Donați 3,5% din impozitul pe venituri sau pensii (bani care altfel nu rămân la Dvs.) pentru România natura. Uite cum:
Iulie 1978. Munții Rodnei, explorări la Grota Zânelor. Ică Giurgiu și Gabriel Silvășanu, după o lungă tură de cercetare în subteran, vin epuizați la cort și cad într-un somn profund. Dimineața, bățul din față de la cort începe să fie zguduit și se aude o vocea neliniștită, temătoare, a unui cioban cu care ne împrietenisem: „Domnilor, mai trăiți?”. Ies împleticit din cort și văd că iarba din jurul lui este roz (culoare pe care speologii o văd când ies ziua din peșteră, după bivuacuri lungi). Acum fusese altceva. În timpul nopții ursul a furat două oi de la stâna aflată la câteva sute de metri de noi, le-a adus lângă cortul nostru și le-a dumicat toată noaptea. Epuizați, n-am auzit nici scandalul de la stână, nici clefăielile ursului. (Ică Giurgiu)
*
Octombrie 1980. Mergem în Subcarpații Vrancei pentru o noapte de explorări în Peștera record mondial de la Mânzălești. Ică Giurgiu, Gabriel Silvășanu, Adriana Niță, Ilie Boloveschi. Găsim intrarea astupată de o prăbușire uriașă. Nu avem cort, întindem o foaie de platic pe iarbă și dormim la baza unei căpițe, cu capul spre fân. Prin aburii dimineții văd cum un mistreț maroniu, mărișor ne adulmecă picioarele (vezi un mistreț la). Îi dau încet un cot Adrianei, îl vede și ea. Dă din cap nedumerit, mai încearcă o dată, apoi renunță și pleacă (Ică Giurgiu).
*
Noiembrie 1990. Întâlnirea anuală Speosport, în stațiunea Izvorul Mureșului. Este aproape ora 21 și părăsesc pentru scurt timp ședința de seară, merg să aduc din camera noastră aflată la 5 minute de acea clădire cutiile cu diapozitive pe care urmează să le proiectez. Sunt câteva zeci de metri de parcurs pe aleea asfaltată care trece printre vile, acum prost luminată, cu multe zone întunecoase, pustie. Pe la mijlocul ei realizez că o statură păroasă de peste doi metri înălțime, cu brațele larg deschise, stă pe drum, tăcută. Măi frate, îmi zic, inepuizabil cheful ăsta de glumă al colegilor speologi. Merg hotărât spre ea, gata să o împung prietenește în piept. Și chiar când sunt gata să duc gestul gândit la îndeplinire, aflându-mă acum la doar un braț distanță de arătarea care mă depășește în înălțime (eu am 1,95), îi simt brusc duhoarea de hoit pe care o emană gura și îi disting ochii care mă urmăresc. Aoleu! Reușesc să mă dau înapoi repede, ies de pe alee și, pe lângă ea, lipit de peretele vilelor, mă duc la ușa căutată. Intru în cameră, mă așez câteva clipe pe pat, înfașc apoi cutiile cu diapozitive și crap ușa de la vilă, să privesc pe aleea asfaltată. Ursul a dispărut, dar nu mă simt deloc comod când trec prin locul unde stătuse. Ajung la o zonă luminată și mă îndrept cu spatele spre ușa sălii unde sunt colegii. Ce bucuros sunt să fiu iar cu ei! (Ică Giurgiu)
*
Octombrie 2000. Coboram pe înserate de pe Cozia, pe traseul bandă albastră. Apusul mă prinde în Poiana Urzicii și hotărăsc să dorm aici; nu am cort dar sacul este bun. Mă instalez în partea superioară a poienii, lângă urmele fostei stâne.
Spre dimineață aud pași apăsați îndreptându-se spre mine. Scot capul din sac și pe semiîntuneric întrezăresc la câțiva pași două siluete mai mici și una mai mare. Buimac, cred că e o ursoaică cu pui. Aprind lanterna și peste câteva secunde mă dezmeticesc. O turmă de vreo 15 mistreți invadase poiana. La vederea luminii au înțepenit și toți se uită la mine.
- Salut băieți! După cum vedeți am venit înaintea voastră dar nu am nimic împotrivă să împărțim poiana.
Se pare că nu sunt de acord. Câteva grohăituri și peste câteva zeci de secunde toată turma dispare în pădure. (Ioji Musteț, Reșița)
*
Iulie 1999. Coborâm din Țarcu, de la Cuntu (vezi), pe drumul de căruță spre satul Vârciorova. La o oră de sat, la o cotitură ne apare în față, la vreo 25 metri, un urs. Rămânem perplexi și înainte de a apuca să schițăm vreun gest, ursul reintră în pădure. După zece minute de mers dăm de o cireadă de vaci. (Ioji Musteț, Reșița)
*
Căliman, Poiana Cofii, mai 2000. Dimineață, suntem lângă cort. „Ursul“, exclamă Ciprian. Venea direct spre noi. De abia când era la 25-30 metri distanță ne-a văzut. S-a întors și a dispărut în adâncul pădurii. (Mihai Cengher, Reghin)