Refugii și poteci deosebite în Munții Cozia, la Noroaie și Armăsarul
Multe sunt potecile de coborâre din Cozia. Cea descrisă în continuare, pe Gruiul Jangului (harta 2), alături de cea spre Valea Băiașului, este oarecum depărtată de cele obișnuite, răspândite în apropierea Călimăneștilor. O consider potecă de coborâre, datorită urcușului care ar fi extrem de dur, continuu, de la plecarea din Valea Oltului și până la cabana Cozia. De abia după stâna din Urzica, aflată la partea superioară a Gruiului Jangului, urcușul parcă începe să se mai domolească și turistul capătă momente de răgaz. Și tot de aici încep priveliștile deosebite spre Valea Oltului. Am cunoscut cu ani în urmă stâna Urzica, mai mult adăpost temporar al ciobanilor din Drăgănești, sat de la poalele muntelui. Era un bordei pricăjit, astăzi nici măcar nu-i mai ghicești urmele în iarba crescută deasupra lui.
Coborârea începe de la cabana Cozia, urmând poteca marcată cu triunghi și bandă roșii, către mănăstirea Turnu. Dunga albastră, alăturată, ne va însoți până în gara Lotru. Până la ramificația de deasupra stânei Rotunda nimic nou de semnalat, afară de peisajele deosebite ale Coziei, oferite de Colții Foarfecii și mai jos de frumoasa stâncă a Șoimului. Până în Șaua Rotunda, de unde facem la dreapta, nu trebuie mai mult de o oră (săgeată indicatoare: 2½-3 ore până la gara Lotru). Poteca până la stână, prin iarba mare, pe curbă de nivel, incertă la debut, imediat ce depășește o vâlcea se conturează clar. Ajungem la stâna Rotunda în 5-10 minute; degradată, cu greu mai poate fi folosită ca adăpost în caz de vreme rea; suntem sub Vf. Rotunda (1593 m). În mijlocul poienii stânei, o stâncă mare. Tot aici ajungem dacă urmăm Muchia Vamvura, stâncoasă, care coboară din Ciuha Mare, cel mai de sus vârf al Coziei (1688 m). Printre brazi, urmând creasta muntelui, vom mai găsi urmele vechiului marcaj, aceeași dungă albastră.
Avem de la stână o primă priveliște deosebită spre Munții Lotrului și Căpățânei. De aici începe traseul propriu zis. Ne îndreptăm spre vest, intrând în pădurea de brad, ici colo amestecată cu fagi. O primă zonă stâncoasă, câteva vâlcele seci, pe care le traversăm pe sub abrupt, pe o porțiune de brână lată, apoi o coamă scurtă pe care o urcăm ținând hățașele oilor la partea lor de sus. Ajungem în dreptul refugiului Armăsarul (1300 metri); cei ce-l îmbunătățesc sunt din Vâlcea și doar un nume îl știu sigur, Ionică Cârstea. Înainte de a începe să coborâm, privim cu atenție printre brazii doborâți de furtuni năprasnice și identificăm căsuța, adăpost numai bun în caz ce vreme rea; izvor în apropiere.
Continuăm drumul, coborând la firul apei. Când urcăm pe celălalt mal al văii suntem pe o alee de brazi care se desfășoară pe coasta muntelui. Ajungem mai întâi într-un ochi de poiană, apoi în marea Poiană a Armăsarului, sub Vf. Claia cu Brazi (1525 m). Clonțani stâncoși și urmele unui vechi bordei ciobănesc mărginesc partea superioară a poienii. S-au scurs până aici, de la cabana Cozia, 1½ ore.
Aici este primul punct de orientare mai dificil. Iarba mare face ca poteca, atât de clară până acum, să se piardă. Coborâm în josul poienii, în stânga, îndreptându-ne către un brad singuratic, pe care găsim marcajul. De la acesta o luăm puțin la stânga, intrând în pădure, unde regăsim poteca. Marcajul, refăcut relativ de puțină vreme, nu a insistat suficient în acest loc. O dată regăsită poteca, regăsim și marcajul. Urmându-l spre dreapta, ne îndreptăm spre o mică fortăreață stâncoasă, pe care o traversăm cu atenție. Este Piatra Rea, dificilă iarna pe ghețuș sau pe timp umed.
Poteca se strecoară pe această mică brână, pe sub creastă, pe versantul estic și la 15 minute din Poiana Armăsarului (1¾ ore de la plecare) ajungem într-o șa (1200 m) care traversează Muchia Urzicii pe partea sa vestică. De acum încolo poteca se înscrie pe versantul orientat spre Olt, uneori cu priveliști de excepție. Cea mai reprezentativă este cea de pe un mic promontoriu stâncos, în afara potecii, ușor de identificat.
De aici încolo coborâm repede, până în Poiana stânei Urzica, unde ajungem în două ore de la plecarea de la cabană. Suntem pe cumpăna de ape dintre Armăsarul și Slamna. Și dacă urmele stânei nici măcar nu se văd, nu înseamnă că turmele drăgăneștenilor nu sunt mânate aproape zilnic până aici, pe poteci știute doar de ei. Una din surprizele aflate pe Muchia Urzicii, imediat după ce trecem de locul vechii stâne, o reprezintă o adevărată „cultură“ de cimbrișor, intens culeasă de localnicii din satele de pe Valea Oltului.
Străbatem plaiul muchiei, presărat de stânci rare, mai mult pe versantul estic, până când întâlnim, la marginea pădurii, marcajul turistic. Aici este un alt punct dificil de orientare. Avem tendința să mergem drept înainte, mai ales că poteca continuă pe muchie încă bine. Putem să ne rătăcim foarte ușor deoarece poteca se înfundă în stâncăriile de deasupra Cârligelor Oltului. Suntem atenți la marcaj, care cotește brusc la dreapta, dar și la un fag bătrân, puțin înaintea locului amintit, pe a cărui scoarță se află scrijelată silueta unui turist cu rucsac în spate. Semnul, altădată bine conturat, s-a estompat cu trecerea timpului dar se recunoaște destul de ușor. Suntem pe versantul vestic al muntelui. Încă 20-30 m, pe sub un mic perete stâncos și începem coborârea pe Gruiul Jangului. Aici se împlinesc 2½ ore de la plecarea de la cabana Cozia.
De aici încolo poteca coboară neîntrerupt, în serpentine scurte, cu foarte rare locuri mai largi pe care să ne putem odihni. Este mai puțin umblată, dar foarte clară, oferind și șansa întâlnirii cu animale care sălășluiesc pe aici. Mi-amintesc că un ied s-a trezit față în față cu noi și, surprins, a plecat în grabă doar după strigătul speriat al căprioarei mame.
Cînd am ajuns la firul văii, pe Pârâul Slamnei, care-și aruncă zgomotos firele despletite ale apei pe stânci întunecate de adâncul pădurii, suntem la capătul a trei ore de mers. Pe una din stâncile de pe malul drept, din ce în ce mai ștearsă, o inscripție: 7.09.1972; este data la care am început marcarea potecii pe care suntem. De aici încolo drumul continuă pe poteca vizibilă, mai mult pe malul drept al văii, dar și pe firul ei.
Când am ajuns la poieni, firul apei a rămas undeva în stânga (3½ ore) iar noi traversându-le ajungem la un gard de ulucă pe lângă care, la dreapta, poteca coboară abrupt. Înaintea ultimei coborâri ne aruncăm privirile către impresionanta siluetă a Foarfecii Narățului, înălțată în fața noastră, săltată brusc deasupra Oltului. Pe ulița satului, pe firul unui pârâiaș, pe lângă un izvor puternic și la dreapta pe drumul care ne scoate în ceva mai mult de 15 minute la gara Lotru, după 4-4½ ore de la plecare (corectia de timpi față de cei aflați pe săgeata din Șaua Rotundei aparținându-mi), traseul ia sfârșit.
Ar fi de amintit biserica satului Văratica, izvorul rece aflat în fața acesteia, lângă calea ferată și urmele castrului roman descoperite în apropiere, locuri pe lângă care trecem în drumul spre gară. Sfârșim un drum interesant, rar făcut de turiști, care ne transpune într-o Cozie mai puțin frământată decât aceea cu care am fost obișnuiți pe versantul estic, dominat de priveliștea Văii Oltului, care pe lângă ineditul locurilor ne înfățișează porțiuni din Țara Loviștei și drumuri către Munții Lotrului, poate gânduri pentru alte excursii. (descriere din anul 2001)
vezi toate hărțile, articolele, imaginile explicate cu Munții Cozia
Ovidiu Alexandru Acum este marcat traseul din Șerbănești până în Muchia Vlădesei cu punct albastru. (de la)