Motto-ul întâlnirii noastre ar putea fi acesta: intelligo quia absurdum.
În filosofie, cum bine știm, absurdul e o temă, dar este oarecum „ținut la distanță“, tratat cu detașare, pe când în literatură, și mai cu seamă în nuvela aceasta lui Gogol, el ne izbește din plin, ne sare în față.
Ce întrebări se mai pot pune când avem de-a face cu ceva (atât de) absurd? Mai putem chestiona? Sau, dincolo de evidentul nonsens, există un sens?
Mergând și mai departe, ne putem întreba: care este sensul nonsensului?
Vă invit să citiți nuvela cu mare atenție (o găsiți AICI), fiindcă avem de-a face cu o redutabilă artă literară. Câteva dintre cuvintele lui Gogol - nu multe - constituie o indicație clară către deslușirea semnificației de ansamblu a textului.
„Mari prostii se mai întâmplă pe lumea asta. Câteodată, acestea sunt absolut neverosimile. […] Și chiar așa, dacă stai să te gândești, în toate aceste povestiri fanteziste, pare să fie totuși ceva. Orice s-ar spune, până la urmă astfel de pățanii se întâmplă încă pe lume, rar, dar se mai întâmplă“
Am reuşit numai acolo unde m-am inspirat din realitate... fantezia nu mi-a dezvăluit până astăzi niciun caracter remarcabil, nimic din ceea ce ochii mei să nu fi observat mai întâi în natură.
„Analizați și dumneavoastră, cum aș putea să mai exist eu fără o parte a corpului meu atât de evidentă? Că nu este vorba de degetul cel mic de la picior, pe care îl bag în cizmă și nimeni nu poate să știe dacă este acolo sau nu. Eu o vizitez în fiecare zi de joi pe consiliera de stat Cehtareva și pe Palagheia Grigorievna Podtocina, ofițer superior, care mai are pe deasupra și o fiică frumușică, ambele îmi sunt foarte bine cunoscute, și analizați și dumneavoastră, ce-o să mă fac acum? Nici nu le pot vizita.“
Kovalev, asesor de colegiu
Gogol, Nasul, animație, 1963
Ada Milea & Bogdan Burlăcianu, Nasul.
The giant tap dancing noses of Shostakovich’s ‘The Nose’