zecimală) în loc de două pentru a obţine o reprezentare directă în zecimal, aceasta nu se justifică din punct de vedere economic (de exemplu, pentru aceasta ar fi nevoie ca un tranzistor să lucreze la o tensiune de cel puţin 35 V, ceea ce ar însemna un consum mare de energie şi un efort suplimentar pentru răcire).
[7] Circuit integrat obţinut prin încapsularea a milioane de tranzistori într-un înveliş ceramic pe o singură pastilă de siliciu.
[8] Input/Output – Intrare/Ieşire
[9] Cu cât memoria este mai mare, cu atât se pot executa programe mai complexe; în plus, la o memorie mare, putem avea la un moment dat mai multe programe încărcate, ceea ce permite schimbul de date între acestea.
[10] Cu cât hard-diskul are o capacitate mai mare, cu atât el poate stoca mai multe date şi programe şi vom avea nevoie mai rar de stocarea lor pe alte medii (CD-uri, DVD-uri, dischete etc.); de asemenea, sistemele de operare folosesc, temporar, spaţiul liber de pe hard-disc pentru a-şi crea o memorie suplimentară numită memorie virtuală.
[11] Industry Standard Architecture.
[12] Peripheral Connection Interface.
[13] Accelerated Graphics Port.
[14] În timp, au apărut mai multe tipuri de procesoare , produse de diverse firme, dintre care:
Ø Intel (Integrated Electronics) – procesoare 8086, 80186 (produs în serie mică), 80286, 80386, 80486, Pentium I, Pentium MMX, Celeron I, II, Pentium II, III IV, Itanium etc;
Ø AMD (Advanced Micro-Devices) – 80486, K5, K6, K7, Athlon etc.;
Ø Cyrix – MII, MIII etc..
[15] Printre principalele tipuri de memorii apărute:
Ø SIMM (Single Inline Memory Module) – primele apărute; ele trebuiau montate în perechi şi se foloseau la procesoarele de la 80286 până la P5 (Pentium MMX – AMD K6, K6-2, K6-3). Timpii de acces erau de 60-70 ns.
Ø DIMM (Dual Inline Memory Module) sau SDRAM – viteză de 66/100/133 MHz şi 168 de pini; poate fi instalată în orice slot de memorie, fără a ţine seama de perechi. Timpii de acces erau de 8-10 ns.
Ø DDR-SDRAM (Double Data Rate – Synchronous Dynamic Random Access Memory) este o memorie rapidă, folosită în calculatoarele moderne. Are viteze asemănătoare cu ale memoriei SDRAM, însă înmulţite cu 2 (Double DR).
Ø RDRAM (Rambus Dynamic Random Access Memory) – pentru procesoare Pentium 4; se montează în sloturi RIMM.
[16] binary digit – cifră binară.
[17] Graphic User Interface.
[18] 1 inch (1 ţol, 1") = 2,54 cm. 1 dot (punct) = 1/72"≈0,3 mm.
[19] Thin Film Transistor.
[20] 1 inch=2,54 cm.
[21] Preţurile cresc exponenţial pornind de la diagonala de 17".
[22] 1 pixel = 1/72 inch ≈0,3 mm.
[23] Valoarea normală este de 1024x768, la care se asigură o afişare rezonabilă ca dimensiune a tuturor detaliilor. Valorile mi mari ale rezoluţiei se folosesc numai pentru aplicaţii de grafică, pentru cele obişnuite folosindu-se rezoluţia normală (cele mai mari fiind obositoare pentru ochi).
[24] Actualmente, plăcile video sunt, în cele mai multe cazuri, încorporate pe placa de bază.
[25] Avantajul este că se poate face o comunicare mai rapidă cu procesorul; dezavantajul constă în faptul că, la o defecţiune tehnică a adaptorului video, este necesară schimbarea completă a plăcii de bază.
[26] Conectarea unei imprimante la calculator se face printr-o interfaţă (port) paralelă sau serială. Deosebirea principală între cele două tipuri de interfeţe este legată de modul în care sunt transmişi octeţii de date: interfaţa paralelă transmite simultan un octet de date, în timp ce interfaţa serială descompune octetul de date în biţi, pe care îi va transmite pe rând conform unui protocol. Rezultă că transferul prin interfaţa paralelă este mai rapid.
Dezavantajul interfeţei paralele este distanţa mică la care este posibilă transmisia (2-3 m).
Calculatoarele dispun, de obicei, de o interfaţă paralelă (identificată prin PRN sau LPT1) şi una sau două interfeţe seriale (identificate prin COM1 şi COM2).
Nu numai imprimantele pot fi conectate la calculator prin porturi. Astfel, la interfaţa paralelă se poate conecta o unitate de disc externă iar la interfaţa serială un modem sau un mouse.
[27] 1 dot = 1/72 inch ≈0,3 mm.
[28] Modul de funcţionare este asemănător cu cel de la o maşină de scris.
[29] Cartuşele pot fi reumplute dar, după câteva umpleri, acesta trebuie schimbat complet iar preţul unui cartuş nou este de aproximativ jumătate din preţul imprimantei.
[30] La primirea unei comenzi de listare, imprimanta construieşte o imagine bitmap (prin puncte) a ceea ce trebuie listat. Prin comenzile date unui laserului, acesta transferă o copie exactă a imaginii pe un tambur sau o bandă fotosensibilă. Aprinzându-se sau stingându-se, raza laser se plimbă pe tambur şi acesta se încarcă electrostatic în zonele expuse razei, ceea ce atrage tonerul, în timp ce tamburul se roteşte peste cartuşul cu toner. Un fir încărcat electric atrage tonerul de pe tambur pe hârtie şi cilindrii de încălzire topesc tonerul.
[31] Procesul se numeşte modulare.
[32] Procesul se numeşte demodulare
[33] Atenţie! E vorba de kbiţi, nu kBytes.
[34] 1 GB de informaţie = informaţia cuprinsă în aprox. 200.000 de pagini tipărite.
[35] De fapt, este durata de timp ce se consumă din momentul emiterii unei cereri de citire/scriere şi până în momentul când începe efectiv operaţia respectivă.
[36] Echivalent cu 75-80 minute de muzică.
[37] În ultimul timp, tendinţa e de a fi înlocuite de DVD-uri, care au o capacitate de stocare mult mai mare.
[38] DVD-urile duale pot fi inscripţionate pe ambele feţe.
[39] Totuşi, în ultima vreme, CD-ROM-urile au ajuns la preţuri comparabile sau chiar mai mici decât ale dischetelor.
[40] Cu diverse versiuni: Windows 95, 98, 2000, NT (mai ales ca server pentru reţele), XP.
[41] Principalul dezavantaj al reţelelor bus constă în faptul că, la defectarea cablului pe magistrală, toate calculatoarele aflate după zona defectă nu mai pot comunica cu serverul.
[42] File Transfer Protocol.
[43] Chiar dacă se accesează pagini de Internet aflate la mare distanţă, plata se face ca şi cum acestea s-ar afla la sediul firmei provider.
[44] Cele mai utilizate browsere sunt Internet Explorer şi Netscape Navigator.
[45] De exemplu, în contabilitate cu ajutorul calculatorului se pot realiza mult mai repede anumite calcule şi se pot obţine rezultate într-un format acceptabil. Cu ajutorul calculatorului se poate realiza contabilitatea unei forme în câteva ore sau zile, pe când un om realizează aceeaşi contabilitate în câteva săptămâni.
[46] Există dezbateri dacă, datorită calculatorului, vom ajunge de la democraţie reprezentativă (prin care un grup de oameni îşi aleg o persoană care să îi reprezinte într-un forum cum ar fi parlamentul) la democraţie participativă, prin care votarea unei legi se va face direct de către fiecare.
[47] Management Information Systems.
[48] Executive Information Systems.
[49] Computer Aided Design.
[50] De exemplu, dacă se doreşte trimiterea unei scrisori clasice în străinătate, costul acesteia este de circa 10 ori mai mare decât trimiterea mesajului cu ajutorul e-mail-ului, care va costa circa două impulsuri de telefon.
[51] Aceasta depinde de capacitatea căsuţei poştale a destinatarului şi de limitările impuse acesteia.
[52] Uninterruptible Power Supply. Prin aceasta se asigură o continuitate de 5-30 minute, timp în care se pot salva datele şi închide corect calculatorul.
[53] Prin backup se înţelege executarea periodică a unor copii, pentru a evita pierderea informaţiilor (date primare sau rezultate ale prelucrărilor).
[54] De aceea, necesitatea păstrării documentelor pe suport material (hârtie) a scăzut foarte mult deoarece, în format electronic, acestea prezintă o mobilitate mai mare, ele putând fi transportate foarte uşor şi putându-se realiza oricâte copii ale acestora.
[55] Parolele stabilite trebuie concepute astfel încât să fie foarte greu de descoperit de persoanele neautorizate. Pentru aceasta se recomandă ca aceste parole să nu conţină date personale ale utilizatorului şi să nu se folosească parole generate automat de către calculator.
[56] Sectorul de boot este un sector special de pe hard-disc (sectorul 0 de pe pista 0), în care se află instrucţiunile citite de memoria ROM la încărcarea sistemului de operare.
[57] Acest lucru este necesar deoarece, la scanarea sistemului, acesta poate depista doar viruşii despre care există informaţii în baza de date şi zilnic apar noi viruşi pe care antivirusul nu-i poate depista deoarece nu are informaţii despre ei.
[58] Dacă se procedează astfel, se pot descoperi şi viruşii încă inactivi.