Peştera Mirajului, în Masivul Stogşoare, Buila, Munţii Căpăţânii

Florin Dumitrescu (Râmnicu Vâlcea) 

 

Date generale 

Cercetările întreprinse de membrii Clubului de Speologie - Alpinism Phoenix din Rm. Vâlcea au dus la descoperirea în masiv a mai multe peşteri situate între 900-1100 m altitudine. Dintre acestea, cea mai importantă atât sub aspectul dezvoltării cât şi ca frumuseţe şi diversitate a speleotemelor este Peştera Mirajului.

Cavitatea este situată la 1100 m altitudine, la aproximativ 150 m sub creasta Muntelui Stogşoare, intrarea deschizându-se pe un scoc deosebit de abrupt care mărgineşte Turnul Mirajului spre sud-vest. Are 610 m dezvoltare - remarcabil pentru carstul de creastă al Builei, extensie de 130 m şi denivelare de 12 (-6, +6) m.

Investigaţiile urmează a fi reluate întrucât mai sunt de rezolvat câteva îngustări care necesită o intensă muncă de decolmatare şi, mai ales, lărgirea intrării într-un puţ aflat în Sala Podurilor din galeria B care este posibil să conducă într-un etaj inferior, corespunzător unei noi etape de evoluţie a carstului.

Peştera prezintă mai multe sectoare înguste precum şi denivelări, fapt ce o face greu de străbătut. La acestea se mai adaugă  şi existenţa apei în câteva bazinete de retenţie, ceea ce impune un echipament adecvat.

De asemenea, bogăţia, varietatea şi densitatea speleotemelor te obligă la eforturi mari pentru a nu distruge munca de sute de mii de ani a apei. Peştera este închisă la 5 m de la intrare, în porţiunea ei cea mai îngustă şi poate fi vizitată împreună cu unul din membrii cercului. 

Geologie 

Muntele Stogşoare în care se află Peştera Mirajului este alcătuit din calcare jurasice recifale, în facies de Stramberg, intens tectonizate. Evoluţia geotectonică a zonei a fost determinată de marea orogeneză alpină (fazele austrică, laramică, stirică) care s-a desfăşurat în Mezozoic, la care s-au adăugat mişcările din faza valahă (Pleistocen inferior) care au dus la înălţarea puternică a munţilor precum şi la intensa tectonizare a acestora. Muntele Stogşoare, care prezintă spre nord-vest un perete vertical de 300 m, este brăzdat de un sistem complex de fisuri şi diaclaze care reflectă eforturile la care a fost supusă roca în trecutul geologic al Pământului.

În ceea ce priveşte apariţia formaţiunilor carstificabile în domeniul subaerian, aceasta coincide cu începutul proceselor de carstogeneză, care se desfăşoară neîntrerupt şi în zilele noastre.

Condiţiile climatice care s-au succedat au influenţat în mod diferit amplitudinea proceselor de carstificare morfologică. În Miocen şi Pliocen au existat condiţii climatice mai calde, iar în Quarternar - foarte reci în fazele glaciare şi umede în cele interglaciare.

În cadrul climatului temperat - caracterizat prin condiţii tranzitorii de carstificare între cele ale zonelor reci şi calde, a avut loc un intens proces de carstificare, acesta desfăşurându-se succesiv sau probabil simultan, la diferite nivele.

Existenţa carstului polietajat fosil este posibilă şi în Muntele Stogşoare având în vedere grosimea, gradul de tectonizare al calcarelor, energia mare a reliefului precum şi condiţiile climatice în care a evoluat.

Carstul se încadrează în tipul cu structură monoclinală şi cu raporturi evidente între formă şi structură. Lipsesc în general formele exocarstice sau sunt mai slab reprezentate (doline şi lapiezuri). 

Morfologie 

Intrarea în peşteră se face printr-o galerie strâmtă, care înaintează pe direcţia vest-est. După 5 m se îngustează foarte mult, schimbând direcţia spre sud-est, punct unde am închis peştera cu o poartă de fier. Pe următorii 30 m, galeria - dezvoltată simetric pe o parte şi alta a unei fisuri anastomozate cu calcit - este îngustă şi nu prezintă nimic deosebit. Apoi peştera se lărgeşte, apărând diverticole uşor descendente, bazinete cu apă precum şi forme de concreţionare comune.

La aproximativ 60 m de la intrare apare o denivelare de 2 m care se corelează cu alte denivelări aflate în amonte de Sala Podurilor din galeria B şi care indică o primă etapă în evoluţia peşterii la acel nivel. Tot în acest punct peştera se ramifică în două galerii mari.

Galeria A continuă pe direcţia vest-est şi prezintă trei sectoare carateristice:

- Sala cu dărâmături, înaltă de 4-5 m, în care debuşează câteva diverticole de mici dimensiuni.

- Galeria cu coralite, lungă de 30 m, care prezintă pe stânga un balcon înalt de 3 m, îmbrăcat în calcit alb, deasupra căruia se află două galerii ascendente, înguste şi extrem de concreţionate. Pe dreapta peretele înfloreşte pur şi simplu datorită coralitelor, de toate dimensiunile.

- Galeria comorilor începe din punctul numit Poarta secretă, o îngustătură datorată numeroaselor stalactite, stalagmite şi coloane. Dincolo de această poartă se dezvăluie o lume mirifică. Stalactite şi stalagmite de toate dimensiunile, coloane, cascade împietrite, văluri parietale, coralite, cristale, stalagmite gulerate, stalactite buzdugan etc. împodobesc pe o lungime de peste 30 m toată galeria care se termină în fund de sac.

Revenind în punctul de bifurcaţie, pătrundem în galeria B care se dezvoltă pe o diaclază înaltă de 5 m, cu podea acoperită în întregime de apă; se trece prin ramonaj şi şpraiţ. La 20 m de la bifurcaţie se pătrunde într-o altă sală mare, aflată pe acelaşi aliniament cu sala din galeria A. Ea s-a format la intersecţia mai multor diaclaze, aici întâlnindu-se şi punctul cel mai coborât, -6 m. Este prezent un pod cu mai multe arcade, foste guri ale unor diverticole care debuşează la acest nivel.

În sală apare un puţ de 5 m, îngustat mult de depunerile de calcit. De el se leagă speranţele de pătrundere la un nivel inferior fosil, fără îndoială existent, mai ales că la gura puţului am găsit pietrişuri cărate de apă. În zona sălii s-a desfăşurat pe lângă o intensă circulaţie descendentă însoţită de prăbuşirea unor blocuri mari din tavan şi un proces de subsăpare de către apele care au pătruns pe galeria principală.

În plus, această zonă a funcţionat la un moment dat ca o piaţă de adunare a apelor, care în cele din urmă şi-au croit o nouă cale prin săparea acestui puţ. În partea superioară a sălii s-au dezvoltat mai multe hornuri prin care apele de percolaţie depun argilă sub formă de mici conuri.

Din Sala Podurilor, după o denivelare de +1,5 m, galeria se dezvoltă aproape simetric pe o diaclază şi prezintă înălţimi variind între 1,5-10 m. Podeaua, aproape orizontală, are trotuare de calcit care împreună cu stalagmitele gulerate atestă prezenţa apei sub formă de mici lacuri în perioadele umede. Orientarea generală a galeriei pe primii 25 m (nord-est) este conformă fisurilor şi diaclazelor precum şi direcţiei Crestei Stogşoare.

Apoi, galeria îşi schimbă brusc direcţia, mergând spre vest, având evident tendinţa de a ieşi în versantul nord-vestic al Stogşoarelor. Din păcate, ea se strâmtează din cauza depunerilor de calcit, lăsând să se întrevadă încă 8-10 m pe care s-ar mai putea înainta. Din galeria principală se mai deschide o ramură secundară, splendid concreţionată, Galeria Tezaurului.

Din punct de vedere biospeologic peştera nu a fost încă cercetată, însă fără îndoială prezintă interes, mai ales că este foarte bine conservată şi în ea nu a pătruns decât un număr mic de vizitatori. (text finalizat în anul 1998)

harta poate fi descărcată la format mare din fişierul mai jos ataşat

Ċ
Vasile Giurgiu,
29 feb. 2016, 01:04