Din nou despre a doua victorie a Securității

http://www.contributors.ro/editorial/din-nou-despre-a-doua-victorie-a-securitații/

Așa după cum era de așteptat, vestea că vinerea trecută Curtea de Apel a dat dreptate CNSAS și a hotărât că fostul președinte al României, dl. Traian Băsescu, la ora aceasta europarlamentar, a fost ofertat de fosta Securitate comunistă pe vremea când era student la Institutul de Marină din Constanța, că a acceptat oferta și a devenit informator nu a lăsat insensibilă societatea românească.

Unii, mulți, și-au frecat mâinile de bucurie. Au declarat chiar cu multă, nedisimulată satisfacție, cu auto-admirație, cu încântare de sine că hotărârea judecătorească de vineri nu face decât să îi confirme, să le dea dreptate. Și aceasta fiindcă era la mintea cocoșului că nu puteai, în România comunistă, să devii nici măcar șeful unei șlep ori al unei amărâte de șalupe, darămite comandant de navă și mai apoi șef al Biroului Navrom de la Anvers, fără să fii omul serviciilor secrete, fără să fii informator, poate chiar să ai grade, poate chiar înalte, în ierarhia Securității.

Au fost și oameni care au mers până într-acolo încât au scris pe rețelele sociale că dobândirea oricărui post mai acătării, a unui serviciu ceva mai ieșit din comun, de la director de instituție, fie aceasta numai o amărâtă de școală generală, bibliotecă sătească, la condiția greu accesibilă de tânăr cadru didactic universitar era obligatoriu plătită prin semnarea pactului cu Diavolul. Cu brațul înarmat al partidului. Că toți politicienii care au apărut îndată după 1989 se află într-o situație similară celei a d-lui Băsescu drept pentru care se impune reverificarea grabnică și drastică a acestora.

Au fost și voci care au exprimat justificate semne de întrebare. Mai exact, s-au întrebat cum a fost posibil ca vreme de aproape 30 de ani să nu se găsească în arhive documente despre activitățile în slujba Securității comuniste ale celui care a fost rând pe rând secretar de stat, în câteva rânduri ministru, șef de partid, primar general al Capitalei și, în fine, președinte. Cum s-a făcut că dl. Traian Băsescu a primit de 4 ori din partea CNSAS adeverințe de necolaborare, așa-numite certificate de bună purtare, și că de abia acum s-a descoperit că lucrurile ar sta, în realitate, cu totul altfel. Că sunt rău de tot urât mirositoare.

Am citit suficiente comentarii care susțineau că și în această dezvăluire se regăsește mâna Serviciilor secrete, Ion Cristoiu văzând chiar mâna Marelui Licurici (Doamne păzește-l și iartă-l!) care livrând de abia acum CNSAS documentele incriminatorii au desăvârșit opera de lăsare din brațe a fostului președinte. Începută încă din ultimul an petrecut de acesta în intimitatea Palatului și a Administrației Prezidențiale de la Cotroceni. An în care toate Serviciile se pregăteau să își schimbe stăpânul și așteptau ori chiar pregăteau persoana care ar fi urmat să fie noul domn Puntilla.

Au fost comentatori care au scris negru pe alb că tot ceea ce a făcut dl. Băsescu preț de zece ani în calitatea lui de președinte al României trebuie recitit, reinterpretat, explicat prin apartenența lui încă din tinerețe la Servicii. Că odată intrat în ele le ești pe viață dator și parte. Mai mult, că toată istoria post-decembristă a României s-ar impune rescrisă prin prisma verdictului dat vineri, în primă instanță, de Curtea de Apel din București. Dl. Stelian Tănase a exultat scriind pe Deskreport că moare de curiozitate să vadă cum vor reacționa, pe unde vor scoate cămașa așa-numiții „intelectuali ai lui Băsescu”, adică cei care au avut parte de nenumărate privilegii, de recompense, de burse, de finanțări exorbitante, de promovări artificiale în străinătate doar fiindcă și-u folosit pixul ori tastatura computerului spre a-l glorifica pe Dictatorul chiar mai rău în multe privințe decât Nicolae Ceaușescu.

Aparent, dl. Traian Băsescu este cel care prin dezvăluirea unor momente din trecutul său deloc onorabil mai dezbină încă o dată, a câta?, o țară. În realitate, vina dezbinării ar trebui căutată în cu totul altă parte. În faptul că în primele luni ale anului 1990 ne-am lăsat mințiți de ticăloasele apeluri la o pretinsă reconciliere națională, apeluri făcute de Ion Iliescu, că am privit cu neseriozitate, chiar am luat în derâdere punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, că l-am catalogat drept resentimentar și că l-am lăsat singur pe Constantin Ticu-Dumitrescu.

Că astfel am pregătit terenul pentru ceea ce fostul disident Adam Michnik numea cu mulți ani în urmă a doua victorie a Securității.