Cabana Valea Sâmbetei - Curmătura Oticului, pe creasta Făgăraș / Făgăraşului - Dejani
text şi foto: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
7-10 iulie 2011. Parca acum, la anii multi care s-au adunat, parfumul suav al inaltimilor ma chiama mai cu deosebire. Din noianul zilelor inchiondorate, cu imbulzeala de fulgere si nori plangaciosi, iata, s-au ivit zilele frumoase pe care le asteptam.
Noi, cei patru calatori, ne-am asezat in autobuzul care avea sa ne duca pana la Sambata de Jos. La coborare, cu rucsacii in spate, o vizita scurta la magazinul de la care asteptam placintele cu branza, delicioase si iata-ne ajunsi la marginea drumului care avea sa ne duca spre locurile mult visate. Ne-a cules repede o masina, apoi alta si curand am ajuns la poarta manastirii Sambata. Ca si in alte imprejurari, de aici a inceput periplul nostru. Mai intai pe drumul catre pensiunile de pe vale, mai apoi pe cararuia de pe malul apei si mai rar pe cate-o bucata de drum ramasa intacta dupa furia apelor. Am ajuns repede la vechiul capat de drum, cu batrana bancuta. De aici incolo am intrat pe poteca muntelui, cand agatata de coasta impadurita, cand traversand apa inspumata a Sambetei.
Pana la cabana am ajuns repede. Pe bancuta de deasupra izvorului cabanei, un pusti ne-a luat in primire, intrebandu-ne cam ce ne dorea sufletul. Am aflat ca noul patron al cabanei avea vechi state de serviciu montan, inca de pe vremea fostei cabane Malaesti, din Bucegi. Si poate acum, la alta tinerete, ii trecuse amarul cabanei mistuite de foc. Numai ca aici, in Valea Sambetei, il pandeste un pericol. Un culor de avalansa, coborat parsiv din inaltul muntelui, cu brazi cu tot, ameninta de-a binelea existenta cabanei. Dar poate napasta asta s-o razgandi si o apuca-o prin alte locuri. Pisica cu blana tarcata, din gena motanului salbatec cu care stramoasele sale se avusesera bine, era tot aici si tot asa de flamanda.
Am mancat, ne-am odihnit o ora si ne-am pregatit de plecare. Am mai luat in drum oarecari informatii de la salvamontistii din cabana de mai sus si am ajuns repede la rascrucea de poteci din vale; iata-ne incepand urcusul catre prima treapta a caldarilor din drumul catre Fereastra Mare. Cand am ajuns la sageata de rascruce din cale am fost mai toti fericiti ca trecusem cu bine incercarea asta prima.
Intrasem in caldarea inalta, de unde poalele Coltului Balaceni, cat se vedea din acoperamantul cetos, drumul printre tufele de bujor si stancile mari din cale ni s-au parut adevarat balsam. Uneori strigate de marmota insufleteau locul. Pe nesimtite poteca ne-a scos sus pe creasta, in Fereastra Mare, la 2188 metri, cand s-a risipit si ceata. Ne-am fericit ochii cu imaginile crestelor inalte. Am trecut Slanina, 2268 m, apoi boaghea iar ne-a inlantuit si pana in pragul noului refugiu din Fereastra Mica ne-a tot tinut invaluiti.
A trecut noaptea, cu cer senin, cu ceva stele si un pic de luna, cat avusese timp sa-si inceapa rotunjirea. Dimineata a venit cu cer albastru si pe coaste cu o turma marisoara de capre negre, alergand dupa iarba proaspata, inrourata. Am urcat panta lina a Slaninei, am ajuns din nou in Fereastra Mare si de aici ne-am inceput drumul catre Zarna (imaginea 1).
1 La est de Fereastra Mare.
Poteca, privita de aci, din urcusul catre Cheia Bandei, 2381 m, pe sub care aveam sa trecem, parea domoala. Dar drumul pana la celelate varfuri tuguiate, tasnite din firul crestei era inca lung si soarele incepuse inca de dimineata sa dogoreasca. In cale ne-a rasarit sageata care arata poteca peste Muchia Trasnita si pana la noul refugiu (imaginea 2).
2 Nordul Fagarasului se imbogateste cu trasee marcate.
Ne sta in fata Varful Mogos, 2398 m si acolo, intr-una din seile inalte am poposit prima oara. Ne-am apropiat de stancariile din marginea nordica abrupta si ne-am desfatat privirile catre locurile departate pe care parca nici nu ne venea sa credem ca le vedem. Am continuat calea pe poteca urcatoare catre Varful Urlea, 2473 m. Cautam din priviri locul pe unde o poteca cobora in caldarea cu ochi ceresti, sclipitori, care priveau catre albastrul luminos de deasupra lor. Iezerul cel mare al Urlei (imaginea 3) stapanea caldarea cea verde. Pe langa noi, pe coaste cu stancarii inegrite de vremuri, tufele de bujor inca inflorit insufleteau muntele. Am trecut pe sub Varful Urlea, apoi pe langa cel al Iezerului, 2429 m, acolo unde un cioban care-si pazea turma numeroasa a venit repede la noi, in speranta ca poate o gasi vreo tigara.
3 Lacul Urlea, vedere catre est.
4 Ascutitul Iezer si Fundul Bandei, la obarsia vaii omonime.
Cand am inceput sa coboram brana cu grohotis maruntit de sub Varful Fundul Bandei, 2454 m, de unde se despartea drumul spre Varfurile Dara si Hartopu, ultimele mari inaltimi ale Fagarasului, ne astepta maretul spectacol al Caldarii Leaota. Am privit maretia locului, cu ochiuri de apa, lacuri risipite pe adancul de munte. Strajuia deasupra caldarii creasta cu ultimele varfuri inalte ale muntilor pe care-i strabateam (imaginea 5): Dara, 2500 m; Hartopul, 2506 m; Musetescu, 2495 m (vezi harta mare a Muntilor Fagarasului la ).
5 Vf. Dara, imediat la stanga de imaginea 4.
Apoi ne-am indreptat pasii catre sesul inalt al Seii Leaota. Poteca sfoara inaintea noastra si iarba mare, care ne mangaia pasii pe cand strabateam platoul atat de neobisnuit in acesti munti. Cand am ajuns la capatul acestuia eram sub Varful Leaota, 2312 m. Acolo am gasit sageata care ne „indruma” spre refugiul Zarna, aratandu-ne si timpul, 30 minute (imaginea 6). Numai ca si acum varful ei arata spre locurile din care tocmai veneam. Am intors-o si poate ca nici macar vantul nu i-o mai schimba directia...
6 Spre refugiul Zarna.
Aveam in fata un drum inca lung, cu coborare zdravana pana la refugiul mult ravnit, care se vedea de aici, intr-o sa indepartata, ca un punct minuscul pierdut in locurile inverzite. Am coborat pe coasta zgrunturoasa. Am privit de sus Iezerul Zarna si, mai departe, dupa ce poteca a strabatut o muchie scurta, ne-am angajat pe o insiruire de hornuri. Erau presarate cu stanci care trebuiau ocolite, cu limbi de zapada inca prezente si cu multe tufe de bujor inflorit care mai indulceau oboseala si caldura data de soarele amiezii ce-si pusese in minte sa ne prajeasca de-a binelea. Pana la urma am ajuns pe pajistea din fata intrarii in refugiu (imaginea 7).
7 La refugiul Zarna.
Eram stapanii de-o noapte al casutei din Saua Zarna! Am mancat pe indelete, chiar am adormit sub cerul albastru si soarele darnic de dupa amiaza. Mai tarziu am plecat agale catre valea adanca, prin care se strecura fuiorul de apa inspumata, venita tocmai din Lacul Zarna, pe langa care trecusem la coborare. Era in apropiere si bordeiul ciobanesc, al mioarelor agatate pe coasta si de la el, razbatea pana la noi, latratul cainelui ramas de paza. De acolo ne-am luat apa pentru seara care urma. Peste noapte, doar luna trecatoare peste creste ne-a mai scos un pic din culcusuri, cat sa ne bucuram de lumina aruncata. Peste munte se lasase linistea.
Ne-am sculat aproape cu noaptea’n cap. Inca inaintea orei 6 am plecat in ultima etapa. Soarele mai avea inca de mers pana sa dea peste creasta muntilor. Am urcat panta Varfului Zarna, 2223 m, am dat peste cele doua izvoare cu apa limpede si rece, unde ne-am inviorat fetele arse de soare. Pe pajistea intinsa sub Varful Fundu Langa, 2242 m, am privit cu nesat inalta culme a Muntilor Iezerului, care-si sfarseau inlantuirea de varfuri descrescatoare cu rotunjimea Papaului, ultimul din cele de peste 2000 m al piciorului de munte aruncat catre Valea Doamnei. Coborarea pana in Saua Radului am facut-o pe nesimtite, dupa care putin ne-a trebuit ca sa urcam catre cele doua varfuri Ludisoru. De aici am zarit, adancita sub noi, marea Curmatura a Bratilei. Eram singurul dintre cei care alergasera pe crestele muntilor pana aici care mai fusese de cateva ori prin aceste locuri. Am inceput lunga coborare, in serpentine line si ne-a luat ceva timp pana a ajunge langa noul refugiu sferic.
Poteca ce ducea mai departe, pe ultima parte a Fagarasului, urca domol spre stanga. Alta, cea catre Iezer, urca si ea, pe coasta golasa a Bratilei si mai departe creasta era puncata de Varful Catunu si apoi de Varfurile Mezei. Mai departe drumul duce peste Curmatura Oticului, cea care are bunavointa sa adaposteasca izvorul cel mai inalt al Dambovitei. Pe plaiul insorit al acestor locuri pline de amintirile anilor, de la tinerete pana la batranete, am lenevit aproape o ora.
Am inceput coborarea prin Caldarea Dejanilor, asternuta la picioarele noastre, stransa intre creste stancoase stapanite de puterea soarelui amiezii. Primii pasi ai coborarii erau napraznici, se strecurau prin grohotisul miscator al serpentinelor dese, agatate de coasta repede a muntelui. Dintr-o stanca intunecata, dintr-un cotlon al muntelui, tasnea Izvorul Radului. Avea unda puternica, risipita in fuioare inspumate si zbuciumul albului pur se impletea cu stanca intunecata. Ne-am oprit sa sorbim din apa datatoare de viata. Ne-am refacut rezerva de apa si peturile s-au infiorat imbrobonate de raceala si limpezimea de clestar. Apoi am coborat prin caldarea care-si aduna fuioare inspumate de apa de prin toate ungherele muntelui. Se strecurau prin verdele pur al pajistii, alunecand in funii albicioase pe coastele repezite ale muntelui si pana in vale s-au tot adunat, transformandu-se in raul puternic al Dejanilor.
Trecusera doua ore de cand tot ne strecuram pe poteca muntelui. Mai sus, printre stanci, mai apoi prin pajistea alpina cu tufe de rododendron, uneori pe malul paraului inspumat si alteori pe coaste lastarite, poteca ne-a condus catre capat, acolo unde brazi puternici stapaneau locurile. Pe o punte firava si cam alunecoasa am traversat raul navalnic, dupa care drumul forestier ne-a fost tovaras multa vreme.
Iata-ne inscrisi pe cei aproape 10 km de drum ars de soare peste tot, spre pensiunile din Dejani. Canicula a impus intai pauze rare, apoi din ce in ce mai dese si mai tarziu una cu racorire deplina pe malul raului. Pana la urma ne-a scos norocul in cale o pensiune mai pe masura buzunarelor noastre, confortabila. Ne-am indreptat spre dusul cald si seara placuta alaturi de gazdele primitoare. Cand in sfarsit ne-am aruncat in pat, nimic nu ne-a mai clintit pana cand soarele n-a intrat pe fereastra.
A venit dimineata, cu privelisti minunate din balconul casei catre creastele pe care le parasisem si cu briza racoroasa, batand dinspre muntii cei mari. Parea si acum ca suntem pe departarile inalte... Drumul pana in orasul Fagaras a fost scurt si curand am coborat din masina racoroasa chiar in centru, in apropiere de catedrala impozanta, inca neterminata. Ne-am luat ramas bun de la gazda primitoare care ne intovarasise pana aici. La umbra parcului din centru eram in apropierea zidurilor vechii cetati cu ascunzisuri medievale.
