șoarecii lui kafka





Toate greşelile umane vin din nerăbdare, din faptul că părăsești prea devreme calea urmată metodic, închipuindu-ţi că deja ai luat în stăpânire un lucru ce se dovedește a fi iluzoriu.



Joi, 29 martie, vom discuta un text faimos al lui Kafka,

Josephine, cântăreața

sau

Poporul de șoareci

Îl găsiți în acest recent volum apărut la Humanitas în 2017, Metamorfoza. Integrala prozei antume, în traducerea lui Mircea Ivănescu.








Vom porni de la Heidegger, mai exact de la Ființă și timp, o carte în care nu este deloc vorba despre șoareci. Sau poate da?

Unde anume? În § 27, se pare.









„Orice text are două chei, amândouă bine ascunse în cazul textelor importante: una înlăuntrul textului, cealaltă într-un alt text. Marea problemă e că aceste chei nu pot fi găsite. Trebuie meșteșugite de cititor - încercate și reîncercate, gândite și regândite, până când deschid - dacă deschid - lacătul textului.“

Matei Călinescu







În urma cursului, am selectat dintre eseurile studenților pe cel scris de Iulia Mâțu, intitulat Poporul de șoareci și „eroii“ destinului comunitar. Vi-l recomandăm spre lectură.




Franz Kafka an Felix Weltsch

[Zürau, Mitte November, 1917]


Lieber Felix,

der erste große Fehler von Zürau: eine Mäusenacht, ein schreckliches Erlebnis. Ich selbst bin ja unangetastet und mein Haar ist nicht weißer als gestern, aber es war doch das Grauen der Welt. Schon früher hatte ich es hie und da (ich muß jeden Augenblick das Schreiben unterbrechen, Du wirst den Grund noch erfahren), hie und da in der Nacht zart knabbern gehört, einmal war ich sogar zitternd aufgestanden und habe nachgesehn, es hörte dann gleich auf - diesmal aber war es ein Aufruhr. Was für ein schreckliches stummes lärmendes Volk das ist. Um zwei Uhr wurde ich durch ein Rascheln bei meinem Bett geweckt und von da an hörte es nicht auf bis zum Morgen. Auf die Kohlenkiste hinauf, von der Kohlenkiste hinunter, die Diagonale des Zimmers abgelaufen, Kreise gezogen, am Holz genagt, im Ruhen leise gepfiffen und dabei immer das Gefühl der Stille, der heimlichen Arbeit eines gedrückten proletarischen Volkes, dem die Nacht gehört. Um mich gedanklich zu retten, lokalisierte ich den Hauptlärm beim Ofen, den die Länge des Zimmers von mir trennt, aber es war überall, am schlimmsten, wenn einmal ein ganzer Haufen irgendwo gemeinsam hinuntersprang. Ich war gänzlich hilflos, nirgends in meinem ganzen Wesen ein Halt, aufstehn, anzünden wagte ich nicht, das Einzige waren einige Schreie, mit denen ich sie einzuschüchtern versuchte. So verging die Nacht, am Morgen konnte ich vor Ekel und Traurigkeit nicht aufstehn, blieb bis 1 Uhr im Bett und spannte das Gehör, um zu hören, was eine Unermüdliche den ganzen Vormittag über im Kasten zum Abschluß dieser Nacht oder zur Vorbereitung der nächsten arbeitete. Jetzt habe ich die Katze, die ich im Geheimen seit jeher hasse, in mein Zimmer genommen, oft muß ich sie verjagen, wenn sie auf meinen Schoß springen will (Schreibunterbrechung); verunreinigt sie sich, muß ich das Mädchen aus dem Erdgeschoß holen; ist sie brav (die Katze), liegt sie beim Ofen, und beim Fenster kratzt unzweideutig eine vorzeitig erwachte Maus. Alles ist mir heute verdorben, selbst der gute dumpfe Geruch und Geschmack des Hausbrotes ist mäusig.





Franz Kafka către Felix Weltsch

[Zürau, mijlocul lui noiembrie, 1917]


Dragă Felix,

primul mare neajuns al șederii la Zürau: o noapte petrecută printre șoareci, ceva îngrozitor. Eu însumi sunt ce-i drept neatins și părul meu nu e mai alb decât era ieri, însă a fost cumplițenia de pe lume. Și mai înainte auzisem noaptea pe ici pe colo ronțăieli (trebuie să mă întrerup din scris în orice moment, vei afla din ce motiv), la un moment dat chiar m-am ridicat tremurând și m-am uitat să văd ce o fi, iar zgomotul a încetat imediat – însă de data asta a fost o adevărată hărmălaie. Ce îngrozitor e poporul acesta mut și totodată zgomotos. Pe la ora două m-a trezit un hârșâit lângă pat care n-a mai încetat până dimineață. Se urcau pe lada de cărbuni, se dădeau jos, treceau în diagonală prin cameră, mergeau în cerc, rodeau lemnul, li se auzea chițăitul când se opreau, iar în timpul acesta aveam mereu sentimentul de liniște, de muncă tainică a unui popor de proletari oprimat, care lucrează numai noaptea. Pentru a mă salva cu gândul, am localizat zgomotul cel mai mare la sobă, aflată în partea cealaltă a camerei pe lungime, însă se aflau pretutindeni, și cel mai neplăcut era când dădeau buzna la grămadă. Eram cu totul neajutorat, nu găseam un punct sprijin nicăieri în ființa mea pentru a mă ridica în picioare, n-am îndrăznit nici măcar să aprind lampa, singurul lucru cu care am încercat să-i sperii au fost câteva strigăte. Așa a trecut noaptea, iar dimineață nu m-am putut ridica din pat de scârbă și de tristețe, am rămas întins până la ora 1 și mi-am încordat auzul ca să-l aud pe unul mai neobosit cum lucra întreaga dimineață spre a încheia noaptea sau spre a o pregăti pe următoarea. Am luat acum în camera mea pisica, pe care de atunci o urăsc, căci prea adesea trebuie să o alung când vrea să-mi sară-n poală (și mă întrerupe de la scris); când își face nevoile, trebuie să chem fata de serviciu de la parter; e vitează (pisica), n-am ce zice, ea stă bine mersi lângă sobă, pe când la fereastră se aude scârțâitul unui șoarece trezit devreme. Întreaga zi mi-a fost stricată, chiar și mirosul plăcut al pâinii de casă, precum și gustul ei, îmi amintesc de șoareci. […]


































„Josephine, the Singer or the Mouse People“, by Joachim Trost & Katerina Lazarjeva, Prague, 2013