Drum nou şi schit în Şaua Hădărăului, Munţii Căpăţânii

text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea) 

5-7 decembrie 2016. Zi cu soare mult şi cer senin revărsat peste lumea de toate zilele; iată-ne plecaţi către Cheile Builei. Calea Olăneştilor, mai apoi străbaterea satului Cheia, cu fumuri ridicate pe coşuri drept spre înaltul cerului. Singurătatea de pe vale ne-a întovărăşit în drumul către cabana spre care ne îndreptam cam pe la amiaza zilei şi lumina soarelui avea un fel ciudat să onoreze trunchiurile copacilor. Părea că razele luaseră calea uneia paralelă cu pământul şi umbrele fagilor aveau un fel special să se aplece asupra coastelor. Undeva sus, pe coasta de pe malul stâng al apei, răsărise un alt schit decât cel înălţat de curând în Şaua Hădărăului, pe care aveam să-l vizităm în ziua ce urma. Când am traversat apa Cheii, peste podul Roş, drumul a început să urce serpentine multe. Până într-un loc mai larg, care în alte vremuri, de mult trecute, avea printre fagii înalţi un bordei numai bun de adăpostit în caz de năbădăi ale vremii. Se afla în faţa bordeiului o buturugă cu înfăţişare ciudată, care dăduse locului numele de Bătrâna Doamnă. Acum se aflau doar indicatoare turistice şi undeva mai jos o troiţă. Locul era şi răscruce importantă de drumuri. Se despărţea drumul spre tunelul de sub munte de cel care ducea spre Şaua Hădărăului, pe partea nordică a Vârfului Stogu (harta 1; imaginile 2, 3) şi spre vale, calea lungă către Olăneşti, străbătând Muchia Prislopelului. Noi ne-am continuat drumul către tunel şi când l-am străbătut, pe partea cealaltă a muntelui ne-a întâmpinat lumea munţilor cu plaiuri nesfârşite.






1   Extras de pe harta lui Nae Popescu din ghidul Munţii Căpăţânii, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977; harta nu a avut scară, nu din omisiunea autorului ci din cauză că a fost atunci o perioadă de câţiva ani când nici o hartă, la nici o editură, nu a avut voie să fie publicată cu scară pe ea.














2   Claia Strâmbă, Cheile Recea, Stogşoarele, Stogu. Foto: Ionică Lera (Râmnicu Vâlcea). 


3   Stogu.


Acum mai bine de 40 de ani, când, singur, mă hotărâsem să străbat drumurile de sub Stoguri, poteca urca până deasupra muntelui ajungând în Şaua Stogşoarelor, acolo unde am găsit măsuţă cu bănci pentru odihnă. Coborârea pantei apreciabile mai departe am făcut-o prin pâlcurile de tise aflate parcă într-o rezervaţie.


4   Vârful Stogşoarele.



4a   Vârful Stogşoarele (15 aprilie 2017).
















5   Claia Strâmbă.


















5a   Claia Strâmbă (15 aprilie 2017).







Acum locurile se modernizaseră. Trecerea şoselei se făcea printr-un tunel şi asta doar o ştiam de anii mulţi şi ei de când tot băteam drumurile prin minunăţiile pe care le descoperisem pe îndelete pe meleagurile Builei şi împrejurimilor sale. Am început coborâşul lung, pe coasta muntelui. Către finalul acestuia am întâlnit drumul abrupt, desprins pe altă coastă de munte, care urca spre Şaua Hădărăului, acolo unde se înfiripase de nu multă vreme un schit. Apoi am trecut apa Cheii, brutal, coborând ruptura de mal. O dată trecuţi apa, de abia un firişor zglobiu acum la vreme de toamnă, am purces prin pădure pe vechiul terasament de cale ferată îngustă, pe care am ajuns repede în ochiul de poiană unde ne aştepta cabana din Chei. Ştiam că deocamdată vom fi singuri. Fane, omul de toate zilele, era plecat pentru niscaiva treburi risipite prin lume. Aveam la dispoziţie întrega cabană.
La bucătăria de afară, jăraticul grătarului cu cântec sforăitor şi miasmă de prună bătrână ne-a ţinut de urât ceva vreme. Până când înserarea a cuprins pereţii de calcar care ne înconjurau. Când a venit noaptea ne-am retras în camera bine încălzită. Peste noapte ne-am mai fermecat sufletul, mai întâi cu făcliile cereşti pâlpâind pe bolta cerului şi mai apoi cu luna ivită de după clonţanii Stogşoarelor, care aşa neterminată cum era, lumina poiana cabanei.

Dimineaţă ne-am urcat în ducipalul cu care venisem şi am plecat spre schitul din înaltul muntelui. Am purces pe drumul croit pe vechiul terasament al căii ferate înguste. Era aceasta, aşezată aici de uitata societate italiană Carpatina, care-şi căra lemnele pădurii către Brezoi, printr-o lungă reţea de funicular, pornită din susul muntelui, din Groşii Bodeştilor, trecând peste vârfuri. Lăsase în urma ei, pe Muntele Hădărăului, Folea ori Cândoaia construcţii ale căror urme se mai văd şi astăzi. Până prin anii de după 1989, prin locurile amintite se mai găseau dotările staţiilor intermediare de funicular. Cabluri, ceva stâlpi metalici, niscaiva rezervoare metalice. Funicularul acesta lung, ce străbătea munţii, cobora în Brezoi la fabrica de cherestea. Astăzi doar amintirea locului unde se sfârtecau copacii aduşi din inima muntelui mai are ceva urme. Aici, pe vremea aceea, erau prelucraţi cât de cât şi expediaţi peste hotare, după reţeta reînviată cu tărie în aceşti ani.
Îmi aduc aminte de vechea casă Zdârcea, construită pe vremea exploatării italiene a pădurii. Numele şi-l luase după al pădurarului de atunci. Am ajuns la ,,rădăcina muntelui”, acolo unde începea alt drum, croit pe coastă, cel pe care de acum încolo trebuia să-l urcăm către noul schit din Şaua Hădărăului. Atât de abrupt mi se părea acesta de parcă pe el ar fi trebuit să mă caţăr. Ceilalţi doi tovarăşi de drum aveau niscaiva treburi prin jurul maşinii, aşa că am luat-o înainte. Voiam să pun ceva distanţă între noi, ştiind bine că mersul meu domol nu se compara cu al lor.
Urcasem Hădărăul în alte împrejurări şi nu o dată, pe poteca ce suia vârtos prin pădure. Pe alocuri stăpâneau tufe de zmeură din care ne înfruptam pe săturate. Numai că într-o împrejurare, mirosul acru, de sudoare stătută al unui Moş Martin, aflat şi el la micul dejun odată cu noi ne-a tăiat cheful.
Acum urcam drumul abrupt, greu chiar şi pentru maşină, sperând să ajung odată la capătul celor 18 ace de păr întâlnite în cale. Greu de crezut că drumul ăsta a fost realizat doar din lama şi fantezia unui buldozerist care doar şi-a condus monstrul mecanic în urcuş pe coasta muntelui. Panta continuă a drumului, în limita posibilităţilor unui vehicol auto, curbele acelor de păr bine amplasate, unele locuri orizontale numai bune de odihnă auto, totul îmi pare gândirea unui om cu pregătire în domeniu. Dar mai bine las în pace credinţa unora, că o casă poate fi proiectată şi de un crescător de animale, chiar mai bine decât un inginer specialist.
Drumul urcător, cu rare momente de privelişti către munţi depărtaţi, până la urmă se apropie de sfârşit. Ultima ramură urcătoare, parcă mai domoală decât până acum, lasă să se zărească printre trunchiuri de fagi desfrunziţi de zilele anotimpului în care ne aflăm siluetele a două case ce par impunătoare în singurătatea locurilor. Încă ceva de mers şi iată-ne la schitul din Hădărău. Am ajuns şi la locul de întâlnire a vechii poteci pe care urcasem, acum drum, cu poteca ce ocolea Muntele Stogu, pe care o întâlnisem, desprinsă din drumul pe care urcasem din Valea Cheii.
Am aflat aici gospodărie în toată regula. Păzită de doi câini nici prea graşi, nici prea zgomotoşi, cu stive de lemne proaspăt crăpate şi în curs de orânduire. Cele două căsuţe pe care le zărisem în urcare fac parte din gospodăria schitului. Două rulote bine amenajate, dintr-una chiar iesea fum pe coşul bine izolat, erau locurile în care cele trei măicuţe îşi duceau traiul. Pe una din măicuţe am zărit-o în pragul uneia din rulote, aproape ascunzându-se. Cealaltă după ce a primit cele aduse în spate de unul dintre noi, ne-a servit un ceai numai bun după atâta osteneală pe coasta muntelui. Pe cea de a treia am găsit-o la priveghi în bisericuţa mignonă, pe care o slujeau cu rândul. Bisericuţa avea adaptate la dimensiunile ei toate încăperile orânduite uneia din mânăstirile cele mari. Într-un colţ, lângă un calorifer călduţ şedea una din măicuţe, şoptindu-şi rugăciunile, de abia mişcând din buze. 





Ne-am întors la măsuţa unde ne aştepta ceaiul aburind. De oboseala multă de pe drum m-am aruncat pe o butură-scăunel. Într-o privire aruncată peste umăr, trebuind să-mi cer scuze pentru că stam cu spatele, am zărit silueta călugăriţei care servise ceaiul. Figura acesteia, încadrată în acoperământul călugăresc, trăda trăsături nu numai tinereşti dar şi frumoase, delicate, cu dantura perfectă, cu zâmbet uneori coborât de pe alte tărâmuri. Pentru o clipă m-am aflat, personaj hârşit într-ale muntelui, în povestirile lui Hogaş. Locul în care eram aşezat cu spatele mi-a ascuns meşterit uimirea şi am avut răgaz să-mi pun felurite întrebări pentru cum se risipeşte soarta prin căile lumii. Dar cine ştie, poate locul ales şi canonul schimniciei să fi fost scopul şi soarta care până la urmă o fi adus-o prin locurile acestea. Şi celelalte două tot tinere erau şi tot aşa sortite să-şi ducă sihăstria în mijlocul pădurii. Când am plecat le-am lăsat să-şi orânduiască lemnele tăiate de curând, în căsuţa de curând întocmită.
La maşină am ajuns repede şi mai apoi la cabană. De data asta nu mai eram singuri şi Fane, care cât tot stătea mereu singur, mai ales acum în zile de iarnă, când o fi vorbit doar cu pisoiul şi munţii din preajmă, nu se mai sătura povestind. O altă noapte petrecută în Chei, cu luna răsărită prin despicătura lor, acelaşi drum al întoarcerii şi din zilele astea frumoase au rămas doar amintiri şi dorul altor revederi.