Piatra Craiului, Marele Grohotiș, Cerdacul Stanciului, Poiana Închisă şi traseu nemarcat până pe creasta principală
6 Marele Grohotiș.
7 Marele Grohotiş.
8 Marele Grohotiş, luna decembrie.
9 De la Marele Grohotiș către stânga (nord).
Plecând dimineața de la cabana Garofița spre Cerdacul Stanciului, de preferat când s-a crăpat de ziuă (cu provizie de apă pentru o zi și lanternă puternică), trecem întâi prin pădurea întunecoasă și de multe ori cu potecă înghețată sau alunecoasă în cursul lunii mai (imagini 10-12). De la baza pădurii avem deja priveliște cuprinzătoare spre Masivul Iezer - Păpușa (imaginea 14).
10 Urechea-babei (Sarcoscypha coccinea), necomestibilă.
11 Urechea-babei (Sarcoscypha coccinea), necomestibilă. Explicaţie: Marelena şi Radu Puşcarciuc (Oneşti).
12
14 Masivul Iezer.
În partea stângă (nordică) a imaginilor 16 și 17 este poteca care suie în Poiana Închisă și de acolo mai departe până pe Creasta Sudică a Pietrei Craiului (vezi Emilian Cristea - Piatra Craiului - Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1984). Nu abordați acest traseu cu superficialitate; schimbările timpului din cursul zilei vă pot îngreuna considerabil orientarea; iar ultima lui parte are pasaje de cățărare deloc comode/ îmbietoare. Coborârea de pe Creasta Sudică pe această cale nemarcată nu este recomandabilă dacă nu cunoaștem foarte bine locurile, dacă vremea este nefavorabilă, avem bagaj mare și nu avem cu ce să facem asigurare pentru coechipieri și lucrurile din spate.
16 Partea dinspre nord a Marelui Grohotiș.
17 Partea dinspre nord a Marelui Grohotiș.
Pe creasta sudică a Pietrei Craiului, deasupra Marelui Grohotiș. Foto, Ică Giurgiu, Alexandru Cristal.
Poiana Închisă, sus, în dreapta, sub creastă (vedere de pe Tămăşel). Imagine la. Vara lui 2014. (Căpcăunul Cel Bun Din stânga (unde-i peretele Padinei Lăncii) coboară secundarul Padinei Lăncii, iar în centru e firul ei principal care vine chiar din Poiana Închisă.)
imagine la
În partea dreaptă (nordică) a imaginii 18 este latura din dreapta a Marelui Grohotiș, cu cotloane care încă nu sunt în totalitate explorate.
18 Partea dinspre sud a Marelui Grohotiș.
În stânga Cerdacului Stanciului (imaginea 19) este intrarea largă a unei peșteri ascendente lungă de 85 metri (potrivit Catalogului sistematic al peșterilor din România, București, 1982), cavitate în conexiune morfologică cu cea din Ceardacul Stanciului.
Întregul perimetru Marele Grohotiș - Ceardacul Stanciului ne poate chema zile întregi ca să-l parcurgem pe îndelete, timp în care ne obișnuim cu capcanele traseelor și descoperim alte și alte frumuseți.
Cerdacul Stanciului, un puț uriaș și un pod natural.
19 Cerdacul Stanciului.
19a Cerdacul Stanciului. Foto, Andrei Szabo.
20 De la Cerdacul Stanciului, spre sud, pe sub pereții crestei principale, traseul turistic marcat.
Imagine la. Versantul vestic, cu Marele Grohotiș în zona centrală. În stânga lui, sus, până în creasta principală, Poiana Închisă.
Poiana Închisă și Marele Grohotiș, imagine la.
Poiana Închisă și Marele Grohotiș, imagine la.
Ascensiune pe Padina Lăncii în Poiana Închisă
Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
1973. De câte ori ajunsesem la cabana Garofița și abruptul Pietrii Craiului se lăfăia deasupra pădurii, intermezo între verdele întunecat al acesteia și albastrul imaculat al cerului (vezi https://sites.google.com/site/romanianatura14/carpatii-meridionali/muntii-piatra-craiului/marele-grohotis-si-ceardacul-stanciului ), privirile și apoi gândurile se opreau pe peticul înverzit al Poienii Închise (vezi https://sites.google.com/site/romanianatura14/carpatii-meridionali/muntii-piatra-craiului/marele-grohotis-si-ceardacul-stanciului ). În mijlocul locurilor împietrite ale calcarului cu reflexe tăioase, verdele pur al unui petic de viață!
Am ajuns în ochiul de poiană în care pornise la viață nouă vechea alcătuire din bârne care așteptau parcă sfârșitul. Acolo ne aștepta Bălan, cabanierul cel tânăr și ciobăneștii lui bălai, cu priviri mijite printre franjurile blănii flocoase. Câteva vorbe de bună revedere, verificarea bagajelor din spate și... la drum. Pe Valea Tămășelului, câtăva vreme. Apoi am prins poteca ce urca către Șaua Tămășelului. Până acolo am suit din greu. Ne-am oprit în șa, pe pajiștea înverzită, aproape de pintenul Pietrii, pe sub care curgea râu de grohotiș. Ne-am încropit tabăra de noapte, fiecare aducând cu el cortul, mai greu sau mai ușor. Poate Grig, un vajnic sforăitor, se gândise că muzica lui nocturnă n-o răzbate prin pânza cortului. Nici pomeneală!
A venit dimineața, cu soare mult și cu peretele Pietrii încă întunecat. Ne-am echipat cu ce știam că ne va trebui peste zi, restul a rămas locului, încredințându-l muntelui, să aibă grijă până ce revenim din tură. Am urcat pe grohotișul zonei, până ne-am apropiat de peretele alb pe care-l mângâiam cu privirea. Am luat-o la dreapta pe potecă. Până la Padina Lăncii ne-a fost calea ușoară și despicătura din munte pe care trebuia să urcăm am găsit-o ușor. Fusese la vremea aceea de abia însemnată intrarea, de către Emilian Cristea.
Am început ascensiunea. Au fost în drum câteva săritori pe care le-am depășit aproape fără să le luăm în seamă. Ne-am oprit doar în față uneia dintre ele. O spălătură aproape lucie cu înălțimea de vreo 3 metri. Ne-am uitat la stânca din fața noastră, apoi unul la altul și parcă nu găseam calea de urmat. Din urma noastră urcau doi oameni care mai fuseseră prin aceste locuri. Ne-au rugat să le permitem să o ia înainte. Au pus doar o mână, un picior pe o priză pe care n-o văzusem, altă mână, alt picior și iată-i deasupra săritorii. Și... duși au fost. Am făcut exact cum îi văzusem pe cei doi. Nici nu mi-am dat seama cât de ușor am ajuns deasupra săritorii.
Ceva mai sus am găsit un clonțan pe după care am petrecut frânghia de rufe - alias coarda noastră - și am început să-l asigur pe Grig, în urcare. Când era pe la jumătatea peretelui am văzut cu groază cum au plesnit două din firele toroanelor frânghiei. Am înlemnit! Noroc cu Grig că a ajuns repede lângă mine și i-am arătat toroanele care plesniseră și pe celelalte vreo două care mai rămăseseră. Am luat frânghia mai departe cu noi, doar ca să nu o abandonăm în perete și alții care ar fi venit după noi să ne califice așa cum meritam.
Noi am continuat ascensiunea, fără să mai întrebuințăm frânghia cu ghinion! Am depășit eșarfa Brâului de Mijloc, ne-am prelins aproape pe peretele pe alocuri înverzit, cu înclinare cam șugubeață, lipindu-ne și înaintând cu mare grijă. Când am depășit acest ultim obstacol eram ca și ajunși la poalele Poienii Închise, în partea de jos a marelui petic verde pe care-l zărisem de lângă cabana Garofița.
Am găsit izvorul rece, dătător de viață și singurul loc care ar fi permis instalarea cortului. Acolo ne-am întins masa și apa rece ne-a înviorat. Ne-am tot plimbat prin întinderea Poienii Închise. Am privit pereții amețitori care parcă atârnau deasupra Poienii. Spre dreapta cum priveam abruptul din spate, pe spălătura calcarului și hornul înfipt în peretele alb, era cea mai uzuală ieșire în creastă și ceva mai târziu chiar am utilizat hornul la coborâri în Poiană. În poteca de creastă, locul este însemnat cu o fleșcăitură de vopsea albastră: Poiana de Piatră! Spre stânga cum priveam peretele, știam de la Mircea Florian că mai era o ieșire în creastă, prin locuri pe care de unde eram, păreau invizibile.
Am coborât hățașul oarecum nordic cu destulă atenție și am ajuns curând la limita Marelui Grohotiș. Coborâșul pe el a fost rapid. Am depășit poteca Brâului de Mijloc și curând am ajuns către sfârșitul grohotișului, acolo unde acesta începea să se înfrățească cu lăstărișul pădurii.
Noi ne-am întors pe potecă până în Șaua Tămașului, acolo unde ne așteptau necercetate de răuvoitori cele două corturi. Ne-am strâns tărhatul și am coborât la cabana Garofița. Ne-am istorisit isprava cabanierului Bălan, după care am luat drumul casei.