Vârful Sfârcaşu, 2054 metri, în Munţii Lotrului
text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
11-13 iunie 2012. Din Ramnicu Valcea luam trenul spre nord, catre halta Betel. Ma uitasem pe pronosticul meteo al zilelor care urmau si nu eram prea incantat. Si mai aveam o temere. Darapanatura vechii case de colectare a fructelor de padure, in care vroiam sa dormim, o mai fi inca in picioare?
Iata-ne coborati pe peronul amarat al Betelului. Cativa pasi pana la casele Calinestilor, pe unde vin masinile. Prin satucul inca adormit am trecut repede. S-au perindat prin fata ochilor casele imbatranite de pe vale, asezate la poalele stancariilor Calinestilor (vezi aici si aici), care ajung pana in batatura. Cand am ajuns la Gura Sulitei (vezi harta, extras din Constanta Trufas, Valer Trufas, Gheorghe Ploaie, Gabriela Apostol - Muntii Steflesti (Lotrului) - Editura Carro, Bucuresti, 1996), ultima dintre ele a lasat geana peste povestile cu zmei agatate de clontanii ascutiti care stapaneau valea.
Nu mult am mai mers pe vale pana cand am apucat-o la dreapta, pe alt drum, Lotrisorul Calinestilor (vezi harta), pe care nu cu multi ani in urma, il urmasem pe jos pana in Saua Izvorului Frumos. Acum ne zdruncina masina, in lungul marei bucle incolacita pe coastele muntelui, dar atunci o scurtasem pe priporul unei poteci din cale, urcate cu adevarat cu genunchii la gura. Pe cate-un bolovan de pe marginea drumului, pe cate-un copac mai rasarit, au aparut cateva semne ale unui marcaj cruce albastra, cam fara inceput si cum avea sa se dovedeasca si cam fara sfarsit.
Taras-grapis, zgaltaiti de asperitatile drumului forestier, am ajuns la ramificatia care ne scotea sus, in Saua Izvorului Frumos (vezi harta). Cat a mai ramas din ea dupa ce taierile de padure au transformat vechiul drum al oierilor in bulevardul masinilor grele, de omorat padurea.
Bucata de drum pana la Izvorul Frumos am facut-o pe racoare, la umbra padurii dese si doar cand l-am sfarsit in saua amintita ne-a prins soarele arzator care incepea sa inconjoare muntele. Catava vreme am zabovit la marginea drumului, pe iarba inca nescormonita de utilajele care carau la vale bogatia padurii. Apoi am inceput urcusul lung, pana la plaiul la care ravneam.
Era drumul proaspat amenajat, cat sa urce „miriapodul” care cara la vale brazii doborati din plaiurile muntelui. Un timp ne-am chinuit pe drumul mai adesea batut de soare, pana cand intr-un tarziu, un zgomot departat, de masina grea, care urca muntele, ne-a ajuns la urechi. Monstrul amintit adineaori ne-a ajuns din urma. Doar eu am avut curajul sa ma urc pe platforma ingusta, cu tapusi inaltate la cer, pe care aveau sa coboare brazii doborati de drujbe. Tractorul urias urca alene si pana la urma s-a oprit in poiana inalta a muntelui, dincolo de stana din Danu. Acolo am schimbat cateva cuvinte cu omul care conducea tractorul. Vroia sa stie cam unde aveam sa ne adapostim si cam unde aveam sa mergem mai departe. Apoi s-a departat sa incarce trunchiuri de brazi si eu am inceput asteptarea colegilor. Numai ca intre timp, din norii grei care se apropiau s-au scuturat primii stropi de ploaie si mai apoi din cer a ajuns si cortegiul fulgerelor. Am luat-o la picior, pe drumul de altfel scurt pe care-l mai aveam de parcurs pana la locul bivuacului. S-a intetit ploaia. A aparut si primul trasnet, care a zguduit muntele. Mi-am facut repede crucea obisnuita, gandind ca imi va fi de folos pentru trasnetul care va veni. Si tot asa am tinut-o pana la casa cam darapanata, in care aveam de gand sa ne adapostim.
Am rasuflat usurat cand m-am vazut cat de cat sub pavaza unui acoperis si de abia atunci am avut de constatat cat de mult ma udasem. Pana s-a mai potolit potopul, pana mi-am revenit din goana de pe poteca de pana aici, a mai trecut catava vreme. Apoi am pornit in calea colegilor, pe care i-am intalnit repede, cam uzi si speriati de trasnetele cazute peste munte. Cat a mai ramas din zi, ne-am petrecut-o incercand sa ne gasim un loc in casa darapanata in care ne aciuiasem (imaginea 1).
1
2
Mai ales cat mai ferit de eventuala ploaie care ar fi patruns prin acoperisul cam ciuruit. Ne-am injghebat culcus din cetina, cat sa nu dormim chiar pe barnele tari din pardoseala cam inclinata si ne-am bucurat cand am descoperit catre picioarele „patului” o bucata de lemn in care toata noaptea aveam sa ne proptim picioarele ca sa ajungem din nou la pozitia initiala.
Pana la orele noptii era timp berechet si l-am petrecut uitandu-ne pe cer, acolo unde norii, din care unii cam plumburii, se tot jucau, amagindu-ne cu speranta zilei frumoase pe care o asteptam. S-au mai luminat crestele si, catre Coasta Cainenilor, plaiul a inceput sa se lumineze. Catre Fagarasul indepartat volbura de pe creste parca se mai potolise si dintre norii care-i stapaneau inaltimile, Plaiul Fetei Sfantului Ilie incepuse sa se insoreasca.
Mai catre apus, cand ne-am lamurit ca in seara aceea sanse de ploaie nu prea mai erau, ne-am gandit ca bine am face daca ne-am urni din loc si am urca pe Varful Robu, 1899 m, la poalele caruia tot eram (vezi). Asa ca ne-am avantat printre brazii inca la locul lor, pe poteca de abia insailata printre ei. Mai apoi, cand ne-am apropiat de inaltimea alpina, vegetatia pitica ne-a mai impleticit pasii si vantul cam racoros ne-a amintit ca ajunsesem pe primul si cel mai inalt dintre varfurile sudice ale Muntilor Lotrului (imaginea 2).
Eram pe plaiul inalt, presarat cu ceva stanci, cum ii sta bine unuia care domina locurile. Ne-am aruncat privirile jur imprejur. Doar munti ne inconjurau pe toate partile. Catre Fagarasul paclos cate ceva se zarea, pe ici pe colo, dar pacla si norii acopereau varfurile mari. Din cei mai apropiati noua, doar Buila rasarea falnic deasupra unor coame impadurite. Cu Parangul am avut ceva mai mult noroc. Din el rasarea mai cu deosebire piramida inalta a celui mai inalt dintre varfurile sale. Mai era ceva acolo unde orizontul se imbina cu cerul, intr-o geana de lumina aninata peste varfuri semete: adunate laolalta in infinitul departat, cateva dintre varfurile Retezatului. Mai catre noi, cu inaltimi inegurate, Cindrelul era doar un tobogan din care coborau vantoasele din Platoul Diavolului. Sureanul ne oferea privelisti mai generoase si din el, cusma rotunjita a Varfului lui Patru ni se arata in intregime. Din Muntii Capatanii, zona inalta dintre cei mari, Ursu si Nedeia, sub norii buluciti ai apusului m-a facut sa-mi amintesc inceputurile peregrinarilor mele prin aceste meleaguri.
A venit vremea coborarii, printre aceleasi tufarisuri si crengile brazilor care mai acopereau potecuta firava. Mai jos am trecut pe langa izvorul altadata bogat si care acum, la vreme de seceta cumplita, de abia de mai palpaia. Din el trebuia sa ne potolim setea si ceva mai pe seara, aveam sa aflam ca si turma de oi, trecatoare prin aceste locuri, tot pentru asa ceva il folosea. Catava vreme ne-au chinuit batanii, cohorte de insecte piscacioase, dar a venit noaptea, senina si instelata si dupa cat fusese de cald peste zi tot atata racoare s-a adunat peste munte, de ne-a facut sa ne zgribulim in saci.
A venit cealalta dimineata, in care aveam de facut drumul catre Varful Sfarcasului, cel pe al carui tugui ne pironisem ochii toata seara. Sclipea iarba verde de jur imprejur, semn ca seceta nu-si desavarsise opera nefasta. Inaltimile catre Coasta Cainenilor erau luminate de soare puternic. Am plecat cam tarziu pentru ziua calduroasa care urma, pe la 9. Drumul il mai facusem si altadata, urcand spre crestele inalte, dar si coborand din ele. Cand venisem dinspre Varful Floarea, innoptasem in cort, ba in Saua Mandra, ba in cea de sub Sasa Mandrei. De cateva ori urcasem din greu pe Piciorul Danului, venind din Valea Uria. Altadata poposisem la stana din Sasa Mandrei, cu ciobani sfatosi din Vaideeni si cam tot atunci vazusem prima oara casa mandra, inaltata cam prin anii ’76, devenita darapanatura in care dormisem acum.
Am iesit repede in pajistea inca verde care despartea Varfurile Robu si Sarbinul (imaginea 3).
3
4
Apoi am trecut pe sub Varful Sasa Mandrei, cel care trimite in poteca izvoarele din care de atatea ori imi potolisem setea. Doar ca acum erau firave.
Ne indreptam repede catre crestele inalte, pe sub care trecea vechiul drum, construit cam prin ’914, care cobora spre Valea Oltului si in sus urca pana in saua inalta a lui Parghes. Noi, pe ramura asta, urcatoare, ne-am avantat. Am trecut pe sub creasta inalta dintre Varfurile Mandra si Stanisoara, pe langa locurile pe care altadata gasisem izvoare numeroase, prin locul din care se desprindea poteca ce ducea la Varful Floarea, 2060 m (imagini 4, 7), dupa ce mai intai trecea peste cel al Garcului, munte cu alunite de jneapan.
Ne-am aruncat privirile catre adanca sa a lui Parghes si catre panta aspra, presarata cu stancarii ce duce spre Varful Sterpu (imaginea 6).
Mai apoi am trecut peste stancariile adunate pe Varful Parcalabu, 2060 m (imaginea 8) si dupa coborarea in Saua Sfarcasului am iesit din drumul asternut peste munte si am inceput urcusul spre varful cu acest nume.
Privit de departe, chiar de la casa in care innoptasem, varful avea aspectul unui tugui. Pe tuguiul asta aveam de gand sa urcam. Ne-am abatut din drum si prin pajistea cu tufe de rododendrom la tot pasul am inceput urcusul. Mi-a fost cam greu, mie mai mult decat celor cu care eram. Urcusul era unul continuu si nu-mi dadea prilejul unor locuri mai domoale. Dar pana la urma am ajuns chiar pe varf, 2054 m (imaginea 5), acolo unde sta infipt un soi de „bastion” din fier. Ne-am strans mainile pentru ascensiune.
5
6
7
Muntii din jurul nostru incepusera sa se lumineze si mai apropiatul Balindru (vezi) isi arata varful saltat peste culmea Muntilor Lotrului. Cindrelul era inca intunecat si cu mare greutate, in ochiul de poieni dintre jnepeni, am aflat locul refugiului Canaia. Fagarasul era inca paclos si peste el mai zaboveau nori buclucasi. Un nor negru aparuse peste creasta Lotrului si parea ca nu glumeste in intentia de a-si desface baierele peste locurile in care eram. Asa ca ne-am luat repede picioarele la spinare si am luat-o prin locurile prin care venisem.
Drumul intoarcerii a fost grabit. Dinspre locurile pe care le parasisem, veneau nori inchiondorati si teama unei averse cu trasnete plutea in aer. Am tinut-o tot intr-o goana pana cand, ajunsi din nou la izvoarele de sub Sasa Mandrei (imaginea 10), am vazut pericolul norilor negri dus catre alte zari.
10
11
La izvoare ne-am tras sufletul si ne-am racorit. In saua de sub Sarbinu ne-am intins in pajistea verde (imaginea 11) sa ne odihnim cat de cat. Cand am ajuns in „tabara”, am socotit timpului scurs de cand plecasem. Promisesem ca vom lipsi 5 ore si intarziasem doar 15 minute! Ne-am odihnit, ne-am bucurat de seara frumoasa care a coborat peste munte si cand s-a lasat inserarea, ne-am strecurat in sacii de dormit.
A venit si ultima zi. Cam trista, dar plina de frumusetea celei dinainte. Cand ne-am trezit, iarba din fata cocioabei in care ne petrecusem noptile din urma parea lustruita proaspat in lumina soarelui, ridicat de-o palma deasupra muntilor inalti pe care-i depasise. Iarba era inrourata proaspat si pasii nostri aflasera lacrimile ceresti ale zorilor.
Era timpul sa ne strangem tarhatul. A durat putin si cand am urcat la drumul de deasupra casei mi-am intors privirile catre plaiul Coastei Cainenilor. Sclipea in soarele diminetii si pe intinsul sau, puncte albe, miscatoare, turma oilor vazuta ieri, plimbata pe intinsul pasunii alpine (imaginea 12).
12
13
Norilor, care ne cam speriasera in zilele din urma, le venise de hac vantul care-i gonea de pe cer. In urma lor, ramanea albastrul pe care-l jinduiam. Ne-am continuat drumul intoarcerii.
Am trecut pe langa stana Danului, din poiana inconjurata de brazi. Apoi am ajuns in locul unde Fagarasii tocmai se eliberau de valatucii de nori care ii facusera nevazuti in zilele din urma (imaginea 13).
Acolo, piscurile inalte ale Ciortei si Boiei se profilau intunecate pe albastrul cerului. Sub ei dainuiau ceturile care-i stapanisera, dovedind ziua buna care ne intampina. Mai departati, mai pierduti in pacla diminetii, se zareau Iezerul si Bucegii si cam intr-o parte si culmea masiva a Leaotei.
La izvorul din Zanoaga am facut pauza. Ne-am desfacut merindele si ne-am potolit setea din unda zglobie tasnita din adancul pamantului, cata mai avea si ea pe vremea asta de seceta apriga.
Cu imaginea inca impadurita a Murgasului ne-am continuat drumul. Am intalnit urcand si miriapodul urias, care se pregatea sa mai coboare brazi doborati de drujbe. Coborasul iute al drumului ne-a adus din nou in Saua Izvorului Frumos. De acolo aveam sa ne abatem spre stanga, prin desisul padurii de fag, pe unde poteca parea mai mult o amintire. Dar pana la urma am dibuit-o si am ajuns la capatul drumului croit altadata de taierile abatute pe coasta muntelui. Fusese padurea exploatata si atunci, dar parca mai cu mila decat acum, judecand dupa fagii batrani, cu trunchiuri ingrosate de anii multi, pe care-i avea in picioare, ingrijind parca viata celor tineri, crescuti in umbra lor.
Era drumul mai mult umbros si pe serpentinele multe din cale am ajuns repede la firul apei Robestilor. De aici ne astepta calea, nu lunga, dar obositoare in soarele amiezii. Tovarasii mei au mai poposit pe malul apei, sa se racoreasca de arsita amiezii. Doar eu am continuat drumul, gandind ca am sa fac o pauza la gura Vaii Mici, cea care, in umbra deasa, ascundea un paraias zglobiu si drumul catre inaltimile Pietrii Gorganelor.
M-am asezat la umbra deasa de pe malul apei si descatusat de povara din spate am privit cerul cu nori albiciosi, alergatori pe intinsul albastru. Pana la urma am ajuns printre casele Robestiului incins, m-am racorit la birtul din cale si in cladirea haltei pricajite ne-am petrecut, reuniti, clipele asteptarii trenului care avea sa ne duca pe peronul pe care-l parasisem cu cateva zile in urma.