[Titirezul]

Un filosof își purta mereu pașii prin preajma locurilor unde se jucau copiii. Iar când se întâmpla să vadă un copil jucându-se cu un titirez, se oprea pe dată și privea atent. Imediat ce titirezul începea să se învârtească, filozoful se lua după el ca să-l prindă. Copiii ţipau şi încercau să-l țină departe de jucăria lor, dar asta nu-l deranja cu nimic, era fericit să pună mâna pe el cât acesta încă se rotea, însă fericirea asta nu dura decât o clipă, căci pe urmă arunca titirezul pe jos şi pleca. El credea într-adevăr că, ajungând să cunoască orice nimic, cum ar fi de pildă un titirez rotindu-se, acest lucru ar fi de ajuns pentru a cunoaște totul. Tocmai de aceea nici nu se ocupa cu marile probleme, i se părea neeconomic. Dacă cea mai măruntă bagatelă era cu adevărat cunoscută, atunci se chema că totul era cunoscut, şi de aceea se preocupa doar de titirezul ce se învârtește. Așa că, de fiecare dată când copii se pregăteau să dea drumul titirezului, el trăgea nădejde că acum avea să reuşească, și îndată ce titirezul începea să se rotească se repezea asupra lui, alergând cu respiraţia tăiată, speranţa lui devenea atunci certitudine, însă în clipa în care ajungea să ţină în mână bucata asta prostească de lemn i se făcea silă, iar ţipetele copiilor, pe care până atunci nici nu le auzise şi care acum îi spărgeau dintr-o dată urechile, îl alungau de acolo, clătinându-se el însuşi ca un titirez condus de o mână neîndemânatică.