Filosofia în haina literaturii

Obsesia sistemului este o boală recentă a filosofiei. Am putea spune despre ea că începe abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Până atunci, filosofia exersa și alte genuri, genuri pe care, astăzi, le-am asigna, mai degrabă, literaturii. În paralel cu încercarea de a se constitui într-o știință riguroasă, filosofia este mereu (și) filosofare, adică un proces de reflecție activ, dinamic, inter-subiectiv.... și mereu în căutarea formei celei mai potrivite de exprimare.

De aici, diversitatea de genuri sub care ni se prezintă filosofia de-a lungul istoriei ei: epistolar, dialog, aforisme, poem, fabulă, utopie, relatare de călătorie (și lista ar putea continua).

Unele dintre aceste genuri ar putea fi considerate proprii filosofiei. Filosofii antici au folosit dialogul și fabula ca instrumente pedagogice și euristice; am putea spune chiar că au (re)inventat dialogul ca instrument filosofic și au redefinit fundamental fabula și parabola pentru a le putea folosi atunci când vorbeau despre cunoaștere și descoperire.

Renașterea redescoperă și rafinează aceste genuri literare, pe care le îmbogățește și - uneori - le teoretizează. Gândiți-vă, doar, la Erasmus (Lauda prostiei), la aforismele și fabulele baconiene, la genul renascentist al „măștii” (jumătate fabulă, jumătate teatru), la literatura de călătorie sau la literatura utopică. Avem, uneori, scrieri în care aceste genuri se întrepătrund: Utopia lui Morus este un dialog în care cel care dezvăluie secretul se numește Raphael Hythlodaeus (un marinar portughez al cărui nume înseamnă, literal, un fel de „colportor de povești/minciuni”); dialogurile italiene ale lui Bruno oscilează între teatru și mască și folosesc fabula nu doar pentru a convinge ci și pentru a propune o nouă religie (sau, cel puțin, un nou mod de a ne raporta la panteonul anticilor). Noua Atlantidă a lui Francis Bacon oscilează între convențiile literaturii de călătorie, genul utopic și folosirea fabulei și a limbajului parabolic (în interpretare baconiană). În Renaștere, până și manualele de matematică sunt scrise sub forma unor dialoguri între învățător și discipol (Robert Recorde, The Castle of Knowledge).

Cum valorifică marii filosofi ai modernității această moștenire? Modernii propun tratate, dar nu abandonează dialogul și fabula. Galileo Galilei, Francis Bacon, Descartes, Robert Boyle scriu dialoguri. Unii dintre primii moderni exploatează teatralitatea măștii și propun adesea o filosofie ca spectacol (gândiți-vă doar la Sidereus nuncius și Noua Atlantidă). Inovații inter-subiective și literare apar și în genuri considerate „noi” și „caracteristice” modernității, ca meditația. Un lucru interesant în scrierile modernilor este inventarea de personaje: dialogurile, fabulele și utopiile lor se remarcă prin grija cu care construiesc cadrul și situația dramatică, dar și prin caracteristicile personajelor care dau replica în scenariul descoperirii. Vom vorbi pe parcursul acestui curs de câteva dintre aceste personaje fabuloase, de la Raphael Hythlodaeus la Christian Rozencreuntz, și de la Theofilus (personaj principal în dialogurile lui Boyle) la Simplicio (personajul central „negativ” al dialogurilor lui Galilei). Vom vedea și cum unii dintre filosofii modernității se construiesc pe sine ca personaje (cum face Descartes, în Discurs asupra metodei).

Dar de ce se îmbracă filosofia în haina literaturii? Ce implicații are acest lucru? Și cum se poate rescrie istoria filosofiei dacă luăm în considerare „haina literară“ sub care ni se prezintă modernitatea?

Există multe subiecte, teme și întrebări pentru tratarea cărora filosofia are nevoie de literatură. În acest curs vom vorbi doar de unul dintre ele: descoperirea. Voi încerca să vă demonstrez că, pentru a vorbi despre descoperire și implicațiile acesteia, filosofia a fost nevoită să îmbrace, cel mai adesea, haina literaturii.

Nu e simplu să vorbești despre descoperire (Cum e cu putință ceva nou? Ce găsim la capătul unei căutări? Descoperim sau doar inventăm? Există o metodă sau o artă a descoperirii?). Aproape întotdeauna, discursul despre descoperire este o reconstrucție (o istorie). Această reconstrucție (această istorie) are de acoperit momentul marelui salt în necunoscut la capătul căruia se găsește descoperirea. Pentru descrierea acestui salt, filosofiii (sau savanții) au apelat adesea la limbajul mitului, fabulei, poveștii, visului...

Mai există însă și un al doilea aspect „literar” al descoperirii: și acesta este legat de încercarea de a construi o logică (o artă?), o teorie sau o pedagogie a descoperirii. Matematicienii și filosofii matematicii au avut multe de spus în această direcție (nu doar în Antichitate sau Renaștere. Vezi Imre Lakatos, Proofs and refutations). De pildă, sugerând că filosofia ar putea oferi un fel de ghidaj euristic discipolului în căutarea adevărului. Sau comparând arta descoperirii cu arta vânătorii (vezi Bacon, Despre înțelepciunea anticilor, Fabula lui Pan).