Josefine, cântăreața, sau poporul de șoareci este ultima povestire scurtă scrisă de Franz Kafka, și descrie modul în care se raportează un așa-zis neam de „șoareci“ la manifestările publice ale cântăreței Josefine. În acest text propun o posibilă interpretare a anumitor pasaje destul de obscure din textul lui Kafka, prin intermediul câtorva idei expuse în lucrarea lui Martin Heidegger, Ființă și timp. Afirmația următoare motivează, după părerea mea, această încercare de punere în paralel a textului lui Kafka și a ideilor heideggeriene:  „Doar temporalitatea autentică […] face posibil ceva precum […] istoricitatea autentică“ (SUZ 510). În paginile care urmează, voi arăta că așa-zisul „popor de șoareci” (termenul de „șoareci” fiind doar o metaforă pentru modul de viață al acestui neam) ilustrează în mod exemplar atât raportarea inautentică la timp a omului modern, cât și o crasă neglijență a sa față de istoria proprie.           

          Istoria oricărui neam are „eroii” săi (cf. SUZ 510-511). Acești „eroi”, fie ei artiști, oameni politici sau gânditori, deschid posibilități pentru ceilalți (cf. SUZ 510) și le oferă modele de urmat. De aceea, ei pot fi considerați eliberatori ai neamului, căci libertatea constă, conform lui Heidegger, în proiectarea unor posibilități proprii (i.e. care îți aparțin), iar aceste posibilități, odată deschise, pot inspira și alte comportamente autentice. Un astfel de „erou” este, după părerea mea, chiar cântăreața Josefine. Aceasta poate cuceri pe oricine cu cântecul ei, care produce o impresie puternică chiar și asupra unui neam care „nu iubește muzica” (Kafka, 238). Principala dificultate a textului se ridică chiar în acest punct: ce îl atrage pe neamul de șoareci la cântecul Josefinei, având în vedere că acest neam nu îndrăgește muzica?

       Josefine concertează cel mai adesea în momentele de cumpănă ale neamului (cf. Kafka, 242, 245), și efectul cântării ei este întotdeauna un sentiment de eliberare al celor prezenți: „E ca și cum am mai sta o clipă împreună și am sorbi repede o cupă a păcii înaintea luptei” (Kafka, 246). Josefine deține forța de a strânge laolaltă acest neam și de a-i face să se împărtășească din acest sentiment de comuniune. Pentru o clipă, ei sorb cupa păcii, se eliberează de „grijile și nevoile felurite care îi împing în toate părțile“ (Kafka, 243). Doar la concertele Josefinei acest neam de șoareci este cu adevărat un neam, i.e. are conștiința apartenenței sale la un neam. Dispersia cotidianului își află adversarul în această clipă de reculegere colectivă. În restul timpului (când nu se adună la concertele Josefinei) acești „șoareci” sunt „aflați mai tot timpul în mișcare, agitați, alergând încoace și-ncolo, împinși de țeluri nici de ei știute“ (Kafka, 243).                                                               

          Conform lui Heidegger, un individ aflat în starea de hotărâre poate „să devină conștiința celorlalți” (SUZ 395), lăsându-i „să fie în putința lor de a fi cea mai proprie” (SUZ 395). Această „grijă-pentru-celălalt” are o funcție eliberatoare (cf. SUZ 395). Or, Josefine crede că ea „îi apără și-i protejează pe cei din neamul nostru” (Kafka, 245), dându-le forța de a suporta nefericirea zilnică. Deși nu recunosc în mod vădit acest lucru, șoarecii admit totuși că, „în momentele critice, noi ascultăm glasul Josefinei cu mai multă atenție decât alteori” (Kafka, 245). Momentele critice sunt momentele în care acest popor nu mai întrevede posibilitățile sale viitoare, în care se simte constrâns de circumstanțele actuale și devine astfel captiv în propriul „azi”. Cântecul Josefinei are un caracter de chemare: „Știrea că are să cânte se răspândește instantaneu, se formează de îndată adevărate procesiuni într-acolo” (Kafka, 243). Deși „șoarecii“ sunt „complet lipsiți de simț muzical” (Kafka, 239), cântecul Josefinei ajunge cumva la aceștia: „[Josefine] reușește să se impună și să-și croiască drumul spre noi, iar nouă ne face bine să știm asta” (Kafka, 246). Deși sunt reticenți față de cântecul Josefinei, deși îl descalifică complet datorită lipsei lor de simț muzical, acești șoareci simt chemarea din cântecul Josefinei și dau ascultare acestei chemări, chiar dacă nu o înțeleg.                  

          Pentru a înțelege de ce este glasul Josefinei o chemare, trebuie să analizăm mai întâi relația „șoarecilor” cu timpul și propria lor istorie. Pentru asta, vom reveni la fraza citată la început: „Doar temporalitatea autentică […] face posibil ceva precum […] istoricitatea autentică“ (SUZ 510).       În viziunea lui Heidegger, raportarea autentică la istorie își are rădăcinile într-o raportare autentică la timp. În funcție de modul în care concepem și trăim timpul, suntem mai mult sau mai puțin deschiși față de propria noastră istorie. Cum se raportează poporul de „șoareci“ la propria sa istorie? „Noi neglijăm cercetarea istorică” (Kafka, p. 245), afirmă aceștia. Deși acest popor are „tradiții legate de cântat” (Kafka, p. 239), cântările păstrate în istoria sa sunt cântări „pe care nu le mai poate cânta nimeni” (Kafka, p. 239). Acest „nu se mai poate“ trimite însă la posibilități trecute, deschise de „eroii” acestui neam (precum Josefine). Pentru că în prezent neamul este lipsit de simț muzical, istoria acestuia este „trecută“ și îngropată. „Cântările”, pe care le putem privi ca pe un simbol pentru creația în genere, sunt doar niște vestigii care vor fi în curând uitate, datorită neglijenței acestui popor față de propria istorie.

       În Ființă și timp Heidegger afirmă că omul are o raportare inautentică la trecut atunci când consideră trecutul ca ceva „care [...] nu mai are vreun efect asupra prezentului“ (SUZ 500). În cazul poporului de „șoareci”, tradiția lor muzicală (i.e. trecutul lor cultural) nu mai are niciun efect asupra prezentului, acești șoareci fiind „complet lipsiți de simț muzical” (SUZ 234). Deși nu știm sigur dacă acest lucru înseamnă că ei sunt lipsiți de capacitatea de a crea, deoarece neamul lor „poate să facă daruri”, (Kafka 256) unde „dar” poate sugera creația artistică, putem deduce din textul lui Kafka că ei sunt, în orice caz, lipsiți de capacitatea de a fi receptivi față de o operă (neamul lor nu poate „niciodată să primească [ceva ce le este dăruit]” (Kafka, 256).    În termeni heideggerieni, această incapacitate a lor, fie că este vorba despre creație sau despre înțelegerea unei creații, este o neputință de a reitera „ceea ce a fost în chip esențial” (în trecutul lor istoric), i.e. de a  reproiecta posibilitățile deschise de „eroii” tradiției lor. „De fiecare dată când se hotărăște, într-un sens care angajează în chip esențial putința sa de a fi, Dasein-ul pleacă de la posibilități care au fost deschise de alții înaintea lui, pe care astfel el le moștenește […] când mă reiterez printr-o hotărâre pe care o iau înlăuntrul putinței mele de a fi […] o fac întorcându-mă simultan către un trecut esențial care îmi vorbește ca model, care mă inspiră și pe care mi-l asum ca posibilitate transmisă ce devine acum posibilitatea mea.” (SUZ 510) Poporul de șoareci a moștenit aceste posibilități, dar nu știe ce să facă cu ele, fiind incapabil să și le asume ca posibilități transmise, deoarece „lupta zilnică pentru existență” (Kafka, 247) îi ține captivi în eternul prezent al zilei de azi. Conform lui Heidegger, Dasein-ul captiv în prezent nu poate transcende în trecutul sau viitorul său, și astfel nu poate reitera ființa sa autentică trecută și nici nu poate proiecta posibilitățile sale în viitor. Pentru acesta, trecutul său este pierdut și irecuperabil iar viitorul impredictibil și nesigur. De aceea, Heidegger spune că, în lipsa unui Dasein aflat în starea de hotărâre, deschis către trecutul și viitorul său esențial, „lumea este doar ceva care a fost“ (SUZ 521), deoarece posibilitățile trecute nu mai pot fi re-proiectate.

       Este Josefine un model al trecutului care adresează o chemare publicului ei, tocmai spre a-i deschide acestuia accesul către posibilitățile sale uitate? Își cheamă însă Josefine publicul în prezent sau glasul ei răsună dinspre trecut? La finalul textului, Kafka adaugă: „a fost el [șuieratul Josefinei] încă din timpul vieții Josefinei, mai mult decât o simplă amintire? Nu cumva, dimpotrivă, neamul nostru, în înțelepciunea lui, a dăruit cântecului Josefinei o atât de înaltă prețuire tocmai pentru ca, în felul acesta, el să nu se mai piardă vreodată?“ (Kafka, 256-257). Prin urmare, „concertele“ Josefinei nu erau cu adevărat concerte, ci doar slabul ecou al amintirii acesteia, care într-o zi se stinge, pe Josefine învăluind-o „uitarea cea mântuitoare“ (Kafka, 257). Faptul că adunările neamului de șoareci „erau mute și cu Josefine” (Kafka, 256) dovedește absența ei reală. Josefine este doar o amintire. 

          Datorită lipsei de înțelegere pe care posteritatea o manifestă față de opera [i.e. cântecul] ei, Josefine „se pierde în mulțimea eroilor [neamului]” (Kafka,  257). „Pentru că noi nu ne scriem istoria [pe Josefine] o va învălui uitarea cea mântuitoare“ (Kafka, 257). Pentru Heidegger, „uitarea este un mod prin care mă închid față de ceea ce s-a petrecut [față de trecut]” (SUZ 416). Dacă Josefine este, de fapt, doar o amintire, atunci modul în care publicul se raportează la această amintire ilustrează istoricitatea neautentică a neamului de șoareci: când cântă Josefine (când răsună glasul „eroului” tradiției, am putea spune), „mulțimea s-a retras în ea însăși“ (Kafka, 249), și neagă că „cântecul Josefinei este cu adevărat un cântec“ (Kafka, 239). Demn de remarcat este, însă, că acest popor de șoareci (crede că) poate judeca dacă cântecul Josefinei este sau nu un cântec, fiind totuși  complet lipsit de simț muzical, căci neamul lor „nu iubește muzica” (Kafka, 238) și nici nu se poate „ridica la înălțimea muzicii” (Kafka, 238). În baza a ce judecă acest neam dacă arta Josefinei este sau nu artă? Nu cumva cei din public aud doar un șuierat pentru că sunt incapabili să audă altceva? Nu este cumva acest șuierat un glas stins, lipsit de intensitate, un cântec trecut care abia mai poate fi auzit?  

       După cum aminteam mai sus, istoricitatea inautentică își are rădăcinile, conform lui Heidegger, în temporalitatea inautentică. Dacă istoria acestui neam a căzut în uitare, acest fapt trebuie să se datoreze unei raportări greșite la propriul trecut a individului luat în parte. În ce mod trăiesc acești „șoareci” propriul trecut? „Neamul nostru nu știe ce-i tinerețea” (Kafka, 247). „Suntem un neam bătrân înainte de vreme” (Kafka, 249). De remarcat este că, chiar în acest context, Kafka ne reamintește de lipsa de simț muzical al poporului de șoareci: deoarece poporul de șoareci nu își trăiește copilăria (i.e. nu are un trecut esențial la care să se raporteze) „de aici decurge și lipsa de simț muzical […] suntem prea bătrâni pentru muzică” (Kafka, 249), de aceea „ne-am retras în șuierat“ (Kafka, 249). Pentru că acest neam nu poate recupera nimic din trecutul său, deoarece nu a avut timp să îl trăiască, el nu poate fi deschis pentru muzică (i.e. receptiv față de creațiile muzicale ale tradiției sau creator de noi tradiții) în prezent. Un neam bătrân înainte de vreme este un neam care și-a epuizat posibilitățile înainte de a fi apucat să le proiecteze ca atare. Retragerea în șuierat marchează retragerea în cotidian, în impersonalul se, care îi îndepărtează de „pacea aceea atât de râvnită” (Kafka, 241), din care se împărtășesc doar când o ascultă pe Josefine.   

          Deși copilăria acestui neam este netrăită, ea rămâne în ființa lor (Kafka, 248), deoarece trecutul nu este ceva de care ne putem lepăda: „noi suntem, în chip esențial, și ceea ce am fost, nu doar ceea ce suntem și vom fi“ (SUZ 430). Însă acest trecut intră în structura ființei acestor indivizi ca un trecut netrăit. El este în modul absenței. Copiii acestor „șoareci”, „viitorul neamului” (Kafka, 248), aceste generații tinere care, deoarece vin în valuri, „sunt cu neputință de deosebit unii de alții” (Kafka, 248) (putem recunoaște aici ne-diferențierea indivizilor de la nivelul impersonalului se) ajung, în cele din urmă, să fie doar „o masă odihnind în sine […] o masă care poate doar să facă daruri, nu să primească” (Kafka, 256). Iar dacă ei nu sunt cu adevărat prezenți (deschiși către posibilitățile cele mai proprii) „atunci și lumea este doar ceva care a fost“ (SUZ 521), deoarece istoria supraviețuiește doar prin reiterarea posibilităților deschise de „eroii” neamului. „Lipsit de persistenţă ca sine-impersonal, Dasein-ul îşi prezentizează propriul azi“ (SUZ, 518) și istoria devine astfel doar o sumă de cântări „pe care nu le mai poate cânta nimeni“ (Kafka, 239).

       Temporalitatea istoricității autentice face posibilă „o de-prezentificare a zilei de azi, o dezobișnuire de uzanțele impersonalului se“ (SUZ 518). Conform lui Heidegger, sarcina istoriografiei este de „a se desprinde dureros de spațiul public al zilei de zi, supus căderii. Istoriografia de tip monumental [i.e. care glorifică trecutul] este, în varianta sa autentică, o critică a prezentului” (SUZ 525). Însă acest neam, care neglijează cercetarea istorică, „poate fi văzut arareori [...] în postura sa rece de judecător [...] dacă s-ar găsi vreunul care să prețuiască o asemenea atitudine, atunci simplul gând că întregul popor s-ar comporta cândva într-un mod asemănător ajunge să-i stingă orice bucurie“ (Kafka, 252). Acest neam nu îi aduce nicio obiecție Josefinei, căci postura de critic sau de judecător i-ar răpi chiar acele momente de pace din care se împărtășește în timpul aparițiilor în public ale Josefinei, acea venerație oarbă, „sinceră și verificată” (Kafka, 253).

          Raportarea autentică la istorie reprezintă o salvare din dispersia cotidianului, din această alergare „încoace și-ncolo, împinși de țeluri adeseori nici de ei știute” (Kafka, 243). Aproape de finalul textului, Kafka descrie șuieratul ca fiind „vorbirea (Sprache) neamului nostru“ (Kafka, 250), adăugând că „unul [un individ] șuieră toată viața și nici nu știe că o face, pe când aici [în cântecul Josefinei] șuieratul este eliberat de lanțurile vieții de zi cu zi și ne eliberează pe noi pentru scurtă vreme“ (Kafka, 250). Acest șuierat, „o manifestare vitală […] pe care nimeni nu se gândește să o socotească drept o artă” (Kafka 239), precum nimeni nu consideră spartul nucilor o artă (cf. Kafka 240), este, precum spartul nucilor, „neglijat cu superficialitate“ pentru că această artă (șuieratul sau spartul nucilor) este stăpânită prea bine (cf. Kafka 240). Publicul admiră la Josefine ceea ce nu admiră deloc la ei înșiși (cf. Kafka 240) deoarece Josefine „se înfățișează solemn pentru a face un lucru cu totul obișnuit“ (Kafka, 240). Nu cumva Josefine „a transpus lupta pentru dreptul ei din domeniul cântecului într-un altul, pentru ea mai puțin scump” (Kafka, 254) tocmai pentru ca, „grație mijloacelor ei precare” (Kafka, 247) să poată ajunge la publicul ei, care nu ar tolera în asemenea timpuri niciun artist adevărat (cf. Kafka 246)? Nu cumva Josefine pătrunde în spațiul cotidianului acestora, tocmai spre a le scoate în evidență orbirea lor față de propriile posibilități, pentru a le arăta că fiind atât de pricepuți în a trăi, în ciuda rațiunii lor „practice și infailibile“ (Kafka, 248), au uitat cu desăvârșire să mai existe?

       Faptul că Josefine ajunge la public grație mijloacelor ei precare stă în legătură cu modul de viață al acestuia (cf. Kafka 247), mai exact, „cu felul copilăros de a fi al neamului“ (Kafka, 248), i.e. nostalgic după trecut. Deși e posibil ca și în prezent să existe „niscaiva talente muzicale printre noi, chiar dacă ar exista, caracterul semenilor [la nivelul impersonalului se] trebuie că l-ar strivi încă dinainte de a se putea desfășura“ (Kafka, 249). Ne putem aminti aici reacția publicului atunci când unul dintre ei începe să „șuiere” în timpul concertului Josefinei. Acești indivizi nu ar putea suporta gândul că unul dintre ei s-ar ridica dintre ei în prezent și le-ar arăta prin asta ignoranța lor față de propriile posibilități. Pe Josefine nu o strivesc deoarece ea este o amintire pe care o pot venera în liniște, fără a simți vreo obligație față de ea. 

          Aminteam mai sus că forța Josefinei constă în strângerea-laolaltă a indivizilor, oferindu-le sentimentul comuniunii lor ca neam. Destinele lor nu mai sunt izolate, ci, preț de câteva clipe, se unesc într-un destin comunitar, care constituie „survenirea deplină și autentică a Dasein-ului” (SUZ 509). Această survenire reprezintă, pentru Heidegger, o stare de hotărâre a Dasein-ului, în care acesta „se oferă liber pentru lumea sa” (SUZ 395). Din felul în care Kafka descrie aparițiile publice ale Josefinei, care cântă „cu brațele larg desfăcute și cu gâtul întins la maximum” (Kafka, 241), deoarece Josefine „iubește muzica și știe, deopotrivă, să o împărtășească” (Kafka, 239) pare că ea este cea care se oferă liber pentru lumea ei, strângându-i, preț de câteva clipe, și pe ceilalți lângă ea, și survenind astfel ca „salvatoare a neamului“ (cf. Kafka 245). Însă acest neam, căruia Josefine i se oferă liber, „nu prea cunoaște dăruirea fără rezerve“ (Kafka, 243-244). La finalul textului Kafka descrie reacția mulțimii la dispariția Josefinei (a amintirii Josefinei, mai bine spus): „neamul nostru, liniștit, fără să manifeste vreo dezamăgire vizibilă [...] care în realitate, nu poate decât să facă daruri, niciodată să primească, nici chiar de la Josefine, neamul acesta al nostru își vede mai departe de drum” (Kafka, 256). Din cadrul acestui neam se desprinde în răstimpuri câte un „erou”, ca un dar al neamului către sine însuși, însă arta lui nu este receptată, acest „erou” fiind uitat chiar din timpul vieții sale. Neamul de „șoareci” ignoră chemarea trecutului și „își vede mai departe de drum”, i.e. curge odată cu istoria, o istorie pe care „nu o scrie” (cf. Kafka, 257).

       „Faptul că Dasein-ul se hotărăște către el însuși îl transpune pe acesta în posibilitatea de a-i lăsa pe ceilalți, care sunt laolaltă cu el, să fie în putința lor de a fi cea mai proprie. Dasein-ul aflat în starea de hotărâre poate să devină conștiința celorlalți“ (SUZ 395). Josefine „simte [inautenticitatea neamului] și îl combate din toate puterile gâtlejului ei fragil” (Kafka, 244). De ce este Josefine permanent înfățișată ca fragilă și ca având nevoie de protecția neamului ei, dacă nu pentru că amintirea ei poate subzista doar prin conștiința neamului? În mijlocul mulțimii dispersate se aude „șuieratul subțire al Josefinei în momentele hotărâtoare, când sunt decizii grele de luat […] [un șuierat care este] precum sărmana existență a neamului nostru, prins în tumultul lumii ostile” (Kafka, 246). În momentele de cumpănă, neamul se reunește și aruncă o privire asupra propriului trecut scris de „eroii” săi.                  

       „Venerația [neamului] pentru Josefine este sinceră și verificată“ (Kafka,  253). Însă ce venerează acești indivizi la Josefinei, din moment ce consideră cântecul ei un simplu șuierat? La apariția Josefinei, nimeni nu mai râde (cf. Kafka 244), și nimeni nu mai șuieră (Kafka, 241). Totul este cuprins de tăcere. „E ca și cum ne-am împărtăși și noi, în acele clipe, din pacea aceea atât de râvnită de care, cel puțin, șuieratul nostru ne îndepărtează” (Kafka, 241). Aici, putem înțelege șuieratul (Pfeifen) în sensul unei atitudini indiferente față de ceva. Indiferent dacă cântecul Josefinei este o artă sau un șuierat, ea le reamintește celor din public că, în viața de zi cu zi, ei uită ceva important cu privire la ei înșiși. Cântecul Josefinei, „ca un șuierat care se înalță peste toți“ (Kafka, 246), „vine ca o solie a neamului (Botschaft des Volkes) întreg către fiecare dintre noi” (Kafka, 246). Inconștienței cu privire la propriile posibilități a fiecăruia dintre indivizi îi ia acum locul, preț de câteva clipe, o conștiință a tuturor ca neam.  Strângând-laolaltă toate șuierăturile mulțimii agitate, Josefine le reduce pe toate acestea la tăcere: „în fața Josefinei auditoriul nu șuieră, ci tace (Kafka, p. 241)”.                    

       În paragrafele în care tematizează chemarea conștiinței, proprie fiecăruia dintre noi, Heidegger afirmă că „chemarea trebuie să cheme în tăcere” (SUZ 360), o tăcere care se opune vacarmului zilnic. „Chemarea nu îl cheama pe cel interpelat către flecăreala publică a impersonalului se, ci îl cheamă înapoi din aceasta, către discreția putinței sale de a fi, pe care o presupune existența” (SUZ 367). Josefine, care simbolizează chemarea conștiinței prin intermediul istoricității autentice, „rămâne tăcută în mijlocul flecarilor” (Kafka, 245). Iar flecarii recunosc că „prea e grav ceasul ca să-l mai petrecem pălăvrăgind” (Kafka, 246).  Ceasul este grav deoarece este ceasul în care istoria ni se adresează prin intermediul „eroilor” săi. Este un ceas în care suntem convocați către noi înșine, spre a scrie mai departe istoria neamului. Auditoriul tace pentru că „ceva din sărmana și scurta noastră copilărie e prezent aici, ceva din fericirea pierdută, ce nu va mai fi niciodată regăsită dar și ceva din viața noastră activă de azi, cu elanul ei plăpând, a cărui noimă n-o știm, dar care persistă în noi și nu se lasă ucis“ (Kafka, 250). Josefine le aduce aminte de misiunea neamului lor, prin faptul că redeschide pentru câteva momente dimensiunea trecutului. „În aceste momente [în timpul cântecului Josefinei] neamul își permite să viseze […] ca și cum cel lipsit atâta vreme de odihnă ar avea voie acum să se tolănească în marele și căldurosul pat al neamului său“ (Kafka, 249). Dar nu la „tolănire” îi îndeamnă Josefine, nici la ascunderea feței „în blana vecinului” (Kafka, 246), ci la o reiterare a posibilităților deschise de înaintașii lor. Istoria neamului, care li se adresează prin Josefine, le oferă acestor „șoareci“ un moment de răgaz. „Rezidă cumva în această istoricitate autentică extensiunea originară, nepierdută în impersonalul se, acea extensiune a existenței în întregul ei?“ (SUZ 517). Recuperează acești oameni, în timpul cântecului Josefinei, acea dimensiune pierdută a trecutului? Da. Însă doar preț de câteva clipe, ea fiind apoi din nou uitată.                                                                        

       Să rezumăm. Din cauza temporalității inautentice, acești oameni își blochează accesul către propria istorie. Există însă „eroi” ai istoriei care ne reamintesc că avem datoria de a scrie mai departe istoria neamului nostru. Acești eroi sunt glasurile trecutului, pe care le ascultăm mai mult sau mai puțin, dar care reușesc să răzbată până la noi. Cei care ascultă cântecul Josefinei sunt recuperați (momentan) din impersonalul se și recuperează (momentan) dimensiunea trecutului lor istoric. Din permanentul „azi” ei sunt aruncați în cadrul mai larg al tradiției. „Adunările într-o muțenie desăvârșită” (Kafka, 256) sunt ocaziile în care survine conștiința celor prezenți ca neam, în care imaginea neamului se oglindește în fiecare dintre aceștia. De aceea glasul Josefinei răsună în momentele critice ale istoriei lor: „în momentele critice ascultăm mai atent glasul Josefinei” (Kafka, p. 245). În momentele critice, neamul se trezește și acționează ca neam. Însă neamul nu poate exista ca neam decât dacă fiecare dintre noi există ca neam. Dacă conștiința individuală doarme, nici cea colectivă nu poate fi trezită. Dacă glasul trecutului este ascultat de un număr din ce în ce mai scăzut de oameni, în cele din urmă el va dispărea. Chemarea către autenticitate nu vine dinspre acești eroi, ci din noi înșine, prin intermediul lor, ca o voce străină: „Cel ce cheamă îi este nefamiliar sinelui-impersonal cotidian - el este precum o voce străină” (SUZ 367). Această voce străină ne aparține, de fiecare dată, nouă înșine. Adunările spontane în fața Josefinei sunt posibile doar pentru că chemarea vine chiar din cei prezenți, aceia care mai păstrează încă amintirea trecutului. Dispariția Josefinei nu este o decizie care îi aparține ei, ci neamului din care s-a desprins. Istoria poate fi salvarea fiecăruia dintre noi, însă doar dacă realizăm că salvarea ei este îndatorirea noastră (cf. Kafka, 244) ca neam.