Literatura holocaustica: cascavalul secolului (1)

http://www.altermedia.info/romania/2008/10/12/literatura-holocaustica-cascavalul-secolului-1/

Intenţia „sistemului ticăloşit de a construi un monument memorial dedicat „Holocaustului“ – deşi în România nu a fost decît un singur holocaust: al românilor şi al culturii române, provocat de iudeo-bolşevicii aduşi de Ana Pauker et comp. –, îmi impune obligaţia ştiinţifică să republic studiul de mai jos, tipărit în revista SANTINELA nr. 9, 27 septembrie 2006, pag. 4, partea întîi, (http://www.strajerii.ro/santinela009.pdf) şi SANTINELA nr. 10, 24 octombrie 2006, pag. 4, partea a doua (http://www.strajerii.ro/santinela010.pdf).

***

Aşa cum am relevat în SANTINELA (nr. 8, pag. 4), în comentariul postat pe Internet la studiul lui Naomi Seidman, Elie Wiesel and the Scandal of Jewish Rage („Elie Wiesel şi scandalul furiei evreieşti“), publicat înJewish Social Studies, în decembrie 1996, se relevă că «Wiesel este cel care a ajuns să prezideze instanţa elveţiană care „distribuie“ sume colosale furnizate de către băncile elveţiene organizaţiilor evreieşti care le pretind sentenţios. Literatura holocaustică este cel mai enorm caşcaval al epocii noastre şi Wiesel este profetul său» (http://www.vho.org/aaargh/fran/tiroirs/tiroirEW/WieselMauriac.html).

Opiniile analiştilor străini

Norman Finkelstein este un evreu nativ american. Presupun că, „îmbătat“ fiind de democraţia americană, a avut curajul să scrie, în cartea sa, INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI (Editura Antet, 2002) că toate demersurile făcute de Consiliul Mondial Evreiesc şi de organizaţiile celelalte, aferente sau subordonate lui, pentru impunerea în conştiinţa publică internaţională a temei holocaustului aşa-zis unic al evreilor nu constituie decât o uriaşă escrocherie, o mare extorcare de bani şi de alte proprietăţi de către urmaşii sau de către pretinşii urmaşi ai evreilor care au avut de suferit în lagărele de muncă naziste. Dar, subliniază el, din toată această sumă imensă, doar o parte insignifiantă este dată celor câţiva supravieţuitori ai lagărelor de muncă. Finkelstein relevă că un ziar britanic a supranumit, în mod inspirat şi întru-totul întemeiat, această escrocherie ca fiind un holocash. El mai subliniază că propaganda cu holocaustul nu a fost declanşată decât pe la începutul anilor ’70. Asta însemnă, pentru cine îşi reaminteşte bine, imediat după ce Israelul s-a înarmat (cu ajutorul tacit al S.U.A.) cu arma nucleară, pe care acum o refuză Iranului. Şi Finkelstein mai atrage atenţia că activiştii holocaustului nu au curajul să ceară şi Rusiei bani de holocaust. Evident, pentru că Rusia are mai multe rachete nucleare decât Israelul.

Din păcate, România nu deţine arma nucleară. E-adevărat, Nicolae Ceauşescu s-a lăudat că ar putea construi bomba atomică. Dar, decât să se fi lăudat, mai bine o realiza, pe tăcute, ca Israelul, iar acum nu ne-ar mai fi fost impusă, şi nouă, povara despăgubirilor şi lecţiilor despre holocaust de către Marele Escroc Elie Wiesel şi acoliţii lui, Ion Iliescu, Adrian Năstase şi noua garnitură de la Putere, Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu, Bogdan Olteanu-Conspiratu’ (netotu’ Ghizelei Vass) şi trena de lipitori-escroci ca Vladimir Tismăneanu (fiul politrucului Leon Tismeniţchi), Andrei Oişteanu (nepotul lui Leonte Răutu, politrucul de la „Ştefan Gheorghiu“), Aurel Vainer, M. K. Katz, M. Benjamin, R. Ioanid şi ceilalţi coreligionari ai lor, care ne jefuiesc şi ne spurcă în propria noastră ţară, printre altele, prin odiosul Raport final.

Criminalul Raport final al Comisiei „inter-naţionale“ pentru studierea holocaustului în România acuză, neîntemeiat, România de holocaust, iar pe unii români, ca Paul Goma, de atitudine general „antisemită“ – şi nu doar „antievreiască“ (întrucât palestinienii sunt tot semiţi). Din acest motiv, Paul Goma a dat în judecată pe unii dintre membrii respectivei comisii, Editura Polirom, care a publicat insanitatea respectivă, precum şi pe alţi oficiali şi ziarişti mercenari, care repetă papagaliceşte alegaţiile execrate în Raport. Dar, înaintea tipării, sub formă de carte, a acestui abject Raport final, a fost elaborat un raport preliminar, prezentat preşedintelui României, Ion Iliescu, la 11 noiembrie 2004. Iată comentariul postat pe Internet, la ediţia, în româneşte, a respectivului raport preliminar: «Raportul unei „comisii internaţionale“, adică a unor „experţi“ ai Muzeului Holocaustului din Washington, care a fost folosit drept rangă pentru a le crăpa capul conducătorilor români care se prefăceau că se spală pe mâini în legătură cu afacerea Holocaustului. Au fost prinşi sub avalanşă şi, ulterior, debarcaţi. România s-a întors, în sfârşit, sub conducerea înţeleaptă a evreilor celor buni, ca Sfântul Elie Wiesel, născut în România, şi a semnat imediat un tratat cu S.U.A. pentru a deschide trei enorme baze-bordel pe malul Mării Negre. Se poate vedea în ce măsură influenţa evreiască, căreia acest raport îi stă mărturie, este ceva binefăcător.»

Comentariul la ediţia în limba engleză, a aceluiaşi raport, postat în 2006, este următorul: «Cu puţin timp în urmă, autorităţile româneşti afirmau că România nu avusese nimic de-a face cu marele Holocaust. Aceşti comunişti „dalmaţieni“ (mal lavés, în original – n.n., V.I.Z.) nu citiseră, încă, modul de întrebuinţare al lumii moderne, aşa că au venit unii să le explice cum stau lucrurile. Deci, şi-au schimbat părerea şi acum afirmă că România e băgată până-n gât în povestea asta. Era şi cazul. Rezultatul: Europa oferă subvenţii grase pentru fabricarea unui autostrăzi care să traverseze ţara. De îndată românii au pasat contractul unei firme americane, care subcontractează totul unei firme turceşti. Buzunarele se umplu şi toată lumea este mulţumită. Ce frumoasă este lumea modernă!». Ambele comentarii pot fi citite pe adresahttp://www.vho.org/aaargh/fran/livres/reprints.html.

Străinii se exprimă în acest mod laconic, frust, obiectiv şi, oarecum, ironic la adresa noastră, a românilor; dar în mod justificat, pentru că ne lăsăm prostiţi, iar unii dintre conducători, corupţi, de sioniştii interni şi internaţionali. Slugarnicii de la noi procedează ca Ion Iliescu: l-a decorat pe escrocul Wiesel, deşi ştia că este Marele Impostor; sau ca alde Hoandră şi Cioroianu, care-l laudă pe Tismăneanu ca fiind un mare politolog, menit să ne înveţe pe noi ce a fost comunismul impus nouă de tat-su’ şi de Ana Pauker, deşi este un impostor ca şi Wiesel! Simptomatic pentru slugărnicia unora este şi faptul că, sub pretextul subţire că „nu vor să mai toarne gaz peste foc“ (S. R. Stănescu, „Vladimir Tismăneanu, punct şi de la capăt“, în Ziua, 22 iunie 2006, pag. 1), refuză să publice opinia altor contestatori competenţi şi obiectivi ai escrocului Tismăneanu, cum este opinia româno-americanului Dan Mureşan (vezi articolul său, respins la publicare de Sorin Roşca Stănescu, sub pretextul de mai sus, la http://romaniiliberi.org/documents/tismaneanu.pdf): V. Tismăneanu a fost făcut „doctor în sociologie politică“ (pe un op de 100 de pagini) de Socialism şi a parvenit, prin fraudă, la titlul de „prof. univ. la Maryland“, în Capitalism, prin prostirea americanilor, care-l plătesc să scrie cărţi apologetice despre comuniştii Ana Pauker şi Ion Iliescu (vezi «Colonelul super-spion Liviu Turcu (S.U.A.) se destăinuie: „UN UNCHI AL LUI VLADIMIR TISMĂNEANU A FOST GENERAL K.G.B.“», în România Mare, nr. 834, 7 iulie 2006). Şi acest lucru se întâmplă fiindcă, sub raport intelectual, aproape toţi americanii sunt un fel de zombi. Altfel nu ar accepta cu atâta uşurinţă să fie păcăliţi de impostori ca alde elie wiesel, radu ioanid şi vladimir tismăneanu – aşa trebuie să le scriem numele, fiindcă sunt nişte vietăţi comune, nişte târâtoare cocoţate în copac. Aştept clipa când toată presa românească autentică se va solidariza şi va obţine declararea acestor indivizi persona non grata!

Vasta literatură ştiinţifică antiholocaust

Aproape concomitent cu întemeierea, la sfârşitul sec. al XIX-lea, a sionismului, de către Theodor Hertzl, s-a dezvoltat şi o literatură antievreiască, printre promotorii ei figurând Édouard Drumont, cu lucrările sale, La France juive DEVANT L’OPINION (Ed. C. Marpon et E. Flamarion, Paris, 1886) şi Les Juifs contre la France. Une nouvelle Pologne (Paris, f.a.), Alphonse Toussenel, cu Les Juifs. Rois de l’Epoque (Paris, 1886), şi Henri Desportes, cu LE MYSTÈRE DU SANG che le Juifs de touts les temps (Ed. A. Savine, Paris, 1890). În Rusia, reverendul romano-catolic I. B. Pranaitis, cu The Secret Rabbinical Teachings Concerning Christians(St. Petersburg, 1892). Înaintea începerii celui De-al Doilea Război Mondial, s-a remarcat Marcel Jouhandeau, cu Le Peril Juif (1936-1937). Dintre lucrările postbelice recente, amintesc lucrarea lui Arthur Butz The Hoax of The Twentieth Century – Mistificarea Secolului XX (Chicago, 1993), despre minciuna holocaustului, care a cunoscut, în S.U.A., 11 ediţii până în 1993! În prefaţa la ediţia franceză, Robert Faurisson releva, în octombrie 2002, că noţiunile „Holocaustul şi Shoah-ul au devenit o religie, un comerţ, o industrie“, cum spusese şi Norman Finkelstein în celebra sa carte INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, tradusă în româneşte. Alte lucrări, deja notorii, în Occident sunt Le Lobby israélien et la politique etrangère des Etats-Unis, de John Mearsheimer şi Stephen Walt, şi Jewish Power, a lui Paul Eisen, evreu american, care este şi preşedintele Asociaţiei Deir Yassin Remember (Să ne-amintim de Deir Yassin); Deir Yassin este o localitate palestiniană rasă de pe pământ de către armata noului stat Israel – aşa cum făcea, în iulie-august, din nou, în Liban; adresa de e-mail a lui Paul Eisen este paul@eisen.demon.co.uk.

Pe baza mai vechii literaturi antisioniste, s-a dezvoltat, îndeosebi în ultimii 20-30 de ani, o tot mai bogată literatură ştiinţifică antiholocaust, în Argentina, Anglia, Franţa, Elveţia, Germania, Italia, Israel, S.U.A. etc. Printre creatorii acesteia se numără: Arthur Butz, Abraham Léon, Adrien Arcand, Jean-Marie Boisdefeu, Maurice Bardèche, Joaquin Bochaca, Antonio José de Brito, Carlos W. Porter, Enrique Aynat, Eric Delcroix, Paul Eisen, Israel Shamir, John Mearsheimer, Stephan Walt, J.-A Mathez, Norberto Ceresole, J. B. Pranaitis, Paul Raissinier, Wilhelm Stäglich, Moshe Sharett, Livia Korach, Thies Christophersen, Vincent Monteil, Mark Weber, Stephen Sizer, Herman Otten, Douglas Reed, Joel S. A. Hayward, Edwin M. Wright, Robert Faurisson, Jürgen Graf, Germar Rudolf, Lenni Brenner, Carlo Mattogno, David Hoggan, Barbara Kulaszka, Serge Thion, Don Heddesheimer, Bruno Gollnisch, Edward S. Herman, Roger Garaudy, Ingrid Weckert, Charles E. Weber, Jack Bernstein, Theodore J. O’Keefe, Josef Ginsburg, Allan C. Brownfeld, Israel Shahak, John Sack, Alfred M. Lilienthal, Benjamin Freedman, Naomi Seidman, Noam Chomsky, Uri Avnery,Victor Ostrovsky, David Duke, Lasse Wilhelmson, Richard E. Harwood, Maxime Pale şi mulţi alţii. Unii dintre ei au fost agresaţi fizic, în repetate rânduri, precum Robert Faurisson, alţii amendaţi şi condamnaţi la închisoare, precum Roger Garaudy, Jürgen Graf şi alţii. Unii au fost chiar asasinaţi, după cum am relevat în serialul „Paul Goma are dreptate“. Lucrările acestor luptători pentru adevăr şi dreptate numără sute de cărţi şi broşuri, însumând mii de pagini.

Despre aceşti autori nu se vorbeşte în România din cauza dictaturii externe şi interne, a cenzurii impuse de slugărnicia guvernanţilor faţă de grupurile sioniste de presiune, îndeosebi prin criminala O.U.G. nr. 31/2002, ordonanţă care încalcă Constituţia – fie şi Constituţia alienată şi alienantă din 2003. Numele şi lucrările lor sunt pe Internet, pe site-ul general http://www.vho.org/aaargh/fran/livres/reprints.html .

Români! Căutaţi-le şi citiţi-le, pentru a nu vă mai lăsa prostiţi de propaganda falsă pro-holocaust a ex-preşedintelui obedient Ion Iliescu, prin comisia escrocului internaţional elie wiesel, şi a preşedintelui obedient Traian Băsescu, prin comisia impostorului ex-comunist vladimir tismăneanu (fiu de cominternist şi netot de general K.G.B.). E-adevărat, puţini românii au calculator, iar, dintre cei care au PC, şi mai puţini sunt racordaţi la Internet, iar, dintre aceştia, şi mai puţini ştiu engleza, franceza sau alte limbi de circulaţie internaţională. Ca atare, pentru informarea corectă a opiniei publice şi pentru cunoaşterea reală a adevărului istoric, intenţionăm să publicăm, în presa românească, cât mai multe dintre aceste lucrări. Celor care vor să comunice materiale antiholocaust către Asociaţia Internaţională a Amatorilor de Relatări despre Război şi Holocaust (AAARGH), le dau adresa electronică a Secretariatului Asociaţiei, aaarghinternational@hotmail.com, precum şi adresa poştală: PO Box 81475, Chicago, IL 60681-0475, USA.

În măsura posibilităţilor de care vom dispune, vom publica texte din literatura antiholocaustică şi despre holocaust-ologi ca elie wiesel, radu ioanid, vladimir tismăneanu, teşu solomovici et ejusdem farinae, care, cum am mai spus, sunt vectorii cei mai periculoşi ai războiului axiologic dus contra României.

(Continuare în episodul următor)

Vasile I. ZĂRNESCU

LITERATURA HOLOCAUSTICĂ: CAŞCAVALUL SECOLULUI (2)

http://www.altermedia.info/romania/2008/10/13/literatura-holocaustica-cascavalul-secolului-2/

Episodul 1

Aşa cum am relevat în prima parte a articolului, precum şi episoadele anterioare ale studiului „Paul Goma are dreptate“, în această parte a doua (tipărită, iniţial, în SANTINELA nr. 10/2006, pag. 4(http://www.strajerii.ro/santinela010.pdf), voi releva cum promotorii literaturii holocaustice vor să impună ideea că aşa-zisul „antisemitism funciar“ al unor popoare, în special europene, ar fi sursa „holocaustului unic“ al evreilor. Din cauza suferinţelor îndurate de evrei în Al Doilea Război Mondial, fără îndoială incontestabile – dar nu în proporţia falsă prezentată de literatura holocaustică –, ei ar fi îndreptăţiţi să se răzbune: principala formă de răzbunare găsită de ei este să ceară, acum, proprietăţi, despăgubiri, privilegii, în genere, bani, de la statele care, atunci, ar fi provocat suferinţele respective .Şi cer aceşti bani cu o poftă nesăţioasă, de parcă ar fi rechini.

Inversarea valorilor: act satanist

Autorii literaturii antiholocaust (în continuă proliferare), enumeraţi în prima parte a acestui studiu, mă determină să observ că, de fapt, lucrurile stau invers: şovinismul, rasismul, exclusivismul şi dispreţul manifest sau camuflat al ideologiei iudaice faţă de alte popoare şi religii constituie cauza antievreismului şi, în consecinţă, regimul de recluziune la care au fost obligaţi mulţi evrei în timpul ultimului război. De „Holocaust unic“ nu poate fi vorba, deoarece evreii nu au fost singurii care au pătimit şi, în nici un caz, în proporţia indicate de ei: 6 milioane. Robert Faurisson face o trecere în revistă a diverşilor autori care au studiat problema şi relevă că unii ajung la doar câteva sute de mii. Vom publica acest material al lui Faurisson cu proxima ocazie.

Dar, cum am mai spus, iar acest lucru trebuie repetat de toţi români de bună credinţă, de holocaustul armenilor comis de turci, al pieilor roşii din S.U.A., comis de imigranţii americani, de holocaustul românilor comis de iudeo-bolşevici în Basarabia şi, apoi, în România, nu se vorbeşte. Despre cartea lui Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române, nu vorbeşte nimeni, de parcă nici nu ar fi existat.

Aşadar, cauza reprimării unor evrei, în anumite epoci istorice, rezidă chiar în specificitatea religiei şi comportamentului lor, care îi fac dezagreabili şi inadaptabili. Sau se adaptează cameleonic doar pentru a parazita popoarele în mijlocul cărora s-au pripăşit.

Un argument peremptoriu, în acest sens, este chiar cartea savantului izraelit Israel Shahak, prezentată în episodul anterior, Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică, apărută recent, fapt semnificativ, în Editura Samizdat. Iată ce scrie el, care, cum am relevat, este om de ştiinţă şi, în contradicţie cu un impostor precum este Elie Wiesel, are, deci, proprietatea termenilor şi logica riguroasă a savantului: „Să recunoaştem deschis că Talmudul şi literatura talmudică – dincolo de ura şi dispreţul pe care le exprimă faţă de toţi gentilii în general, aspect pe care îl vom cerceta mai în detaliu în capitolul V – conţin formulări şi precepte extrem de injurioase la adresa directă a creştinismului. De exemplu, Talmudul, în afara unui pomelnic de acuzaţii sexuale murdare împotriva lui Iisus, spune că pedeapsa acestuia în iad este să fie înecat într-o baie de excremente clocotite – voiau, oare, prin asta, să-şi atragă mulţumirile credincioşilor creştini? Să mai cităm şi preceptul care ordona evreilor să ardă, de preferinţă public, orice exemplar al Noului Testament care le-ar fi căzut în mâini. Precept care nu a fost încă abolit şi este aplicat până în zilele noastre: la 13 martie 1980, sute de exemplare ale Noului Testament au fost arse la Ierusalim, în public, şi respectându-se ritualul, sub auspiciile organizaţiei religioase Yad Le’akhim, subvenţionată de ministerul izraelian al cultelor.

Aşadar, începând cu secolul al XIII-lea, în Europa s-a dezvoltat o ofensivă puternică şi solid sprijinită, în numeroase privinţe, împotriva iudaismului talmudic. (…) Care a fost reacţia evreilor – sau, mai exact, a rabinilor? Cel mai simplu a fost să recurgă la vechea tehnică a tămâierilor şi a manevrelor de culise. Aproape în toată Europa, oricine putea, aproape întotdeauna, să se «aranjeze» cu ajutorul «cadourilor»“ (pag. 40-41). Adică, în terminologia de acum, prin coruperea celor de care depindea atingerea scopurilor – aşa cum fac evreii şi acum, în România aflată sub ocupaţia Tranziţiei, pentru a obţine, preferenţial, afaceri oneroase: vezi acapararea Hotelului Bucureşti, vezi modernizarea MIG-urilor, vezi cazul Sorin Beraru, vezi cazul Roşia Montană, în care a fost implicat evreul Frank Timiş ş.a.

Imperialismul Israelului

Dar să revin la cartea lui Israel Shahak. Trebuie să precizez că fragmentul citat este din capitolul intitulat, semnificativ, „O istorie totalitară“! Iar, ca dovadă că dovedeşte acribie ştiinţifică în ceea ce spune, este faptul că, în premisele lucrării începe cu definiţiile care circumscriu domeniul şi clarifică problemele. Astfel, primul capitol al acestei lucrări mici, dar excepţionale, este intitulat „Definiţia statului evreu“, care începe astfel: „Trebuie să vorbim despre atitudinea adoptată în mod curent de evrei faţă de neevrei: fără aceasta, nu este posibil nici măcar să înţelegem ideea de Israel ca «stat evreu», după definiţia pe care Israelul a dat-o în mod oficial. Neînţelegerea generală care – independent chiar de regimul practicat în Teritoriile ocupate – face să se creadă că Israelul este o adevărată democraţie vine din refuzul de a se înţelege ce înseamnă expresia «stat evreu» pentru neevrei. După părerea mea, Israelul ca stat evreu constituie un pericol nu numai pentru el însuşi şi pentru locuitorii săi, dar şi pentru toate celelalte popoare şi state din Orientul Mijlociu şi din alte părţi. Consider la fel de periculoase alte state sau entităţi politice din regiune care, în ceea ce le priveşte, se definesc ca «arabe» sau «islamice». Nu sunt nici pe departe singurul care evocă aceste riscuri. Pe de altă parte, nimeni nu vorbeşte despre pericolul implicat de caracterul evreiesc al statului Israel“ (pag. 17 – subl. mea, V.I.Z.). Puţin mai departe, capitolul intitulat, la fel de elocvent, „Expansionismul izraelian“, începe tot printr-un fel de aforism: „Ca «stat evreu», principalul pericol reprezentat de Israel pentru poporul său, pentru ceilalţi evrei şi pentru vecinii săi constă în dorinţa sa, justificată ideologic, de extindere teritorială şi în cortegiul de războaie care, inevitabil, decurg din aceasta. El devenind tot mai evreiesc, sau, după expresia ebraică, «revenind la iudaism» (proces în plină desfăşurare, cel puţin după 1967), politica reală a Israelului se inspiră din ce în ce mai mult din idei extrase din ideologia iudaică şi tot mai puţin din considerente raţionale.

Spunând «raţionale», nu înţeleg să aplic o judecată morală asupra orientărilor politicii izraeliene, nici să scriu despre presupusele sale imperative de apărare sau de securitate – cu atât mai puţin despre pretextul fals al «supravieţuirii Israelului». Eu vorbesc aici despre politica sa imperială, întemeiată pe pretinsele sale interese. Oricât de rea ar fi această politică în plan moral sau politic, cred că şi mai rea, încă, este adoptarea de conduite inspirate din «ideologia iudaică» în una sau alta din variantele sale. Justificările politicii izraeliene fac apel, în general, la articole ale credinţei iudaice sau, chiar, în cazul laicilor, la «drepturi istorice» care decurg, ele însele, din aceste convingeri şi îşi păstrează întregul caracter dogmatic şi religios“ (pag. 24 – subl. mea, V.I.Z.).

Aici sunt expuse, foarte laconic, tezele dezvoltate de Roger Garaudy în Miturile fondatoare ale politicii izraeliene şi înProcesul sionismului izraelian. Oricum însă, Israel Shahak, în întreaga sa lucrate, continuă în acelaşi stil sobru, obiectiv, metodic şi demolator.

Dar, ca şi în cazul lui Norman Finkelstein, care, în INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, îmbină relatarea ştiinţifică cu stilul pamfletului vitriolant, şi Israel Shahak a avut de suferit represaliile sioniştilor şi a devenit, curând, „extrem ne nepopular în Israel“, cum se exprimă, eufemistic, prefaţatorul cărţii, Edward W. Said. S-a ajuns până acolo, încât, prin anul 1981, a fost declarat mort de către Washington Post. Şi deşi Israel Shahak s-a dus personal la redacţia ziarului ca să demonstreze că nu este mort, n-a dat niciodată vreo dezminţire! Ca dovadă de cât de „obiective“ pot fi şi „prestigioasele“ cotidiane americane.

Această atitudine abuzivă a unei mari părţi a presei izraeliene şi occidentale prosioniste a devenit mai virulentă după anul 1975, când Israelul a devenit putere nucleară, cu sprijinul şi la adăpostul S.U.A.

Aerul pestilenţial al literaturii holocaustice

Tot cam după această dată a devenit mai agresivă literatura holocaustică. Văzând că este „un os de ros“, tot mai mulţi evrei s-au calat pe acest culoar al „economiei de piaţă“, devenind conştienţi că, cu cât sunt mai agresivi, mai tupeişti, cu atât intimidează mai mult adversarul şi obţin bani mai mulţi pentru suferinţa provocată de „holocaust“.

Un astfel de exemplu este escrocul Radu Ioanid, cu cartea sa Răscumpărarea evreilor – Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel (editura Polirom, Iaşi, 2005). După cum rezultă chiar din titlu, lucrarea tratează aspecte privind emigrarea evreilor din România, aşadar, despre fapte petrecute după anul 1948, după înfiinţarea statului Israel. Dar, „holocaustul“ se terminase în 1945, odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, era vorba de evrei, care, cei mai mulţi, trăiseră în România şi trăiseră bine – fuseseră protejaţi de regimul Mareşalului Ion Antonescu, fuseseră trimişi la curăţat zăpada din oraşe, nu pe front, în linia întâia, cum meritau şi cum sugerează unul dintre rarisimii evrei cinstiţi, Larry Friths, chiar aici, în pagina a doua a SANTINELEI!

În consecinţă, problema emigrării evreilor din România după anul 1948 nu are nici o legătură – dar absolut nici una – cu problema holocaustului, fie el unic, sau obişnuit, ca şi al armenilor, ca al amerindienilor, ca al românilor sub iudeo-comunişti. Dar Radu Ioanid face parte din Comisia antiromânească instituită de Ion Iliescu şi condusă de marele impostor Elie Wiesel, şi nu se putea să piardă aşa o pleaşcă din care să iasă bani. Căci, deşi este un director la Muzeul holocaustului din Washington, ca membru al unei comisii oficiale româneşti, el primeşte bani frumoşi de la statul român pentru denigrarea României în dejecţiile scrise de el. Şi, într-adevăr, deşi problema nu are legătură cu holocaustul, cui îi cere porcul de Radu Ioanid să-i scrie o prefaţă? În baza dictonului Asinus asinum fricat – Măgarul scarpină pe măgar, evident că îi cere altui porc, lui Elie Wiesel. Iată ce spune acest ticălos de Wiesel sau Weasel (nevăstuică) – se pronunţă cam la fel – pe coperta a patra: „Oricine este interesat de evenimentele care vor marca pentru totdeauna destinul unui popor şi setea lui de umanitate (mă refer, desigur, la ceea ce, în absenţa unor cuvinte care să reflecte în mai mare măsură adevărul, este numit Holocaust) trebuie să citească această carte“ (sic). Acest scriitor de doi bani – pardon, de foarte mulţi bani, dar de mâna a doua sau chiar a treia –, propulsat oneros, ca publicist de escrocul de Mauriac, după cum am arătat în studiul Paul Goma are dreptate, nu scapă nici un prilej de a face legătura cu holocaustul indiferent de problemă. Dar, pentru că este tâmpit, nu are cum să nu dea cu „mucii-n fasole“ – ca să mă exprim şi eu populăros ca preşedintele Traian Băsescu. Într-adevăr, el este atât de prost încât crede, sincer, că dacă sioniştii au conspirat să-i dea lui Premiul Nobel pentru Pace, ca să fie mai impozant şi ca să pară mai convingător în agresiunile sale cu scopul de a scoate cât mai mulţi bani de la germani, de la elveţieni, de la români şi de la alţii, atunci, el chiar ar fi capabil, chiar ar fi deştept! Or, dacă analizaţi fraza simplă – e simplă, nu e complexă! – din paranteză, atunci vedeţi cât de repede se contrazice, confirmând proverbul românesc „Două vorbe, trei prostii!“ Să o analizăm: „Ceea ce, în absenţa unor cuvinte care să reflecte în mai mare măsură adevărul, este numit Holocaust“. Altfel spus, „Dacă nu avem suficiente cuvinte care să reflecte mai bine adevărul, atunci folosim cuvântul holocaust“. Concluzia: „Cuvântul holocaust nu exprimă adevărul, este ambiguu, confuz“. Asta se înţelege din fraza din paranteză şi altceva nu! Cât despre „setea de umanitate“ a poporului evreu, am văzut, mai sus, cum îl descrie Israel Shahak. Şi încă nu am dat decât câteva citate. Dar, ca să vedeţi câte grozăvii mai spune, citiţi-i cartea, fiindcă nu ştiu dacă vom avea, prea curând, spaţiul disponibil în revistă ca să o publicăm, în serial, de şi ar merita!

Revenind la mizeria lui Radu Ioanid, intenţionez să-i fac o analiză mai extinsă ulterior. Acum, vreau să mai precizez că postfaţa este scrisă de un alt trădător evreu, Ion Mihai Pacepa, faţă de care Justiţia română a fost atât de slugarnică de ticăloasă încât i-a redat gradul de general. De fapt, cred că acest individ nici nu mai trăieşte şi altcineva îi foloseşte numele şi îi încasează bani în contul lui. Iată ce scrie el, în mai multe locuri: „După ce am primit azil politic, am informat guvernul Statelor Unite despre acest comerţ cu carne vie (sic)“. Prin cuvântul „comerţ“ autorul acestor rândul se referă la tema cărţii, Răscumpărarea evreilor. Dar expresia „comerţ cu carne vie“ este folosită, în această postfaţă, de câteva ori, ceea ce denotă că nu este o scăpare din condei. Or, să fii general, poliglot, fost adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe, se presupune destul de instruit, şi să foloseşti expresia „comerţ cu carne vie“ este absolut descalificant şi degradant atât la adresa subiecţilor – evreii emigranţi –, cât şi la adresa hârtiei pe care este scrisă. Pentru că sintagma „comerţ cu carne vie“ se foloseşteexclusiv pentru desemnarea traficului cu prostituate! Dacă, aşa cum pretinde acest I. M. Pacepa, a folosit aceeaşi exprimare în informarea către guvernul S.U.A. şi dacă respectivul guvern a luat de bune cele scrise, înseamnă că guvernul S.U.A. îşi merită soarta şi că un eveniment ca „9/11“ este explicabil şi la fel de meritat – sau, mă rog, în lipsa unor „cuvinte care să reflecte în mai mare măsură adevărul“, spun şi eu, ca Wiesel, că îi paşte, oricând, un holocaust.

Oricum, din textul excreţiei lui Radu Ioanid se degajă un aer pestilenţial, intenţia lui fiind să fie cât mai acuzator la adresa României, pentru a o intimida şi a-i lua câţ mai mulţi bani.

Foamea nesăţioasă de bani a autorilor de literatură holocaustică duce cu gândul la „rechinii“ din economia de piaţă, care ar face orice ca să câştige bani. Iar cuvântul „rechinii“, cu ghilimele, mă duce cu gândul la filmul Fălci. Interesant este faptul că titlul filmului, în engleză, JAWS, l-a inspirat pe un artist plastic şi a făcut o replică a coperţii inspirate de filmul respectiv, cu titlul JEWS. Pronunţia este cam apropiată. Iar asocierea este, categoric, întemeiată: autorii sionişti ai literaturii holocaustice nu sunt decât nişte „rechinii“ care se înfruptă din „caşcavalul secolului“.

Sociolog Vasile I. ZĂRNESCU