Svinecea, cel mai înalt vârf din Almăj

morile de apă din Eftimie Murgu - Cheile Rudăriei - cantonul Hălânga - Valea Rudăria Mare - Culmea Pregheda - Vârful Svinecea Mare - stâna Rudărica - Valea Rudăria Mică

La nord si nord-vest, tranzitia intre acesti munti si cei ai Semenicului, respectiv ai Aninei, se face prin inlesnirea data de Depresiunea Almajului (drenata in cea mai mare parte a sa de Nera), loc de trainica intalnire al pitorestilor culmi submontane cu luncile si terasele joase ale Tarii Florilor de Mar, cum mai este denumita depresiunea datorita livezilor de pomi roditori care impodobesc aceste meleaguri. Tot in aceasta subunitate de relief intalnim secularele sate almajene, cu oameni harnici si primitori, care nu stau prea mult pe ganduri in a ajuta calatorii ce le calca vatra asezarilor.

Prezenta la est a sectorului sudic al Culoarului tectonic Timis - Mehadia - Cerna a facut ca Muntii Almajului sa apara distinct in relief, printr-o diferenta mai mult decat clara comparativ cu grupele montane vecine, meridionale, mult mai masive si cu altitudini superioare. Inspre vest, pragul despartitor al acestor munti fata de cei ai Locvei il avem marcat prin Culoarul Liubcova - Sopotu Nou, dincolo de care inaltimile devin si mai modeste, abia trecand pe alocuri de 700 de metri. Fundamentul acestor munti este dat de rocile cristaline, strapunse de granite si grabrouri, acestea din urma ca o dovada a magmatismului ce a cochetat la un moment dat cu zona si care are meritul de a ne fi lasat, peste ere geologice, spectaculosul neck vulcanic Trescovat, din sudul Almajului. Dintre rocile sedimentare depuse peste cristalin, de un pitoresc aparte sunt calcarele jurasice si cretacice din zona Cazanelor Dunarii si arealul Svinita - Svinecea.

In structura Muntilor Banatului, Almajul este situat altimetric sub Masivul Semenic, fata de care se prezinta mult mai fragmentat, cu o sumedenie de culmi laterale, impadurite si despartite de o bogata retea de vai principale si afluenti mai mici. Culmea principala a acestor munti (rasariteana) se intinde pe directie relativa nord-sud, intre asezarile Lapusnicel (Tara Almajului) si Cozla (la Dunare, in aval de Berzasca). Este formata dintr-o serie de culminatii montane care oscileaza intre 800 si aproape 1200 m altitudine, dar care prezinta ascensiuni deosebit de dificile prin padurea preponderent tanara si deasa de fag sau amestec al acestei specii cu stejarul (indeosebi gorunul) sau alte specii termofile, submediteraneene.

Obiectivul principal al acestui segment din Banatul Montan si care confera satisfactie atat la nivel culminativ (reprezantand a doua inaltime a grupei montane din sud-vestul tarii, dupa cea a Pietrei Goznei - 1447 m, Masivul Semenic), cat si ca panorama inconjuratoare, este dat de Varful Svinecea Mare, 1224 metri. Acest varf se afla situat pe culmea care se desprinde din cea rasariteana, in dreptul Varfului Cherbelezu (1102 m) si continua, punctata de o sumedenie de sei si ramificatii, in partea de vest a acestor munti. Impestritarea arealului Svinecei Mari (dar si al Svinecei Mici) cu calcare mezozoice explica prezenta lapiezurilor si a abrupturilor calcaroase desfasurate deasupra padurii, in contrast cu varfurile inconjuratoare acoperite de sihle. Astfel, la finalul anevoioasei incursiuni catre acest pisc, pe multi kilometri de drumuri forestiere si poteci mai mult sau mai putin schitate , avem o certa multumire prin „bifarea” inca unui varf carpatic, putin batut de pasul drumetilor, dar cu o prezenta admirabila in relief.

In mod obligatoriu pentru cei care descind pentru prima oara in tinuturile Almajului, punctul de plecare spre Svinecea Mare trebuie sa fie dinspre nord, pe Valea Rudariei, loc cu farmec aparte si care potenteaza excursia in intreg ansamblul sau printr-un start mai mult decat atractiv. Vorbim aici de prezenta pe malurile acestei vai a satului Eftimie Murgu (cu nume vechi Rudaria), locul de bastina al binecunoscutului revolutionar pasoptist care da si numele recent al asezarii, cel mai de seama fiu al obstei.

Este de apreciat efortul cumulat al specialistilor Complexului Muzeal National ASTRA din Sibiu, care prin accesarea fondurilor europene (Programul EUROART al Ministerului Culturii) si sprijinul implicit al comunitatii si autoritatilor locale au reusit restaurarea acestui complex mulinologic, aflat intr-o stare de degradare accentuata in anul 2000.

Nu am avut mai mult timp la dispozitie pentru a vizita toate aceste constructii admirabile! Ca sa nu mai spun ca atingerea Svinecei Mari a doua zi va necesita plecarea pe traseu la primele ore, ratand astfel sansa de a vedea satenii la moara si desfasurarea pe viu a procesului de macinare. Dar vorba unui interlocutor localnic care ne-a prezentant pe indelete structura uneia din mori: „Apai taica, ploaie sa fie si sa se faca porumbul, s-avem ce macina! Ca pe noi tot aici ne gasesti, dar ploaia lipseste de doua luni intinse si asta-i baiul nostru!”. Si parca a fost ca un facut vorba aceasta, in urmatoarele zile de haladuire prin Muntii Banatului, ulterioare ascensiunii pe Svinecea Mare, transformandu-ma in „omul care aduce ploaia”, avand parte de niste averse de pomenit!

Revenind la obiectivul nostru din aceasta tura, iata-ne trecuti, pe mine si Adina, in jurul orei 22 de Cheile Rudariei si ajunsi la un punct unde valea se lateste formand o poiana (aproape 3 km departare de centrul satului), loc ideal de campat, cu vatra de foc, masa si bancute, precum si izvor in apropiere. In aceasta poiana are loc in fiecare an Sarbatoarea Liliacului, in luna mai stancile din zona cheilor fiind garnisite cu tufele splendidului arbust parfumat. De la distanta observam pe cineva care intarata focul la vatra si ne apropiem spre a ne convinge de „calitatea” persoanei intalnite. Om bun la orizont, un tanar satean amator de natura delectandu-se cu niste frigarui incinse pe jaratec, primindu-ne cu bucurie la un pahar de vorba, cel de tuica fiind subinteles pe aceste plaiuri. Ba, ma pomenesc si cu un cadou, jumatate de litru de licoare de pruna ca s-o am pe traseu, baiatul garantand ca are o vechime de 24 de ani!

Pentru a doua zi aflasem de la satenii din Eftimie Murgu ca exista camioane care se indreapta spre exploatarile de padure din inima Muntilor Almajului, la prima ora, insa nu tineam mortis sa fim „motorizati” in acest mars de apropiere spre Varful Svinecea Mare, ci mai degraba sa ne bucuram de natura locurilor, cu toate ca vorbim de multi kilometri la urcare inaintand in cea mai mare parte pe drumuri forestiere. Strangem tabara si pornim la drum pe Valea Rudariei in jurul orei 8,30. Dupa cateva minute drumul asfaltat se termina si urmam forestierul care insoteste Valea Rudariei in dreapta sa geografica.

Suntem inarmati cu vointa si rabdare, in prisma informatiilor putin ambigui primite de la mai multe surse din sat, cu privire la distanta propriu-zisa pana la Svinecea Mare: unii ne-au zis ca avem 22 de kilometri de mers, de la altii am aflat ca ar fi doar 18 sau 20, iar alti gospodari au plusat pana la 33 de kilometri! Adevarul este ca exprimarea acestora, in kilometri, creeaza la nivel de moral un oarecare disconfort, obisnuiti fiind in drumetiile noastre montane cu „traducerea” traseului in ore, fara a socoti distanta liniara. Cert este ca in circa 40 de minute de la plecare ajungem la un punct de captare si epurare a apei, loc de unde se alimenteaza intregul sat din aval. Aici intalnim trei lucratori ai primariei, a caror masina ne depasise anterior si care inspecteaza bazinul de retentie a apei, vaitandu-se de aceeasi lipsa a precipitatiilor care se lasa asteptate de circa 2 luni. Le promit ca va ploua in zilele urmatoare cu varf si indesat, in conformitate cu informatiile care le aveam puse cap la cap de pe mai multe site-uri meteo. Putin amuzati, oamenii nu sunt convinsi de spusele mele, dar binevoiesc sa-mi ramburseze o doza de optimism in ton cu cel transmis de mine. Astfel, facem niste calcule impreuna reiesind ca, daca am inaintat 3 km in seara precedenta dinspre centrul satului spre poiana si inca 4 astazi pana la punctul de captare, am mai avea de parcurs inca vreo 14 kilometri pana la atingerea Varfului Svinecea. Informatia se coreleaza si cu cea stiuta de noi, cum ca dupa ce ajungem la cantonul forestier Halanga, aflat in calea noastra de rulare, la cateva sute de metri in amonte vom gasi o raspantie de drumuri in locul de confluenta al Rudariei Mari cu Rudaria Mica, aici urmand sa vedem si o pancarta de lemn cu kilometrii forestieri de urmat pe ambele vai. Suntem bucurosi pentru actualizarea informatiilor prin intermediul acestor oameni, insa sfatul de final al acestora - „Faceti cum credeti de la acea raspantie!” - ne lasa intr-o loterie a alegerii variantei ulterioare de urmat, cea mai propice pentru a ajunge cu brio la destinatie. Aflam si aspectul retinut si din firav actualizatele informatii de pe internet, conform caruia Valea Rudaria Mare merge spre stanga si are per total 6 km, iar dupa 4 km de inaintare pe aceasta directie „ar trebui sa se mai gaseasca o bariera care marcheaza un drumeag lateral”, directie ulterioara de inaintare inspre piscul nostru. In acelasi timp, spre dreapta putem urma Valea Rudariei Mici si dupa circa 6 km putem gasi forestierii locali care ne vor indica un ogas (cel mai probabil cred ca se facea referire la Ogasul Crovul Stoinii), zice-se usor de dibuit si care ajunge pana in saua dintre Varfurile Svinecea.

Ne luam ramas bun de la sfetnicii nostri si pornim la drum facand calcule peste calcule, cel mai mare inconvenient intuind a fi dinamica activitatilor umane de defrisare/ impadurire, care modifica peisajul de la an la an, putand creea surprize neplacute in ce priveste orientarea.

Suntem destul de repede in perimetrul unui canton abandonat, situat dincolo de rau si la care ajungem traversand un podet de lemn. Dupa socoteala noastra nu ne aflam la Halanga, cantonul cu pricina trebuind sa aiba si un foisor alaturat constructiei principale. Ulterior vom afla ca aceasta constructie silvica intermediara poarta numele de Bradut.

Hotaram sa ne incercam norocul in stanga, pe Valea Rudaria Mare, in speranta ca dupa cei 4 km parcursi pe acest drum vom zari bariera care marcheaza drumeagul ascendent care ne apropie de varf. Si bine facem, dupa 50 de minute de la raspantia drumurilor gasind bariera cautata. Continuam inaintarea pe noul traiect, un drum de exploatare silvica abandonat, pe care natura incepe sa-si puna amprenta prin procesele geomorfologice de versant si eroziune de suprafata care contribuie la salbaticirea acestui parcurs. Mai bine de o ora vom haladui pe aceasta ruta, o mare parte din timp cu temerea ca nu vom intui o cale de acces la indemana inspre varf, avand in vedere certitudinea hatisurilor si a lastarisurilor nou instalate si despre care satenii ne-au garantat ca ne vor face viata amara.

Castigam altitudine, indeosebi datorita unei serii de serpentine, iar la un ceas departare de bariera avem in raza vizuala ţancul Svinecei Mari, dar si tamponul de lastaris, intins si compact pe anevoioasele pante ale piscului. Hotarat lucru mai avem de tras pana la destinatie, iar forestierul nostru „aerisit” ne va abandona in curand, in inaintarea sa spre sud, mult pe la poalele varfului destinatie. Ne incercam norocul pe un versant estic, despadurit (mai in avale de varf, in sensul spre Dunare) la capatul caruia se zaresc de la departare o serie de lapiezuri printre copaci, schitand o culme care speram sa continue in semicerc, fara inseuari adanci, pana pe Svinecea Mare. Abordarea in linie dreapta a piscului nostru este imposibila, insa nici inaintarea spre seria de lapiezuri indicata anterior nu e scutita de efort, formidabilul hatis format de melanjul dintre rugii de mure si zmeuris, ferigi, lastari de carpen sau braduti si iarba inalta creand un paravan consistent pana la intalnirea cu seria de proeminente calcaroase, unde vom putea pasi sanatos. Ajunsi la stanci admiram din nou inaccesibilul - din acest sector - varf al Svinecei, din prisma cuverturii vegetale tinere, care mascheaza cu brio urmele unor defrisari din anii trecuti.

Prindem un fir de poteca, mai sus de stanci si inaintam cu precautie printre rugii care parca nu se mai termina. Parazapezile sunt absolut necesare in acest areal, atat pentru a surmonta zona maracinoasa cat si pentru a evita contactul cu eventualele vipere pierdute prin hatis, in drumul lor spre stancariile expuse la soare. Singurul aspect pozitiv pe parcursul acestei inaintari „la liber” este dat de aroma zmeurei dar si a murelor date in parg. Poteca dispare sub vegetatia deasa, iar un mic intermezzo de lastaris intunecos ne obliga sa ne luptam cu crengile care ne zgarie din toate directiile pentru a iesi, in final, in jurul orei 14, pe o vasta culme, sau mai bine zis platou, care poarta numele Pregheda.

Ne aflam intr-o zona incarcata de semnificatii, in primul rand prin traditionala exploatare a fagului de aici, la nivel de masa, de unde si aspectul ciudat al invelisului vegetal, pe deoparte cu palcuri de foioase semete, pe alocuri seculare, scapate de furia drujbelor, apoi sihle plantate in ultimii ani pe locul fostelor defrisari, dar si maracinisuri sau arbusti disipati, dupa tipicul intervalului anterior escaladat. Pregheda este incomensurabila din acest punct, doar de sus, de pe tancurile calcaroase ale Svinecei, reusind s-o cuprindem cu privirea.

Pana acum cativa ani, in zona din avale a Preghedei functiona o cariera de carbuni (subunitate a minei Cozla din Clisura Dunarii) al carei obiect de activitate se axa pe exploatarea intensiva si comercializarea huilei energetice. Tot de Pregheda se leaga o importanta batalie intre turci si peste 1000 de rudareni si bozoviceni, in 1788, in razboiul austro-ruso-turc. Ca o paranteza, militarizarea fortata in secolul al XVIII-lea a locuitorilor din Tara Almajului, prin inglobarea acestora in batalioane de graniceri care sa pazeasca hotarele Imperiului Habsburgic de amenintarea otomana de la sud de Dunare a avut ca efect un salt evolutiv in structura socio-economica a intregii zone, prin amprenta lasata asupra stilului de viata si organizarii gospodariei, familiei, amprenta resimtita si in zilele noastre. Activitatea militara a barbatilor almajeni se intindea pe o perioada de 10 ani (cu intermitente anuale), timp in care se desavarseau ca soldati si oameni, sub stilul cazon impus de carmuirea austriaca, depasind astfel in lupta statutul de simpli tarani care porneau la razboi cu furca sau coasa in mana.

Continuam inaintarea pe un vechi drum forestier, aflat la contactul dintre vajnicele fagete scapate de furia drujbelor si amestecul de arbusti si vegetatii rugoase care „panseaza” mare parte din platoul defrisat. Obiectivul nostru, schitat si mai devreme, este de a intui acea linie matematica a culmii, din semicercul dorit de noi, si care „invaluie” Varful Svinecea Mare pe o ruta elegant abordabila. Nu dupa multe zeci de metri avem parte de o surpriza mai mult decat placuta, respectiv un proaspat marcaj banda albastra pe fundal alb, doar ca desenat orizontal pe copaci. Singura necunoscuta mai ramane directia de urmat, Svinecea Mare fiind mai mult ghicita decat zarita dupa fagii inalti, iar ambele sensuri ale traseului marcat au o tenta descendenta la un moment dat. Pornim pe una dintre directii, prin padurea inalta ramasa in picioare, insa pierderea consistenta de inaltime pe acest sens de inaintare ne face sa ne razgandim. Ne intoarcem de unde am plecat si abordam cealalta directie, tot prin padure, initial avand tot o pierdere de altitudine, dar o data depasita o inseuare, drumul se drege ascendent, brazdat fiind de urmele unor atv-uri, concluzionand ca ne aflam in fata ultimelor pante pana sa iesim pe cleanturile calcaroase al varfului mult ravnit.

Svinecea Mare se afla in extremitatea nord-estica a segmentului de culme, iar culminatiile calcaroase ale sale sunt despartite prin usoare inseuari. Inspre capatul de sud-vest vegheaza Svinecea Mica (1143 m), varf putin mai impadurit decat omologul sau mai mare. Se poate parcurge portiunea de creasta pana la acest varf, apoi descendent spre Valea Rudariei Mici (din saua care desparte varfurile), insa noi am preferat sa nu fortam norocul, mai ales in ideea marcajului intalnit pe ultima bucata de traseu si care ne ofera o anumita certitudine.

La stanga de acest varf al Svinecei Mici, privind spre sud, dincolo de Valea Rudaria Mica, se ridica Talva Lalchii (la 1052 m altitudine), o culme impadurita din care porneste si Ogasul Lalca, unul din izvoarele Vaii Berzasca (numita si Valea Mare). In acest perimetru situat intre Culmea Svinecii si Talva Lalchii, alaturi de peisajul carstic de suprafata, bine reprezentant prin lapiezuri, doline si pereti calcarosi, avem si o importanta dezvoltare a endocarstului, in special prin Avenul Rudarica (vezi aici) si Pestera cu Apa de la Lalca, cele doua cavitati apreciindu-se ca facand parte dintr-un sistem carstic mult mai vast. Continuandu-ne turul de orizont „tintim” in profunzime, iar dincolo de Talva Lalchii si Talva cu Rugi admiram nenumaratele culmi almajene care dau masura fragmentarii acestor munti.

Inspre nord, dincolo de Tara Almajului, Masivul Semenic se schiteaza foarte vag, din cauza nebulozitatii. In plan intermediar se zaresc si Cheile Rudariei, realizand astfel cat de mult am mers in aceasta zi.

Fericiti ca am prins vreme buna, putand admira atatea zone inconjuratoare de la asemenea altitudine, ne intoarcem pe piscul cel mai inalt pentru o ultima sesiune de poze inainte de coborare. Punctul albastru zarit pe pisc ma face sa explorez zona pe o raza de cativa metri pentru a gasi o continuare a acestuia, dar fara succes. Intr-o despicatura a lapiezului pe care se afla si marcajul si care evidentiaza varful, avem surpriza sa gasim o caserola in interiorul careia se afla un caiet de impresii pentru cei care poposesc la aceasta inaltime. Majoritatea mesajelor sunt in limba ceha, dovada a expansiunii fenomenului turistic dinspre aceasta tara inspre Banatul nostru, in cautarea mostenirii culturale lasate de colonistii cehi pe aceste meleaguri si care chiar este una consistenta daca ne gandim cel putin la nivel de toponimie sau la satele de pemi care confera un pitoresc aparte Caras-Severinului. Cele peste doua luni de la data ultimelor consemnari in acest caiet ne fac sa ne gandim la sporadicitatea ascensiunilor spre Svinecea Mare, chiar daca intre timp nu este exclus sa mai fi ajuns calatori la aceasta altitudine. Tot din inscrisurile din caiet retinem mesajul de multumire al unor persoane din Timisoara catre turistii cehi care au realizat marcajele din zona Svinecei, elucidandu-ne astfel si asupra acestui aspect.

Acestea fiind spuse, ne intoarcem in inseuarea pe unde am iesit in lumea de piatra a zenitului almajan, iar la ora 15,30 incepem coborarea, satisfacuti de maretia turului de orizont de pe varf.

Oarecum debusolati dupa aceste informatii, ne luam la revedere in jurul orei 17 de la gazdele noastre si continuam drumul spre vale, gandindu-ne la cele peste 4 ceasuri de mers pana in Eftimie Murgu. La nivelul pasului, retragerea pe lungul drum forestier se configura a fi o operatiune anevoioasa (in prisma efortului depus si la dus), iar uzura acelor multi kilometri ar fi urmat sa ne taie din cheful de drumetie, cel putin pentru ziua urmatoare. La cateva sute de metri departare de stana norocul ne surade si din spate auzim cum se apropie o masina de mare tonaj care va reprezenta salvarea noastra. Este un camion plin cu lemne de foc, cu destinatia Bania (satul de peste culme de Eftimie Murgu), acesta insotind ruta descendenta pe singurul drum mai acceptabil din zona, cel prin Rudaria. Incepe un traseu anevoios si plin de zdruncinaturi (cel putin pana la confluenta Rudariilor), iar dupa o ora de mers si 21 km parcursi ajungem in localitatea de unde am plecat si dupa alti 7 km iesim in drumul principal al Tarii Almajului, unde ne luam la revedere de la binefacatorul nostru.

De retinut dupa aceasta tura:

- Bifarea Vaii Rudaria, a morilor de apa si a sectorului de chei al acestui afluent al Nerei este obligatorie, indiferent de unde se face ascensiunea spre Svinecea Mare.

- Nu ignorati sfaturile satenilor in ce priveste traseul, punctele de reper, eventualele schimbari de peisaj, orice informatie putandu-va fi utila.

- Pentru cei care vor sa scuteasca din efortul drumului forestier si se deplaseaza cu masina, pe Valea Rudariei si apoi a Rudariei Mari pot inainta lejer circa 17 km calculati din fata Primariei din Eftimie Murgu, iar de la bariera mentionata in descriere isi pot rezerva un maxim de 3 ore pana la atingerea varfului.

- Ascensiunea ulterioara drumeagului pornit din Valea Rudariei Mari (de la bariera), inspre Svinecea Mare, poate deveni spontana la un moment dat, in functie de evolutia peisajului din urma activitatilor umane de taiere/ impadurire, dar si de perspectiva fiecaruia asupra abordarii varfului.

- Pentru cei care vor sa ajunga pe Svinecea Mare urmand Valea Rudariei Mici, aceasta varianta este mai la indemana (avand in vedere si marcajul banda albastra care porneste din aval de stana Rudarica si iti calauzeste pasii pana pe varf), singurul inconvenient fiind dat de rutina drumului forestier si traficul mai intens al utilajelor forestiere pe aceasta ruta; din acest punct de vedere, traseul urmat pe cealalta vale (Rudaria Mare) are avantajul de a fi un pic mai atractiv, fiind mai putin umblat si necesitand si o doza de orientare.

- Teoretic, s-ar putea ajunge cu masina mica pana la stana Rudarica, insa unele portiuni de drum de pe Valea Rudariei Mici sunt foarte rupte, creand dificultati si camioanelor in a le surmonta. Ca sa nu mai vorbim de ingustimea caii de rulare, astfel ca daca ai nenorocul de a-ti iesi in fata un utilaj silvic s-ar putea sa mergi in marsalier pe distante mari, neavand loc de manevre sau retrageri laterale. Cel mai bun loc de lasat masina - daca vrei sa urmezi ascensiunea pe Rudaria Mica - este la confluenta celor doua vai, de unde ai de mers 8 km pana la stana si inca 45-60 minute pana pe Svinecea Mare.

- Viperele nu sunt atat de prezente ca in Defileul Dunarii sau alte zone din Caras-Severin, insa dezvoltarea pe calcare a culmii unde se afla si Varfurile Svinecea, ofera certitudinea ca ele exista si trebuie sa fim atenti la detalii pe acest traseu.

Donează 30 de lei