Robert Musil

Omul fără însușiri

4

Dacă există simț al realității, trebuie să existe și simț al posibilității

Dacă vrei să treci cum trebuie prin niște uși deschise, trebuie să ții seama de faptul că ușile au un cadru solid; acest principiu conform căruia bătrânul profesor trăise întotdeauna nu reprezintă altceva decât o cerință a simțului realității. Însă, dacă există simț al realității – și nimeni nu are să pună la îndoială că el își are rațiunea sa de a fi –, atunci trebuie să existe și ceva care să poată fi numit simț al posibilității.

Cine-l posedă nu spune, de pildă, s-a întâmplat, se va întâmpla, trebuie să se întâmple cutare sau cutare lucru; ci, dimpotrivă, inventează, spunând: ar fi cu putință să se întâmple, ar urma să se întâmple sau ar trebui; iar când i se explică faptul că ceva este așa cum este, el se gândește: de fapt, s-ar putea să fie și altfel. Așa se face că simțul posibilității poate fi definit ca fiind pur și simplu acea capacitate de a gândi tot ceea ce ar putea la fel de bine să fie și de a lua ceea ce există ca nefiind deloc mai important decât ceea ce nu există. Vedem bine că urmările unei asemenea dispoziții creatoare pot fi însemnate și, din păcate, nu rareori ele fac să pară fals ceea ce oamenii admiră și devină admisibil ceea ce ei interzic sau, poate chiar și una și alta să pară deopotrivă de indiferente. Asemenea oameni ai posibilităților trăiesc, cum se spune, prinși într-o plasă fină, alcătuită din ceață, închipuiri, visare și subjonctive; copii care manifestă asemenea înclinații sunt cu severitate dezvățați să le dea curs și, în fața lor, oamenii de acest fel sunt numiți aiuriți, visători, slabi la minte și cu capul în nori sau pedanți.

Când cineva vrea să-i laude pe acești exaltați, îi numește idealiști, dar e limpede că o asemenea denumire nu se referă decât la o categorie anume dintre ei, la cei slabi, care nu pot înțelege realitatea sau care, simțindu-se vulnerabili, o evită, adică la cei pentru care lipsa simțului realității reprezintă într-adevăr o deficiență. Posibilul cuprinde însă nu numai visurile unor persoane cu mare sensibilitate nervoasă, ci și intențiile încă netrezite la viață ale lui Dumnezeu. O experiență posibilă sau un adevăr posibil nu sunt echivalente cu o experiență reală și un adevăr real minus valoarea de a fi reale, ci au, cel puțin așa cum le văd adepții lor, ceva foarte dumnezeiesc în ele, au un foc, un zbor, o voință de a construi și un utopism conștient care nu se dă îndărăt în fața realității, ci vede în ea o sarcină, ceva ce se cere inventat. Până la urmă, pământul nu este așa de bătrân și, după cât se pare, nu s-a mai aflat vreodată într-o situație așa de binecuvântată. Dacă vrem să-i distingem lesne pe oamenii cu simțul realității de cei cu simțul posibilității, e nevoie doar să ne gândim la o anumită sumă de bani. Tot ceea ce, de pildă, suma de o mie de mărci cuprinde în sine ca posibilități ea cuprinde oricum, fie că noi posedăm sau nu această sumă; faptul că Domnul Eu sau Domnul Tu posedă suma respectivă nu vine să-i adauge nimic, la fel cum nu i-ar adăuga unui trandafir sau unei femei. Însă oamenii cu simțul realității spun că un prost vâră această sumă la ciorap, iar un altul destoinic face ceva cu banii respectivi; până și frumuseții unei femei i se adaugă sau i se scade ceva de către cel care o posedă, asta nu se poate nega. Realitatea este cea care trezește posibilitățile la viață și nimic n-ar fi mai greșit decât să negăm asta. Cu toate acestea, privite în suma lor totală sau ca medie, posibilitățile rămân totdeauna aceleași, ele se tot repetă până ce vine un om pentru care un lucru real nu înseamnă cu nimic mai mult decât unul imaginat. Abia el este cel care conferă noilor posibilități sensul și semnificația lor, trezindu-le la viață.

Un asemenea om nu reprezintă câtuși de puțin o chestiune lipsită de orice ambiguitate. Întrucât ideile sale, în măsura în care nu sunt simple fantasmagorii ale ceasurilor de trândăvie, nu reprezintă altceva decât niște realități încă nenăscute, firește că și el posedă simțul realității; însă este un simț al realității posibile și el ajunge mult mai lent să-și realizeze scopurile decât simțul pe care-l au cei mai mulți dintre oameni, acela al posibilităților lor reale. El vrea, cum s-ar spune, pădurea, pe când ceilalți vor copacii; iar pădurea este ceva greu de exprimat, în vreme ce, dimpotrivă, copacii înseamnă atâția și atâția metri cubi de o anumită calitate. Ori poate că mai bine e să spunem altfel, anume că omul cu un simț obișnuit al realității se aseamănă unui pește care se întinde după acul undiței și nu vede ața, în vreme ce omul cu acel simț al realității care poate fi numit și simțul posibilității trage după el prin apă firul undiței, neștiind dacă de capătul ei e legată vreo o momeală. Extraordinara sa indiferență pentru viața care ar putea să muște din momeală stă la el în opoziție cu primejdia de a ajunge să facă niște lucruri cu totul excentrice. Un om nepractic – iar un asemenea om nu numai că pare să fie astfel, ci chiar este – rămâne unul pe care nu te poți baza și care este imprevizibil în comerțul său cu oamenii. Va trece la acțiuni care pentru el au un alt înțeles decât pentru ceilalți, dar se liniștește în toate privințele, de îndată ce le cuprinde pe toate într-o idee ieșită din comun. Și, în plus, el este, în zilele noastre, cu totul lipsit de consecvență logică. De exemplu este foarte posibil ca un delict de pe urma căruia un altul să aibă de suferit lui să i se pară doar o dereglare socială, pentru care nu criminalul însuși poartă vina, ci organizarea societății. Rămâne pe de altă parte să ne întrebăm dacă o palmă pe care o primește el însuși i se va părea o pată asupra societății sau, dimpotrivă, ceva cel puțin la fel de impersonal ca faptul de a fi fost mușcat de un câine; probabil că, într-un asemenea caz, el va întoarce palma primită, iar apoi va ajunge la concluzia că n-ar fi trebuit să facă așa ceva. Și, în sfârșit, dacă altcineva îi ia iubita, el nu va ignora cu totul realitatea acestui fapt și nu-și va căuta consolarea într-un sentiment nou, apărut de nu se știe unde. O asemenea evoluție este în clipa încă în desfășurare și, pentru om ca individ, înseamnă deopotrivă o slăbiciune, dar și o forță.

Iar întrucât posesia unor însușiri presupune și o anumită plăcere dată de realitatea lor, toate acestea ne permit să înțelegem cum cineva care nu poate să dea dovadă față de sine însuși de nici un simț al realității poate pe neașteptate să constate, într-o bună zi, că ajunge să-și apară lui însuși drept un om fără însușiri.

traducere de Mircea Ivănescu (revizuită)