24 octombrie 2013: „Elevii români vor studia istoria Holocaustului la şcoală
Ministerul Educaţiei (MEN) va încuraja integrarea studiului Holocaustului, în special a Holocaustului din România, în curriculum-ul liceal şi gimnazial şi va asigura diseminarea, în sistemul de învăţământ, a broşurii care conţine rezumatul raportului Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România. Acesta este obiectivul Protocolului de cooperare cu Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite şi cu Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel» semnat miercuri, 23 octombrie, de ministrul Educaţiei, Remus Pricopie, la Washington, potrivit unui comunicat de presă al ministerului. Broşura ce va fi distribuită în şcoli va fi realizată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel». Ministerul Educaţiei, sub coordonarea celor două instituţii partenere, va organiza excursii de studiu la Memorialele Holocaustului din România şi din străinătate pentru elevii de liceu şi profesorii lor“ (http://adevarul.ro/educatie/scoala/elevii-romani-vor-studia-istoria-holocaustuluila-scoala-1_5268c6bdc7b855ff56738ee4/index.html).
17 mai 2016: „Klaus Iohannis: E nevoie de un sistem educaţional în care tinerii să înveţe despre Holocaust şi lagărele din Transnistria
Preşedintele Klaus Iohannis a declarat, marţi, că România s-a angajat să devină un exemplu de promovare a memoriei Holocaustului şi a altor experienţe tragice ale trecutului, precum lagărele din Transnistria, şi de aceea este nevoie de un sistem educaţional în care tinerii să înveţe despre aceste lucruri în şcoli.(…) «Vor afla totodată că au existat şi legile antisemite, şi trenurile morţii, şi Podul Iloaiei, robia şi lagărele din Transnistria. Şi mai ales, sper ca tinerii de azi să afle cum putem face ca experienţele tragice ale trecutului să nu se mai repete» a mai spus preşedintele.” (http://adevarul.ro/news/politica/klaus-iohannis-e-nevoie-sistem-educational-tinerii-invete-despre-holocaust-lagarele-transnistria-1_573ad2495ab6550cb80491bc/index.html)
Declarații Klaus Iohannis în Israel (8.03.2016, vizită la Memorialul Martirilor şi Eroilor Holocaustului „Yad Vashem” din Ierusalim): „O coincidență face ca în această zi, când am vizitat această mare casă a memoriei martirilor evrei, România să preia în mod oficial, într-o ceremonie care se desfășoară diseară la Berlin, președinția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului. Cele două momente de astăzi mai înseamnă, însă, un lucru foarte important. Înseamnă că noi, ca națiune, ne opunem ignorării deliberate a trecutului. Înseamnă totodată că nu ne ferim să discutăm deschis despre culpabilitate și responsabilitate.(…) Dar nu este doar o întâmplare această potrivire de date. Ea arată de fapt cât de angajată este România pe calea asumării trecutului, comemorării victimelor Holocaustului, luptei împotriva antisemitismului şi xenofobiei, protejării moștenirii culturale evreiești, iar demersurile concrete făcute de autorităţile române în această direcţie de peste un deceniu sunt recunoscute pe plan international.(…) Proiectul meu de țară – România educată – are implicații și asupra temei Holocaustului.(…) Sunt pe deplin hotărât să sprijin înființarea în România a unui Muzeu al Evreilor și Holocaustului. Voi discuta cu Guvernul să avem un plan concret cât de curând. (Klaus Iohannis, vizită la Memorialul Martirilor şi Eroilor Holocaustului „Yad Vashem” din Ierusalim – http://revista22.ro/70252587/iohannis-in-israel-voi-pleda-pentru-construirea-unui-muzeu-al-holocaustului-la-bucureti.html)
Declarații Klaus Iohannis în SUA (31.03.2016, vizită la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington): „Suntem în anul în care România deține președinția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului. După Memorialul «Yad Vashem», aceasta este a doua instituție de prestigiu din domeniu pe care o vizitez în decurs de o lună şi asta nu este o coincidenţă. Cele două vizite reprezintă un semnal foarte important pe care România îl transmite. În primul rând, suntem foarte hotărâți în asumarea propriului trecut, a onorării memoriei victimelor Holocaustului și luptei împotriva manifestărilor antisemite și xenofobe. În al doilea rând, așa cum am subliniat și în discuțiile pe care le-am purtat cu conducerea Muzeului, vreau să fructificăm potențialul extraordinar pe care ţara noastră îl are de a se profila ca un centru regional performant şi pregătit să combată orice formă de antisemitism, xenofobie, discriminare şi ură. Am amintit despre progresele pe care ţara noastră a reușit să le facă într-un timp extrem de scurt și despre legislația în domeniu, una dintre cele mai avansate în spațiul european. Vreau să spun clar că nu ne vom opri aici. (…) În acest sens, am lansat ideea organizării unei structuri educaționale instituționalizate pentru cursuri și training-uri pentru funcționari, oameni politici, diplomați, personalul din structurile de ordine și siguranță publică, având ca temă istoria Holocaustului, combaterea antisemitismului, a xenofobiei, a discriminării, a urii.” (Declaraţia de presă a Preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, susţinută la finalul vizitei la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington D.C. – http://www.presidency.ro/ro/media/agenda-presedintelui/declaratia-de-presa-a-presedintelui-romaniei-domnul-klaus-iohannis-la-finalul-vizitei-la-muzeul-memorial-al-holocaustului-din-washington-d-c)
Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu
Începem, prin episodul acesta, un lung serial în care vom publica una dintre cele mai importante cărţi din panoplia istoricilor revizionişti: ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX, de Arthur Robert Butz, care a fost tipărită într-o ediţie în limba engleză, în1976, una în limba franceză, în 2002, şi o alta în limba germană, apărută în 1977 şi interzisă în 1979, fiindcă de la Bismarck încoace, nemţii au fost dresaţi să fie foarte obedienţi (citeşte: slugarnici)!. În curînd va fi publicată şi în limba română. Pînă atunci, îl pregătim pe cititor cu apariţia sa în varianta electronică.
În mai multe articole de-ale mele, am făcut referire la această lucrare remarcabilă prin onestitatea, curajul şi efortul documentar – toate depuse de autor pe altarul aflării Adevărului, Adevăr acoperit de oculta internaţională prin perfida propagandă privind existenţa unui Holocaust unic al jidanilor (cuvîntul „jidani“ este forma fonetică, istorică, ştiinţifică provenită din germanicul din Das Jüden). Într-adevăr, a existat un holocaust unic al lor: unic prin faptul că reprezintă cea mai mare escrocherie imaginată de mintea jidanilor, manifestată îndeosebi în secolul XX. Dar, aşa cum am mai semnalat – pe urmele altor autori – escrocheria care clama cuvîntul „holocaust” şi sintagma „6 milioane de evrei ucişi“ a fost declanşată, după izvoarele publicistice descoperite cu acribie ştiinţifică de către cercetătorii oripilaţi de dimensiunea acestei propagande insidioase, nemaipomenit de perfide şi eminamente false, încă de pe la anul 1865 (cf., de exemplu, aici: http://relhit.wordpress.com/2011/05/30/)! Desigur, aceste cercetări şi informaţii sunt de dată recentă, fiind necunoscute de către Arthur R. Butz la vremea cînd îşi publicase cartea.
Desigur, cine este mai curios şi mai nerăbdător să cunoască adevărul, îşi poate procura cartea de aici: Arthur R. Butz, The Hoax of the Twentieth Century: The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry.
Impunerea studierii escrocheriei „holocaustului“ în învăţămîntul românesc de către ex-ministrul „ţărănist“ – actualmente năpîrlit în „liberal“ – Andrei Marga constituie o agresiune axiologică inadmisibilă, care trebuie înlăturată, iar autorul ei, ex-marxistul şi filosionistul Andrei Marga, să sperăm, pedepsit cît mai curînd posibil. Pentru a ne impune guvernanţilor trădători acest deziderat, este necesară cunoaşterea adevărului despre „Mistificarea secolului XX“!
„Citeşte şi dă mai departe!“
Vasile I. Zărnescu
Autorul
Născut şi trăit la New York, Arthur Robert Butz a obţinut o licenţă şi un master în electrotehnică la M.I.T. (Massachusetts Institute of Technology) din Boston. În 1965 a fost declarat Doctor în Geniu electric al Universităţii din Minesota. Din 1966 este profesor la Northwestern University din Evanston (Illinois), predă electrotehnică şi informatică, publicând numeroase lucrări tehnice de specialitate.
Din 1980 face parte din comitetul consultativ şi redacţional Journal of Historical Review, publicat de Institute for Historical Review din Newport Beach, California.
Pentru scrierile sale, Arthur Robert Butz a fost defăimat şi ostracizat de cercurile sioniste din S.U.A. şi din alte ţări.
Prezentarea autorului şi a lucrării
Pentru autorul lucrării The Hoax of the Twentieth Century (Înşelătoria secolului XX), pretinsa exterminare fizică a jidanilor europeni pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial constituie ceea ce putem numi o minciună istorică, un mit, o impostură sau mistificare, păcăleală sau înşelătorie. „Hoax“ se traduce prin „mistificare“, „păcăleală“, „înşelătorie“, eventual prin „farsă“, „glumă“ sau „cacialma“ – dar aceste ultime sensuri, după cum vom vedea, nu se potrivesc în cazul de faţă. În unele dintre ţările lumii, această înşelătorie a devenit un „adevăr oficial“, decretat prin lege de Ministerele Adevărului, protejat de baionetele armatelor, de gazele lacrimogene ale poliţiilor, de securitate şi aparatul judiciar, de omnipotenţa televiziunii, a presei şi a celorlalte mijloace de (dez)informare.
Înşelătoria a luat forma unei idolatrii obligatorii, a unei superstiţii religioase sau tabu, cu profunde implicaţii sociale.
Versiunea cuşer a celui de-Al Doilea Război Mondial, cum o putem numi, este singura autorizată în şcoli, universităţi, în lumea editorială şi comerţul de carte, în tribunale, presă, televiziune etc. Holocaustul sau Şoah-ul a devenit idolatrie, comerţ, industrie, afacere de miliarde, prin intermediul căreia omenirea este încătuşată în lanţurile celei mai detestabile sclavii care a existat vreodată.
Istorici şi autorii care consideră că, în realitate, nemţii nu au exterminat, nici nu au încercat să extermine pe jidani, şi-au dat ei înşişi numele de revizionişti ai istoriei oficiale. Aceşti autori consideră că germanii nu au fabricat şi nici nu au utilizat camere de gazare sau camioane de gazare, în vederea uciderii jidanilor. Pe baza cercetării lor ştiinţifice, istoricii revizionişti au tras concluzia că jidanii europeni morţi între 1939 şi 1945, au murit din aceleaşi cauze ca şi ceilalţi muritori, din motivele pentru care se moare în orice război: foame, bombardamente, epidemii, mai ales a tifosului, cvasi-endemic pe atunci în Europa de Est.
Rezultatele cercetării istorice, tehnice şi general ştiinţifice ale revizionismului istoric arată că numărul jidanilor morţi pe timpul războiului este departe de a atinge cifra extravagantă de şase milioane. Mult mai probabil este că această cifră nu atinge un milion de morţi. Conflictul gigantic al războiului mondial s-a soldat, însă, cu măcelărirea mai multor zeci de milioane de oameni, membri ai câtorva zeci, poate chiar sute de popoare: germani, ruşi, polonezi, cehi, slovaci, maghiari, sârbi, croaţi, sloveni, bosniaci, austrieci, români, bulgari, ucraineni, albanezi, bieloruşi, lituanieni, letoni, estoni, finlandezi, uzbeci, calmuci, indieni, jidani, englezi, americani, canadieni, greci, marocani, algerieni, congolezi etc. Ca în orice război modern, populaţia civilă a fost la fel de greu încercată ca şi militarii. Copiii au plătit şi ei cu un număr impresionant de vieţi. Mulţi copii de jidani au murit, dar şi mulţi copii germani sau japonezi au fost ucişi cu fosfor aprins sau cu foc nuclear. A devenit un obicei de a spune despre copiii jidani, la fel de inocenţi ca toţi ceilalţi copii, că ar fi fost deportaţi pentru simplul fapt că erau jidani.
Dacă acceptăm acest limbaj şi această formulă, putem spune cu tot atâta dreptate că, deşi perfect nevinovaţi, copiii germani sau japonezi au fost ucişi, la rândul lor, pentru simplul fapt că erau germani sau japonezi. În deceniile cinci şi şase ale secolul trecut, cel mai cunoscut revizionist a fost francezul Paul Rassinier. Opera lui de istoric şi lupta lui pentru adevăr sunt demne de toată admiraţia. Rassinier, însă, a studiat numai anumite aspecte ale Marii Minciuni şi Înşelătorii. El nu a avut timpul necesar, nici voinţa de a prezenta o sinteză. Fost deţinut în lagărele de concentrare germane, de unde s-a eliberat în stare de invaliditate sută la sută, autorul faimoasei Minciuni a lui Ulise a murit în anul 1967.
***
Sinteza aşteptată peste treizeci de ani a fost publicată în anul 1976, de către profesorul şi cercetătorul american Arthur Robert Butz. Ea este atât de completă şi de puternică încât vreme de aproape patruzeci de ani a descurajat orice alt istoric revizionist să scrie o capodoperă comparabilă cu The Hoax of the Twentieth Century. Pentru a fi drepţi, trebuie să adăugăm că primul succesor al lui A. R. Butz este A. R. Butz însuşi. O serie de texte, publicate mai târziu de către Butz, pe diverse aspecte complementare, întregesc piesă cu piesă capodopera din 1976. Una dintre cele mai bune dovezi că The Hoax era încă din 1976 o justă sinteză o constituie faptul că fiecare dintre adăugirile ulterioare şi-au găsit locul lor firesc în cadrul edificiului de ansamblu. Nici una dintre aceste adăugiri nu a obligat la o modificare a structurii generale, fie a tezei, fie a cărţii.
Pentru a înfrunta şi a învinge monstruosul tabu, era nevoie de un spirit şi de un caracter de excepţie. Arthur Robert Butz este un spirit ştiinţific, dublat de un analist de texte şi de un istoric. Formaţia lui de bază este ştiinţifică, specialitatea informatică de înalt nivel. Analiza textelor nu este specialitatea sa, deşi, ca informatician, este adesea nevoit să analizeze texte şi documente. El nu este un istoric profesionist, lucru pe care ţine să îl sublinieze. Experienţa a dovedit, însă, că pe terenul dificil şi periculos pe care l-a ales, autorul nostru poate face de râs sau provoca gelozia cohortelor de universitari sau cercetători ştiinţifici, istorici profesionişti cei mai mulţi, care şi-au pus lacăt la gură, ceară în urechi, plumb pe ochii şi pe creier, lăsând impostura, minciuna şi înşelătoria să se propage, deşi misiunea lor constă tocmai în a apăra, a feri omenirea de astfel de infecţii intelectuale.
Caracterul lui A. R. Butz este dintre cele mai rar întâlnite; suntem în faţa unui om de ştiinţă capabil de a se lansa într-o cercetare din cele mai îndrăzneţe şi revoluţionare cu toată moderaţia, prudenţa şi înţelepciunea de rigoare. Suma cunoştinţelor acumulate în aproximativ cinci ani, care i-au permis să realizeze capodopera de faţă este impresio-nantă. În această materie extrem de complexă şi de bogată, autorul a introdus criteriile ferme de ordine logică ale gândirii europene. Talentul lui de a expune este dublat de arta de a convinge. Nu întâmplător, unul dintre principalii autori exterminaţionişti, Pierre Vidal-Naquet, scrie că A. R. Butz este „principalul şi cel mai abil revizionist“, adăugând: „[…] dacă ar trebui să dăm un premiu minciunii, aş zice că lucrarea lui Butz […] reprezintă în anumite puncte o reuşită colosală ce-ţi îngheaţă inima, îţi face pielea de găină şi îţi scoală părul de pe cap: cititorul este condus în mod convingător, pas cu pas, la ideea că Auschwitzul este o rumoare lansată cu dibăcie, din care propagandiştii de meserie au făcut, încetul cu încetul, un adevăr. S-a ajuns, astfel, la buna-vestire al cărei evanghelist stângaci este Faurisson. În termenii lui Zola, nu Faurisson, ci Butz ar putea fi definit ca „diabolicul muncitor al erorii judiciare“. Cum să-l respingem pe Butz? Lucrul este posibil, bineînţeles, ba chiar foarte simplu, cu condiţia de a cunoaşte dosarul, lucru însă foarte greu şi de lungă durată. […] Când o poveste fictivă [ca cea a lui Butz] este scrisă în mod convenabil, nu găsim în ea însăşi mijloacele de a o distruge“1. Suntem tentaţi să-l comparăm pe Butz cu cel mai bun ghid posibil, pentru explorarea unei lumi extrem de ostile. Deşi cunoaşte terenul, el avansează cu precauţiune, pas cu pas, ca şi cum descoperă totul alături de cititor. Adesea întrerupe înaintarea şi face un scurt bilanţ. Înainte de a reporni la drum, consultă din nou busola, controlează împrejurimile, simte dificultăţile şi obstacolele posibile, preîntâmpină modestia şi ezitarea noastră, fără să ocolească întrebările pe care e limpede că le-a prevăzut. La întrebările noastre răspunde fie imediat, fie mai târziu, în care caz răspunsul va veni negreşit la locul şi momentul potrivit. La sfârşitul fiecărei etape, a fiecărei pagini sau grup de pagini îl auzim, parcă, impulsionând pe cei descurajaţi, motivând pe cei şovăielnici, ridicând moralul fataliştilor care cred că răul vine de la Cel de Sus şi trebuie suportat până la a doua venire a Mântuitorului: «Nu vi se pare că am avansat?
Amintiţi-vă obstacolul ameninţător, care părea imbatabil. Uite că l-am depăşit! Credeaţi că suntem ca măgarul în ceaţă, la miezul nopţii. Iată că ceaţa se ridică, orizontul se luminează!» La capătul lecturii care a fost o veritabilă iniţiere în subtilităţile istoriei postbelice, ghidul nostru înţelept, prudent şi diplomat se retrage cu tact, lăsându-ne altfel decât ne-a găsit, cititorul având sentimentul că a înţeles, că ştie ceva, că a ieşit din ignoranţă, că este pe drumul luminii. În câteva fraze, ghidul nostru face bilanţul, fiecare constată că promisiunea a fost ţinută. La începutul aventurii intelectuale revizioniste, într-o scurtă declaraţie, el ne anunţase ceea ce urma să descoperim împreună. La sfârşit ne aminteşte drumul făcut împreună, pe care fiecare ar vrea să-l continue. Fără îndoială, fiecare îl va continua în felul şi pe propriile lui picioare, căci multe sunt de revizuit în cadrul vieţii publice ca şi al parcursului iniţiatic al fiecăruia, revizionismul fiind, pe de altă parte, starea naturală a lui homo sapiens, fiinţă ce învaţă, deci revizuiește, cât trăieşte.
Cât trăim învăţăm, adesea renunţăm la învăţăturile greşite, adică revizuim, revizuim permanent, revizuim fără încetare. Să vedem însă acestea mai de aproape.
Titlul şi, în ediţiile ulterioare, subtitlul2 acestei lucrări au aceeaşi francheţe americană ca o frază din capitolul III: „The thesis of that book is that story of Jewish extermination in World War II is a propaganda hoax“ (Teza acestei cărţi este că povestea exterminării jidanilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial este o înşelătorie imputabilă propagandei). Pe un ton la fel de direct, autorul scrisese o altă frază remarcabilă: „Cel mai simplu dintre motivele de a fi sceptic cu privire la alegaţiile despre exterminare este cel mai simplu motiv care poate fi conceput: la sfârşitul războiului, ei erau în continuare prezenţi“. Cine erau aceşti „ei“? Cei care pretind că ar fi fost exterminaţi! Din fericire, nu au fost exterminaţi, ceea ce este o veste foarte bună.
Încă din primele rânduri, autorul anunţă tonul general al cărţii: „Această versiune atât de populară a celui de- Al Doilea Război Mondial este mincinoasă. Ea nu este decât o variantă a extravagantelor poveşti jidoveşti din care este alcătuit Talmudul“.
Versiunea rabinică a istoriei celui de Al Doilea Război Mondial îndrăzneşte prezentarea sorţii jidanilor ca aceea a unui popor excepţional, pe care dumnezeul său, incredibil de pervers, l-a supus unor suferinţe excepţionale; în acest scop, dumnezeul lor pervers ar fi decis ca „poporul său ales“ să fie dat pe mâna forţelor satanice ale naţional-socialismului german. Aceste talmudisme sunt expresia unui delir, în cadrul căruia nu poate fi vorba de istorie, ci de poveşti incredibile, genul de poveşti pe care le descoperim răsfoind Vechiul Testament. Chiar în absenţa oricărei intenţii scandaloase sau mercantile, rar se întâmplă ca astfel de invenţii să conducă la altceva decât bani, gheşefturi şi publicitate.
Pe ultima pagină a cărţii sale, Butz evocă „Tratatul de la Luxemburg“ (1952), care a fixat colosalele „despăgubiri“ financiare pe care guvernul Germanei postbelice a acceptat să le plătească jidanilor pentru „actele criminale inexprimabile“ presupuse a fi fost comise de către cel de-Al Treilea Reich, contra jidănimii; în treacăt fie spus, aceste despăgubiri sunt prevăzute să dureze până în 2030 şi nu constituie decât o parte din contribuţiile nemţilor şi ale întreprinderilor germane vărsate lui Shylock. La capătul lucrării sale, A. R. Butz conchide că aceste pretinse crime sunt „în mare parte o mistificare, una sionistă în special“. El nu este, însă, un om care să gândească „jidan“ şi să scrie „sionist“. Dacă vrea să pună în cauză pe „jidani“, el va scrie „jidani“, iar dacă vrea să spună „sionişti“, spune efectiv „sionişti“. Una dintre cele mai preţioase demonstraţii ale sale este că „Holocaustul“ a fost urzit şi lansat de către mediile specific sioniste. De asemenea, el demonstrează că mascarada judiciară a procesului de la Nürnberg este, mai curând, opera unor influente personalităţi sioniste nu numai jidoveşti, înainte de a fi opera guvernului american sau a procurorului Jackson. Pe această bază, ca american practic, Butz arată că, întrucât este vorba de o înşelătorie urmată de o escrocherie, Statul Israel datorează mulţi bani Germaniei. Par pari refertur! A lot of money, scrie el ca unul care practică litota.
Se înţelege că un francez, un român sau un european ar putea găsi cam abruptă această francheţe americană. În cazul lui Butz, însă, tonul acesta nu este perceptibil decât la începutul şi la sfârşitul discursului său, care, dimpotrivă, este o demonstraţie înceată, sigură, imbatabilă. Opera cercetătorului american este o întreprindere de demolare şi de reconstrucţie. Arthur R. Butz pune capăt mitului „Holocaust“, săpându-i rădăcina până la fundaţii, arătând că suntem în faţa unui edificiu de minciuni, fiecare dintre acestea fiind mai absurdă şi mai periculoasă decât celelalte. Nu mai puţin însă, el întocmeşte lista suferinţelor efective îndurate de jidani între 1939 şi 1945, reamintind măsurile luate de nemţi contra unei minorităţi pe care adesea şi pe bună dreptate o considerau ostilă, ba chiar în război deschis contra Germaniei, graţie mijloacelor de temut de care dispunea pe plan internaţional. Butz descrie realitatea politicii care tindea către o „soluţie finală teritorială“ (territoriale Endlösung) a permanentei „chestiuni jidoveşti“ (Jüdenfrage). Soluţia finală germană a problemei jidoveşti implica găsirea unui teritoriu pentru jidanii din întreaga lume, un teritoriu care, din motivele cunoscute, nu putea fi Palestina. Acest teritoriu trebuia, însă, găsit undeva, el fiind o condiţie a „renaşterii jidoveşti“ în viziunea socialist-utopică a naţional-socialiştilor germani. La un moment dat, după victoria germană asupra Franţei, s-a crezut că acest teritoriu ar putea fi Insula Madagascar.
Desfăşurarea tot mai tragică a războiului mondial a făcut, însă, imposibilă această soluţie. Autorul evocă realitatea soluţiilor „provizorii“ ale problemei jidoveşti, de exemplu închiderea în ghetouri, uneori în lagăre de concentrare, centre de tranzit sau lagăre de muncă forţată, fără să uite nici un moment adevărul elementar pe care mulţi îl pierd din vedere chiar şi atunci când îşi dau aerul că vorbesc despre el: „În timpul războiului, a fost război!“ Deliberat tautologică, formula se dovedeşte plină de miez. Dacă autori precum Reitlinger, Hilberg sau Dawidowicz au dat o imagine complet falsă despre tratamentul jidanilor de către germani, între 1939 şi 1945, aceasta este din cauza faptului că au făcut abstracţie de război şi de necesităţile lui. Aceşti autori şoatici nu au vrut să vadă că, pentru autorităţile celui de-Al Treilea Reich, prima şi cea mai mare grijă a fost câştigarea războiului economic şi militar, nu persecutarea jidanilor. Principalele măsuri adoptate cu privire la aceştia se explică prin necesitatea asigurării securităţii soldatului sau civilului german în timp de „război total“ şi prin nevoia vitală de a găsi o mână de lucru cât mai abundentă posibil. Mai târziu, în lagărele în care jidanii erau amestecaţi cu reprezentanţi ai multor altor popoare, din cauza epidemiilor care loveau deopotrivă germanii ca şi prizonierii sau mâna lor de lucru, s-au construit crematorii. Este de-a dreptul incredibil că autorii exterminaţionişti refuză să admită necesitatea crematoriilor pentru combaterea epidemiilor, mai ales a tifosului exantematic.
Orice război implică „ororile specifice războiului“. În acest război pe care atâţia dintre ei l-au dorit, jidanii şi-au plătit partea lor de victime. Ei nu au fost, însă, singurii care au suferit efectele celui de-Al Doilea Război Mondial şi este absurd ca istoricii „Holocaustului“ să nu sublinieze că, între 1939 şi 1945, au căzut victime de toate naţionalităţile. Ba chiar, în ce-i priveşte pe cei învinşi, foarte multe victime au căzut în timp de „pace“3, după semnarea capitulării necondiţionate. Cine vrea să judece lagărul de concentrare, de muncă şi de tranzit de la Auschwitz, nu îl poate izola pe acesta, ca şi cum el s-ar găsi pe planeta Marte. Orice judecată cu privire la lagărul Auschwitz presupune replasarea acestuia în istoria războiului şi în aceea a tuturor lagărelor de concentrare germane, engleze, franceze, americane, sovietice şi altele, înainte, în timpul şi după cei şase ani dintre 1939 şi 1945. Viziunea iudeocentrică şi fixistă a istoriei jidanilor nu permite înţelegerea acestei părţi din istoria generală a omenirii.
Capacitatea de analiză a lui A. R. Butz este evidentă. Spiritul lui de sinteză este, însă, şi mai evident, arborii nu îi pot ascunde niciodată pădurea. Textul sau faptul de studiat este, totdeauna, replasat în contextul său. Din păcate, sensul noţiunii de „context“ s-a degradat, răstălmăcit şi pierdut în bună măsură astfel încât el desemnează, astăzi, consideraţii foarte confuze şi depărtate de cuvântul, subiectul sau evenimentul studiat. Pentru autor, „contextul“ este, în primul rând, ceea ce este mai apropiat, ceea ce a făcut posibil, a condiţionat sau a influenţat obiectul analizei. În primul rând, este vorba de contextul imediat, de exemplu cuvintele din jurul cuvântului studiat, subiectele din jurul subiectului studiat, faptele din jurul faptului studiat. Din aproape în aproape, contextul presupune enumerarea completă a faptelor, personajelor, a situaţiei sau epocii considerate. Pentru a da un exemplu, în acest sens trebuie înţeleasă admirabila Anexă E despre „Rolul Vaticanului“. În cadrul controversei privind „tăcerea Papei Pius al XII-lea“ cu privire la „Holocaust“, s-au publicat o mulţime de lucrări.
Invităm pe autorii acestor lucrări să citească Anexa E a lucrării de faţă. Graţie acestei lecturi, ei vor lua cunoştinţă de propriile lor lipsuri, de lipsa capacităţii de analiză şi a viziunii sintetice, calităţi care i-au permis lui Butz să rezolve falsa enigmă a tăcerii Papei. Dacă Pius al XII-lea nu a vorbit niciodată, nici în timpul războiului, nici după acesta, despre exterminarea jidanilor sau camerele de gazare, este pentru că acestea nu au existat sau că, în orice caz, Papa avea serioase motive de îndoială cu privire la existenţa lor. Îndoiala sau certitudinea Papei face din acesta un „revizionist“ mai aparte, totuşi revizionist în sensul deplin al cuvântului. Enigma tăcerii Papei nu-i o enigmă, ea se explică dacă înţelegem că nu avem ce spune despre ceea ce nu există, sau despre ceea ce, din diverse motive, nici măcar nu poate exista. Dacă o crimă este în mod sigur sau foarte probabil de ordinul ficţiunii, ea nu poate fi denunţată ca şi cum s-ar fi produs în realitate. A acuza pe cineva de o crimă care nu există revine la a minţi sau a calomnia, iar a acuza de aşa ceva un învins înseamnă a te dezonora. Cu privire la acest subiect, Pius al XII-lea nu a vrut să mintă, nici să calomnieze, să se dezonoreze.
Felul în care autorul întreprinde munca lui de cercetare şi de găsire a adevărului, încetineala savantă sau metodică de care dă adesea dovadă i-ar putea deconcerta pe unii cititori, care s-ar putea întreba unde vrea să ajungă? Ce înseamnă acest pasaj care prezintă aparenţele unei pure digresiuni? Când vom regăsi firul roşu al discursului? Cititorii americani vor protesta, obişnuiţi cum sunt cu lecturi confortabile, rezumative şi digestive („digests“). Obişnuiţi să uite unde merg şi să nu ajungă niciunde, mulţi cititori europeni se vor opinti, împiedica şi, probabil, renunţa să ducă lectura până la capăt. Şi unii şi ceilalţi vor fi în pagubă. Autorul ştie foarte bine că cel care merge încet ajunge sigur la țintă. Butz este foarte bine dotat cu umorul anglo-saxon care se asociază perfect cu o anumită încetineală şi care displace spiritului latin.
Iată un exemplu din acest lung, lent, dar genial raţionament care, în 1975-1976, l-a dus pe autor la o concluzie foarte îndrăzneaţă, confirmată într-o formă providenţială, câţiva ani mai târziu, de un eveniment neprevăzut.
Către sfârşitul capitolului al II-lea, o întreagă secţiune a cărţii este consacrată rolului industrial al lagărului Auschwitz. Autorul face o serie de consideraţii tehnice despre benzina şi cauciucul sintetic, despre polimerizare sau vulcanizare, ne întreţine pe tema sodiului sau a butadienei. Cititorii grăbiţi se vor întreba neliniştiţi: sunt oare în faţa unui vorbă-lungă pedant şi ridicol? Chiar am căzut pe proverbiala prostie academico-universitară şi politehniciană, care nu ştie de unde vine, nici unde vrea să ajungă? După cum vom vedea, aceştia sunt în fals, iar răbdarea şi efortul lecturii, ca orice sacrificiu, vor fi răsplătite.
În capitolul următor, autorul va vorbi despre criza cauciucului din Statele Unite, după Pearl Harbor (7 decembrie 1941), când o mare parte a Flotei americane a fost distrusă de japonezi. America a fost ruptă de Malaiezia şi Indochina, de unde cumpăra 90 la sută din cauciucul necesar celor mai diverse întrebuinţări. Un eveniment neprevăzut a pus America în faţa nevoii urgente de a produce cauciuc sintetic. Care este, însă, ţara care la vremea respectivă era cea mai avansată în acest domeniu? Răspunsul este Germania.
Apoi, autorul îşi pune altă întrebare. În care punct al Germaniei, sau al teritoriilor dominate de ea, s-a dezvoltat mai mult cercetarea şi producţia de cauciuc sintetic? De data asta, răspunsul este Auschwitz. La Auschwitz, oraş din Silezia de Nord, anexat după război de către Polonia, exista un important complex industrial unde se fabrica benzină sintetică şi unde se construise o foarte modernă uzină de cauciuc sintetic numit „Buna“ (cuvânt compus din butadienă şi sodiu sau natriu, al cărui simbol chimic este „Na“). Ajuns aici, autorul are forţa şi curajul de a trage concluzia că, în mod absolut sigur, americanii au acordat o foarte mare atenţie celor ce se petreceau la Auschwitz, atât în ce priveşte benzina sintetică, cât şi în ce priveşte cauciucul sintetic. Împingând şi mai departe analiza, autorul consacră un foarte serios comentariu supravegherii sau spionajului prin fotografii aeriene. Dată fiind calitatea fotografiilor aeriene de atunci, autorul formulează ipoteza că serviciile americane de spionaj industrial au recurs neapărat şi la această sursă de informaţii. El adaugă că, până în momentul redactării cărţii sale (1975), aceste fotografii nu au fost încă publicate. Concluzia pe care o trage autorul este că, dacă, în 1942, la Auschwitz, ar fi avut loc, într-adevăr, o exterminare fizică a jidanilor, serviciile de informaţii americane nu puteau să nu ştie asta. Pentru a completa gândirea autorului asupra acestui punct, precizăm că ceea ce spune el despre spionajul industrial şi fotografiile aeriene din 1942 este şi mai valabil pentru anii 1943 şi 1944. Dacă fotografiile aeriene ar fi confirmat zvonul exterminării în cadrul unor enorme „uzine ale morţii“, ele ar fi fost publicate de mult. Dacă la 30 de ani după război aceste fotografii încă nu au fost publicate, înseamnă că ele nu confirmă zvonul extermina-ţionist, nu întâmplător lansat cu sprijinul şi cooperarea serviciilor aliate de informaţii.
În februarie 1979, la aproape trei ani după apariţia Înşelătoriei secolului XX, care ocazionase nelipsitele proteste rituale şi ale jidovimii americane, A. R. Butz a avut satisfacţia să vadă că C.I.A. publică, în sfârşit, fotografiile aeriene de la Auschwitz4. Fotografiile, însă, au dovedit, în mod absolut convingător, că Auschwitzul nu a fost decât un ansamblu de lagăre de concentrare, alături de care nemţii au construit şi exploatat un enorm complex industrial. Clădirile crematoriilor erau absolut banale, înconjurate de spaţii verzi frumos concepute şi bine întreţinute, fără urmă de nesfârşitele mulţimi de „victime“ despre care propaganda mincinoasă pretinde că aşteptau ceasuri întregi afară, pentru a pătrunde în clădirile crematoriilor, unde, chipurile, urmau să fie gazate şi, apoi, incinerate. În jurul crematoriilor nu se vedea nici un fel de coadă, nici un fel de activitate deosebită şi cu atât mai puţin suspectă. Fotografiile nu prezintă nici măcar enormele movile de cărbuni sau de cocs necesare incinerării pentru miile de oameni zilnic, după cum pretinde făcătura exterminaţionistă. Lucru şi mai tulburător, două dintre clădirile crematoriilor nu numai că nu erau ascunse, dimpotrivă, se găseau lângă terenul de fotbal al deţinuţilor, pe care în fiecare duminică aveau loc mai multe meciuri în cadrul campionatului intern Auschwitz. Fotografiile arătau clar când şi cum fusese bombardată zona industrială Auschwitz şi de ce lagărele de concentrare nu fuseseră luate la ţintă şi ele. Dacă lagărele ar fi fost bombardate, foarte mulţi deţinuţi ar fi pierit tocmai pentru că erau „concentraţi“, iar supravieţuitorii nu ar mai fi putut dispune de dormitoare, toalete, spălătorie, bucătărie, infirmerie, cluburi pentru amatorii de muzică etc. În eventualitatea distrugerii crematoriilor, cadavrele celor decedaţi ar fi trebuit înhumate într-un pământ în care pânza freatică era foarte la suprafaţă. Din această cauză, cadavrele infectate de tifos ar fi contaminat apa din zonă, care ar fi devenit, astfel, nelocuibilă.
Cu ocazia publicării acestor fotografii, s-a descoperit că, între 27 decembrie 1943 şi 14 ianuarie 1945, Aliaţii au executat treizeci şi două de misiuni deasupra lagărului. Nu toate, însă, de bombardament, după cum vom vedea.
Cele mai multe dintre aceste misiuni au fost pur şi simplu de informare, de spionaj industrial prin fotografiere.
Publicarea fotografiilor aeriene a confirmat pe deplin teza lui A. R. Butz, chiar dacă, în neştiinţa lor comodă şi călduţă, autorii au reuşit să fie ridicoli prin adăugarea unor săgeţi care indicau, chipurile, amplasarea vestiarelor (sic) şi a „camerelor de gazare“ (resic). Cititorul dotat cu un minim de spirit critic pufneşte în râs la vederea săgeţilor desenate cu meşteşug artistic pe nişte fotografii care nu au nevoie de nici un fel de adăugire. Naivitatea dublată de perfidie a celor doi salariaţi şi ucenici vrăjitori C.I.A. este o altă problemă. Cei din serviciile secrete nu prea citesc istorie, cu atât mai puţin istorie revizionistă, închipuindu-şi că ei înşişi fac istoria, iar noi trebuie să o înghiţim gata făcută, fără întrebări, ca la împărtăşanie. Autorul avusese dreptate pe toată linia, iar adversarii adevărului s-au ridiculizat recurgând la simple copilării.
Arthur R. Butz arată aceeaşi clarviziune şi în legătură cu alte subiecte. În 1982, el a ţinut o conferinţă al cărei text este inclus în acest volum [Supliment B] şi care cuprinde o serie de constatări care îi confirmă teza. În introducerea acesteia, el a avut ideea foarte judicioasă de a evoca un precedent important în istoria marilor înşelătorii, textul pretinsei „donaţii a împăratului roman Constantin cel Mare“, descoperită, chipurile, în secolul al IX-lea. El o face pentru a arăta cum şi în ce fel această enormă înşelătorie, de o importanţă capitală pentru interesele papalităţii, a putut fi dezvăluită abia în secolul al XV-lea, de către Laurent Valla. De fapt, împăratul Constantin, autor al Edictului de la Milano, din anul 313, nu a donat niciodată papalităţii Imperiul Roman. Textul aşa-zisei „donaţii constantiniene“ nu era decât un fals, conceput destul de stângaci şi de grosolan. Minciunile de acest gen nu ar fi putut lua minţile unui om cu scaun la cap.
Dacă ele se menţin, însă, uneori vreme de secole – cazul „donaţiei constantiniene“ –, este pentru că un anumit tip de putere sau de societate are nevoie de aşa ceva. De îndată de această nevoie dispare, se creează condiţiile pentru ca minciunile în cauză să dispară şi ele. De altfel, A. R. Butz arată că cei care încearcă să demaşte minciuna acumulează adesea o mulţime de argumente de valoare inegală, în vreme ce câteva argumente numai, dar precise, sunt absolut suficiente. După acest lung preambul, autorul revine la inima subiectului său, enumerând opt motive simple, pentru care pretinsa exterminare a jidanilor nu a putut avea loc.
Rezumăm:
Dacă în plină Europă, într-un interval de trei ani, germanii ar fi ucis, într-adevăr, milioane de oameni, un eveniment atât de extraordinar nu ar fi putut trece neobservat. Vaticanul, însă, nu a văzut nimic. Crucea Roşie nu a văzut nici ea, deşi asta îi era treaba principală. Rezistenţa germană anti-nazistă nu l-a menţionat nici ea. Jidanii europeni nu dispuneau de informaţii în această privinţă şi nu credeau zvonurile absurde şi discordante privind o exterminare de proporţii industriale. Jidanii din afara Europei (mai ales din Statele Unite şi din Palestina), organismele lor internaţionale, nu s-au comportat ca unii care credeau poveştile alarmante, pe care ei înşişi le îngogonau şi le propagau. În aceeaşi situaţie s-au aflat şi cele patru guverne aliate principale, fără să mai vorbim de cele mai puţin importante, aflate încă la remorca lor. În acest punct, autorul plasează parabola elefantului miraculos care merită să fie citată.
Ceea ce suntem obligaţi prin lege să credem este că „acest eveniment de dimensiuni geografice continentale, care a durat trei ani, din punctul de vedere al timpului, şi care s-ar fi soldat cu câteva milioane de victime“ s-a putut petrece fără ca nimeni să-şi fi dat seama: nici Vaticanul, nici Crucea Roşie, nici jidanii ca persoane private, nici jidanii ca organizaţii, nici guvernele aliate, nici nemţii adversari ai nazismului, nimeni! Absolut nimeni! Asta e ca şi cum mi s-ar spune că nu am observat elefantul din pivniţă, deşi cobor acolo de mai multe ori pe zi, ba după o sticlă de vin, ba după legume proaspete, ba după murături etc. Şi, totuşi, elefantul este acolo, cum ne obligă să credem legile holocaustice sau ordonanţele de urgenţă guvernamentale. Mai mult, pe când eram în salon cu prietenii şi invitaţii, elefantul s-a urcat la etaj, el ştie cum, aşezând cu trompa bibelourile din vitrină, fără să mai socotim cum a urcat pe scara îngustă şi cam şubredă pentru el, cum a închis şi deschis o serie de uşi, cum de l-a ţinut parchetul… Apoi, tovarăşul elefant sovietic, sau poate anglo-american, în orice caz aliat, a coborât în Piaţa Amzei, în plină zi, s-a servit cu o cutie de tutun marinăresc dintr-o vitrină, şi-a aprins luleaua în faţa Bibliotecii „Sadoveanu“, pufăind holocaustic către templul de vizavi, şi-a cumpărat ziarele preferate (New York Times, Pravda, Le Monde) şi s-a întors la Grădina Zoologică din Băneasa, fără ca bucureştenii să fi băgat ceva de seamă, ocupaţi cum sunt să bage mai ales „la ghiozdan“, sau să tragă către măseaua de minte, care întârzie să apară.
În concluzie, dacă genocidul jidovesc ar fi existat, cel puţin cele opt instanţe nu aveau cum să nu-l vadă. De vreme ce ele nu au văzut nimic, concluzia este simplă: genocidul sau holocaustul nu a existat. Cei care insistă, se încăpăţânează, continuă şi persistă să creadă în realitatea holocaustului sunt în situaţia celor ce cred în invizibilitatea şi isprăvile năstruşnicului elefant democrat şi interaliat. O fi, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, nu-i aşa? Iată că povestea unui elefant spune mai mult decât discursurile tâlharo-politicienilor, legile scelerate, crimele rituale din Nagasaki sau Târgoviște, ordonanţele de urgentă neputinţă guvernamentală, universităţile, şcolile muzeele şi bibliotecile devenite altare ale minciunii şi abatoare ale adevărului, instrumentele tăierii cerebrale împrejur ale întregii omeniri.
***
The Hoax suferă, totuşi, de unele imperfecţiuni. Prima ediţie nu a fost foarte comercială, nici luxoasă. Din lipsă de bani, s-a ales o hârtie de proastă calitate, textul a fost imprimat cu caractere tipografice mici, greu lizibile de cei cu ochelari. Masa volumului părea indigestă, titlurile intermediare erau rare, nimic nu orienta cititorul în lectură, în priceperea demonstraţiei. Stilul general era destul de plat, iar vocabularul nu foarte căutat. Autorul este perfect conştient de aceste lucruri, după cum se vede din prefaţa lui la ediţia franceză.
R. Butz îşi califică analiza de „orizontală“, prin opoziţie cu analiza „verticală“ a altor autori revizionişti. Ceea ce vrea el să spună prin această „orizontalitate“ este că a avut permanent în vedere ansamblul întregului subiect, în vreme ce alţi autori revizionişti nu au luat în consideraţie decât anumite aspecte ale aceluiaşi subiect. Luând exemplul pretinsei camere da gazare naziste, autorul admite că acest aspect al „Holocaustului“ nu prea l-a interesat, ba chiar spune că cei care se interesează numai de acest lucru se pot abţine de a-i citi cartea. Nu mai puţin, însă, el nu îşi imaginează că o persoană serioasă s-ar putea aventura într-o controversă cu privire la camerele de gazare fără să ia prealabila precauţie a unei vederi de ansamblu a interpretării „Holocaustului“ pe care, deocamdată, nu o găsim nicăieri expusă mai succint decât în cartea de faţă.
Distincţia între analiza „orizontală“ şi cea „verticală“ este, însă, abstractă. Când autorul analiza tipul de cauciuc sintetic pe care germanii voiau să îl producă, sau când vorbea despre polimerizare şi vulcanizare, când arăta combinaţiile de butadienă şi sodiu din „Buna“, nu cumva era mai curând pe „verticală“, decât pe orizontală ? Nu cumva ar fi mai corect de spus că de-a lungul sintezei lui magistrale şi fără egal, autorul procedează la o serie de expuneri, comentarii şi interpretări specifice, care ţin mai curând de „verticala“ analizei decît de „orizontala“ sintezei. Invers, cercetătorul ştiinţific care decide să abordeze vastul subiect al „Holocaustului“ sub unghiul specific dar unic al camerei de gazare, lucrează oare numai pe „verticala“ analizei, ignorând „orizontala“ sintezei? Nu cumva, la rândul lui, şi acesta are, în felul său, perspectiva orizontală şi sintetică a aşa numitului „Holocaust“?
Judecând după propriul meu caz, eu nu am luat cunoştinţă de sinteza americanului nostru (1976) decât după ce îl citisem pe Rassinier, la începutul anilor ’60 şi după ce, confruntat cu masa gigantică a Marii Minciuni, luasem decizia să o atac în punctul cel mai fragil, acela al camerei de gazare năzdrăvane sau magice, despre care atâţia vorbesc, dar nimeni nu este în stare să ne furnizeze fotografia, desenul tehnic şi instrucțiunile de folosire ale acestui obiect, oricât de complicat ar fi el. Pentru mine, The Hoax nu a jucat rolul unei lecturi de iniţiere, ci, mai curând, acela al unei providenţiale confirmări. În faţa colosului Marii Minciuni, am înţeles rapid că picioarele acesteia sunt „scurte“, cum se zice, de argilă sau de mămăligă, cum se spune de asemenea. În ideea mea, picioarele de argilă mămăligoasă, adică punctul cel mai sensibil al Holocaustului era reprezentat de camera de gazare, din care cauză am concentrat atacurile mele contra acestui punct. Se înţelege, însă, că spectatorul sau cititorul care nu a văzut şi nu înţelege încă ceea ce vreau să spun prin expresia „picioare de argilă“ s-ar putea mira că loviturile mele ţintesc nu prea departe de nivelul pământului, că am tendinţa să privesc numai în jos. Totuşi, la rândul meu am văzut monstrul în întregul lui. De altfel, date fiind formidabilele ei dimensiuni, cum mi-ar fi putut scăpa Gigantica Minciună? Înţelegând că punctul cel slab al întregii înşelătorii constă în faimoasele „camere de gazare“, nu mai puţin invizibile decît „elefantul holocaustic“, am concentrat pe acest punct cele mai multe dintre loviturile mele. Cel care îl înfruntă pe exterminaţionistul Achille, trebuie să urmeze exemplul revizionistului Paris, să ţintească săgeata drept în călcâiul holocaustic.
Destul, însă, cu imaginile şi comparaţiile. A. R. Butz a vrut să dovedească, celor de bună credinţă, că genocidul sau „crima fără precedent“, imputată învinsului de către învingător, nu a existat. Dacă această crimă este imaginară, înseamnă că aproape nu mai este nevoie să spunem că şi arma crimei este tot imaginară. Invers, dacă această armă este imaginară, crima este şi ea tot imaginară. Rezultatul este identic, deşi metodele cu care a fost atins sunt diferite.
Puterea inteligenţei lui Arthur R. Butz este poate prea abstractă. Singurul lagăr de concentrare vizitat de către autorul Înşelătoriei secolului XX este cel de la Dachau. În legătură cu pretinsa cameră de gazare omucidă din acest lagăr, Butz nu a scris aproape nimic, atâta doar că, după chiar opinia acuzatorilor, „camuflată în sală de duşuri“, aceasta nu ar fi fost terminată, deci nu ar fi fost utilizată. Notăm aceeaşi indiferenţă şi faţă de alte câteva contingenţe materiale. Printre argumentele esenţiale ce pot fi invocate pentru a susţine inexistenţa camerelor de gazare germane, existenţa „în carne şi oase“ a celor din penitenciarele americane nu este chiar lipsită de însemnătate. Este suficient să vezi o cameră de gazare americană, să îi studiezi modul de funcţionare, pentru a înţelege că presupusa cameră de gazare germană şi presupusul ei mod de funcţionare sunt pur şi simplu ficţiuni. A. R. Butz este, însă, american. Cum se face că nu a utilizat şi acest argument?
Nemulţumit de a nu fi putut studia de aproape nici o pretinsă cameră de gazare „nazistă“, cum de nu s-a informat despre nici una dintre camerele de gazare cu care sunt înzestrate multe dintre penitenciarele ţării sale? Dacă ar fi făcut-o, ar fi înţeles imediat cât este de dificil să execuţi un singur om cu acid cianhidric (cazul insecticidului Zyklon), fără să te gazezi tu însuţi. Ar fi înţeles, de exemplu, că nimic nu este mai periculos decât să pătrunzi într-o cameră de gazare americană după o execuţie, ar fi înţeles, de asemenea, măsura extraordinară în care cadavrul celui gazat nu poate fi atins fără o serie de măsuri draconice prealabile. Ar fi constatat că numai graţie unei foarte complicate ventilaţii, medicul şi cele două ajutoare, îmbrăcaţi în cauciuc şi cu mască de gaze pe figură, pot pătrunde în camera de gazare şi manipula un cadavru foarte periculos, deşi mort de-a binelea! Ar fi luat cunoştinţă de povestirile groteşti ale membrilor Sonderkommando-urilor care pretind că întrau în camerele de gazare „naziste“ fără mască de gaze pe figură, manipulând neglijent, cu ţigara în colţul gurii, sute şi mii de cadavre infectate cu acidul cianhidric foarte higroscopic, care se depune la rădăcina oricărui fir de păr, la încheieturi şi pe orice cută epitelială. Înţelegând asta, „spovedania“ lui Rudolf Höss, pe care temnicerii şi călăii i-au smuls-o, se prăbuşeşte de la sine şi odată cu ea atâtea alte şi alte spovedanii şi mărturii, toate „sub jurământ“, bineînţeles. Nu numai „spovedaniile“ sau „mărturiile sub jurământ“ s-ar prăbuşi, ci atâtea alte „dovezi“, altfel spus întregul edificiu al Marii Minciuni postbelice, sovieto-americane-anglo-franceze şi, mai ales, sioniste.
Revenind la faimoasa „donaţie constantiniană“, revizioniştii istorici ai vremii lui Laurent Valla au considerat necesar să invoce o multitudine de argumente pentru a dovedi o cuvioasă şmecherie creştină, o înşelătorie catolică. Deşi modest, derizoriu şi material, un singur argument ar fi fost suficient pentru demascarea minciunii papale: o simplă monedă romană de după împăratul Constantin cel Mare ar fi putut arăta că, după Constantin, Imperiul Roman a avut în fruntea lui alţi împăraţi, nu vreun papă oarecare. Numeroase monede cu efigia succesorilor lui Constantin cel Mare dovedeau că textul faimoasei donaţii, „descoperite“ în secolul al IX-lea, nu poate fi decât un fals, o înşelătorie. Cel mai umil dintre numismaţii şi colecţionarii vremii ţinea în mână dovada irefutabilă a înşelătoriei. Nici una dintre monedele romane nu poartă efigia vreunui papă. Toate poartă efigia unui împărat.
În acelaşi fel, astăzi, ne sunt suficienţi ochii şi un minim de cunoştinţe practice pentru a vedea că pretinsa cameră de gazare de la Auschwitz, capitala „Holocaustului“, vizitată zilnic de mii de turişti şi de pelerini, nu este decât o cameră de gazare Potemkin5. Celelalte pretinse camere de gazare „naziste“, ori nu le mai vizitează nimeni, ori se spune că nu au fost terminate, deci nu au putut fi folosite. Istoricii nu îndrăznesc să arate, însă, un desen, o machetă, o reprezentare oarecare a acestei arme diabolice. Uneori, câte un candid îşi imaginează că vede o „cameră de gazare“.
Apropiindu-se, însă, aceasta dispare. Nu fusese decât o nălucă, o fata morgana.
Pretinsa cameră de gazare „nazistă“ este un fel de apa morţilor a istoriografiei jidoveşti. Arthur R. Butz nu s-a gândit la preţiosul argument pe care îl avea la îndemână, aşa cum nici Laurent Valla, care, fără îndoială, văzuse şi ţinuse în mână o mulţime de monede romane, nu s-a gândit că acest fapt este argumentul suficient ce i-ar putea permite să ucidă legenda mincinoasă, sau chiar să ucidă de două ori (overkill) minciuna istorică pe care o combătea.
***
Aceste rezerve nu micşorează întru nimic stima şi consideraţia mea pentru opera marelui american care este Arthur Robert Butz. Clădită pe stânca adevărului, opera va supravieţui fără îndoială autorului ei. Va fi ea ceea ce Thucydide numea un „dobândit pentru totdeauna“ (ktêma as ei)? Ar merita să fie. Vreme de decenii, nici un istoric nu a încercat să o conteste. În oceanul de texte şi publicaţii antirevizioniste, nici o carte sau articol nu a putut da o replică acestei excepţionale opere de referinţă a revizionismului istoric contemporan. The Hoax of the Twentieh Century reprezintă drumul cel mai scurt, necesar şi obligatoriu pentru cel care vrea să înţeleagă cum a fost posibilă şi cum de subzistă în continuare isteria holocaustică ce a invadat planeta Pământ după ultimul Război Mondial. Din păcate, durata înşelătoriei atacate şi demascate de istoricii şi cercetătorii ştiinţifici revizionişti este asigurată pentru încă o bună perioadă de supre-maţie sinistro-idolatrică în secolul XXI. Nici măcar creierul şi reuşita excepţională a americanului Arthur Robert Butz nu a putut veni de hac colosalei imposturi şi înşelătorii a pretinsului „Holocaust“ jidovesc. Evenimente care nu vor depinde de calitatea lucrărilor cercetătorilor ştiinţifici, nici de voinţa lor sau a altora, vor decide singure cu privire la momentul când înşelătoria şi impostura vor lua sfârşit.
Ne putem întreba dacă o astfel de idolatrie se va sfârşi sau nu vreodată. Pentru jidani, idolatria „Holocaustului“ sau „Şoah“ este pe cale să înlocuiască Thora şi Talmudul la un loc. Idolatria a devenit sacră. Ea serveşte deopotrivă Dumnezeul lor, pe Mamona, Viţelul de aur devenit taur bătrân, veşnica mânie jidovească, colosala lor sete de răzbunare. Societatea de consum în care trăim şi pofta ei de profit se acomodează perfect cu idolatria holocaustică. Pentru moment, nici această societate, nici idolatria ei port-drapel nu dau semne de epuizare totală.
Au trebuit douăzeci şi şase de ani pentru ca The Hoax of the Twentieh Century să fie tradusă şi publicată în franceză. Versiunea germană a apărut la un an după cea engleză (1977) şi a fost interzisă în 1979. Versiunea românească este gata de tipar după treizeci și opt de ani de la versiunea iniţială, în engleză americană. Vreme de ani şi ani, încercările de publicare s-au lovit de lipsuri materiale, de represiunea poliţiei gândirii, indolenţa pseudo-intelectualităţii, relativa indiferenţă, nu însă şi impermeabili-tatea marelui public.
Revizionismul istoric este marea aventură intelectuală a epocii postbelice.
Robert Faurisson, octombrie 2002
NOTE
Pierre Vidal-Naquet, Les Assassins de la mémoire, La Découverte, Paris, 1987, pp. 13, 74.
The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry (Procesul presupusei exterminări a jidănimii din Europa).
Afirmaţia este valabilă inclusiv pentru noi, care, la 70 de ani după război, încă nu recunoaştem justeţea şi necesitatea lui. Nu mai vorbim de prizonierii întemniţaţi de guvernele iudeo-bolşevice de la București, după întoarcerea din prizonierat, de falsificarea istoriei naţionale, îndoctrinarea sau tăierea cerebrală împrejur a tinerilor în şcoli şi universităţi etc. (N.T.).
Dino A. BRUGNONI şi Robert G. POIRIER, The Holocaust Revisited: Analysis of the Auschwitz-Birkenau Extermination Complex, Central Intelligence Agency, Washington, DC, 1979.
Potemkin, general favorit şi amant al ţarinei Ecaterina a II-a, pentru care a cucerit Crimeea şi a împins graniţele imperiului până la Nistru. Teritoriile cucerite fiind relativ pustii, inventivul general a avut ideea potemkiadelor, construind sate şi palate din mucava pentru a arăta drăguţei ţarine altceva decât teritorii pustii. Trepăduşii lui Ceauşescu au practicat şi ei potemkiadele, mergând până la vopsirea frunzelor din copaci, a copitelor și coarnelor vacilor, cu ojă de unghii. Camerele de gazare mincinoase, cu care suntem păcăliți de la război încoace, sunt potemkiadele celor ce au câștigat războiul, dar au pierdut încrederea şi stima posterităţii. (N.T.).
Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 5-21. Traducerea a fost realizată de Centrul de Cercetări al Librăriei Antitotalitare Româneşti din Paris.
(Continuare în episodul următor)
Munca mea de cercetare ştiinţifică a subiectului cunoscut sub numele de „Holocaust” jidovesc a început în 1972. Între timp s-au scurs încă douăzeci şi şase de ani de la publicarea acestei cărţi în Anglia, în 1976, sub titlul The Hoax of the Twentieth Century, „Înşelătoria secolului al XX-lea”, douăzeci şi cinci de ani de la apariţia celei de a doua ediţii britanice, revizuite, şi a primei ediţii americane, tradusă acum într-o versiune franceză, încorporând încă trei conferinţe, rostite în 1979, 1982 şi 1992.
Un sfert de secol după apariţia ei, constat cu plăcere că această carte prezintă un real interes pentru cititorii din diverse ţări. Totuşi, vechimea acestui text şi progresele substanţiale ale revizionismului istoric contemporan, mai ales în Franţa, impun un scurt comentariu cu privire la valoarea cărţii de faţă pentru cititorii de astăzi. Cum se face că după atâţia ani de la apariţia ei, această lucrare nu este încă perimată? Ce poate spune ea generaţiei actuale de tineri cititori şi cercetători ştiinţifici? Nu, cumva, se impune revizuirea ei, pentru a ţine cont de evoluţia cercetării ştiinţifice din ultimele decenii, în materie de istorie?
Din perspectiva la care s-a ajuns astăzi, această carte prezintă anumite lipsuri. Un anumit număr de oameni, între care eu însumi, ar putea să o scrie astăzi ceva mai bine decât a fost cazul în urmă cu câteva zeci de ani. Recunoscând aceste lipsuri, trebuie să arăt că munca mea de cercetare ştiinţifică s-a desfăşurat într-un cadru izolat. Am lucrat aproape singur, fără să beneficiez de vreun ajutor. Cu excepţia lui Wilhelm Stäglich, corespondenţii mei de dinaintea apariţiei cărţii de faţă nu au jucat un rol important în revizionismul istoric, situaţie care a rămas neschimbată. Textele de tendinţă istorică revizionistă erau foarte rare, fără să mai vorbim că unele dintre ele nu prezentau nivelul ştiinţific necesar. Desigur, în afară de Stäglich, exista Paul Rassinier şi Thies Christophersen. Pe atunci, scrierile lui Rassinier, vechi deţinut politic la Buchenwald, prezentau dublul interes de a constitui atât o sursă directă şi o experienţă personală, cât şi o expunere cu caracter istoric. Între timp, interesul lui Rassinier se limitează aproape exclusiv la calitatea lui de sursă directă. Thies Christophersen şi Wilhelm Stäglich, doi germani care au trăit la Auschwitz, contau, de asemenea, ca surse directe, deşi, între timp, Stäglich a publicat o monografie istorică a lagărului Auschwitz. Oricât am lua, însă, în consideraţie aceşti trei autori, încă nu putea fi vorba de un edificiu istoric complex şi profund, lucru pe care îl voi explica.
Stilul cărţii mele nu străluceşte printr-o eleganţă deosebită. Ca şi în cazul celor mai mulţi dintre autorii de formaţie tehnică, sub aspectul expunerii şi al expresiei, stilul meu pare să fie sec, fără artificii şi rafinamente artistice. Cu toate lipsurile lui, el a fost, însă, suficient pentru a duce la bun sfârşit cercetarea ştiinţifică întreprinsă. Afirmaţia că lucrarea de faţă este cea mai bună în genul ei nu este exagerată câtă vreme continuă să fie singura de acest gen. Dacă ar trebui să o compar cu lucrările celorlalţi autori revizionişti, aş spune că metoda mea de cercetare a fost mai curând orizontală, în vreme ce a lor mi se pare verticală.
Cercetătorii ştiinţifici de după mine au ales subiecte precise pe care le-au aprofundat, lucru pe care eu nu l-am făcut. Metoda lor de cercetare ştiinţifică pe verticală pare să se opună metodei mele, mai curând orizontală. În ceea ce mă priveşte, am încercat să tratez toate aspectele semnificative ale problematicii respective.
Chestiunea camerelor de gazare este una printre multe altele.
Am încercat să arăt atât ceea ce s-a petrecut efectiv, cât şi ceea ce nu s-a petrecut. Am subliniat importanţa sionismului şi a mişcărilor legate de acesta, am examinat politica Aliaţilor, supusă influenţelor jidoveşti incontestabile. Utilizarea anumitor surse, precum procesele de la Nürnberg, rapoartele Crucii Roşii, a documentelor Vaticanului şi a articolelor din presa vremii pare normală astăzi. Lucrul nu era la fel de evident acum câteva zeci de ani. Pentru a facilita înţelegerea primelor procese de crime de război din istoria omenirii, am recurs la precedentul foarte util al proceselor creştine de vrăjitorie, din Evul Mediu.
Subliniez un alt aspect al cărţii de faţă, unul care ar putea fi contestat, întrucât, la prima vedere, pare ridicol. Am considerat lagărele de concentrare ca instituţii specifice, existând în locuri specifice, evenimentele petrecute acolo derulându-se într-o crono-spaţialitate reală. Spaţio-temporalitatea efectivă şi reală a fenomenelor istorice nu poate fi ignorată, diluată sau spălăcită prin spovedanii sau mărturii aleatorii, sub jurământ sau fără de jurăminte. Dacă este obiectivă cu adevărat, realitatea rămâne obiectivă, cu sau fără jurăminte. Prin „spaţiu real“ înţeleg spaţiul în care evoluăm cu toţii, în care ceea ce se petrecea la Auschwitz avea loc în chiar momentul în care preşedintele Roosevelt participa la reuniunile sale, eu mergeam cu ghiozdanul la şcoală, iar soarele se învârtea pe bolta cerească.
Obiectivitatea realităţii nu se dovedeşte prin spovedanii şi jurăminte. Toate acestea sunt evidente. Dacă unora li se pare bizar că le prezint ca pe o perspectivă originală, îi rog să mă asculte până la capăt. Pe atunci, în anii ’70 ai secolului XX, literatura holocaustică îmi lăsa impresia că deşi evenimentele erau descrise ca reale, presupuse a fi existat ca atare, ele ar fi putut tot atât de bine să fie produsul imaginaţiei pure, pentru a nu spune că păreau să se fi petrecut de-a dreptul pe planeta Marte. De unde această impresie? Din faptul că respectivii povestitori se abţineau să-şi înscrie zisele într-un context mai larg. După cum o amintesc cititorilor, în capitolul V, nu trebuie uitat nici o clipă că „pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial eram cu toţii în război“. La război, se ştie, nu-i ca în timp de pace, după cum „iarna nu-i ca vara“, cum spun unii înţelepţi. Să luăm prezentarea pe care am făcut-o lagărului Auschwitz, principalul lagăr de „exterminare“, pe cât se zice. Am început prin a descrie Auschwitz-ul ca un lagăr care îndeplinea toate funcţiunile lagărelor germane tipice, care, însă, nu erau calificate drept „lagăre de exterminare“. Am încercat să arăt natura acestor funcţiuni, am prezentat o hartă care indica locurile unde se găseau aceste lagăre, am descris aspectele unice prezentate de Auschwitz şi motivele pentru care Aliaţii aveau tot interesul să afle ce se petrece acolo. Am publicat fotografiile crematoriilor lagărului Auschwitz şi cele ale crematoriilor altor lagăre. De asemenea, am publicat o hartă a regiunii Auschwitz şi un plan al părţii numite „Birkenau“, din cadrul complexului kibutznic Auschwitz. Acest plan şi diferitele hărţi arătau cititorului locurile exacte din Europa, Polonia şi Auschwitz unde se spunea că s-ar fi găsit faimoasele camere de gazare. Am luat, apoi, cazul specific al jidanilor din Ungaria, pe care l-am examinat nu numai din punctul de vedere al celor ce se spuneau despre lagărele germane, ci şi din perspectiva celor ce se petreceau în ţara lui Horthy. Cazul jidanilor maghiari se prezenta ca o problemă atât din perspectiva celor petrecute în Ungaria, cât şi din punctul de vedere al celor întâmplate la Auschwitz. Am ales o perspectivă specială în examinarea evenimentelor petrecute la Auschwitz, anume punctul de vedere al Aliaţilor, care, pe atunci, erau foarte interesaţi de zona industrială Auschwitz, ţintă care trebuia bombardată şi care trebuia, mai ales şi mai întâi, fotografiată!
Aviaţia americană fotografiase lagărul Auschwitz, după cum fotografiase fiecare metru pătrat al Europei în general şi al Germaniei în special. Unele dintre aceste fotografii au fost publicate la trei ani după apariţia cărţii mele, confirmând concluziile acesteia. Acum însă, nu vreau să insist asupra acestui aspect. Ceea ce mă interesează este metoda. Cu tot scepticismul unora, ea era pe atunci singura capabilă să replaseze lagărul Auschwitz în contextul său istoric. Desigur, o parte din ceea ce am spus, pe această temă, fusese deja expus în lucrări mai vechi, care încercaseră să explice cum ieşise la suprafaţă secretul „exterminărilor“. Era vorba de bucăţi sau „cioburi“ care trebuiau recuperate din diversele povestiri, expuneri sau mărturii, considerate de mine surse care trebuie exploatate. Pare evidentă necesitatea utilizării unei hărţi a regiunii Auschwitz, a unui plan al lagărului Birkenau. Harta şi planul respectiv le-am stabilit pe baza mai multor surse, fără să mă servesc de lucrările clasice asupra „Holocaustului“, cele ale lui Hilberg sau Reitlinger. M-am servit de o carte germană consacrată procesului gardienilor de la Auschwitz, care a avut loc la Frankfurt, între 1963 şi 1965. Hilberg, Reitlinger şi alţi autori din aceeaşi şcoală fuseseră foarte zgârciţi în materie de hărţi şi de fotografii. Simplificând, aş spune că aceştia vindeau fie cărţi formate exclusiv din fotografii sau imagini, fie cărţi numai în proză, care nu se sprijineau pe vreo imagine. Nici una dintre aceste cărţi, nici unul dintre autori nu însoţea textul de revelaţia fotografiei, nu o lumina pe aceasta cu necesarele explicaţii, la obiect, ale textului.
Sunt îndreptăţit să cred că analizele mele au provocat unele anchete pe subiecte precise, chiar dacă acest lucru nu este încă recunoscut. Scepticismul meu privind realitatea unui misterios „industriaş german“ care, după Congresul jidovesc mondial, ar fi furnizat, în 1942, unele informaţii de la Cartierul general al lui Hitler, unde s-ar fi discutat despre exterminarea jidanilor, a suscitat anchete discrete privind identitatea acestuia. Walter Laqueur şi Richard Breitman, în Breaking the Silence (1986), au propus numele lui Eduard Schulte, fără să convingă, însă, pe nimeni. De asemenea, întrucât punctasem inerţia Aliaţilor cu privire la Auschwitz, Laqueur (în The Terrible Secret, 1980) şi Martin Gilbert (în Auschwitz and the Allies, 1981) au încercat în zadar să o explice.
Cartea de faţă a pus pentru prima oară problema necesarei existenţe a fotografiilor de recunoaştere aeriană din 1944 şi a eventualei utilităţi a acestora pentru subiectul nostru6. Ea trebuie să fi provocat publicarea fotografiilor C.I.A. din 1979. Se înţelege, însă, că acest lucru nu va fi recunoscut cu uşurinţă. Am analizat aspectele specifice ale pretinsului proces de exterminare de la Auschwitz, arătând că orice fapt banal, transportul, selecţia, duşurile şi îmbăierea, tunsul părului, insecticidul Zyklon B, crematoriile etc., necesită o dublă explicaţie, fiecărui lucru real şi relativ normal dându-i-se o interpretare sui generis. Astăzi, acest lucru aproape că nu mai trebuie semnalat, deşi el nu şi-a pierdut întru nimic valoarea lui, confirmată de cercetarea ştiinţifică ulterioară.
Punctul forte al acestei cărţi este că părţile ei istorice se acordă perfect între ele, fără să lase loc vreunui mister în zonele importante sau fundamentale. Acest lucru trebuie înţeles din perspectiva târguielilor şi tergiversărilor istoricilor oficiali, care nu ne prezintă decât mistere peste mistere, precum „cine, când şi cum a dat ordinul de exterminare?“
Dacă un astfel de ordin a fost dat cu adevărat sau nu? De ce Aliaţii nu şi-au dat seama de ceea ce, chipurile, se petrecea la Auschwitz? De ce Papa Pius al XII-lea nu a condamnat exterminarea jidanilor, nici măcar după ce nemţii au fost izgoniţi din Roma? De ce presa aliată nu a acordat o mai mare importanţă informaţiilor despre extermina-rea jidanilor, vorbind despre asta numai din vârful buzelor, în paginile interioare ale marilor ziare? Analiza „orizontală“ a acestei cărţi rămâne, deocamdată, singura în cadrul producţiei istorice revizioniste, structura ei istoriografică fiind, încă, pe deplin valabilă, lucru dovedit de studiile de specialitate ulterioare, pentru care cercetătorii nu au mai avut a se preocupa de replasarea lor într-un context mai larg, limitându-se la a recomanda cititorilor lectura cărţii de faţă. Fără să fie perfectă, cartea mea a permis aceasta. Lucrul este dovedit de faptul că istoricii revizionişti care vorbesc despre limitele acestei cărţi nu se grăbesc să scrie una mai bună, de o amploare comparabilă, fără să mai vorbim de faptul că nici măcar nu se profilează vreo candidatură în acest sens. Un exemplu ar putea fi discuţia pe marginea invizibilelor camere de gazare de la Auschwitz. Cartea de faţă este prea veche pentru cei care vor să cunoască ultimele noutăţi pe tema aceasta, lectura ei nefiind absolut necesară. Există scrieri mai recente şi mai precise, mai ales cele ale profesorului Robert Faurisson. Nu ne putem, însă, aventura într-o controversă pe această temă, fără a avea o idee precisă despre contextul istoric general pe care îl furnizează această carte.
În consecinţă, nu îmi imaginez existenţa unui revizionism al Holocaustului fără o carte precum cea de faţă, deşi recunosc că nu este nevoie să o cităm la tot pasul. Deocamdată, în genul ei, această carte continuă să fie unică. Nu ar strica una mai bună. Lucrul acesta ar pune, însă, două probleme. Mai întâi, dacă o astfel de carte ar ţine cont de tot ceea ce se ştie în momentul de faţă, ea ar depăşi cu mult întinderea rezonabilă a unui singur volum, motive pentru care nu intenţionez o aducere la zi a cărţii de faţă. Ideea acestei actualizări ar duce, obligatoriu, la scrierea unei alte cărţi. Pe de altă parte, tendinţa conservării conţinutului şi a structurii ei de origine ar putea compromite însăşi ideea aducerii ei la zi. Cel mai bun instrument pentru a ţine cititorii la curent cu ultimele cercetări istorice revizioniste este o culegere de texte de diverşi autori, nu o carte redactată de o singură persoană7.
În al doilea rând, se pune problema paradoxală că slăbiciunea unei cărţi poate explica în bună măsură forţa ei. Din punctul nostru de vedere de astăzi, putem spune că prezenta lucrare prezintă unele stângăcii în diverse puncte. Lucrul se explică prin aceea că nu mi-am scris cartea în calitate de expert. Am scris-o ca pe orice operă de cercetare ştiinţifică, eu însumi fiind pe cale de a înţelege, după cum ar face orice cititor doritor să se informeze. Ca atare, această carte stabileşte un fel de egalitate colegială între autor şi cititor, o relaţie comună sau un fel de înţelegere mutuală care s-ar pierde într-o carte redactată de pe poziţiile expertului care se adresează neofitului. Aceasta explică efectul călduros, complicitatea şi intimitatea exercitată de această carte, care rămâne contemporană cu ea însăşi, continuând să „aibă dreptate“.
În consecinţă, nu este cazul să i se facă nici un fel de toaletă sau revizuire importantă. Faptul că această carte este încă extrem de actuală se datorează, mai ales, deformărilor şi falselor reprezentări impuse de mijloacele de (dez)informare, de şcoală şi de universitate.
Rezultatul brigandajului pseudo-ştiinţific este că milioane de oameni sunt atât de puţin informaţi încât un punct de vedere de acum câteva decenii are pentru ei valoarea unei revelaţii. Consider că această carte s-a bucurat de tot succesul care putea fi sperat în împrejurările actuale. Nu mai puţin, însă, succesul ei este acela al revizionismului holocaustic general, care nu poate fi atribuit unei persoane. Practic, succesul ei este un fenomen care nu putea să nu intervină, la dezvoltarea căruia nu am făcut decât să iau parte. Am abordat acest subiect în conferinţa reprodusă în Suplimentul A. Pentru a fi, însă, mai clar, trebuie să insist asupra faptului că jidanii au jucat un rol important din acest punct de vedere, astfel că o parte din merit revine acestora. Ei sunt cei care, în 1977, au revelat lumii întregi existenţa acestei cărţi necunoscute la data respectivă. Cine şi-ar fi putut imagina o publicitate atât de masivă pentru o carte scrisă de un autor necunoscut, publicată de un editor neînsemnat, abia disponibilă în Statele Unite? Utilizând puterea şi influenţa de care dispun în presă şi în alte mijloace de (dez)informare, jidanii au încercat şi încearcă să facă din „Holocaust“ subiectul prioritar, dacă nu unic, pentru întreaga omenire. „Holocaustul“ ni se serveşte la micul dejun, la prânz şi la cină, în zori de zi sau miez de noapte, în variante pentru preşcolari, pensionari şi celelalte categorii de oameni ai muncii şi ai naţionalităţilor conlocuitoare, cum se spunea pe vremea regretatului „odios“, pe când românii se temeau că până şi fierul de călcat sau aspiratorul le-ar putea ţine o predică holocaustică despre retribuţia după nevoia proletară cea mare, a clasei foarte muncitoare. Cititorii mai tineri şi-ar putea imagina că „holocaustomania“ contemporană este elementul principal al vieţii noastre publice nu de la împuşcarea bietului „odios“, nici de la Al Doilea Război Mondial, ci de la… ‚’48 sau… ’84, dacă nu chiar de la Adam şi Eva, cum pretinde Tanti Biserica. De fapt, în ceea ce-o priveşte pe Tanti America cel puţin, la ea acasă, holocaustomania a început în 1978, când postul de tembeliziune publică NBC a difuzat foiletonul dramatic intitulat Holocaust. Nu s-au găsit decât grupuri de jidani (declaraţi oficial ca atare sau, oricum, foarte cameleo-vizibili) spre a menţine în Universitatea Northwestern (Illinois) interesul studenţesc pentru munca mea pe tema holocaustică, gen de dependenţă mutuală care nu se produce şi nu se menţine decât atunci când se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple.
Pe vremea când am scris această carte exista, probabil, o duzină sau nici măcar atâta de cercetători ştiinţifici serioşi, pe care îi cunoşteam sau nu, dedicaţi trup şi suflet revizionismului ştiinţific al „Holocaustului“. Între timp, aceşti cercetători ştiinţifici au devenit atât de numeroşi încât nu m-aş încumeta să întocmesc nici măcar o listă aproximativă. Cât despre cititorii literaturii revizioniste pe marginea „Holocaustului“, aceştia se numără cu milioanele în diversele limbi ale lumii. După cum se ştie, succesele revizionismului istoric au fost încununate cu numeroase omagii. Printre acestea, unul dintre cele mai spectaculare este Memorialul Holocaustic de la Washington. În februarie 1992, apelul american pentru fonduri holocaustice, semnat de Miles Lerman, „preşedintele Campaniei naţionale“, cita „revizioniştii“ printre cei contra cărora Muzeul avea să îşi îndrepte artileria lui grea, de hârtie creponată. Se ştie că muzeul în chestie şi-a deschis porţile în aprilie 1993, cu o solemnitate demnă de cauze mai bune, scopul lui fiind „respingerea tentativelor revizioniste de a reduce dimensiunea Holocaustului“8. Ca şi cum aceasta nu era de ajuns, cea de a 104-a sesiune a Congresului american a votat, fără opoziţie, o rezoluţie centrată exclusiv pe două probleme. Se „deplânge“ revizionismul şi se „aprobă opera vitală întreprinsă de muzeu“9. Ironia destinului istoric face că stupidul muzeu şi altele asemenea sunt monumente care omagiază mai curând revizionismul istoric al minciunii holocaustice10.
Muzeul în chestiune nu a fost ultimul monument de acest gen. În 1996, senatorii jidani Barbara Boxer şi Arlen Specter au înmânat un cec de un milion de dolari realizatorului jidan Steven Spielberg, subvenţie din partea Statului, pentru „Fundaţia de istorie vizuală a supravieţuitorilor Şoah-ului“. Proiectul constă în înregistrarea pe bandă video a poveştilor „supravieţuitorilor“ „Şoah-ului“, acesta fiind cuvântul ebraic utilizat în locul celui, demonetizat între timp, şi impropriu de „Holocaust“. Specter a explicat că milionul de dolari va servi pentru a face faţă succeselor considerabile ale cercetării ştiinţifice a istoricilor revizionişti11.
Un alt exemplu este proiectul memorialului holocaustic de la Berlin. Campania publicitară lansată în iulie 2001, destinată a colecta fonduri, a evocat şi ea pericolul revizionismului istoric12.
Printre istoricii revizionişti, cazurile de apostazie sau renegare au fost foarte rare. Cele mai cunoscute sunt ale personalităţilor publice care, fără să fie cu adevărat cercetători ştiinţifici revizionişti, au făcut în mod public unele observaţii favorabile acestora. Exemplul cel mai cunoscut datează din 1996 şi l-a avut ca protagonist pe un preot catolic, abatele Pierre. În ciuda rapidităţii cu care acesta a revenit asupra cuvintelor favorabile exprimate în favoarea revizioniştilor, vechii lui stăpâni nu i-au iertat niciodată erezia holocausto-idolatrică13.
Acest episod din foiletonul judiciaro-sionist, pe alocuri sângeros (Garaudy-La Vieille Taupe-Librăria Românească Antitotalitară din Paris), arată terorismul intelectual şi dificultăţile poliţieneşti cu care sunt confruntaţi istoricii şi cercetătorii ştiinţifici revizionişti.
O probă decisivă a succesului istoricilor revizionişti este faptul că, în ultimii ani, mai multe ţări europene au adoptat legi care penalizează ideile revizioniste despre „Holocaust“. Până ce mişcarea de idei revizionistă a înregistrat succesele din anii ’70 ai secolului trecut, genul acesta de scrieri circula liber în Europa. Ca urmare a legilor scelerate, de tipul Fabius-Gaysot din Franţa, a Ordonanţei 31/2002 din România şi a altora de acelaşi tip, europenii de astăzi nu pot lua contact cu mişcarea de idei revizionistă decât prin cărţile tipărite în ediţii private, minuscule, hors commerce, respectiv prin versiunile disponibile pe internet, stocate pe vreun computer aflat la capătul pământului. Motivul fiind clar, a fost sesizat până şi de cei mai candizi dintre ultimii „şloimi ai patriei“, grupa mică, de la ultimele grădiniţe multilateral dezvoltate ale epocii ceauşiste. După exemplul democraţiilor decadente occidentale, regimurile politice din fostele colonii şi gubernii sovietice, din Europa de Est, vor să împiedice, cu orice preţ, contactul cititorilor cu ideile novatoare, cu Adevărul. Se încearcă blocarea unui curent de idei prin teroare poliţienească neo-stalinistă. Istoria, însă, nu poate fi oprită în loc. Cine seamănă vânt culege furtună.
Plătit cu marginalizarea lor socială, cu libertatea şi chiar cu viaţa, succesul cercetării ştiinţifice a istoricilor revizionişti este incontestabil. După minciuna şi impostura sovieto-comunistă, monstruoasa minciună holocaustică este în comă agonizantă. Deşi în agonie, balaurul holocaustic dispune încă de o forţă considerabilă. Cât va dura aceasta? Iată o întrebare la care vom căpăta răspuns în anii ce vin.
MULŢUMIRI
Textul acestei lucrări ţine cont de preţioasele sugestii şi critici formulate de un anumit număr de persoane. Bineînţeles, îmi asum, însă, singur şi în totalitate răspunderea pentru eventualele erori de fapte şi de interpretare. De asemenea, doresc să fac faţă singur eventualelor probleme decurgând din reacţiile pe care această carte le-ar putea suscita, motiv pentru care mă abţin să-i numesc – cum s-ar cuveni într-o lume normală – pe cei care m-au ajutat.
În ceea ce priveşte instituţiile, mulţumesc Arhivelor Naţionale ale Statelor Unite, U. S. Army Audio-Visual Agency, Forreign Affairs Document and Reference Center al Departamentului de Stat american (Washington), Muzeului de Stat din Auschwitz
(Panstwowe Museum d’Oswiecim, Polonia), Bibliotecii Universităţii din Chicago şi Center for Research Libraries din Chicago.
Doresc să mulţumesc mai ales membrilor personalului Imperial War Museum din Londra, Biroului naţional al Crucii Roşii olandeze din La Haye şi Bibliotecii Northwestern
University, în special serviciului de împrumuturi interuniversitare din Evanston. Aceste persoane şi instituţii m-au ajutat în munca mea, deşi nu erau obligate să o facă, fără să cunoască, bineînţeles, natura exactă a muncii mele de cercetare ştiinţifică.
Arthur Robert BUTZ
NOTE
Fără a o dovedi, unii afirmă că Jakob Javits, căpitan american ajuns senator, ar fi utilizat aceste fotografii în 1944, cerând bombardarea lagărului Auschwitz. (Cf. Scrisorile publicate de săptămânalul jidănesc new-yorkez Forward, 23 febr. 2001, p. 10, şi 6 apr. 2001, p. 16). Dacă afirmaţia este adevărată, fotografiile respective au fost uitate, până ce eu însumi am postulat existenţa lor. Înclin să cred că afirmaţiile din Forward nu sunt veridice.
Ernst Gauss (ed.), Disseting the Holocaust : The Growing of „Truth“ and „Memory“, Theses and Dissertation Press [PO Box 64], Capshaw [Alabama, 35742, USA], 2000. Este vorba de o versiune îmbogăţită a unui text publicat iniţial sub titlul Grundlagen für Zeitgeschichte: Ein Handbuch über strittige Fragen des 20 Jahrhunderts, Grabert, Tübingen, 1994, carte confiscată şi distrusă de către autorităţile care deţin puterea în actuala Germanie.
Chicago Tribune, 23 aprilie 1993, secţiunea 1, p. 18.
Rezoluţia 193 a Senatului american, votată la 9 noiembrie 1995 şi Rezoluţia 316 a Camerei Reprezentanţilor, votată la 16 aprilie 1996.
Unul dintre cele mai revelatorii detalii este că muzeul, care a înghiţit milioane de dolari şi a făcut o monstruoasă publicitate, nu a reuşit să dea o descriere, măcar, a faimoasei camere de gazare. Robert Faurisson a comentat faptul, relatând picanta sa întâlnire cu Michael Berenbaum, directorul muzeului. Cf. Pas de chambre à gaz nazie à l’Holocaust Memorial Museum de Washington! („Muzeul Memorial din Washington nu dispune de o cameră de gazare nazistă“, 30 aug. 1994), în Robert Faurisson, Écrits révisionnistes (1974-1998), Vichy, 1999, vol. IV (1993-1998), pp. 1606-1607.
Boston Globe, 24 iulie 1996, p. A6. Spielberg a intrat în „Şoah-business“ (formulă pe tiparul expresiei americane „There is no business like show business“) prin filmul Lista lui Schindler, care nici el nu ne-a arătat o cameră de gazare. Judecând după scenele filmului şi după alte filme ale cineastului, nu aş atribui acest eşec eventualei delicateţi sufleteşti a lui Spielberg. Ca om de spectacol, el a înţeles că descrierea unei gazări cu Ziklon B, conform născocirii mincinoase şi posibilităţilor fizice, ar fi prea de oaie, chiar şi pentru el. Episodul muncitoarei jidoavce, executate pentru că şi-a depăşit norma de muncă, face parte dintre măgăriile standard în astfel de spectacole. O scenă de gazare prezenta riscul de a arăta spectatorilor enormele dificultăţi tehnice ale unei astfel de execuţii, practicată până de curând în multe dintre penitenciarele americane. Oare de ce a renunţat Justiţia americană la execuţiile prin gazare?
New York Times, 18 iulie 2001, p. A6.
New York Times, 1 mai 1996, p. A6; Boston Globe, 23 iulie 1996, p. A5.
Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 23-33.
http://www.justitiarul.ro/inselatoria-secolului-xx-3/
Arthur Robert BUTZ
Cuvânt înainte
Ca mai toţi americanii, ale căror opinii s-au format după cel de-Al Doilea Război Mondial, până nu de mult credeam şi eu că, între 1939 şi 1945, Germania s-ar fi pretat la unele violenţe nemaiauzite, care ar fi cauzat moartea unui număr impresionant de oameni. Era şi este încă vorba de o idee larg împărtăşită de opinia publică occidentală de după 1945. Împărtăşeam această impresie ca toată lumea, nu făceam excepţie de la regulă.
Împărtăşeam această opinie în general, în ceea ce credeam că constituie partea ei esenţială, fără să pierd din vedere că lista crimelor pe care germanii le-ar fi comis, în timpul războiului, se subţiază dacă examinăm dovezile şi argumentele antitezei exterminaţioniste, din operele istoricilor şi cercetătorilor ştiinţifici „revizionişti“. Un examen critic elementar arată că majoritatea crimelor pe care „intelectualii“ le consideră dovedite (de exemplu, abajururile care ar fi fost fabricate din pielea deţinuţilor) sunt, de fapt, pure ficţiuni, fără legătură cu realitateaa. Acelaşi lucru putem spune despre acuzaţiile de violenţe gratuite şi alte tratamente inumane aplicate, chipurile, prizonierilor de război americani şi britanici.
Problema „crimelor de război“ se complică enorm dacă luăm în consideraţie, după exemplul revizioniştilor, brutalităţile comise de aliaţii occidentali nu numai pe timpul războiului propriu-zis, ci şi după încetarea acestuia.
Oricât ar fi ea, însă, de minuţioasă, o cercetare de acest tip nu contrazice neapărat legenda celor „şase milioane“ de jidani ucişi, mai ales, în „camere de gazare“. Legenda respectivă continuă să treacă drept fapt indiscutabil. Există lucrări revizioniste care nu pun în cauză decât unele din erorile admise, în general, de toată lumea, care acceptă sau par să accepte realitatea „camerelor de gazare“. Majoritatea oamenilor cu pretenţii intelectuale şi de educaţie pare să accepte teza exterminaţionistă a „camerelor de gazare“. Profesorii specializaţi în cultura şi civilizaţia germană cred în realitatea „camerelor de gazare“ cu seninătatea cu care acceptă Piramida lui Keops. Ziariştii americani de toate culorile, progresişti sau conservatori care adoptă poziţii foarte diferite cu privire la cel de-Al Doilea Război Mondial şi oportunitatea participării Americii la el, care se contrazic pe o mulţime de alte subiecte, ajung ca prin minune la un acord total de îndată ce este vorba despre „Holocaust“.
Având în vedere exploatarea comercială a acestei scorneli de către mai toţi oamenii politici contemporani, rolul ei în sprijinul necondiţionat, total şi ilogic, pe care Statele Unite îl acordă Israelului, vreme îndelungată am avut îndoieli privind această chestiune. Puţini observatori demni de tot respectul, ale căror opinii nu se putuseră forma în întregime după cel de Al Doilea Război Mondial, negau acestei legende, în mod clar şi explicit, până şi cea mai mică umbră de adevăr. John Beaty este un american distins şi erudit, mobilizat înainte de intrarea Americii în război la Serviciul de Informaţii Militare al Statului Major General al Pentagonului. Colonel la sfârşitul războiului, Beaty a fost unul dintre cei doi redactori ai raportului secret cotidian intitulat G2, publicat zilnic la ora 12, destinat să furnizeze Administraţiei americane, inclusiv Casei Albe, o idee precisă cu privire la situaţia lumii, aşa cum era ea percepută de Serviciile Speciale americane cu patru ore înainte de publicare. În cartea sa Iron Curtain Over America (1951), John Beaty pune într-o situaţie dificilă şi ridicolă legenda celor „şase milioane“. Din păcate, el rămâne la câteva remarci sumare, pe baza cărora nu se pot trage concluzii definitive. Dar întrucât vin de la unul din oamenii cei mai bine informaţi, cu privire la starea lumii în timpul războiului, observaţiile lui nu pot fi ignorate.
Specialitatea mea nefiind istoria, m-am pus pe studiul textelor englezeşti care combăteau născocirea „holocaustului“. Acestea erau, însă, atât de puţin convingătoare încât mai curând confirmau, nu infirmau scorneala. Ceea ce am putut reţine din ele se reducea la controversa, importantă şi ea, dacă au fost şase, cinci, patru sau trei milioane de victime. Am aflat, însă, că, în franceză sau germană, ar exista publicaţii mai interesante. Cunoştinţele mele în limbile respective nu-mi permiteau decât cel mult lectura unor articole de matematică. Am sfârşit prin a-mi spune că dacă publicaţiile franceze sau germane ar avea mai multă valoare decât cele englezeşti, ele ar fi fost traduse de cineva. Pradă îndoielilor, la începutul lui 1972 m-am pus pe lectura câtorva cărţi consacrate „holocaustului“, admiţând realitatea acestuia într-un mod mai sistematic decât lucrările anterior consultate. Pe de altă parte, lectura mea devenea din ce în ce mai atentă, mai sistematică, mai akribeică. Mă interesau cu deosebire argumentele partizanilor „holocaustului“. Din fericire, una dintre primele cărţi citite a fost The Destruction of the European Jews, de Raul Hilberg. Lectura ei a fost un adevărat şoc. Cartea lui Hilberg a reuşit ceea ce literatura contrară nu reuşise. Deşi partizan al „Holocaustului“, Hilberg m-a convins că legenda celor şase milioane de gazaţi este o impostură. În plus, lectura cărţii sale m-a ajutat să ajung a simţi, a mirosi de departe mentalitatea cabalistică ce a imprimat minciunii forma ei de acum standardizată. Cei care vor să facă experienţa trezirii brutale la realitate, vor citi cu interes şi câştig cartea lui Hilberg, mai ales paginile 567-571 (ediţia americană). Scepticismul meu privind autenticitatea „Holocaustului“ ieşise din faza defensivă. Totuşi, informaţiile mele la începutul lui 1972 erau departe de a fi complete, iar cunoaşterea generală a subiectului nu-mi permitea să trag o concluzie.
Am luat decizia de a consacra timpul liber documentării în această problemă. Subiectul devenea pasionant, descoperirile pe care le făceam îmi întăreau decizia şi întreţineau entuziasmul. După care mi-am procurat o serie de texte în diverse limbi şi am consacrat întreaga vară 1972 redactării unui expozeu cu privire la mistificarea sau înşelătoria istorică al cărei mecanism intern îl demontasem şi îl înţelegeam. Concluzia la care ajunsesem în 1972 traversează această carte ca un fir roşu, contrazicând minciunile pe care societatea mi le băgase pe gât. Subiectul mă pasiona. În ciuda apelurilor la prudenţă şi a consideraţiilor de ordin practic, am consacrat acestui subiect timpul necesar, toate gândurile și puterea mea de înţelegere, ajungând la progrese considerabile faţă de literatura existentă. Conştiinţa acestui fapt mă îndemna să insist, să merg până la capăt. Consideram ca primordială exigența intelectuală de a aduce concluziile mele la cunoştinţa publicului, astfel încât acesta să judece el însuşi ideile mele despre monstruoasa înşelătorie de după ultimul Război Mondial. După zecile de ani de propagandă şi de minciuni, subiectul nu putea fi tratat într-un articol de revistă sau într-o broşură, nici într-o conferinţă sau mai multe. El nu putea fi expus decât într-o carte pe deplin consacrată lui şi numai lui. Zis şi făcut. În substanţa ei, cartea a fost scrisă în vara lui 1972. Apoi, a fost revăzută şi ameliorată în 1973 şi 1974. O călătorie în Europa, în cursul lui 1973, şi alta la Washington, în acelaşi an, m-au ajutat să înţeleg mai bine anumite aspecte. Practic, la sfârşitul anului 1974, cartea era terminată.
Unii pot spune că nu sunt calificat pentru o cercetare în materie de istorie, că nu am dreptul să public în acest domeniu. Totuşi, când un intelectual, de orice specialitate, înţelege că, dintr-un motiv sau altul, ştiinţa istoriei acceptă o minciună monstruoasă, datoria lui este denunţarea acesteia, oricare i-ar fi propriile competenţe. Dacă, eventual, concluziile sale contrazic pe cele ale ştiinţei oficiale, lucrul nu are nici o importanţă şi nu trebuie să îl demoralizeze. În ceea ce mă priveşte, nu este cazul, întrucât istoricii oficiali nu vor să facă examenul critic al „Holocaustului“, să-l examineze sub toate planurile, nu numai din perspectiva cărţii de faţă. Aparent, istoricii oficiali par să confirme şi să participe la minciuna holocaustică, prin lucrări consacrate, de fapt, altor probleme. Nici unul nu s-a învrednicit să scrie un studiu istoric, în care să demonstreze, pe bază de documente irefutabile, fie existenţa „Holocaustului“, fie inexistenţa luib. Dacă el a avut loc cu adevărat, scrierea uneia sau a mai multor cărţi, care să arate clar cum s-au petrecut lucrurile, nu ar trebui să fie dificilă, în nici un caz imposibilă. Întrucât o astfel de carte nu a fost scrisă, nimeni nu poate spune precis cine a organizat genocidul, care sfere sau resorturi administrative ale puterii germane ar fi fost implicate în aşa numitul „Holocaust“.
Printre istoricii oficiali, nu s-a găsit unul care să abordeze pe plan tehnic problema „Holocaustului“: care au fost mijloacele tehnice utilizate în scopul respectiv. Nu cumva unele dintre acestea, crematoriile, de exemplu, ar putea avea altă explicaţie? Dacă teza holocaustică stă cu adevărat în picioare, de ce nu se face lista tehnicienilor implicaţi în această întreprindere, de ce nu cunoaştem numărul victimelor din diversele ţări, inclusiv data execuţiei lor? De ce nu se prezintă dovezile tezei oficiale, cu indicarea motivelor pentru care trebuie să admitem autenticitatea documentelor produse în cadrul unor procese de excepţie, ilegale. Nici un istoric oficial, din nici o ţară, nu a găsit de cuviinţă să întreprindă această muncă. Constatând falimentul istoriei oficiale, refuzul persistent al istoricilor plătiţi pentru a-şi face datoria în mod cinstit, oameni de alte specialităţi s-au consacrat necesarei munci de dezinfecţie intelectuală.
Cu aceste câteva remarci preliminare, invit cititorul la studiul atent al mistificării, al ÎNŞELĂTORIEI SECOLULUI XX.
Evanston, Illinois, august 1975
NOTE
La fel se pune problema în legătură cu oribila scorneală despre „săpunul fabricat din grăsime de jidani“. Vedeţi, de exemplu, aici: Prof. univ. dr. Şerban C. Andronescu, „Săpunul din jidani – o fabulaţie morbidă“, AlterMedia, 22.11.2012, pe http://www.altermedia.info/romania/2012/11/22/sapunul-din-jidani-o-fabulatie-morbida/; şi aici: Mark Weber, Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’, pe http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml; Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2, pe http://ro.altermedia.info/romania/2012/12/12/simon-wiesenthal-impostorul-nr-2/. N. red. – V.I.Z.
În răstimpul deceniilor scurse de la apariţia remarcabilei cărţi a lui Arthur Robert Butz, ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX, alţi autori oneşti şi curajoşi au început să demaşte această „cea mai mare înşelătorie“ din Istoria lumii – „cea mai mare înşelătorie“ întrucît o depăşeşte pe aceea cu „donaţia Împăratului Constantin“. Dintre aceştia, enumerăm cîţiva: Robert Faurisson, Les Victoires du révisionnisme, December 11, 2006, pe http://robertfaurisson.blogspot.ro/2006/12/les-victoires-du-revisionnisme.html; „Auschwitz Survivor Claims Elie Wiesel is an Impostor“, March 4, 2009, pe http://www.henrymakow.com/translated_from_the_hungarian.html?; Germar Rudolf, „Dissecting the Holocaust. The Growing Critique of ‘Truth’ and ‘Memory’“, pe http://www.barnesreview.org/dissecting-the-holocaust-the-growing-critique-of-truth-and-memory-p-228.html?cPath=82; Carlo Mattogno, Auschwitz: Open Air Incinerations, http://www.barnesreview.org/auschwitz-open-air-incinerations-p-241.html?cPath=82; Santiago Alvarez, Pierre Marais, The Gas Vans: A Critical Investigation, pe http://www.barnesreview.org/the-gas-vans-a-critical-investigation-p-536.html?cPath=82; Germar Rudolf, Carlo Mattogno: Auschwitz Lies—Legends, Lies, and Prejudices on the Holocaust, accesibilă pe http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=18; David Hoggan, The Myth of the Six Million (1969), pe https://archive.org/details/TheMythOfTheSixMillion_117; Debating the Holocaust: A New Look At Both Sides, pe http://www.amazon.com/Debating-Holocaust-Look-Both-Sides/dp/1591480051/ref=pd_sim_b_2; Richard Harwood: Did Six Million Really Die? The Truth at Last, pe https://www.vho.org/shop/index.php?main_page=product_info&products_id=329; Don Heddesheimer: The First Holocaust—Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims During And After World War One, pe http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=6.
De asemenea, acribia cercetătorilor revizionişti a dus la descoperirea faptului că propaganda holocaustică a început cu un secol înainte de a se „statua“ această născocire la Procesul de la Nürnberg: vedeţi aici: „140 Occurrences Of The Word Holocaust & The Number 6,000,000 Before The Nuremberg Trials Began“ („140 de apariţii ale cuvîntului Holocaust şi ale numărului 6.000.000 înainte ca Procesul de la Nuremberg să înceapă“), pe http://balder.org/judea/Six-Million-140-Occurrences-Of-The-Word-Holocaust-And-The-Number-6,000,000-Before-The-Nuremberg-Trials-Began.php; aici: „256 references to 6,000,000 Jews prior to the Nuremberg Trial announcement“; iar aici se atestă că cea mai veche – descoperită pînă acum! – referire la născocirea cu cele „6 milioane de evrei“ datează din 1869: „256 Erwähnungen von 6.000.000 Juden vor Bekanntmachung durch die Nürnberger Prozesse“, pe http://criticomblog.wordpress.com/2013/04/19/256-erwahnungen-von-6-000-000-juden-vor-bekanntmachung-durch-die-nurnberger-prozesse/.
După cum se vede, Perfidul Albion s-a făcut vectorul acţiunii sioniste de denigrare a României prin propaganda jidănească proholocaust, folosind faimoasa Encyclopaedia Britannica, unde, în volumul 25, ediţia 1902, se pretinde că şi România participă, alături de Rusia, la „degradarea sistematică a şase milioane de jidani“: „While there remain in Russia and Rumania over six millions of Jews who are being systematically degraded…“ – „Atîta timp cît rămîn în Rusia şi în România peste şase milioane de jidani, care sunt în mod sistematic degradaţi…“ Probabil că din Encyclopaedia Britannica a plagiat această idee şi culturnicul acad. Răzvan Theodorescu atunci cînd a declarat în Parlament că „în România nu a fost holocaust, dar ea a participat la holocaust“ (cf. http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5307&idm=3,04&idl=1).
Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 35-38. N. red. – V.I.Z.
ARTHUR ROBERT BUTZ
CAPITOLUL I
Procesele „criminalilor de război“ organizate de câştigătorii ultimei conflagraţii mondiale, contra germanilor în principal, dar şi contra a numeroşi japonezi, francezi, români, unguri etc., au constituit un precedent de o incalculabilă importanţă şi o manifestare a voinţei puterilor victorioase de a înfiinţa un fel de competenţă juridică specială, instaurată prin legi şi acorduri care nu existau în momentul în care respectivele legi şi acorduri ar fi fost, după cum se pretinde, violate de puterile Axei. Astfel, în ciuda onorabilelor convenţii europene, respectate vreme de secole, prizonierii germani, civili şi militari, mulţi dintre ei personalităţi dintre cele mai remarcabile, au trecut printr-o penibilă captivitate în mâinile Aliaţilor şi au avut parte de o moarte violentă, la sfârşitul unor procese anormale, de excepţie.
Lumea civilizată nu mai văzuse ceva care să semene cu „procesele“ organizate, între 1945 şi 1949, de către inamicii Germaniei din timpul războiului. Ne putem gândi, desigur, la cazul Ioanei d’Arc. Deşi de aceeaşi natură, acesta nu priveşte, însă, decât o prizonieră izolată, nu un întreg sistem politico-statal. În plus, pentru a se putea spăla pe mâini în faţa istoriei, englezii, care, de fapt, organizaseră procesul eroinei şi sfintei fecioare franceze, au făcut tot posibilul şi chiar imposibilul ca procesul Ioanei d’Arc să îmbrace caracterul de combatere a ereziei şi vrăjitoriei, două crime deja repertoriate şi proscrise de jurisprudenţa vremii. În plus, procesul se desfăşura în faţa unei instanţe creştine, a Bisericii imparţiale şi universale, conform unor reguli preexistente de procedură şi de administrare a probelor.
Statele Unite au fost veritabilul inspirator al procesului de la Nürnberg. Totuşi, publicul american a fost totdeauna divizat cu privire la justeţea organizării unor astfel de „procese“, opiniile cu privire la sentinţele respective au variat şi ele. În general, imediat după război, americanii erau în favoarea „proceselor“, cu excepţia, însă, a unor importante personalităţi care vedeau altfel lucrurile. În toiul campaniei electorale din 1946, cu puţin înaintea spânzurării principalilor conducători nazişti (Göring, Ribbentrop şi ceilalţi), senatorul Robert A. Taft a pronunţat un discurs atacând baza juridică a procesului şi sentinţele abia pronunţate. Se pare că acest discurs a deservit partidul său (Republican) în alegerile din acel an. Zece ani mai târziu, opinia publică evoluase. John Kennedy, candidatul care avea să câştige curând preşedinţia Americii, a publicat o carte intitulată Profiles in Courage, care conţinea o serie de portrete pe care viitorul preşedinte le considera curajoase, inclusiv pe acela al senatorului Taft, elogiat pentru faptul de a fi fost contra montajului politico-judiciar de la Nürnberg, opinie împărtăşită la vremea respectivă de un număr important de americani14.
Răpirea lui Adolf Eichmann, în 1960, procesul care a urmat la Ierusalim şi marea publicitate din jurul acestei afaceri au inversat din nou direcţia de mişcare a simpatiilor şi antipatiilor opiniei publice. Spectaculoasa inversare, răsturnare chiar, a opiniei publice a fost explicată în fel şi chip. Ceea ce trebuie reţinut este că în ambianţa unei perioade de pace, fără urmă aproape din isteria care dominase anii războiului, atenţia lumii întregi a fost polarizată pe o poveste deosebit de macabră: asasinarea, în camere de gazare, mai ales, a mai multor milioane de jidani (în general se vorbea de şase milioane), de toate vârstele şi profesiile. Această vastă întreprindere de asasinate ar fi avut drept scop să debaraseze Europa de jidani. Cartea lui Gerald Reitlinger, The Final Solution (ed. a II-a, în 1968), prezintă în detaliu o înscenare pe care lumea o credea realitate. În aceeaşi direcţie a fost orientată şi cartea lui Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews (1961). Am mai putea aminti câteva cărţi de aceeaşi factură: The Holocaust (1968), a lui Nora Levin, mai multe cărţi semnate de Léon Poliakov sau recenta The War Against the Jews, 1933-1945, publicată de Lucy S. Dawidowicz în 1975.
Să revenim, însă, la procesul de la Nürnberg şi la celelalte, câte au fost, pe acelaşi calapod, într-o ţară sau alta15. Orice om cinstit trebuie să recunoască lipsa oricărui fundament juridic al acestor procese. Cu toate acestea, se pare că un număr important de oameni le consideră justificate, întrucât nu ar fi fost vorba de judecarea unor excese, cum se comit adesea în timp de război. Natura extraordinară a crimei – exterminarea jidanilor din Europa – implica, pentru ei, natura extraordinară a „justiţiei“. Justiţia de la Nürnberg a fost, însă, atât de extraordinară încât nu s-a pus problema stabilirii cu adevărat a ceea ce a avut sau nu a avut loc. Oricât de extraordinare ar fi ele, înainte de a fi pedepsite, crimele trebuiesc stabilite cu adevărat, demonstrate cu dovezi valabile, irefutabile.
Scopul meu, în această carte, nu este de a stabili gradul de cruzime care ar putea justifica gradul de iregularitate juridică. Voi insista mai ales asupra unui punct despre care nu prea se vorbeşte şi care nu este important. Oricine îşi poate da seama că fără elementele furnizate pe parcursul diverselor procese din Galaxia Nürnberg, astăzi nu ar exista nici o dovadă importantă în sprijinul tezei că ar fi existat cu adevărat un program de exterminare a jidanilor. Cei care se îndoiesc de aceasta ar face bine să examineze sursele de care s-au servit Hilberg şi Reitlinger pentru a-şi scrie cărţile. Dacă procesele respective nu ar fi avut loc, partizanii tezei exterminaţioniste nu ar putea să dovedească nimic, nu ar putea furniza nici o dovadă valabilă privind existenţa unui program de exterminare a jidanilor. Decizia de a organiza tribunale excepţionale pentru judecarea exterminării jidanilor nu trebuia luată înainte de a stabili cu precizie că, într-adevăr, a avut loc această exterminare. Suntem îndreptăţiţi să credem că justiţia excepţională de la Nürnberg a fost pusă în scenă tocmai în scopul fabricării de „dovezi“, pe baza cărora să se lanseze, apoi, legenda camerelor de gazare, a mitului holocaustic.
Cei pentru care exterminarea jidanilor este deja o certitudine, vor fi desigur surprinşi. Trebuie să le-o spunem, însă, iar ei trebuie să ne asculte, altfel nici o formă de viaţă socială nu mai este posibilă pe lume. Există numeroase argumente care contrazic teza exterminării jidanilor. Unele dintre aceste argumente sunt atât de simple încât vor surprinde pe cei ce şi-au făcut din teza exterminaţionistă o dogmă, o credinţă, o idolatrie. Cel mai simplu motiv de a fi sceptici cu privire la teza exterminaţionistă este că, la sfârşitul războiului, jidanii erau pretutindeni printre noi, nu lipseau de nicăieri: nici dintre cei găsiţi în lagărele de concentrare, nici din populaţia civilă din oraşele sau localităţile mai mici sau mai mari, nici din ţările ocupate vremelnic de Germania, nici din Germania însăşi.
Această afirmaţie trebuie nuanţată. Să ne imaginăm că un observator din Europa de Vest, la curent cu situaţia jidanilor de dinainte de război, îşi propune să facă un studiu al acestei populaţii, către sfârşitul lui 1946, în etapa când Europa de Est era inaccesibilă. Un astfel de observator-cercetător ar fi găsit comunităţile jidăneşti din Italia, Franţa, Belgia, sau Danemarca aproape intacte (această chestiune va fi abordată pe larg ceva mai departe). Pe de altă parte, observatorul sau cercetătorul nostru ar fi constatat lipsa unui număr important de jidani din Luxemburg, Olanda sau Cehoslovacia, ţară încă accesibilă occidentalilor în 1946. Situaţia jidanilor din Germania şi Austria era confuză. Majoritatea acestora emigraseră înainte de război, fără să putem spune cu precizie nici numărul lor, nici ţara de destinaţie. In orice caz, mulţi dintre cei rămaşi, probabil majoritatea, nu mai locuiau la aceeaşi adresă. Numeroasele absenţe care s-ar fi constatat în Germania şi Austria ar fi fost compensate de către jidanii din lagărele de concentrare (aproximativ 250 00016) şi de cei emigraţi în SUA, Palestina sau alte ţări. Către sfârşitul lui 1946, elementele la dispoziţia unui astfel de observator ar fi constituit argumente foarte puternice contra zvonurilor exterminaţioniste, cărora li se făcuse o mare publicitate spre sfârşitul războiului şi pe durata procesului de la Nürnberg. De-a lungul sfertului de secol ce s-a scurs după procesul de la Nürnberg17, sentimentul de îndoială cu privire la realitatea exterminării s-a întărit şi a devenit pentru mulţi cercetători o certitudine absolută că germanii nu au avut nici un program de exterminare a jidanilor ca jidani.
Curentul intelectual de revizuire a celor afirmate de învingători (cu privire la exterminarea jidanilor pe timpul războiului) imediat după război şi pe parcursul Procesului de la Nürnberg s-a întărit în toţi aceşti ani deşi, practic, foarte puţini au fost autorii care au scris în acest sens. Nu cunosc decât un singur autor serios18, francezul Paul Rassinier, mort în 1967. Acesta a publicat în 1949 prima parte a Minciunii lui Ulise, în care povesteşte viaţa sa de prizonier politic de stânga la Buchenwald şi Dora, din 1943 până în 1945. Deşi primită cu destulă simpatie, cartea a indispus pe mulţi, care însă nu au îndrăznit să se manifeste în mod deschis. Anul următor, însă, în 1950, Rassinier a publicat şi partea a II-a a Minciunii lui Ulise, un studiu critic al literaturii concentraţionare în care pune la îndoială existența camerelor de gazare. „Este încă prea devreme pentru a pronunţa o concluzie definitivă cu privire la camerele de gazare“, considera Paul Rassinier în 1950. Minciuna lui Ulise a provocat o violentă campanie de presă contra lui Rassinier. S-a ajuns la un proces în care autorul, prefaţatorul şi editorul au fost mai întâi achitaţi, apoi condamnaţi la amenzi, închisoare cu suspendare şi plata unor despăgubiri usturătoare. În ultimă instanţă, după un slalom judiciar de mai mulţi ani, Curtea Supremă franceză a achitat atât autorul, cât şi prefaţatorul (Albert Paraz, N.T.) şi editorul. În 1955, cele două părţi ale Minciunii lui Ulise au fost republicate într-o a II-a ediţie, cu care ocazie au fost introduse fragmente din ce în ce mai critice cu privire la „camerele de gazare“. Ediţia cea mai curentă astăzi (1974-1975, N.T.) este cea de a V-a, din 1961, destul de greu de procurat şi ea. În acelaşi an (1961) Rassinier a mai publicat un mic volum complementar: Ulise trădat de ai săi (Ulysse trahi par les siens), volum care reuneşte trei eseuri, din care vedem cum, când şi de ce Rassinier a adoptat poziţii din ce în ce mai critice şi mai negative18 cu privire la camerele de gazare. Ultimul capitol cuprinde textul unei conferinţe ţinută de Rassinier în mai multe oraşe din Germania şi Austria, la începutul lui 1962, cu puţin înaintea declanşării afacerii Eichmann. După câtva timp, tot în 1962, Rassinier a publicat Veritabilul Proces Eichmann, un studiu general despre pretinsele camere de gazare în context istoric şi politic. La acea dată, în 1962, Rassinier ajunsese la o concluzie definitivă cu privire la aşa numita exterminare a jidanilor. După el, este vorba de o „minciună istorică, cea mai tragică şi mai macabră impostură a tuturor timpurilor“19. Pentru a ajunge la această concluzie, Rassinier a adoptat două metode fundamentale: metoda materialistă şi studiul demografic. Prin metoda materialistă înţelegem studiul dovezilor executării masive a jidanilor prin gazare sau alte mijloace, despre care se pretinde că ar fi fost folosite de germani de-a lungul războiului. Practic, metoda materialistă înseamnă examinarea şi analiza dovezilor, argumentelor şi mărturiilor prezentate în cadrul proceselor pentru crime de război şi contra „omenirii“. Metoda materialistă mai înseamnă analiza acestor dovezi aşa cum au fost ele interpretate în cadrul literaturii exterminaţioniste, de un Hilberg sau Reitlinger de exemplu, sau aşa cum au fost adesea completate cu elemente de probă sau dovadă similare. În Veritabilul Proces al lui Eichmann, Rassinier a făcut o primă tentativă de examinare a problemei demografice, pe care o va aprofunda doi ani mai târziu (în 1964) în Drama Jidanilor Europeni20. În 1965, Rassinier publică Operaţiunea Vicarul, o critică a piesei lui Rolh Hochhuth, Vicarul.
Precizăm că este necesară verificarea şi controlul manierei în care Rassinier utilizează şi interpretează sursele de care dispune. Unele dintre acestea pot fi identificate, altele sunt îndoielnice. Uneori Rassinier comite anumite erori, fără consecinţe cu privire la concluziile sale. O astfel de eroare, de exemplu, este prezentarea lui Hanson Baldwin, de la New York Times, ca „expert în materie de populaţie jidovească“. Nu cred că New York Times a avut vreodată, printre cadrele sale, un expert în acest domeniu. O altă eroare de apreciere a lui Rassinier este ideea lui că majoritatea jidanilor americani sunt anti-sionişti, că susţin American Council for Judaism, organizaţie antisionistă care nu a avut niciodată o importanţă politică reală. Rassinier rămâne, însă, un pionier curajos într-un domeniu necunoscut. Cu toate imperfecţiunile operei sale, orice om de bună credinţă care va citi vreuna dintre cărţile lui va deveni cel puţin sceptic cu privire la teza exterminaţionistă. Tradus destul de repede în germană, spaniolă şi italiană, Rassinier a trebuit să aştepte mulţi ani traducerea în engleză21.
După Rassinier, Josef Ginsburg (sub pseudonimul J. G. Burg) a publicat trei cărţi: Schuld und Schicksal (1962), Sündenböcke (1967), şi NS-Verbechen (1968). Cărţile lui Ginsburg nu sunt rezultatul unei cercetări personale aprofundate. Opiniile sale se bazează pe ceea ce a citit în ziare şi pe experienţa personală de deportat cu întreaga familie, pe timpul războiului, în teritoriile din Răsărit, ocupate deopotrivă de nemţi şi de români. După război, Ginsburg şi întreaga sa familie au emigrat în Israel, unde a devenit anti-sionist, din care cauză s-a reîntors în Europa, stabilindu-se ca legător de cărţi la München. El consideră că numeroşi jidani au murit din cauza efectelor combinate ale politicii naziste generale şi a condiţiilor dificile din timpul războiului; totuşi, crede el, guvernul german nu a plănuit niciodată exterminarea jidanilor din Europa. Cât despre cifra rituală de şase milioane, Ginsberg se exprimă cu un dispreţ total. El nu este sigur de existenţa „camerelor de gazare“, dar crede că foarte mulţi jidani au pierit din cauza epidemiilor, pogromurilor, a raidurilor aeriene şi a execuţiilor de partizani. El dă o estimare maximă posibilă de aproximativ trei milioane de victime, prevenindu-ne. Însă. că cifra reală ar putea fi mult mai mică. Din cauza eforturilor şi a pasiunii sale pentru adevăr, om de talie măruntă şi ajuns la o vârstă înaintată, Ginsburg a fost violent bătut de un comando sionist, în cimitirul jidănesc din München, cu ocazia unei vizite la mormântul soţiei sale.
În 1969 a apărut, în SUA, The Myth of the Six Million, semnată Anonim. Putem vorbi favorabil despre această carte, care mi-a semnalat, pentru prima dată, existenţa lui Paul Rassinier. Ea conţine, însă, o serie de erori grave care arată că nu este suficient ca ideea generală a unei cărţi să fie justă pentru ca, în final, cartea rezultată să fie într-adevăr impecabilă. Cei ce au utilizat anumite argumente din această carte, în cadrul unor controverse publice, au înţeles probabil că este în interesul lor şi al adevărului istoric să se informeze mai bine şi pe cât posibil la surse serioase, demne de crezare.
Etapa următoare a fost marcată de publicarea, în Germania, a cărţii lui Emil Aretz, Hexen-Einmal-Eins einer Lüge. Se pare, însă, că abia a doua ediţie a acestei cărţi (München, 1973) s-a bucurat de o difuzare cât de cât semnificativă.
Critica pe care Aretz o face exterminărilor nu trece mult de Rassinier, pe care, de altfel, se sprijină, furnizând, însă, şi unele elemente noi. Interesul major al acestei cărţi stă în pledoaria caldă şi curajoasă în favoarea poporului german. Absurda şi injusta continuare a proceselor tip Nürnberg în Germania, absenţa oricărei prescrieri a presupuselor crime (care putea fi aşteptată din partea unei societăţi normale, de oameni liberi, cu depline drepturi cetăţeneşti) a avut o consecinţă care încă nu a fost pusă suficient în lumină: participanţii la război şi martorii încă în viaţă ai evenimentelor s-au abţinut să facă vreo declaraţie, să scrie, să povestească, să ţină conferinţe cu privire la cele petrecute cu adevărat pe timpul războiului. Cei mai mulţi au preferat să îşi prelungească anonimatul, să nu atragă atenţia asupra lor, să nu se manifeste în nici un fel. Câţiva oameni de mare curaj s-au găsit totuşi. Cel mai important dintre aceştia pare să fie Thies Christophersen, autorul broşurii Die Auschwitz Lüge. Christophersen a fost la Auschwitz, între ianuarie şi decembrie 1944. Mărturia sa cuprinde o serie de amintiri de cel mai mare interes, exprimând convingerea că la Auschwitz nu a avut loc nici un fel de exterminare. A fost publicată abia în 1973, la aproape 30 de ani după război. Anul următor a fost tradusă în engleză. Christophersen a fost urmat de Wilhelm Stäglich, doctor în drept, magistrat în timpul războiului, mobilizat în final într-o unitate antiaeriană nu departe de Auschwitz, fapt care i-a permis vizitarea lagărului cu diverse ocazii22.
La sfârşitul lui 1973, Austin J. App, profesor de engleză, la pensie, în Maryland, a publicat o scurtă broşură The Six Million Swindle. Anul următor, 1974, Wolf Dieter Rothe a publicat un prim volum din studiul său Die Endlösung der Judenfrage. Ceva mai târziu, tot în 1974, Richard Harwood publică, în Anglia, o broşură intitulată Did Six Million Really Die? Broşura lui Harwood este convingătoare, deşi are câteva puncte slabe – între altele cititorul este rugat să-l citească pe Rassinier, pentru a-şi face o idee definitivă. În numărul din noiembrie 1974 al influentei reviste britanice Books Bookmen, Colin Wilson a făcut o recenzie favorabilă acestei broşuri, declanşând o controversă care s-a prelungit mai multe luni în paginile publicaţiei respective.
La începutul lui 1975, Harry Elmer Barnes traduce şi publică într-o mică editură americană The Drama oh the European Jews, de Paul Rassinier.
NOTE
14 KENNEDY, Profiles in Courage, pp. 216-219 în ediţia din 1955; pp. 236-
239 în ediţia din 1964, Memorial Edition.
Procesul banditesc al mareşalului Ion Antonescu şi al celorlalţi patrioţi români se înscrie perfect în această categorie. (N.T.).
GRAYZEL, A History of the Jews, Jewish Publication Society of America, Filadelfia, 1947, p. 792.
Ca, de altfel, şi de-a lungul celor aproape 40 de ani de după publicarea acestei cărţi. (N.T.).
Autorul se înşeală. Rassinier nu a fost singurul. Putem adăuga elveţianul Gaston-Armand Amaudruz cu volumul său Ubu la Nürnberg şi francezul Maurice Bardèche cu două cărţi: Nuremberg sau Pământul Făgăduinţei şi Nuremberg sau falsificatorii de bani, ambele apărute în 1950. În plus, în toată etapa de după ultimul Război Mondial, G. A. Amaudruz a publicat la Lausanne revista bilunară Courrier du Continent, pentru care „tribunalul“ de la Nürnberg a fost a fost o instituţie inter-aliată de linşaj judiciar al poporului german, de manipulare şi dezinformare a întregii lumi, o insultă şi o ruşine pentru omenire. (N.T.).
RASSINIER(1961), pp. 9, 175 ; (1962), p. 112.
Din păcate, Drama jidanior europeni nu este disponibilă în română. Drama lor este, însă, reală, profund resimțită de unii ca nevoie ardentă de o dramă dramatică, motiv de jelanii, de cereri peste cereri… de „despăgubiri“, din partea unui popor sau altul. Drama, însă, nu pică totdeauna din cer, chiar de o cauţi cu lumânarea. În cazul de faţă, cu cât priveşti mai atent, cu atât e mai clar că dramă-i nu-i dramă. Dramă-i când îi dramă, dar şi mai dramă când îţi crapă buza după dramă! Ca-n povestea lui Păstorel, la impozitele socialiste după venit: „N-am venit că am venit, am venit că n-am venit!“, ceea ce, recunoaștem, este o dramă pentru percepţia ahtiată, prin definiţie, după venituri. Pentru cei la care ne-am putea gândi, lipsa dramei este exact o problemă de venituri. Conştientizarea de către omenire a dramaticei dedramatizări va avea consecinţe dramatice pentru veniturile unui anumit Stat, născut dintr-o dramă fictivă. Pentru omenire, însă, consecinţele nu pot fi decât fericite, ceea ce, după 70 de ani de tragică minciună, este chiar o veste bună. Nu va fi chiar prima dramă ce sfârşeşte-n în comedie. (N.T.).
Între timp, cele mai multe dintre cărţile lui Rassinier au fost traduse în numeroase limbi. În limba română, deocamdată, a fost tradusă numai Minciuna lui Ulise, Editura Citeşte şi dă mai departe, filiala Internet a Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris. (N.T.).
Nation Europa, vol. 23, oct. 1973, p. 50, aug. 1975, p. 39. Agresiunea contra lui Ginsburg este bine cunoscută, fiind menţionată de App, p. 20.
Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 39-45. N. red. – V.I.Z.
2.2. Câţi jidani?
În acest capitol introductiv ne limităm la trecerea rapidă în revistă a principalelor probleme în materie de demografie. Abia, apoi, vom arăta în ce fel trebuie considerate aceste probleme, rămânând ca pentru întregul răspuns cititorul să parcurgă întreaga carte. Problemele inerente unui studiu demografic comportă o serie de aspecte dificile. Toate datele iniţiale de după război, cu privire la jidanii din Rusia, Polonia, România, Ungaria, Bulgaria şi alte ţări, provin exclusiv din surse private jidăneşti, sau din surse comuniste. Apoi, se pare că se poate ajunge la rezultatul dinainte dorit, cu condiţia de a consulta surse convenabil alese, printre cele de dinainte şi de după război.
Conform studiului realizat în 1939 de către Arthur Ruppin, profesor de sociologie jidănească la Universitatea Ebraică din Ierusalim, numărul total al jidanilor din lume, în 193823, ar fi fost de 16.717.000. Mort în 1943, Ruppin era şi este considerat expertul cel mai avizat în materie, lucru normal dacă avem în vedere numeroasele lucrări publicate pe această temă. Se înţelege, însă, şi motivul pentru care alte sursele anterioare războiului au tendinţa de a nu se depărta prea mult de estimările lui Ruppin. Estimarea Comitetului jidănesc american pentru anul 1933, publicată în World Almanac din 1940, este de 15.315.359. Pentru anul 1945, acelaşi World Almanac publică o estimare de 15.912.089 (p. 367). Almanahul nu indică nici o sursă. Se pare că această estimare se bazează pe un fel de recensământ religios. World Almanac din 1946 dă pentru anul respectiv (1946) o estimare de 15.753.638, cifră confirmată de ediţiile almanahului din anii următori: ediţia 1947, p. 478, ed. 1948, p. 572, ed. 1949, p. 289. World Almanac din 1948 (p. 249) ne dă, de asemenea, estimarea Comitetului jidănesc american pentru 1938 (sic) de 15.688.259, în vreme ce World Almanac din 1949 (p. 204) raportează, din nou, cifrele Comitetului jidănesc american, calculate în 1947-1948: 16.643.120 în 1939 şi 11 266 000 în 1947.
Faţă cu toate aceste cifre, nu putem să nu ţinem seamă şi de estimările lui Hanson Baldwin, expert militar al ziarului New York Times, publicate într-un articol din 1948, în legătură cu războiul israelo-arab care sta să izbucnească la acea dată.
Estimările lui Baldwin se bazează pe informaţiile disponibile la sediul Naţiunilor Unite mai ales. Ele dau o cifră cuprinsă între 15 până la 18 milioane de jidani pentru întreaga lume. De asemenea, în articolul său din New York Times, Baldwin furnizează o serie de cifre precise cu privire la jidanii din Palestina sau din Orientul Apropiat, arabii din Palestina sau în întregul lor, numărul total de musulmani24 etc.
Această scurtă prezentare ne dă o idee despre incertitudinile oricărui studiu demografic. Dacă privim bine cifrele şi încercăm să pătrundem cu adevărat în inima subiectului, constatăm că cifra de 11 la 12 milioane pentru populaţia mondială jidănească de după război trebuie neapărat acceptată şi susţinută dacă vrem să menţinem teza exterminării. Această cifră este, însă, foarte vulnerabilă în două puncte. Primul se referă la ansamblul statisticelor pentru Statele Unite, al doilea la ansamblul statisticilor pentru Europa Orientală. Ambele, dar mai ales ultimul aspect prezintă incertitudini insurmontabile. Să ne ocupăm mai întâi de Statele Unite. Cifrele recensământului populaţiei americane sunt următoarele25:
ANUL POPULAŢIA
1920 105.710.620
1930 122.775.046
1940 131.669.275
1950 150.697.361
1960 179.300.000
Cât priveşte populaţia jidănească a Statelor Unite, Jewis Statistical Bureau (filială a C. J. A. sau a Synagogue of America), al cărui director este H. S. Linfeld, dă următoarele cifre26:
ANUL POPULAŢIA jidănească
1917 3.388.951
1927 4.228.029
1937 4.770.647
1949 5.000.000
1961 5.530.000
Toate cifrele privind populaţia jidănească a Statelor Unite provin de la aceeaşi sursă (Linfield). Creşterea populaţiei jidăneşti a Statelor Unite este de 40,8 între 1917 şi 1937, în vreme ce creşterea totală a populaţiei americane între 1920 şi 1940 este de 24,6. Diferenţa este explicabilă întrucât imigraţia jidănească a fost considerabilă în perioada respectivă. Totuşi, imigraţia jidănească în Statele Unite pune probleme specifice. Pentru anii 1938-1943 şi 1946-1949 (anii finali incluşi), American Jewis Yearbook indică o imigraţie jidănească netă de 232.191 de persoane27. Se pare că nu există niciun fel de cifre pentru anii 1944 şi 1945. De remarcat, însă, că exact în aceşti ani, 1944 şi 1945, au fost admişi, într-un număr excepţional de mare, foarte mulţi jidani, „în afara procedurii normale de admitere a imigranţilor“.
S-a pretins că ar fi vorba numai de 1.000 de jidani pătrunşi în America prin această procedură excepţională, un grup compact cazat în lagărul de concentrare de la Oswego (statul New York) şi care, în mod normal, nu erau susceptibili de a fi acceptaţi în Statele Unite. Era vorba, din câte se spune, de un gest special din partea Statelor Unite, pentru a uşura problema refugiaţilor. Acest episod apare, însă, în ochii multor cercetători drept extrem de bizar şi de suspect. În loc de a încerca rezolvarea misterului prin găsirea amplorii imigraţiei jidăneşti este, poate, preferabil să presupunem că creşterea populaţiei jidăneşti între 1937 şi 1957 a fost cel puţin egală cu creşterea aceleiaşi populaţii între 1917 şi 1937. Această supoziţie este cât se poate de rezonabilă, mai ales dacă ţinem seama de unele fapte precise. Printre acestea, motivele care au determinat 1,5 milioane de jidani să emigreze în Palestina, pe durata războiului şi după aceea, motive care, fără îndoială, au determinat pe mulţi să aleagă Statele Unite ca destinaţie! Pe de altă parte, lucru şi mai important, nu exista nici o limită naţională sau rasială în ceea ce priveşte imigrarea jidanilor, limite ce existau şi există încă pentru orice alţi candidaţi la stabilirea pe pământ american.
Conform presupunerii noastre legitime şi rezonabile, în anul 1957 ar fi trebuit să avem 6.678.000 de jidani şi nu doar 5.300.000, cum se pretinde. Faţă de cifra oficială pentru anul 1957, ar fi vorba, deci, de aproximativ 1.400.000 de jidani trecuţi sub tăcere. Pentru motivele arătate, avem convingerea că, de fapt, sunt trecuţi sub tăcere mult mai mulţi. Între anii 1937 şi 1957, jidanii au cunoscut cele mai mari deplasări de populaţie din întreaga lor istorie. Pe de altă parte, schimbând modul de calcul, am putea adopta cifrele statistice la nivelul lor inferior şi presupune că cei 4.770.647 de jidani din 1937 au sporit în acelaşi ritm ca întreaga populaţie americană între 1940 şi 1960. Dacă luăm în calcul această a doua ipoteză, numărul total al jidanilor americani în 1957 ar fi trebuit să fie de 6.500.000, la care, desigur, mai putem adăuga cel puţin 300.000 pentru cei nou sosiţi în America, în acest interval. Obţinem, astfel, un total de 6.800.000 de jidani americani în anul 1957. Oricare ar fi, deci, metoda de calcul, se ajunge cam la acelaşi rezultat. Statisticile americane pe anul 1957 trec sub tăcere un număr de aproape 1,5 milioane de jidani.
Principalul neajuns al statisticilor populaţiei jidăneşti din Statele Unite este rata de creştere inexplicabil de joasă între 1937 şi 1939, lucru cu atât mai greu de înţeles cu cât ţinem seamă mai mult de mişcarea record a jidănimii mondiale în aceşti ani şi de politica americană extrem de liberală în ceea ce priveşte imigrarea jidanilor. Aspectul cel mai delicat al problemei demografiei jidăneşti se întâlneşte, însă, în Europa de Est. Pentru a evita orice confuzie, se cuvine să ţinem seamă de importantele schimbări de frontiere care au avut loc în Europa Orientală în secolul XX.
Figura n° 1 reprezintă o hartă a Europei în ajunul Primului Război Mondial (1914-1918), iar figura n° 2 reprezintă harta Europei în ianuarie 1938. Cea de a doua figură reprezintă, deci, Europa de după tratatele de la Versailles şi Trianon, înainte ca Hitler să înceapă achiziţiile sale teritoriale. Figura n° 4 reprezintă harta Europei postbelice. Principala schimbare de frontiere, după Al Doilea Război Mondial a fost deplasarea către Apus a frontierei sovietice, prin anexarea celor trei ţări baltice (Lituania, Letonia, Estonia) şi a unor importante teritorii din România, Polonia, Cehoslovacia, Prusia Orientală. Polonia a primit, în schimb, restul Prusiei Orientale şi anumite părţi din Germania Orientală, astfel că graniţele ei s-au deplasat spre Apus, de parcă ar fi fost pe rotile.
S. Linfield şi American Jewis Committee au publicat, în World Almanac din 1948 (p. 249), estimări cu privire la populaţia jidănească a Europei Orientale în 1938. Cifre cu privire la etapa de după război (1948) au fost publicate în acelaşi World Almanac (1949), p. 204:
1938 1948
Bulgaria 48.398 46.500
Ungaria 444.567 180.000
Polonia 3.113.900 105.000
România 900.000 430.000
U.R.S.S. 3.273.047 2.032.500
TOTAL 7.779912 2.794.000
Totalul pierderilor jidăneşti în Europa Orientală ar fi fost, deci, de 4.985.912 persoane. Cifrele pentru U.R.S.S., în ambele cazuri, cuprind atât jidanii din cele trei republici baltice, cât şi pe cei din Asia sovietică. Cifrele pe 1938 corespund destul de bine cu cele publicate de profesorul Ruppin, nu mult înainte de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial. În măsura în care legenda exterminării se sprijină pe statistici ale populaţiei, ea se sprijină exact pe acestea sau pe altele echivalente. Din păcate, aceste cifre sunt lipsite de orice semnificaţie. Observatorul şi cercetătorul occidental nu dispune de nimic pentru a controla veridicitatea acestor cifre, ca să nu vorbim de exactitatea lor ca atare. Cercetătorul occidental trebuie ori să accepte cu ochii închişi cifrele avansate de jidani sau de comunişti (mai ales de ultimii), ori să respingă în bloc aceste cifre, întrucât ele nu sunt argumentate cu seriozitatea şi scrupulozitatea ştiinţifică necesară. Putem accentua şi mai mult obiecţiunea noastră asupra acestui punct luând în consideraţie o rezervă pe care cititorul ar putea să o formuleze. Pare extrem de îndrăzneţ şi de nefiresc să afirmi cvasi-dispariţia totală a jidanilor polonezi, fără ca o dispariţie importantă a acestora să se fi produs efectiv. Aceasta poate să pară o obiecţie importantă şi cu temei. Ce rămâne, însă, din ea dacă luăm în consideraţie faptul că o mare parte din teritoriul considerat polonez în 1938 devenise sovietic în 1945? Jidanii polonezi din teritoriul ocupat de sovietici (ca şi cei care au fugit din faţa ofensivei germane în primele 17 zile de război) ar fi putut foarte bine să „dispară“ între septembrie 1939 şi iunie 1941. Sovieticii, de exemplu, i-ar fi putut dispersa la Est, unde mulţi vor fi fost absorbiţi finalmente de Uniunea Sovietică. Cei care, eventual, nu au dorit să rămână în URSS au putut emigra în Palestina, Statele Unite sau, într-o anumită măsură noua Polonie sau alte ţări. Asta s-a şi petrecut, probabil, cu jidanii existenţi în Polonia înainte de război. Orice s-ar spune despre politica sovietică cu privire la jidani, să zicem începând cu 1950, este clar pentru toată lumea că, imediat după război, Uniunea Sovietică nu numai că nu i-a persecutat, dar chiar i-a încurajat să se stabilească şi să se integreze în societatea sovietică. Se ştie că numeroşi jidani polonezi au fost integraţi încă din timpul războiului şi imediat după acesta. Este, însă, dificil, aproape imposibil să dăm cifre cât de cât exacte. Reitlinger examinează această problemă şi ajunge la cifra de 700.000, fără să ne spună de ce această cifră nu poate fi mult mai mare. El arată că dovezile pe care le utilizează în materie de exterminare a jidanilor în Rusia (documente presupuse în limba germană) indică exterminarea a aproape aceluiaşi număr de jidani sovietici. Pe această bază, Reitlinger deduce în mod corect că, între 1936 şi 1946, populaţia jidănească sovietică ar fi putut spori28. Această importantă concesie din partea autorului Soluţiei finale (The Final Solution) arată că reticenţa noastră în a accepta cifrele comuniste nu trebuie considerată ca motivată numai de necesităţile propriei noastre teze. Cifrele în chestiune sunt cât se poate de nesigure şi de suspecte. Sovieticii afirmă că populaţia lor jidănească a scăzut cu 38 la sută, în ciuda anexării unor teritorii bine populate cu jidani. Dat fiind că în U.R.S.S. jidanii beneficiau de recunoaşterea legală a naţionalităţii lor, putem spune că sovieticii posedă cifre exacte şi cunosc perfect numărul de jidani cu care s-au pricopsit după război, dar au decis (după Reitlinger, dacă cititorul nu vrea să împărtăşească opinia noastră) să anunţe o cifră incredibil de mică, redusă cu 38 la sută faţă de populaţia lor jidănească anterioară războiului. Ziarul Jewish Chronicle (Londra), din 15 februarie 1980 şi Comitetul Jidanilor din SUA (A. J. C.) contestă cifrele moscovite, afirmând că „autorităţile sovietice au un interes material să exagereze pierderile în rândul populaţiei jidăneşti“. Nu putem acorda încredere nici cifrelor prezentate de celelalte ţări din Europa de Est. Cercetarea existentă mai pertinentă aparţine demografului Leszek A. Kosinski29, de la Universitatea Alberta (Canada), care a studiat schimbările întregii structuri etnice din partea centrală şi orientală a Europei (fără Germania, nici U.R.S.S.) pentru etapa1930-1960. Iată cum explică Leszek A. Kosinski dificultăţile extreme cu care se confruntă statistica de bază: „Criteriile de compilare diferă de la o ţară la alta şi nu sunt totdeauna precise. În principiu, se utilizează două tipuri de criterii de compilare: criterii obiective, de exemplu limba, apartenenţa culturală, religia; apoi criteriile subiective, care se sprijină pe declaraţiile persoanelor chestionate. Fiecare criteriu are avantajele şi inconvenientele sale. Criteriile obiective nu indică naţionalitatea decât indirect şi sunt greu de aplicat în cazurile marginale (persoanele bilingve, de exemplu). Aceleaşi inconveniente apasă asupra criteriilor subiective. Presiunile exterioare şi oportunismul pot influenţa rezultatele, mai ales când sentimentul naţional nu este dezvoltat pe deplin şi când un răspuns cinstit poate antrena consecinţe neplăcute. Datele oficiale nu sunt deci totdeauna demne de credinţă, fără să mai socotim că uneori sunt falsificate deliberat, lucru constatat de altfel. Ceea ce se mai poate spune este că datelor oficiale nu li se poate acorda aceeaşi încredere sau neîncredere de la o ţară la alta, veridicitatea lor depinzând mult de politica naţională a fiecărei ţări“. Bineînţeles, Kosinski s-a interesat îndeaproape de populaţia jidănească şi a prezentat cifre comparabile în general cu cele arătate mai sus, pentru populaţia jidănească de dinainte de război. Totuşi, datele furnizate de Kosinski sunt atât de puţin sigure cu privire la jidani încât l-au determinat să renunţe la a da vreo cifră sau estimare oarecare cu privire la etapa considerată, deşi pentru alte grupuri bine determinate, de exemplu pentru ţigani, a dat anumite cifre, deşi mai puţin semnificative statistic decât numărul de jidani care, conform legendei exterminaţioniste, ar fi supravieţuit în Europa de Est. Într-o manieră generală, Kosinski acceptă legenda exterminării prezentând un grafic care arată o diminuare considerabilă a populaţiei jidăneşti pentru ţări ca Polonia, Ungaria, România sau Cehoslovacia. El arată că pierderile combinate de populaţie, datorate războiului, din ţări ca Iugoslavia, Polonia şi Germania de Est ar fi fost între 12,5 şi 14 milioane de oameni, dar nu descompune acest total pentru fiecare ţară respectivă în parte, trimiţându-ne la statisticile din Population Changes in Europe Since 1939, de Gregory (Grzegorz) Frumkin, ale cărui cifre cu privire la jidani provin din American Jewish Congress, de la Zionist Organisation of America şi de la Centrul de Documentare Jidănească Contemporană (CDJC.) din Paris. Kosinski nu ajunge la nici o cifră precisă cu privire la jidani, lucru normal şi de aşteptat, dacă avem în vedere dificultăţile pe care el însuşi le-a semnalat. Cifrele Ungariei comuniste cu privire la grupurile etnice se bazează pe limbă; cele provenind din Polonia, Cehoslovacia sau România (comuniste) se bazează pe „naţionalitate“, indiferent de sensul dat acestei noţiuni de la o ţară la alta. Kosinski se vede în neplăcuta obligaţie de a se scuza pentru utilizarea „statisticilor oficiale din aceste ţări, oricât de imprecise ar fi ele“.
În capitolul VI vom reveni asupra problemei demografice, mai ales în ceea ce priveşte Polonia. Să nu uităm, însă, că, în chiar ţările occidentale, problema recensământului jidanilor nu este de loc simplă, comportând numeroase dificultăţi din cauza absenţei oricărei baze legale, rasiale sau religioase cu privire la definiţia precisă a noţiunii de „jidan“. De exemplu, statisticile de care dispune Reitlinger indică 300.000 de jidani în Franţa, printre care jidanii refugiaţi din Germania la începutul Războiului Mondial30. Nemţii, însă, considerau că numărul jidanilor din Franţa, la acea oră, era de 865.000 şi nu văd din ce motive ar fi putut fi tentaţi să umfle această cifră. Pe de altă parte, alte cifre utilizate de germani nu erau întru nimic exagerate, comparativ cu cifrele provenind din diverse surse31. Mă văd nevoit să recunosc că nu am nici cea mai mică idee cu privire la numărul de jidani care trăiesc în Statele Unite. World Almanac susţine că ar fi vorba cam de 6.000.000, cifră căreia nu-i pot acorda încredere câtă vreme nu se spune pe ce bază a fost obţinută. După câte îmi dau seama, această cifră ar putea foarte bine să fie de 9.000.000, dintre care 4.000.000 numai în aglomeraţia metropolei New York.
Pentru a rezuma cele spuse cu privire la statistica populaţiei jidăneşti trebuie să reţinem ideea că stabilirea acestei statistici este un lucru extrem de complex, chiar şi fără interferenţe sau presiuni de natură politică. Mai mult: cât priveşte argumentul demografic al unei pierderi de cinci sau şase milioane de indivizi, absenţi din populaţia jidănească mondială, cifrele provin de la autorităţi comuniste sau jidăneşti. Având în vedere natura problemei ce ne preocupă în această carte, cifrele în chestiune trebuiesc considerate, în principiu, inutilizabile. Nu mai socotim faptul că, inclusiv pentru Statele Unite, cifrele avansate pentru epoca de după război sunt inferioare realităţii. Cititorul nu trebuie să creadă că ar fi esenţial pentru teza pe care o susţin în această carte ca el să accepte cu ochii închişi concluziile demografice la care am ajuns eu. Am vrut numai să arăt genul de probleme şi de dificultăţi care intervin în mod inevitabil în cadrul aspectului demografic al problemei jidăneşti de dinaintea războiului, din timpul acestuia şi bineînţeles de după război. Un lucru este clar: din perspectivă demografică, nu se poate afirma nimic precis. Dificultatea provine, în ultimă analiză, din aceea că cifrele avansate se reduc la afirmaţia, din surse jidăneşti sau comuniste, că milioane de jidani ar fi fost exterminaţi. Desigur, nu putem să nu ne aşteptăm la astfel de afirmaţii. Ele, însă, nu trebuie să ne întunece vederea, nu trebuie să ne împiedice să aprofundăm chestiunea şi să căutăm adevărul adevărat. În ultimă instanţă, către sfârşitul acestei cărţi, vom relua problema demografică, întrucât situaţia este de aşa natură încât la concluzii demografice credibile nu putem ajunge decât după ce vom fi înţeles, într-o manieră generală, cele ce s-au petrecut cu jidanii pe timpul războiului.
Studiul demografic al lui Rassinier nu încearcă şi nu îşi propune să rezolve cu adevărat chestiunea demografică. Metoda sa de bază constă în a analiza deducţiile trase din două serii diferite de date, cele ale CDJC şi cele ale lui Raul Hilberg, ambele conchizând, pe baza datelor pe care le avansează, o cifră cuprinsă între cinci şi şase milioane de victime jidăneşti ale nazismului. Concluzia lui Rassinier este că CDJC nu poate justifica, pe baza datelor primare, avansate chiar de el, decât o cifră de 1.485.292. În ceea ce îl priveşte pe Hilberg, Rassinier consideră că pe baza propriilor lui date, el nu poate justifica decât 896.892 de victime32. Se înţelege de ce Rassinier acceptă o cifră de aproximativ un milion de jidani ca victime ale politicii naziste, deşi respinge total şi fără rezerve teza exterminării. Se ştie, de exemplu, că anumite populaţii din Europa de Est au profitat de condiţiile generale politice şi militare pentru a persecuta pe jidani. De asemenea, se ştie că numeroşi jidani au fost deportaţi, iar căminele şi casele lor au avut de suferit ca urmare a haosului general din a doua jumătate a războiului.
Din moment ce nu cred că lucrul este posibil, nu voi oferi nici o estimare precisă cu privire la pierderile jidăneşti. Deocamdată, însă, nu văd niciun motiv serios pentru a contesta estimarea lui Rassinier.
3. Metode, argumente, concluzii
După cum cititorul şi-a putut da seama, încercăm, pe de oparte, să lărgim examenul şi analiza „materială“; pe de altă parte, considerăm că o analiză „istorică şi politică“ este indispensabilă. În această problemă sunt implicate două puteri politice. Omul contemporan este pus în faţa poveştii, a povestirii exterminării celor şase milioane… Care om normal s-ar putea abţine de la examinarea împrejurărilor apariţiei sau naşterii acestei poveşti, a acestei afaceri. Lucrul sigur este că două state sunt implicate în această afacere: Germania şi Statele Unite. Germania a dus o politică anti-jidănească ce comporta, în numeroase cazuri, deportarea jidanilor de la domiciliile lor şi din ţările ai căror cetăţeni erau. Lucrul acesta este sigur. Politica Americii, în timpul războiului, a fost de a afirma existenţa unei politici de exterminare din partea Germaniei. După război, politica Statelor Unite a constat în înscenarea unui proces excepţional şi extraordinar, în cursul căruia au fost încropite singurele „dovezi“ pe care le posedăm astăzi, singurele argumente că zvonurile exterminaţioniste care începuseră să circule către sfârşitul războiului ar fi fost reale, nu simple zvonuri. Încă un lucru sigur: toate argumentele, „dovezile“, „mărturiile“ cu privire la realitatea exterminării datează nu din timpul războiului propriu-zis, ci din timpul „păcii“ postbelice, mai exact din punerea judiciară în scenă cu care a început epoca postbelică, punere în scenă ce continuă şi în zilele noastre.
Politica dusă de Germania şi de Statele Unite prezintă un mare interes. Inovaţia pe care această carte o introduce în studiul problemei care ne preocupă este considerarea Americii ca agent activ în lansarea poveştii exterminării celor şase milioane. Iată de ce ne vom interesa nu numai de ceea ce Hitler, Göring, Goebbels sau Heydrich au făcut pe timpul războiului, ci, în egală măsură, de ceea ce făceau pe atunci Roosevelt, Morgenthau, Hull, ziarul New York Times şi alte mijloace de formatare a opiniei publice. Bineînţeles, în egală măsură ne va interesa ce făceau diferitele tribunale controlate şi dominate de SUA, de la începutul etapei postbelice până astăzi. Această metodă istorică ni se pare inevitabilă, greu contestabilă şi luminătoare.
Concluzia este că în legătură cu acuzaţia de exterminare a jidanilor, S.U.A. au regizat o punere în scenă, o minciună istorică. Înţelegerea acestui lucru o va facilita şi pe aceea a naturii politicii germane cu privire la jidania.
NOTE
RUPPIN, pp. 30-33.
New York Times, 22 februarie 1948, p. 4.
WORLD Almanac,1931, p. 192; 1942, p. 588; 1952, p. 394; 1962, p. 251.
WORLD Almanac, 1931, p. 197; 1942, p. 593; 1952, p. 437; 1962, p. 258.
WORLD Almanac, 1952, p. 438.
REITLINGER, pp. 534, 542-544.
Cercetare publicată în Geographical Review, vol. 59/1969, pp. 388-402, şi în Canadian Slavonic Papers, vol. 11/1969, pp. 357-373.
Reitlinger, p. 327.
NG – 2586 – G în TMN, vol. 13, p. 212.
RASSINIER, (1964), p. 220.
Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 45-54. N. red. – V.I.Z.
Înainte de a intra în detaliile acestei chestiuni se impune constatarea că existau excelente şi suficiente motive să ne aşteptăm, aprioric, la o punere în scenă. Argumentul general, mai întâi, este că o ostilitate politică, ajunsă în stadiul de conflict armat între două state, exclude necesarmente imparţialitatea indispensabilă, fără de care unul dintre acestea nu l-ar putea în nici un caz judeca echitabil pe celălalt. „Judecătorii“ din tribunale aveau la activ cariere politice mai mult sau mai puţin impresionante în cadrul puterilor ostile Germaniei. După procese, aceşti „judecători“ şi-au continuat carierele politice. Cine analizează judecăţile lor, cine stabileşte dacă aceşti „judecători“ au comis sau nu fapte condamnabile în calitatea lor de judecători, în cadrul unor procese pentru crime de război? Nu mai socotim că, vreme de mai mulţi ani, înainte de procese, aceşti „judecători“ nu auziseră decât punctul de vedere antigerman. În cadrul tribunalelor militare, în care jucau rolul de judecători, ei erau, de fapt, nişte politruci aleşi pe sprânceană.
În astfel de condiţii, despre ce fel de imparţialitate poate fi vorba? Există, însă, motive mai puternice şi mai la obiect pentru a ne aştepta la o punere în scenă. Vom înţelege aceasta examinând faptele şi documentele tribunalelor în chestiune, fapte şi documente la care putem ajunge destul de uşor. „Marele proces“ s-a jucat pe scena Tribunalului Militar Internaţional (T.M.I.), la Nürnberg, imediat după război. Este vorba de procesul marilor demnitari nazişti, Göring, Hess, Ribbentrop şi alţii, care a durat din noiembrie 1945 până în octombrie 1946. Judecătorii şi procurorii erau americani, britanici, francezi şi ruşi. Ca în toate tribunalele militare, nu au existat juraţi. S-au pronunţat trei achitări, şapte pedepse cu închisoarea şi unsprezece pedepse capitale. Condamnările la moarte au fost executate imediat după proces, cu excepţia lui Göring, care a înghiţit o capsulă de cianură de potasiu înainte de executarea sentinţei. Nu se ştie cum şi-a procurat Göring otrava, cum a ascuns-o pe durata detenţiei de aproape un an şi jumătate. În urma publicării unei cărţi de către doctorul Douglas M. Kelley, specialist în tratarea tulburărilor psihice cu ajutorul medicamentelor, a avut loc o excepţională schimbare a modului în care a fost conştientizat episodul sinuciderii lui Hermann Göring. În cartea sa despre cele văzute şi trăite la Nürnberg, doctorul Kelley vorbeşte în termeni foarte elogioşi despre Göring şi despre ultimul act al acestuia: „A suportat cu stoicism lunga sa detenţie, pentru a ţine piept tribunalului aliat şi a-i bate pe propriul lor teren pe acuzatorii săi, ai Germaniei şi ai poporului German. (…) Sinuciderea a fost un strălucit punct final, desăvârşirea unui edificiu (moral – n.t.) pe care germanii îl vor admira într-o zi (…). S-ar putea ca Istoria să ne arate că Göring a obţinut o ultimă victorie, în ciuda condamnării sale de către tribunalul puterilor aliate“. Zece ani mai târziu, doctorul Kelley îl imită pe Göring, înghiţind şi el o doză de cianură de potasiu, despre care s-a spus că ar fi fost o „amintire“ prelevată de pe cadavrul lui Göring33.
Procesul de la Nürnberg a fost singurul care a beneficiat de o largă publicitate. Importanţa lui constă în aceea că Aliaţii şi-au impus, astfel, viziunea despre o versiune de exterminare din care lipsea ceea ce nu trebuia în nici un caz să lipsească: lipseau dovezile pretinsei exterminări. Aproape în întregime, a fost vorba de martori de profesie, cu declaraţii gata pregătite. În condiţiile de atunci, mărturiile şi declaraţiile prin corespondenţă erau foarte uşor de obţinut de către puterile învingătoare. Singurul merit relativ al procesului constă în transcrierea integrală şi selecţia, relativ completă, se pare, a documentelor invocate ca dovezi. Acestea sunt accesibile în unele biblioteci, sub forma unui ansamblu de 42 de volume, prevăzute cu un Index complet de nume şi de materii. Între 1946 şi 1949, americanii au pus în scenă încă o serie de douăsprezece reprezentaţii judiciare în cadrul aceluiaşi Tribunal Nürnberg, considerate, în general, de mai mică importanţă. În tabloul de mai jos, aceste „procese“ sunt desemnate după numărul de ordine cronologică, numele acuzatului principal şi un titlu descriptiv:
Afacerea N° S.U.A. contra Descriere Volum T.M.N.
BRANDT Procesul medicilor 1, 2
MILCH Procesul Milch 2
ALTSTÖTTER Procesul Justiţiei 3
POHL Procesul lagărelor de concentrare 5, 6
FLICK Procesul oamenilor de afaceri 6
KRAUCH Procesul I. G. Farben 7, 8
LIST Procesul ostaticilor 9
GREIFELT Procesul RuSHA 4, 5
OHLENDORF Procesul Einsatzgruppen 4
KRUPP Procesul Krupp 9
WEIZSÄCKER Procesul Afacerilor Externe 12-14
Von LEEB Procesul înaltului comandament 10, 11
În urma acestor „procese“, au fost pronunţate mai multe sentinţe de condamnare la moarte. Majoritatea acuzaţilor au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea, destul de lungi în cele mai multe cazuri. Totuşi, cei mai mulţi dintre condamnaţi erau, deja, liberi la începutul anilor ’50. Singurele „procese“ care ne interesează aici sunt cele de la n° 1 (procesul personalului medical implicat în programul de eutanasie şi experienţe medicale), procesul n° 4 (procesul administraţiei lagărelor de concentrare), procesele 6 şi 10, procesul 8 (cu privire la politica germană de reimplantare), procesul 9 ( aşa numitele Einsatzgruppen erau însărcinate cu asigurarea securităţii spatelui trupelor germane, mai ales în Rusia), procesul 11 (al funcţionarilor din ministerul Afacerilor Externe şi al altor ministere). Guvernul american a publicat o serie de 15 volume sub sigla T.M.N. (Tribunalul Militar Nürnberg), care cuprind rezumatele diferitelor procese şi o „selecţie“ foarte restrânsă de documente prezentate ca dovezi. Numărul volumelor care corespund fiecărui proces sau afacere este indicat în tabloul de mai sus.
Cercetătorul ştiinţific se loveşte de o dificultate importantă întrucât, după cum se constată din lectura cărţilor lui Hilberg şi Reitlinger, cvasi-totalitatea dovezilor invocate în sprijinul acuzaţiilor de exterminare au fost prezentate în faţa T.M.I. Ceea ce înseamnă că documentele importante care, adevărate sau false, constituie ansamblul esenţial de surse care permit scrierea istoriei Germaniei naţional-socialiste, sunt cele din seriile NG, NI şi NO, invocate ca dovezi în cadrul proceselor T.M.N. Dacă ţinem seamă de împrejurările politice şi legale excepţionale din epocă, probele sau dovezile documentare au infinit mai multă greutate sau importanţă decât mărturiile şi declaraţiile prin corespondenţă. Documentele utilizate ca dovezi în faţa T.M.N. constau în diverse tipuri de piese care păreau să se coroboreze cumva, dând oarecare aparenţă de realitate exterminării susţinute de acuzare. Era vorba de documente cu privire la administrarea lagărelor de concentrare, la construcţia de crematorii, la deportări, anumite uzine aparţinând firmelor I. G. Farben sau Krupp, care utilizau deţinuţi ca mână de lucru, documente despre politica generală a guvernului german, despre jidani etc. Nici unul dintre ele nu dovedeşte un program de exterminare. După cum dr. Kubovy, de la Centrul de Documentare Jidovească din Tel Aviv, a recunoscut în 1960: „Nu există nici un document semnat de Hitler, Himmler sau Heydrich cu privire la exterminarea jidanilor (…). Cuvântul «exterminare» nu apare în scrisoarea lui Göring către Heydrich, cu privire la soluţia finală a problemei jidoveşti“34.
Pentru cei care nu dispun decât de mijloace financiare limitate, dificultatea constă în aceea că numai scurte fragmente de mărturii şi documente T.M.N. sunt uşor accesibile în versiune engleză (seria T.M.N. de 15 volume). De altfel, după cum vom vedea, exactitatea traducerilor lasă adesea de dorit, fără să mai vorbim că extrasele publicate au fost selecţionate după criterii necunoscute, iar cele 15 volume T.M.N. nu pot fi găsite decât în bibliotecile din oraşele de o anumită mărime. Dificultăţile sunt mai mici pentru cei care locuiesc într-un mare oraş, întrucât în anumite biblioteci există colecţii relativ complete de documente ale „proceselor“, de regulă în germană. Totuşi, persoanele care nu dispun decât de resurse financiare limitate întâmpină dificultăţi mari când este vorba să consulte o anumită carte. În multe cazuri, nici măcar profesorii universitari nu sunt autorizaţi să consulte liber şi pe îndelete anumite cărţi din biblioteci. Dificultăţile sporesc şi mai mult întrucât cele 15 volume T.M.N. nu dispun de un index de nume şi de materii. Ele nu dispun decât de un index al depoziţiilor martorilor, dar şi acesta este plin de tot felul de erori. „Procesele“ T.M.I. şi T.M.N. sunt aproape singurele care prezintă vreo importanţă în ceea ce ne priveşte. Englezii au organizat şi ei o serie de „procese“, dintre care numai acela al lagărului Belsen sau al substanţei Zyklon B ne interesează. Polonezii, ruşii, francezii, olandezii, italienii au organizat „procesele“ lor35. Ele sunt, însă, fără nici o importanţă, mai puţin, desigur, pentru victimele lor.
Guvernul de la Bonn (al fostei Germanii Federale) a orchestrat şi el o serie de „procese“ de interes limitat, de exemplu „Procesul Auschwitz“ (1963-1965), de care s-a ocupat îndeajuns Langbein, Laternser şi Naumann. Modul în care s-au constituit T.M.I. şi T.M.N. este relativ clar. Încă din toamna lui 1943 exista o Comisie pentru Crimele de Război, a „Naţiunilor Unite“, care îşi avea sediul la Londra şi care nu a făcut niciodată mai nimica. Cel mult, la un moment dat, Comisia Naţiunilor Unite pentru Crimele de Război a înţeles că, dacă este ceva de făcut, fiecare dintre guvernele aliate trebuie să o facă separat şi din proprie iniţiativă. Primele dispoziţii serioase au fost luate de S.U.A. În august 1944, Statul Major Interarme a examinat un prim proiect cu privire la conduita de observat în materie de crime de război. Proiectul respectiv fusese deja aprobat de procurorul militar general al Armatei Americane. Acelaşi proiect avea să fie aprobat de către Statul Major General la 1 octombrie 1944. Cam la aceeaşi dată şi în conformitate cu directivele Ministerului de Război, în cadrul Parchetului Militar a luat fiinţă un Birou pentru Crimele de Război. Condus de generalul John M. Weir şi de adjunctul acestuia, colonelul Melvin Purvis, acest Birou avea în sarcină toate dosarele de crime de război, care îi erau avansate de Ministerul de Război, de Marina Militară şi de Ministerul de Externe. Proiectul, aprobat de către Statul Major, a cunoscut o existenţă efemeră. El avea un caracter tradiţional, prevăzând, în principiu, judecarea persoanelor care ar fi încălcat legile general admise cu privire la purtarea războiului. În acest sens, delictele comise înainte de război sau măsurile luate de autorităţile inamice (germane sau japoneze etc.) contra propriilor resortisanţi nu ar fi trebuit să fie supuse jurisdicţiei aliate. Toate măsurile contra jidanilor germani, de exemplu, nu ar fi trebuit aduse în faţa tribunalelor aliate, care ar fi urmat să se ocupe numai de crime de război. La acea vreme, conceptul de crimă de război era puternic influenţat de principiul, niciodată contestat, că un beligerant poate judeca soldaţii inamici pentru acelaşi tip de delicte pentru care îşi poate judeca propriii săi soldaţi.
La 21 noiembrie 1944, ministrul de Război Stimson a avut o discuţie specială cu preşedintele Roosevelt pe această temă. Cu această ocazie, locatarul Casei Albe şi-a manifestat vederile mult mai largi cu privire la ceea ce înţelegea el prin „crime de război“, insistând asupra faptului că proiectul aprobat de Statul Major al Armatei este absolut nesatisfăcător. În ianuarie 1945, preşedintele Roosevelt va desemna pe magistratul Samuel Rosenman ca reprezentant personal al său în discuţiile cu privire la crimele de război. La 18 ianuarie 1945, are loc o reuniune lărgită între Stimson, Rosenman, Francis Biddle (ministrul Justiţiei) şi alte persoane, în cadrul căreia s-a ajuns la un acord general în favoarea unei concepţii foarte largi cu privire la crimele de război ce urmau a fi judecate36. Biddle avea să fie, apoi, unul dintre judecătorii T.M.I., calitate puţin compatibilă cu ceea ce scrisese pentru folosinţa preşedintelui Roosevelt, în vederea Conferinţei de la Yalta: „…principalii conducători germani sunt bine cunoscuţi“ şi „dovada culpabilităţii lor nu va pune nici un fel de probleme“ tribunalului. „Judecătorul“ rus din T.M.I., I. T. Nikitcenko, a fost ceva mai direct, declarând înainte de „proces“: „Avem de-a face cu principalii criminali de război, care deja sunt recunoscuţi ca vinovaţi“37.
La începutul lunii mai 1945, preşedintele Truman va ratifica propunerile revizuite şi-l va numi pe Robert H. Jackson, judecător asesor la Curtea Supremă, în calitate de consilier juridic al S.U.A. în negocierile, cu celelalte guverne aliate, pentru pregătirea „procesului“. La 6 iunie 1945, Jackson a predat un raport provizoriu preşedintelui. Apoi, către sfârşitul aceleiaşi luni, se va instala la Londra cu întreaga sa echipă. La Londra va fi efectuată o mare parte din pregătirea preliminară în vederea procesului care se va deschide în noiembrie la Nürnberg. La Londra, un membru important al echipei Jackson fu colonelul Murray C. Bernays, unul dintre primii americani care s-a ocupat de crimele de război. Diplomat al Universităţii din Harvard (1915), Bernays era fondatorul unui cabinet de avocatură la New York. În 1942, este numit ofiţer în armată, iar în 1943 devine şef al Biroului de Proiecte Speciale, divizia personal, pe lângă Statul Major General al Armatei. Principala sa activitate consta în pregătirea procesului „criminalilor de război germani“. După fiecare nouă punere la punct de partea Casei Albe, Bernays corecta strategia judecătorească ce avea să fie lansată în curând. După propriile lui spuse, se pare că el ar fi autorul montajului judiciar final. După numirea lui Jackson ca reprezentant al S.U.A. în cadrul T.M.I., lui Bernays i s-a acordat Legiunea de Merit cu citaţia următoare (extras): „A înţeles de la bun început necesitatea unei baze solide pentru rezolvarea problemei crimelor de război, a formulat concepţia de bază a politicii de urmat şi a întreprins la timp acţiunea necesară în vederea adoptării acesteia ca fundament al politicii naţionale americane“.
Bernays se întoarse în S.U.A. în noiembrie 1945 şi demisionă imediat din Armată. După cum am văzut, existau intense discuţii în ceea ce priveşte organizarea viitoarei înscenări judiciare pentru „crime de război“. Deşi nu putem crede în întregime afirmaţiile cam lăudăroase ale lui Bernays, este în afara oricărei îndoieli că a jucat un rol important în pregătirea a ceea ce se punea la cale la Nürnberg. De altfel, fusese foarte bine ales pentru realizarea originalei formule de structură „juridică“ a proceselor pentru crime de război. Concepţia sa despre justiţie făcea din el omul predestinat pentru a pune pe picioare o astfel de caricatură judiciară. Întors în Statele Unite, Bernays s-a întreţinut cu mai mulţi reprezentanţi ai presei (care îl porecliseră „omul cu ciocanul de fildeş“), cărora, la întrebările cu privire la cum se va proceda cu „criminalii de război“ mai puţin cunoscuţi le-a declarat: „Dacă arestările nu se vor face în mod inteligent, foarte mulţi criminali de război germani s-ar putea eschiva. Dacă noi vom stabili, însă, de exemplu, că întregul corp S.S. este o organizaţie criminală şi că simplul fapt de a fi aparţinut acestui corp este o dovadă de criminalitate, Aliaţii vor putea înhăţa dintr-un foc o mulţime de criminali de război. Lumea încă nu-şi dă seama aici că noi guvernăm Germania, cel puţin în zona noastră de ocupaţie, şi că acolo nu poate să existe alt sistem judiciar decât acela pe care îl aprobăm noi. Noi suntem legea! Dacă dorim, de exemplu, putem să judecăm nemţii pentru crime vechi de 20, 30 sau 40 de ani. Suntem, însă, prea ocupaţi cu crimele din actualul război, pentru a ne putea ocupa de crime şi delicte mai vechi“38.
La Londra, Jackson a negociat cu Aliaţii punerea judiciară în scenă care se plănuia. Raportul său interimar, remis preşedintelui Truman la 6 iunie 1945, a stat la baza Acordului de la Londra, semnat la 8 august 1945, de S.U.A., Anglia, Rusia şi Franţa. La data de 18 octombrie 1945, cele patru guverne au pronunţat o „inculpare“ în bloc contra a 24 de persoane şi a 6 organizaţii (S.S., Statul Major al Armatei germane etc.), iar „procesul“ s-a deschis oficial la 20 noiembrie 1945. Trei dintre cei acuzaţi nu au compărut în faţa „tribunalului“: Martin Bormann, care nu a putut fi găsit niciodată, Robert Ley, care s-a sinucis şi Gustav Krupp, prea bolnav şi prea bătrân. Acuzatorii au încercat să-l substituie lui Gustav Krupp pe fiul acestuia, Alfred Krupp. Sforăria era, însă, prea grosolană, lucrătura se vedea de la o poştă, astfel că chiar şi acest „tribunal“ excepţional a trebuit să renunţe la procedura nemaivăzută şi nemaiauzită, de înlocuire a unui inculpat prin fiul său. Datorită acestui fapt, procesul Krupp a trebuit să aştepte „Tribunalul T.M.N.“, primind numărul 10 pe tabloul de mai sus. Pe lângă rolul său de procuror general american în cadrul „procesului“, Jackson a fost artizanul oficial al negocierilor şi al Acordului de la Londra cu privire la elaborarea sistemului juridic nemaivăzut până atunci în lume, pe baza căruia T.M.I. avea să judece şi să condamne. A fost o ocazie rară, poate unică, pentru un procuror în exerciţiul funcţiunilor sale, total inedită în cadrul urmăririi penal-judiciare, din care cauză un om cu adevărat civilizat şi pe deplin responsabil foarte greu va putea considera cele petrecute la Nürnberg drept un „proces“. În forma lor definitivă, Statutele T.M.I. conţineau tot felul de particularităţi juridice nemaivăzute: de exemplu, competenţa tribunalului nu se limita la actele comise în raport cu războiul, ci se întindea pe toată durata existenţei N.S.D.A.P. (Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani), că acuzaţii nu puteau invoca drept scuză ordinele primite din partea superiorilor, putând fi constrânşi să depună contra lor înşişi.
Biroul pentru Crime de Război, înfiinţat în 1944, lucra din greu, Jackson reuşind să-şi asigure colaborarea totală a întregului Parchet american. De altfel, cel puţin în primele luni ale „procesului“, probabil pe toată durata proceselor, echipa acuzării, cu excepţia lui Jackson, depindea de „listele întocmite de Parchet“39.
În aceste condiţii ar fi fost mai natural ca Parchetului General, adică serviciului juridic al Armatei, să-i fie atribuit rolul decisiv în desfăşurarea „procesului“. Aparatul administrativ american în Germania, imediat după război, era în întregime al Armatei.
Rolul tradiţional al Parchetului General era acela de administrare a justiţiei militare: curţile marţiale şi afacerile anexe. În timpul războiului, însă, acţiunea Parchetului se lărgise la toate domeniile activităţii militare care comportau un aspect juridic, inclusiv, de exemplu, litigiile în legătură cu executarea contractelor legate de producţia de război.
În mai 1945, generalul Myron C. Cramer, procuror general militar, a pronunţat un discurs în cadrul căruia a declarat că urmărirea şi inculparea germanilor va deveni principala activitate a Parchetului, ale cărui forţe şi resurse se angaja să le pună în întregime la dispoziţia lui Jackson. Putem fi siguri că nu era vorba de o promisiune de formă, organizaţia dirijată de Kramer fiind mult mai operativă şi expeditivă decât cea a lui Jackson însuşi. Fără să fie prea bine precizate care erau activităţile Biroului de Crime de Război în legătură cu T.M.I., este mai mult ca sigur că acesta superviza selectarea avocaţilor acuzării şi apărării, a adjuncţilor acestora, alegerea celorlalte persoane utilizate, de exemplu traducătorii sau ofiţerii care conduceau anchetele. Bineînţeles, Jackson deţinea în mod oficial o mare parte din această autoritate. Totuşi, putem fi siguri că o bună parte dintre aceste atribuţii au fost exercitate de Biroul Crimelor de Război40. Implicarea Biroului Crimelor de Război în cadrul diverselor „procese“ a fost extrem de profundă. În vreme ce se desfăşurau diversele „procese“ în cadrul T.M.I. sau T.M.N., au avut loc mai multe alte „procese“ secundare. Este vorba de „procesele“ care s-au ţinut la Dachau (lângă München, deci nu prea departe de Nürnberg), în care au fost implicaţi gardienii diferitelor lagăre de concentrare (Buchenwald, Flossenburg, Dachau) capturaţi de către americani. Un alt „proces“ de acest gen a fost cel al soldaţilor germani acuzaţi de a fi ucis 83 de soldaţi americani la Malmedy, în timpul ultimei ofensive germane din munţii Ardeni. Aceste procese supervizate de Biroul de Crime de Război41 constituie, probabil, episodul cel mai ruşinos din întreaga istorie a Statelor Unite.
Întregul repertoriu al celor mai odioase metode poliţiste a fost folosit la Dachau de către Statele Unite ale Americii: violente lovituri de pumni, picioare şi bâte, care au provocat strivirea testiculelor în 137 de cazuri. Nimeni nu a putut număra cazurile de dinţi rupţi, privarea de hrană, izolarea carcerală, tortura prin intermediul baghetelor de lemn înfipte în carne vie. Unii anchetatori nu au ezitat să îmbrace haină preoţească pentru a-i incita, astfel, pe prizonieri să se „spovedească“… Prizonierilor de rang inferior li se spunea că nu se urmăreşte decât condamnarea gradelor înalte, că ei nu au nimic de pierdut dacă acceptă să colaboreze cu acuzarea, declarând ceea ce li se cere. „Dovezile“ astfel obţinute erau, apoi, utilizate inclusiv contra semnatarilor lor, judecaţi împreună cu superiorii lor pe care, în faţa torturilor arătate, nu se putuseră totdeauna abţine de a-i acuza pe nedrept. Superiorilor, dimpotrivă, li se spunea că „mărturisind totul“ şi luând asupra lor înşişi întreaga răspundere, îşi vor pune subordonaţii în afara cauzei. Una dintre stratagemele favorite, când un prizonier refuza să coopereze, era organizarea unui simulacru de proces. Prizonierul era dus într-o încăpere unde anchetatori civili, îmbrăcaţi în uniforme americane, erau aşezaţi în jurul unei mese acoperită cu o pânză neagră, cu un crucifix în mijlocul ei şi două lumânări aprinse, fără altă lumină. Acest „tribunal“ american se deda la o mascaradă de proces, la capătul căruia era pronunţată o condamnare fictivă la moarte. Apoi i se promitea „condam-natului“ comutarea pedepsei, cu condiţia de a coopera cu acuzarea, declarând ceea ce i se cerea să declare. Uneori, anchetatorii americani îşi ameninţau prizonierii că îi vor preda ruşilor. În alte cazuri, îi ameninţau cu retragerea cartelelor alimentare ale familiilor lor. Se recurgea la tot felul de presiuni şi privaţiuni pentru a obţine „cooperarea“ prizonierilor, cărora li se cerea să se acuze singuri. De asemenea, procesele oficiale au fost nişte simulacre aparent deliberate, fără nici o legătură cu ideea pe care ne-am putea-o face despre un proces cinstit, cu respectarea formelor de drept şi de respect a persoanei umane. Simulacrul începea cu „rechizitoriul“, care făcea aluzie numai într-o manieră generală la categorii întinse de crime, chipurile comise între 1942 şi 1945 (în cazul personalului lagărelor de concentrare), dându-se o listă de inculpaţi, acuzaţi de a fi criminali în sensul general al „rechizitoriului“. „Rechizitoriul“ nu menţiona crime precise, comise de persoane precise, la date precise (a se vedea, de exemplu, documentul PS-3590). În anumite cazuri, „avocatul apărării“ era un american fără formaţie juridică, fără cunoştinţe de limbă germană.
„Tribunalul“ nu îşi bătea capul cu furnizarea de interpreţi calificaţi pe toată durata procesului. Acuzarea ea însăşi era adesea lipsită de orice formaţiune juridică, ca, de altfel, chiar „tribunalul“ sau „curtea“ din care făceau parte, de regulă, zece ofiţeri din Armata americană. Exista o singură persoană cu oarecare formaţie juridică. Deciziile acesteia cu privire la admisibilitatea dovezilor erau fără apel. Pe un total de 1.672 de cazuri „judecate“ s-au pronunţat 1.416 condamnări, dintre care 420 la moarte. Acuzarea putea parcurge fără probleme întreaga Europă în căutarea de martori potriviţi, ea îi putea tortura pe germani sau îi putea supune la tot felul de constrângeri pentru a obţine „dovezile“ de care avea nevoie în vederea condamnărilor pe bandă. Acuzaţii, dimpotrivă, izolaţi de lumea exterioară, fără resurse financiare, erau rareori în măsură să cheme un martor pentru a depune în favoarea lui. De altfel, „Asociaţia celor persecutaţi de nazişti“, printr-o campanie de propagandă şi intimidare, a împiedicat pe mulţi dintre foştii prizonieri să depună mărturie în favoarea foştilor gardieni.
George A. McDonough, jurist american care a fost în postura rarisimă de membru al Parchetului şi de avocat al apărării în acelaşi timp, bineînţeles în cadrul unor procese pentru crime de război, şi care, mai târziu, a fost membru al unei comisii de revizuire şi graţiere, scria în 1948, în New York Times, că absenţa oricărei baze legale a proceselor era evidentă nouă cazuri din zece, autorităţile ca şi manualele de drept neputând furniza răspunsuri la problemele juridice care se puneau în permanenţă şi de care orice om preocupat de legalitate nu putea să nu ţină seama. Pentru McDonough, problema principală era de a şti dacă, în cadrul proceselor pentru crime de război, se poate sau nu accepta, în favoarea acuzaţilor, ideea că aceştia erau datori să se supună ordinelor superiorilor. În ceea ce priveşte procesul Dachau, McDonough scria: „În cadrul procesului Dachau, afirmaţiile acuzatului că ar fi fost împuşcat dacă nu ar fi executat un ordin care îi cerea să comită un act, indiferent că, din ignoranţă, ar fi crezut ordinul legal sau că, dimpotrivă, ar fi ştiut ordinul ilegal. O astfel de chestiune părea să fie considerată de tribunal ca o situaţie de fapt. Acceptarea sau neacceptarea acestui argument atârna de vârsta sau de gradul acuzatului, de situaţia sa în momentul delictului. În plus, este exagerat să credem că un simplu soldat ar fi putut avea cunoştinţă de legalitatea sau ilegalitatea unui act oarecare, câtă vreme autorităţile internaţionale ele însele sunt incapabile să se pună de acord în această problemă şi să dea o definiţie oarecare actului ilegal. Fără niciun fel de rezerve, au fost admise depoziţii şi mărturii fondate pe zvonuri şi pe rumori. Declaraţiile sub jurământ ale martorilor erau admise fără ca cineva să se întrebe cine era persoana care făcea declaraţia, nici cine era cel care culegea această declaraţie42. Dacă un reprezentant al acuzării considera că o declaraţie scrisă va atârna mai greu contra acuzatului decât o depoziţie făcută personal, atunci îl sfătuia pe martor să se întoarcă acasă la el, urmând să se servească numai de declaraţia scrisă. Bineînţeles, în astfel de cazuri orice obiecţiune a apărării era respinsă imediat. Un incident care merită să fie semnalat s-a produs când anchetatorul Joseph Kirschbaum a introdus un martor Einstein, pentru a depune mărturie că acuzatul Menzel i-ar fi asasinat fratele. Când acuzatul a arătat că fratele „mort“ este viu şi prezent în sala de judecată, Kirschbaum, în dificultate, s-a adresat lui Einstein: „Cum vrei să-l spânzurăm pe acest porc dacă eşti atât de idiot încât îţi aduci fratele la tribunal?“
Autorităţile militare americane au recunoscut multe astfel de lucruri. De exemplu, când colonelul A. H. Rosenfeld, şeful Biroului de Crime de Război la Dachau, era pe punctul de a-şi părăsi postul pentru alte însărcinări, ziariştii l-au întrebat dacă este adevărată povestea cu procesele şi condamnările fictive. „Bineînţeles“, răspunse Rosenfeld. „Fără aceste procese şi condamnări fictive nu i-am fi putut face să ciripească pe aceşti bandiţi (…) Şmecheria a funcţionat din plin“43.
Acuzaţii din procesul Malmedy au avut un apărător competent în persoana colonelului Willis M. Everett Jr. Apelurile repetate ale acestuia pe lângă Curtea Supremă a S.U.A., protestele unor pastori şi ale altor persoane din Germania plus faptul că anumite detalii ajunseseră deja, pe diverse canale, la cunoştinţa presei, l-au determinat pe generalul Lucius D. Clay, guvernator militar american, să ordone o anchetă în legătură cu procesul Dachau. La 29 iulie 1948, Ministerul Armatei de Uscat a numit o comisie formată din doi judecători americani: Gordon Simpson din Texas şi Edward Van Roden din Pensilvania, ambii colonei în rezervă ai Parchetului General. Aceştia au fost asistaţi de locotenent-colonelul Charles Lawrence Jr., tot din Parchet.
Comisia a predat ministerului Raportul său în octombrie 1948, anumite fragmente devenind publice în ianuarie 1949. Afacerea a ieşit definitiv la lumină ca urmare a remarcilor publice ale lui Van Roden şi, într-o oarecare măsură, ale lui Simpson însuşi.
În urma unei alte anchete, independente, a unei comisii numită de generalul Clay, organizatorii proceselor au fost nevoiţi să recunoască folosirea curentă a torturii pentru a obţine mărturiile dorite din partea prizonierilor germani. Comisia de revizuire confirmă rezultatele comisiei anterioare, mai puţin poate în ceea ce priveşte frecvenţa utilizării torturii44. În mod curios, Clay avea să nege torturile în cartea sa de mai târziu, Decision in Germany, dar el este contrazis de propria sa Comisie de Revizuire. Aceste afaceri, mai ales cea de la Malmedy, au reţinut atenţia unei bune părţi a opiniei publice în cursul anului 1949, o nouă anchetă fiind ordonată, sub conducerea senatorului Baldwin. Un martor folosit anterior ca stenograf la tribunal, în timpul procesului Dachau, s-a declarat total dezgustat de cele ce se petreceau, încât a demisionat, semnalând că cei mai brutali au fost locotenenţii Perl, Frank Steiner şi Harry W. Thon. El a explicat că Perl şi soţia sa fuseseră deţinuţi în lagărele de concentrare germane şi că naziştii o uciseseră pe mama lui Steiner. Faţă de cele ce ieşeau la lumină, judecătorul Gordon Simpson (care, spre deosebire de Van Roden, încerca să dreagă busuiocul, să muşamalizeze măcar o parte din realitate), a fost nevoit să recunoască existenţa acestei echipe de călăi şi de torţionari. A întors-o, însă, cumva, explicând că penuria de avocaţi şi de interpreţi americani vorbind germana a obligat Armata americană să „recurgă la serviciile unor refugiaţi germani“. Steiner, Kirschbaum şi Thon (care avea să devină mai târziu şeful serviciului de evaluare al administraţiei civile din guvernarea militară americană din Germania) au compărut în faţa unui tribunal disciplinar, negând totul în bloc. Poziţia lor a fost, însă, mult şubrezită de depoziţia altui anchetator, Bruno Jacob, care a recunoscut o serie de cazuri de utilizare sistematică a torturii. În faţa presei, anchetatorii Dwight Fanton şi Morris Elowitz au negat totul în bloc. Colonelul Rosenfeld a negat şi el aproape tot. El l-a acuzat pe locotenent-colonelul Harold D. McGown, comandantul soldaţilor americani masacraţi la Malmedy, că a fraternizat cu colonelul S.S. Joachim Peiper, comandantul german, ceea ce explică, după el, de ce McGown a compărut la Dachau ca martor al lui Peiper, arătând că acesta s-a înţeles cu el şi că a salvat vieţile unui anumit număr de americani. Ca dovadă a acestei fraternizări, Rosenfeld a pretins că McGown şi Peiper au avut raporturi suspect de amicale în acele nopţi pe care le-au petrecut împreună şi că, ceva mai târziu, când Peiper şi unitatea sa au reuşit să spargă încercuirea armatei americane, „McGown era cu ei“. Cu alte cuvinte, McGown era prizonierul lui Peiper45.
Bineînţeles, unii vor spune că aceste „procese“ Dachau, demne de K.G.B.-ul lui Iagoda sau Beria, nu au prea mare legătură cu subiectul nostru, normele observate pe timpul „procesului“ de la Nürnberg fiind cu totul altele şi că, în general, istoricii exterminaţionişti nu citează nici una dintre „dovezile“ obţinute în cursul acestor „procese“. O astfel de poziţie exprimă, în principiu, o parte de adevăr. Tortura şi brutalităţile nu au fost utilizate în aceeaşi măsură în cadrul marilor „procese“ de la Nürnberg. În cursul „proceselor“ de la Dachau nu s-a insistat prea mult pe ideea de exterminare în masă, deşi anumite mărturii au pomenit şi de camerele de „camerele de gazare“. Totuşi, cele petrecute la Dachau nu pot fi şterse cu buretele, întrucât Biroul de Crime de război, compromis în flagrant delict de tortură la Dachau, a fost implicat şi în „procesele“ de la Nürnberg, aşa cum am arătat-o, deja, şi cum o vom repeta în legătură cu un aspect la fel de interesant. Anumite mijloace de constrângere (inclusiv tortura46) au fost utilizate la Nürnberg pentru stoarcerea „dovezilor“ de care ducea lipsă acuzarea. Vom reveni asupra acestui aspect într-un alt capitol.
Nici una dintre cele patru puteri nu a fost mulţumită de acordul cu privire la T.M.I., astfel că, după „marele proces“, fiecare şi-a reluat deplina independenţă spre a pune în scenă procese-spectacol conform intereselor sale specifice. Procesele britanice au prezentat un interes general, totuşi, în probleme de importanţă relativ minoră. Singurul proces francez important a fost cel al lui Hermann Röchling, magnat al industriei din Saar, pe care îl judecaseră odată în contumacie, după primul Război Mondial. Pregătirea proceselor americane în cadrul T.M.N. începuse încă din 1945, unul din departamentele serviciilor lui Jackson, cel al lui Telford Taylor, s-a consacrat acestui scop unic, în martie 1946. De notat că în cadrul tuturor proceselor germanilor, de la cel în faţa T.M.I. până la „procesul Auschwitz“, 1963-1965 (la care guvernul din Bonn i-a interzis lui Paul Rassiniera să participe ca observator), trecând prin cel al lui Eichmann (1961), în cadrul cărora nu au fost admişi martori în favoarea acuzaţilor), avocaţii apărării nu aveau la dispoziţie echipe de colaboratori antrenaţi în căutarea şi identificarea documentelor, fără să mai vorbim de orice document susceptibil de utilizare sub controlul acuzării47. Orice valoare legală am acorda unei astfel de stări de fapt, aceasta duce la o imagine deformată a istoriei, dacă nu este examinată şi considerată cu tot scepticismul de rigoare.
În cadrul judiciar al ocupaţiei Germaniei de către învingătorii ei, o constrângere importantă apăsa asupra T.M.N. şi asupra celorlalte tribunale, ale fiecăruia dintre cei patru învingători:
În cadrul sentinţelor sale, T.M.I. a stabilit (…) că au avut loc invazii, acte de agresiune, războaie de agresiune, crime, atrocităţi şi alte acte inumane. Tribunalele de după T.M.I. sunt obligate să respecte aceste decizii, care nu vor putea fi contestate decât în măsura participării unui individ sau altul la anumite crime, sau în măsura în care aceştia ar cunoaşte sau nu aceste crime. Simplul enunţ al acestor fapte de către T.M.I., în cadrul sentinţelor sale (…), constituie dovada însăşi a faptelor enunţate, în absenţa oricărui element de dovadă substanţială a contrariului. Două organizaţii administrative distincte au funcţionat în cadrul T.M.N. Prima a fost seria de „tribunale militare“, cu judecători care depindeau pe plan administrativ de un secretariat condus de un secretar general. Judecătorii erau recrutaţi în S.U.A., de către Ministerul Armatei de Uscat. Existau trei judecători sau chiar mai mulţi, pentru fiecare proces. A doua organizaţie a fost Biroul şefului Parchetului pentru crimele de război (Telford Taylor), creat la 24 octombrie 1946, imediat după executarea lui Ribbentrop şi a celorlalţi condamnaţi de la Nürnberg. În ciuda uşoarei diferenţe între titlurile lor, Taylor, care fusese procuror adjunct la T.M.I., era cu adevărat succesorul lui Jackson în procesele care aveau să continue în Palatul de Justiţie din Nürnberg48.
În cele ce urmează, vom avea multe de spus despre aceste procese în faţa T.M.N. Cititorul va putea înţelege în bună măsură ambianţa acestor procese, inclusiv din remarcile formulate de anumiţi judecători americani, recrutaţi de Armata americană pentru a servi la Nürnberg. Se înţelege că aceste persoane nu aveau vocaţia de a vorbi public şi pe faţă despre cele observate în exerciţiul mandatului lor. Astfel, remarca unui judecător la procesul Farben, că ar fi fost „cam mulţi jidani în acuzare“, fusese exprimată într-un cadru privat, neoficial, în nici un caz destinată publicităţii. Cu toate acestea, judecătorul care prezida curtea în cadrul „Afacerii nr. 7“ (procesul generalilor germani în legătură cu prezumtiva ucidere a unui mare număr de ostatici), Charles F. Wennerstrum, s-a exprimat deschis, public şi cu forţă, imediat după pronunţarea sentinţelor49: „Dacă aş fi ştiut, acum şapte luni, ceea ce ştiu astăzi, nu aş fi venit aici! Câştigătorul unui război nu este în nici un caz judecătorul cel mai potrivit în materie de crime de război. În ciuda eforturilor voastre, este imposibil să-i convingi pe inculpaţi, pe avocaţi şi pe cetăţenii de rând că această curte încearcă să reprezinte întreaga omenire, nu neapărat ţara care a desemnat-o. Ceea ce am spus cu privire la caracterul naţionalist al tribunalului se verifică şi în ceea ce priveşte acuzarea. Idealurile înalte, în conformitate cu care se zice că au fost înfiinţate aceste tribunale, nu s-au manifestat cu suficientă evidenţă.
Acuzarea nu a reuşit să-şi păstreze aerul unei obiectivităţi străină de orice ambiţii, ahtiată după obţinerea de condamnări. Ea nu s-a străduit să găsească precedente care ar putea ajuta omenirea să evite războaie viitoare. Atmosfera care domnește aici este morbidă, imorală, pernicioasă. Ar fi trebuit să dispunem de persoane care cunosc mai multe limbi. Din păcate, după cum se ştie, nu este cazul americanilor. Se întrebuinţează avocaţi, grefieri şi interpreţi deveniţi americani de câtva timp, cu o origine profund ancorată în ură şi în bisericuţele de tot felul ce există în Europa.
Procesele ar fi trebuit să îi convingă pe germani de culpabilitatea conducătorilor lor. De fapt, i-a convins numai că aceştia au pierdut războiul în faţa unor învingători necruţători şi trufaşi. Majoritatea dovezilor prezentate în cadrul proceselor sunt selecţionate dintre tonele de arhive germane confiscate de Aliaţi. Acuzaţia s-a ocupat de trierea documentelor. Apărarea nu a avut acces decât la documentele pe care acuzarea le consideră că priveşte afacerea în cauză. Tribunalul de faţă a introdus regula de procedură conform căreia dacă acuzarea prezintă un fragment de document, totalitatea acestuia trebuie pusă la dispoziţia apărării. Parchetul, însă, a protestat cu vigoare contra acestei decizii. Generalul Taylor a încercat să organizeze, în afara tribunalului, o reuniune a judecătorilor care prezintă diverse curţi, pentru a încerca să anuleze acest ordin. Atitudinea lui nu este aceea a unui magistrat conştiincios, doritor să facă justiţie cu adevărat.
Dincolo de interogatoriile repetate şi în absenţa avocaţilor, un alt element care s-a opus concepţiei americane normale despre justiţie a fost acela că acuzarea se baza pe declaraţii ale acuzaţilor, făcute de aceştia după doi ani şi jumătate de detenţie, declaraţii în care acuzaţii se acuzau singuri de faptele care li se reproşau. O detenţie de doi ani şi jumătate este ea însăşi o formă de constrângere. Imposibilitatea de a face recurs contra sentinţei pronunţate îmi face impresia că în nici un caz nu este vorba de justiţie. (…) Puteţi merge la Nürnberg. Veţi vedea acolo un Palat al Justiţiei în care 90 la sută din oameni sunt de partea acuzării. (…) Poporul german ar trebui să fie mai bine informat cu privire la aceste procese, iar acuzaţii germani ar trebui să aibă dreptul de a face recurs pe lângă Naţiunile Unite. Ironia sorţii a aranjat astfel lucrurile încât justeţea atacurilor lui Wennerstrum cu privire la normele de justiţie aproximativă sau total absente la acuzatorii americani de la Nürnberg să fie confirmată chiar de reacţia lui Telford Taylor la declaraţiile lui Wennerstrum, făcute în cadru privat la Nürnberg, astfel încât să fie publicate de Chicago Tribune. Hal Foust, ziarist la Chicago Tribune, trimisese mesajul la Berlin, pentru ca de acolo să fie expediat prin radio, la adăpost de orice indiscreţie.
Acuzarea a reuşit, totuşi, printr-un procedeu ilegal, să obţină o copie a articolului. Ernest C. Dean, ofiţerul de presă al lui Taylor, a telefonat imediat lui Hal Foust, pentru a-l „convinge să nu trimită articolul“. Articolul fusese, însă, deja trimis şi Foust a replicat că „Taylor nu a putut avea cunoştinţă de acest articol pe căi legale, înainte de publicarea lui“. Taylor a pregătit atunci un răspuns la observaţiile lui Wennerstrum, răspuns publicat înainte ca Chicago Tribune să fi publicat articolul lui Foust, conţinând declaraţiile critice ale lui Wennerstrum. Între altele, Taylor îl acuza pe Wennerstrum că a formulat critici „contrare intereselor şi politicii Statelor Unite“. Wennerstrum sosi în Statele Unite după publicarea „răspunsului“ lui Taylor şi a articolului din Chicago Tribune, îşi menţinu în întregime declaraţiile şi îl atacă din nou pe Taylor. Acest incident a fost unul din cele mai notabile cazuri de „spionaj guvernamental“ din cursul anului 1948. Armata a publicat un ordin prin care condamna acest gen de spionaj şi eventualitatea trimiterii lui Taylor în faţa unei curţi marţiale a fost evitată cu destule dificultăţi. Atunci când ziariştii i-au cerut lui Taylor opinia lui cu privire la legalitatea acţiunii sale, a avut loc următorul dialog:
„ – Nu ştiu dacă a fost legal sau nu“, răspunse Taylor.
„ – Nu aţi fost chiar dumneavoastră, vreme de doi ani, consilier juridic al Comisiei Federale de Comunicaţii, înainte de a fi numit în Armată?“
„ – Ba da, dar ce importanţă are asta?“
Taylor a refuzat cu încăpăţânare să exprime o opinie cu privire la legalitatea acţiunii sale, dar în mod confidenţial a arătat că este foarte încântat şi satisfăcut de rolul său de ofiţer, că s-a comportat ca pe câmpul de bătălie (unde nu fusese, de fapt, niciodată), că se simte ca un războinic ce a marcat anumite puncte contra duşmanului, graţie unei viclenii contrară legilor războiului, aşa cum figurează acestea în Convenţia de la Geneva, din 1907. Citatul de mai sus provine din articolul lui Hal Foust despre conferinţa de presă a lui Taylor. Foust a pretins că este pentru a doua oară că Armata interceptează articolele pe care le trimite ziarului său şi că, cu prima ocazie, agenţii Armatei s-au deplasat pentru a-l interoga, după trimiterea articolului la ziarul Chicago Tribuneb.
NOTE
KELLEY, pp. 76-77; New York Times, 2 ian. 1958, p. 18; ROBERTSON, p. 266.
RASSINIER, The True Eichmann Trial or the Incorrigible Victors, 1962, p. 83. A se vedea şi Lucy S. DAWIDOWICZ, The War Against the Jews, 1933-1945, 1975, p. 121.
Astfel de procese au mai organizat Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, de exemplu procesul mareşalului Ion Antonescu. (N.T.).
TAYLOR, 15 aug. 1949, pp. 1-3; New York Times, 1 febr. 1945, p. 4.
DAVIDSON, p. 6, 18, 21 n.
New York Times, 21 iun. 1945, p, 6; 16 dec. 1945, sec. 4, p. 8; New Yorker, 17 nov. 1945, p. 24; Survey Graphic , ian. 1946, p. 4-9; Reader’s Digest, febr. 1946, pp: 56-64.
TAYLOR, aprilie 1949, pp. 248-55 ; Select Committee, p. 1536.
New York Times, 17 oct. 1943, sec. 6, p. 10; 20 mai 1945, p. 15.
KOLANDER; TAYLOR, 15 august 1949, pp. 4, 10, 13-14.
Este vorba de declaraţii sub jurământ, dar „prin corespondenţă“, care puteau fi trimise prin poştă. De regulă, aceste declaraţii erau culese de un reprezentant legal al poliţiei sau justiţiei dintr-o ţară sau alta, documentul respectiv ajungând la destinaţie prin poştă. (N.T.).
UTLEY, pp. 185-200; Chicago Tribune, 30 apr. 1948, p. 12; 13 febr. 1949, p. 3, 14 febr. 1949, p. 3, 17 febr. 1949, p. 8; New York Times, 31 oct. 1948; sec. 4, p. 8.
New York Times, 30 iul. 1948, p. 5; 7 oct. 1948, p. 15; 7 ian. 1949, p. 1, 9; 2 mart. 1949, p. 1, 14; 5 mart. 1949, p. 1, 4; 5 mai 1949, p. 8.
New York Times, 5 mart. 1949, p. 4 ; 30 apr. 1949, p. 2; 6 sept. 1949, p. 9; 7 sept. 1949, p. 9 ; 8 sept. 1949, p. 9.
Cel mai cunoscut caz de tortură în cadrul principalului „proces“ de la Nürnberg este cel al lui Rudolf Höss, primul comandant al lagărului Auschwitz, care avea să acrediteze printre primii legenda „camerelor de gazare“. Cf. Annales d‘Histoire Révisionniste nr. 1/1988, pp.
Paul Rassinier este considerat „părintele negaţionismului holocaustului“: cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Rassinier. N. red. – V.I.Z.
ARENDT, p. 201, 251 (p. 221, 274 în ediţia din 1964); ARETZ, pp.28-29.
TAYLOR, apr. 1949, pp. 272-276.
DUBOIS, p. 182. Chicago Tribune, 23 febr. 1948, pp. 1-2; 24 febr. 1948, p. 3; 25 febr. 1948, p. 4; 26 febr. 1948, p. 1, 8; 28 febr. 1948, p. 4, 8; 29 febr. 1948, p. 2; New York Times, 23 febr. 1948, p. 5; 25 febr. 1948, p. 10; 29 febr. 1948, p. 10; 6 mart. 1948, p. 6.
Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 55-71. N. red. – V.I.Z.
Arthur Robert Butz
I. 5. Cine erau vinovaţii?
Examinarea noastră cu privire la „procesul“ de la Nürnberg ne obligă să îi căutăm pe cei care au supervizat şi determinat întreaga funcţionare a T.M.N. Din punct de vedere strict formal, Taylor superviza totul, cu excepţia numirii judecătorilor, căci atribuţiile explicite ale şefului Parchetului nu se limitau la simpla urmărire judiciară. Biroul său era nu mai puţin însărcinat să determine cine trebuie judecat şi cine nu, de ce anume trebuiau învinuiţi primii şi cum trebuia să se debaraseze cât mai rapid de ceilalţi. Nu exista o procedură separată de formulare a inculpărilor, cum ar fi putut să se petreacă lucrurile, de exemplu în faţa unui complet de punere sub acuzare. Biroul lui Taylor îşi asuma funcţiunile întregului personal implicat în „procesul Nürnberg“. Putem, deci, presupune că el a moştenit, cel puţin pe hârtie, întregul personal (lărgit) al vastei cârdăşii judiciare instalate în Palatul Justiţiei, de altă dată, de la Nürnberg. Biroul lui Taylor era răspunzător de toate interogatoriile, de anchetele de teren, examenul documentelor, de stenografie, de munca traducătorilor şi interpreţilor50. Am arătat motivele pentru care credem că întregul personal de la Nürnberg a fost subordonat Biroului de Crime de Război. Vom vedea că oricare ar fi fost puterile şi atribuţiile oficiale ale lui Taylor, funcţiunile sale reale nu i-ar fi permis să conducă, efectiv, personalul judiciaro-poliţienesc de la Nürnberg. În ciuda sediului său oficial, la Washington, Biroul Crimelor de Război rămâne prezent la tot pasul în cadrul studiului nostru cu privire la „procesul Nürnberg“.
La 12 iunie 1948, în presa americană se putea citi despre colonelul David „Mikey“ Marcus, absolvent la West Point şi activând sub pseudonimul „Mikey Stone“, că a fost ucis în luptă la Ierusalim, în cadrul războiului dintre jidani şi arabi. În realitate, Marcus fusese ucis din greşeală, de una dintre propriile sale santinele. New York Times a publicat o mică notă biografică. Înainte de război, Marcus fusese comisar însărcinat cu aplicarea pedepselor în statul New York, apoi ofiţer în armată, în care calitate colaborase la redactarea termenilor în care s-au predat armatele germană şi italiană. În cadrul Conferinţei de la Potsdam, din vara lui 1945, Marcus îndeplinise rolul de consilier juridic. Dacă ar fi să judecăm după articolul elogios din New York Times, cariera lui Marcus s-ar fi încheiat în mod misterios, căci nu se făcea nici o menţiune despre alte activităţi ale acestuia, până ce îl vedem în ianuarie 1948 încadrat în Haganah, Palestina. În aprilie 1948 pleacă în S.U.A. pentru a primi o medalie în cursul unei ceremonii la Ambasada britanică din Washington. A fost, fără îndoială, vorba de un pretext pentru negocierile în vederea perfectării capitulării finale a britanicilor. După trei săptămâni s-a întors în Palestina, pentru a-şi relua comandamentul din Ierusalim. Singura aluzie pe care o deţinem cu privire la o activitate oarecare a lui Marcus între vara lui 1945 şi ianuarie 1948 provine dintr-un articol din Daily Telegraph din Londra, 24 iunie 1948, pagina 15, în care se spune că, „în momentul“ morţii sale, Marcus era colonel în rezervă în cadrul Parchetului Militar General (…). Fără să fie supus disciplinei militare, Marcus acceptase posibilitatea de a putea fi, eventual, rechemat sub armele americane. De fapt, Marcus fusese succesorul lui Weir la conducerea Biroului de Crime de Război. Imediat după război, el fusese „omul numărul trei al politicii americane“ în Germania ocupată. La începutul lui 1946 a fost numit şef al Biroului de Crime de Război. Numirea aceasta a fost efectivă începând cu 18 februarie 1946. Totuşi, părăsind Germania, a petrecut mai întâi câteva luni în Japonia, astfel că nu îşi ia oficial în primire postul de la Washington decât în iunie 1946. Va rămâne şef al Biroului de Crime de Război până în aprilie 1947, dată la care părăseşte armata pentru a deschide un cabinet de avocatură51.
Observaţiile noastre precedente arată limpede că Biroul de Crime de Război exercita adevărata conducere în interiorul T.M.N. De altfel, aceasta reiese cu destulă claritate din lectura atentă a raportului final oficial al lui Taylor despre procesele T.M.N., deşi faptul nu este scos în evidenţă52 aproape de nimeni. El este însă confirmat de remarcabila carte a lui Josiah E. DuBois, acuzator-şef al T.M.N. în procesul I. G. Farben şi de cartea lui Berkman, despre Marcus, care ne dă câteva detalii cu privire la cariera acestuia53.
Marcus a fost numit şef al Biroului de Crime de Război în principal „pentru a îndeplini greaua misiune de selecţionare a sute de judecători, procurori şi avocaţi“ pentru T.M.N., ca şi pentru „procesele“ de la Tokyo. DuBois a fost convocat în decembrie 1946 în biroul lui Marcus din Washington, pentru a discuta posibilitatea de a-i încredinţa conducerea acuzării în cadrul procesului I. G. Farben, marea firmă germană de produse chimice. DuBois era indecis, de aici necesitatea unei lungi consultări cu Marcus, în legătură cu problemele legate de acest proces. Una din aceste probleme era aceea de a şti dacă existau sau nu dovezi care să permită acuzarea I. G. Farben de conspiraţie în vederea unui război de agresiune. Apoi, dacă acuzaţia va fi reţinută, care vor fi consecinţele pe plan politic. S-a discutat despre avantajele generale care ar rezulta din judecarea şefilor I. G. Farben. Marcus a accentuat ideea că un proces ar putea arăta în ce fel I. G. Farben a reuşit să pună la punct anumite arme într-un secret total, absolut. În plus, dacă conducătorii I. G. Farben sunt lăsaţi liberi, există posibilitatea ca ei să se pună în serviciul ruşilor. Marcus părea să cunoască foarte bine afacerea I. G. Farben. A semnalat lui DuBois că undeva, în Virginia, nu departe de orăşelul Alexandria, se găseşte un întreg depozit cu dosarele I. G. Farben, detaliu de care DuBois îşi va reaminti mai târziu, în plină instrucţie a procesului. Marcus şi DuBois s-au pus de acord cu privire la durata necesară instrucţiei procesului. „În ceea ce mă priveşte, ar fi declarat Marcus, puteţi să îi consacraţi cât timp credeţi de cuviinţă“.
DuBois ar fi sugerat că ar avea nevoie de patru luni, la care Marcus şi-a dat acordul pe loc. În câteva zile, i-a spus Marcus înainte de despărţire, veţi primi o telegramă de la Telford Taylor, care vă va aduce la cunoştinţă acordul său. Taylor, după cum ştim, era în Europa, în calitatea sa de procuror şef. DuBois vorbeşte de rolul lui Taylor în procesul I. G. Farben. De altfel, acesta a primit favorabil sugestia unuia dintre colaboratorii săi (care lucrase sub ordinele lui DuBois la Ministerul Finanţelor), de a i se încredinţa lui DuBois aducerea în faţa T.M.N.-ului a conducerii I. G. Farben. Taylor transmise recomandarea la Washington. Când DuBois a primit postul, ceru şi obţinu acordul lui Taylor pentru a mai numi un om al său, de încredere, în cadrul acuzării. Apoi Taylor se duse la Paris pentru a cere extrădarea unui membru important din ierarhia I. G. Farben, iar ceva mai târziu a pronunţat discursul de deschidere al procesului I. G. Farben. Totuşi, Taylor nu a intervenit în instruirea procesului, nici în formularea capetelor de acuzare specifice. Toate acestea indică limpede că rolul lui Taylor era mai mult de faţadă, fără să se ocupe îndeaproape de detaliile proceselor de care, oficial, era răspunzător. Una sau mai multe persoane trebuie să fi asumat responsabilităţi efective, lucru cât se poate de normal în cadrul unei întreprinderi judiciare de aşa amploare. Faptele arată că veritabilii organizatori ai proceselor T.M.N. nu erau foarte vizibili pentru public, precum Taylor, care era un om de faţadă. Marcus, în calitatea sa de şef al Biroului de Crime de Război, exercita un control efectiv asupra unei mari părţi din personalul de la Nürnberg. El alegea judecătorii şi avocaţii pentru fiecare proces în parte, excepţiile trebuie să fi fost rarisime. Cartea lui DuBois arată că Taylor nu intervenea în bunul mers al proceselor, de unde trebuie să înţelegem că atribuţiile reale ale funcţiunilor acestuia erau practic exersate fie de Biroul de Crime de Război, fie de persoane subordonate lui Taylor. Printre aceştia de pe urmă îl găsim pe Robert M. W. Kempner, despre care vom vorbi în capitolul V.
Marcus pare să fi jucat un rol mult mai important decât gradul său banal de colonel. Se zice că pe timpul războiului, nu se ştie în ce împrejurări, ar fi impresionat favorabil pe preşedintele Roosevelt. (…) În orice caz, Marcus făcea parte dintr-un grup anonim restrâns de colaboratori care, în culise, stabileau în linii mari politica americană. Cariera generalului John H. Hilldring, care a condus Divizia de Afaceri Civile a Armatei de Uscat (D.A.C.), căreia Marcus i-a fost afectat în 1943, este strâns legată de cea a lui Marcus. D.A.C. a fost creată în 1943, în interiorul Statului Major General al Armatei de Uscat, pentru pregătirea specialiştilor în politica de urmat în teritoriile ocupate. Iniţial, era vorba ca Fiorello La Guardia să conducă D.A.C. În final, postul acesta i-a revenit, însă, lui Hilldring. Marcus a devenit membru şi, apoi, şef al serviciului de planificare D.A.C. Activitatea lui în cadrul D.A.C. avea să-l propulseze, apoi, în guvernământul militar din Germania. Câteva luni mai târziu, însă, Hilldring l-a detaşat din postul său în guvernământul militar din Germania ca şef al Biroului de Crime de Război, transferat de la Parchet la D.A.C., la 4 martie 1946. Apoi Hilldring a devenit Secretar de Stat adjunct pentru teritoriile ocupate, calitate în care a condus un secretariat care coordona politica Armatei, Marinei şi a Departamentului de Stat în Germania. În septembrie 1947, Hilldring părăseşte Departamentul de Stat şi devine consilier al Delegaţiei Americane la Naţiunile Unite, unde avea loc o importantă bătălie diplomatică între sionişti şi arabi. În acest post, Hilldring „a jucat un rol de primă mână în schimbul de informaţii cu reprezentanţii diferitelor comunităţi jidoveşti şi cu strategii sionişti“. Apoi, cam în momentul în care Marcus a fost numit comandant la Ierusalim, Hilldring l-a reintegrat în Departamentul de Stat ca Secretar de Stat adjunct pentru Palestina. Sioniştii s-au lăudat, apoi, că aceste două numiri, la Naţiunile Unite şi, din nou, la Departamentul de Stat au fost rezultatul direct al intervenţiilor lor. Lobby-ul sionist54 îşi făcea simţită prezenţa. Atât Hilldring, cât şi Marcus erau piese de bază în acest lobby.
Că direcţia Biroului de Crime de Război a fost ocupată de un sionist fanatic, primul soldat cu grad de general în Armata izraeliană după vremurile biblice, lucrul nu este important decât în materie de ceea ce ar fi putut întreprinde acest sionist din poziţia respectivă. Important este că un om cu o astfel de suprafaţă, contacte şi preocupări dirija din umbră procesele de la Nürnberg. Este exact ce ne interesează. Foarte greu ne-am putea imagina pe acest post un om care să facă procesele din Galaxia Nürnberg şi mai suspecte decât sunt!
În condiţiile politice date, nu ne puteam aştepta la altceva decât la „procesele“ trucate pe care istoria le va omologa într-o zi la valoarea lor reală. Legenda „exterminării“, care a fost asociată acestor „procese“, va fi analizată în paginile care urmează55.
NOTE
TAYLOR, apr. 1949, p. 272-276.
MARCUS, Encyclopedia Judaica, vol. XI, p. 945; BERKMAN, pp. 44-45. Saturday Evening Post, 4 dec. 1948, p. 179.
52.TAYLOR, 15 aug. 1949, pp. 13-14, 34-35.
DUBOIS, pp. 19-22, 31, 53, 63, 69-70, 74-75; BERKMAN, pp. 195-199, 157-159.
MARKUS; BERKMAN, pp. 191-193; JOHN & HADAWI, vol. II, p. 290n, 367; ZINK, pp. 209-210; New York Times, 8 apr. 1943, p. 12; 16 apr. 1943, p.10; 17 martie 1946, p. 15; 16 sept. 1947, p. 10; 29 aprilie 1948, p. 16; BLUM, p. 383.
Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 71-76.
Această carte se adresează celor care ştiu ceea ce s-a petrecut în Europa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi în anii premergători acesta. Nu este în intenţia noastră să studiem natura statului naţional-socialist, rolurile jucate de oameni ca Göring, Himmler, Goebbels şi alţii, nici măsurile adoptate contra jidanilor înainte de război. Unele din aceste subiecte vor fi, însă, atinse tangenţial când va fi necesar. Principalele evenimente şi datele aproximative privind războiul sunt presupuse cunoscute de cititor.
Pe vremea când Europa era sub dominaţia germană, ea nu era organizată conform Tratatului de la Versailles. Ilustraţia n° 3 [Fig. 3, Europa sub dominaţia nazistă – n.n., V.I.Z.] reproduce harta Europei din toamna anului 1942, pe vremea când puterea lui Hitler era la apogeu. Germania anexase Austria, Alsacia şi Lorena, o parte din Cehoslovacia, o bună parte din Polonia (în principiu, partea care fusese detaşată din Germania la sfârşitul Primului Război Mondial). Partea neanexată din Polonia a primit numele de „Guvernământ general“ şi avea statutul de provincie cucerită, guvernată de germani, la fel ca cele trei republici baltice, Lituania, Letonia şi Estonia. Bielorusia, Ucraina, Boemia-Moravia (partea apuseană a Cehoslovaciei) şi Banatul (care a fost vreme îndelungată o parte a Ungariei, parte dominată de o majoritate de origine germanăa) se găseau sub acelaşi statut de dependenţă.
Partea orientală a Cehoslovaciei devenise statul independent Slovacia, iar Iugoslavia fusese organizată în două state separate, Serbia şi Croaţia, corespunzând celor două naţionalităţi dominante printre cele cinci care constituiseră Iugoslavia interbelică. Italia avea şi ea un interes în această zonă a Europei, controlând Albania şi exercitând, împreună cu aliatul ei german, o influenţă asupra ţărilor vecine. Finlanda, Ungaria, România şi Bulgaria erau aliatele Germaniei şi unităţile Waffen S.S. (formaţiuni militare regulate în cadrul S.S.) erau recrutate în toate ţările Europei, cu deosebire în Ţările Baltice, Ucraina, Peninsula Scandinavă, Olanda, Belgia. Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, o mare parte din Franţa şi, mai târziu, Franţa întreagă erau ocupate de Germania. Suedia, Elveţia, Spania şi Portugalia au fost neutre pe toată durata războiului.
Se cuvine să examinăm o serie de detalii privind organizaţia S.S., o birocraţie unică ce avea răspunderea anumitor combinaţii improbabile de funcţiuni. Trei dintre acestea sunt importante pentru studiul nostru: securitatea, administraţia lagărelor de concentrare şi politica de reinstalare a populaţiilor deplasate. Serviciul cel mai bine cunoscut din cadrul S.S. era R.S.H.A. (Oficiul Central pentru Securitatea Reichului), care cuprindea poliţia numită Gestapo, condusă de generalul Müller, serviciul de securitate S.D., condus de generalul Schellenberg, serviciul Kripo (poliţia criminalistă), condus de generalul Nebe şi, mai târziu, Panzinger. Primul şef al R.S.H.A. a fost generalul Reinhard Heydrich, un om tânăr, ambiţios şi neobosit, care, prin metodele sale, şi-a făcut numeroşi inamici. După eliminarea lui Röhm (1934), ambiţiile considerabile ale organizaţiei S.S. în domeniul militar au generat conflicte permanente cu instituţia militară tradiţională, Wermacht. Heydrich s-a evidenţiat în acest domeniu prin lipsa de scrupule şi metodele dure de care se servea pentru a ajunge pe drumul cel mai scurt la scopul propus. În 1938 îl forțase pe generalul Blomberg să demisioneze din funcţia de Ministru de Război, arătând că noua soţie a acestuia era o fostă prostituată. Contra generalului von Fritsch, care i-a succedat lui von Blomberg, Heydrich a montat o întreagă cabală pe bază de false acuzaţii de homosexualitate. Von Fritsch a ieşit în final basma curată. Totuşi, cariera i-a fost compromisă şi animozitatea lui faţă de Heydrich era evidentă.
Exista încă un al doilea motiv de rivalitate între S.S. şi Wermacht. Serviciile de informaţii germane erau Abwehrul şi S.D.-ul. Primul era serviciul de spionaj militar de pe lângă Înaltul Comandament Militar, condus din 1935 de amiralul Canaris. Al doilea, S.D.-ul, era serviciul de spionaj politic, care depindea de Himmler şi de Heydrich. Aceste două tipuri de activitate de informaţii şi spionaj nu puteau fi separate în mod riguros, astfel că rivalitatea dintre Canaris şi Heydrich era inevitabilă. Se pare că Heydrich, la început, ar fi încercat să se înţeleagă cu Canaris, sub ale cărui ordine lucrase în tinereţe, în serviciile speciale ale Marinei. La un moment dat, Heydrich îl vizita destul de des pe Canaris. Faptul cel mai important este, însă, că Canaris era un trădător, în jurul lui învârtindu-se unele dintre cele mai tulburătoare mistere ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Canaris avusese anumite contacte cu Churchill şi a trădat Germania de câte ori a putut. Un funcţionar britanic s-ar fi exprimat cât se poate de sugestiv cu privire la amiralul Canaris: „era omul nostru“. Motivaţiile lui Canaris rămân, însă, la fel de misterioase ca întreaga sa personalitate şi toate antecedentele lui. Ian Colvin, o autoritate în materie de spionaj în timpul războiului, i-a consacrat lui Canaris o carte întreagă, fără a reuşi să-i descifreze misterul şi să-i înţeleagă motivele.
Cititorii vor trebui să decidă ei înşişi dacă amiralul Canaris a fost un patriot german sau un spion britanic, un om de stat european sau un intrigant cosmopolit, un agent dublu, un oportunist sau un profet. Nu îi va f uşor de ales între toate acestea. Otto John, omul pe care Colvin, în cartea sa publicată în 1951, îl desemnează ca pe unul dintre intimii lui Canaris, a fost pe toată durata războiului în post la Lisabona (capitală neutră foarte importantă), şef al rezidenţei Abwehr. Mai târziu, Otto John va deveni şef al securităţii de Stat al guvernului din Bonn, înainte de a fi demascat ca agent sovietic (1956)55.
Confuzia în jurul lui Canaris creşte uneori prin asocierea lui cu autorii loviturii de stat ratate din 20 iulie 1944. Este vorba de o eroare. Canaris a fost un trădător al Germaniei, în vreme ce conjuraţii de la 20 iulie nu l-au trădat decât pe Hitler. Nici un englez, după război, nu ar fi putut spune fără să mintă că mareşalul Erwin Rommel era în slujba Angliei. Canaris era, fără îndoială, la curent cu conspiraţia ce se punea la cale, lăsând participanţilor să se înţeleagă că ar fi fost alături de ei. El era un artist în a sugera impresii de acest gen.
Să revenim, însă, la tânărul general S.S. Heydrich. Către sfârşitul lui 1941, marea sa ambiţie l-a propulsat în postul de protector al Boemiei şi Moraviei. Începea, astfel, să deţină mai multă putere decât superiorul său, şeful S.S. Heinrich Himmler. Cam în aceeaşi perioadă, Heydrich a început să înţeleagă jocul lui Canaris. În calitate de şef al R.S.H.A. şi ca vechi colaborator al lui Canaris, nimeni nu era mai bine plasat pentru a-l demasca pe Canaris. Datorită conflictului vechi dintre Armată şi S.S., Heydrich îşi făcuse, până în acest început de 1942, o mulţime de duşmani puternici în Germania. Pare foarte suspect că exact în acest moment al carierei lui Heydrich, englezii reuşesc să îl asasineze, chipurile din întâmplare, după ce au paraşutat doi ucigaşi profesionişti în Cehoslovacia. Conform tuturor scenariilor asasinatelor politice, s-a ajuns la aceea că asasinii, probabili, au fost ucişi înainte de a apuca să vorbească. Spre surpriza generală, succesorul lui Heydrich, la începutul lui 1943, a fost Ernst Kaltenbrunner, personaj relativ obscur şi nu dintre cei mai ambiţioşi candidaţi. Doritor să evite repetarea situaţiei create sub Heydrich, Himmler a exersat un control mai direct ca înainte atât asupra serviciului S.D., cât şi asupra Gestepo-ului, deşi ambele continuau să depindă, oficial, de şeful R.S.H.A., care acum era Kaltenbrunner. În plus, Himmler îi dădu lui Kaltenbrunner o însărcinare specială: să dezvolte serviciul de informaţii S.D. Era vorba de o decizie foarte oportună din partea lui Himmler, căci, în acest fel, Canaris avea să fie privat de puterea sa, fără să fie în întregime demascat. În februarie 1944, printr-un decret special al lui Hitler, toate funcţiunile de spionaj militar fură transferate asupra R.S.H.A., activităţile de spionaj şi informaţii fiind concentrate în mâinile şefului S.D., Schellenberg. Canaris a fost arestat după lovitura de stat ratată de la 20 iulie 1944 şi executat cu puţin înainte de sfârşitul ostilităţilor.
Administraţia lagărelor de concentrare era încredinţată organismului W.V.H.A. (Oficiul Central de afaceri economice şi administrative), dirijat de generalul S.S. Oswald Pohl. După cum o indică numele său, W.V.H.A. se ocupa de rolul economic jucat de S.S., cu alte cuvinte de administrarea braţelor de muncă disponibile în lagărele de concentrare. Comandanţii lagărelor de concentrare depindeau de Serviciul de Inspecţie a lagărelor, sub direcţia generalului S.S. Glüks, subordonat direct al generalului S.S. Pohl. La rândul lui, Pohl depindea de Himmler şi avea, oficial, acelaşi grad ca şi Kaltenbrunner sau Heydrich. Câteva cuvinte despre soarta jidanilor din Europa în timpul regimului naţional-socialist. Înainte de război, guvernul german întrebuinţase toate mijloacele legale pentru încurajarea emigraţiei jidanilor din Germania. Cea mai mare parte a acestora părăsiseră Germania înainte de începutul războiului. Problemele persistente implicate de acest program de emigrare a jidanilor din Germania constau, mai întâi, în dezorganizarea economiei, antrenată prin plecarea lor, apoi dificultăţile legate de găsirea unei ţări care să-i primească. Începând din 1941, din cauza războiului din Rusia şi a ocupării unor imense teritorii sovietice, cea mai mare parte a jidanilor din Europa se găsea în sfera de influenţă germană. Întrucât, însă, războiul pusese la dispoziţia Germaniei imense teritorii în Răsărit, un vast program de reinstalare a jidanilor pe aceste teritorii a început în toamna lui 1941. De-a lungul războiului, câtă vreme Germania a ocupat importante teritorii orientale, jidanii din Europa fură reinstalaţi pe acestea. Dintre ei, un anumit număr de tineri adulţi fură înrolaţi în detaşamentele de muncă.
Din cauza anumitor probleme politice şi a priorităţii exigenţelor legate direct de mersul războiului, programul de reinstalare nu a fost executat decât în mod parţial, numărul jidanilor cuprinşi în acesta fiind departe de cifra de şase milioane. Cu excepţia jidanilor din Polonia şi România, în cel mai optimist caz, au putut fi instalaţi cam 750.000 de jidani, mai ales în Ucraina, Bielorusia şi Letonia. Nu toţi jidanii din Polonia au căzut în sfera de dominaţie germană. În afară de cei care au reuşit să fugă înainte sau după ocupaţia germană, mai multe sute de mii, poate chiar un milion de jidani fuseseră deportaţi din Polonia de către ruşi, în 1940, şi fuseseră dispersaţi în Uniunea Sovietică. Cea mai mare parte dintre jidanii polonezi care au căzut în mâinile nemţilor au fost instalaţi în ghetourile din Estul Poloniei (frontierele din 1939). Soarta acestor jidani nu poate fi stabilită decât la modul general, întrucât teritoriile unde jidanii au fost reinstalaţi au căzut după război în mâinile sovieticilor, iar aceştia au făcut toate eforturile pentru a şterge orice urmă. Au rămas, însă, destule indicii pentru a înţelege, în linii mari, cele petrecute. Probabil că un bun număr a pierit în condiţiile confuze şi haotice din timpul retragerii trupelor germane. Este, însă, sigur că un număr considerabil de jidani, majoritatea de naţionalitate poloneză înainte de război, au fost integraţi Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, nu puţini jidani au reuşit să emigreze, reinstalându-se în Palestina, Statele Unite, Europa sau în alte părţi.
Consideraţiile acestea de ordin general ne vor permite să interpretăm cu mai multă uşurinţă afirmaţiile cu privire la „exterminare“, care vor face obiectul capitolelor viitoare. Elementele principale cu privire la ceea ce s-a întâmplat efectiv cu jidanii vor fi dezvoltate în capitolul VII.
R.S.H.A. era însărcinată cu aplicarea concretă a celor mai multe dintre diversele aspecte ale politicii germane cu privire la jidani. În cadrul Gestapo-ului exista serviciul „B 4“, care se ocupa de toate religiile şi toate cultele. Acesta avea o subdiviziune consacrată religiei iudaice, la a cărei direcţie se afla un anumit Karl Adolf Eichmann, al cărui grad cel mai înalt a fost acela de locotenent-colonel sau colonel56. Eichmann efectua munca de rutină care decurgea din politica guvernului german cu privire la emigrarea şi reinstalarea jidanilor. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea în contactele cu diversele consilii şi kahaluri jidăneşti, care trebuiau să întocmească liste de convoaie sau pentru asigurarea mijloacelor de transport a celor deportaţi. Nimic nu arată că Eichmann ar fi participat în vreun fel la elaborarea politicii antijidăneşti. Pe de altă parte, întrucât nu a participat la administrarea lagărelor de concentrare, nu a putut să joace nici un fel de rol în ceea ce s-a petrecut sau nu în interiorul acestora. Curios şi ridicol să constaţi că o lume întreagă s-a pasionat pentru afacerea Eichmann, întrucât este vorba de un personaj care nu a putut exersa în Germania naţional-socialistă decât funcţiuni de rutină. Aceste funcţiuni au fost îndeplinite conform ordinelor primite de a superiorii săi. Eichmann nu şi-a făcut depoziţia în faţa „tribunalului“ din Ierusalim decât după ce a citit cărţile lui Reitlinger şi Poliakov. La comanda temnicerilor lui de la închisoarea din Ierusalim, Eichmann a întocmit 17 tablouri multicolore, care, însă, nu au avut cine ştie ce contribuţie la mai buna înţelegere a maşinăriei birocratice a celui de-Al Treilea Reich57. Nu pot vedea în „procesul“ Eichmann decât un montaj publicitar din partea statului jidănesc, obişnuit să nu ţină cont de regulile pe care alte state se cred obligate să le respecte. În capitolul următor vom găsi un scurt expozeu al afacerii Eichmann, precum şi depoziţia acestuia la Ierusalim.
Printre alte servicii ale organizaţiei S.S., însărcinate cu transferul de populaţii, se găseşte şi R.K.F.D.V. (Comisariatul Reichului pentru consolidarea germanităţii), condus de generalul Ulrich Greifelt. În aceeaşi ordine de idei poate fi amintit Ru.S.H.A. (Oficiul Central pentru Rasă şi Colonizare, condus de generalul S.S. Otto Hofmanm, apoi de generalul S.S. Richard Hildebrandt) sau Vo.M.I. (Oficiul de legătură pentru germanii neaoşi), condus de generalul S.S. Werner Lorenz. Răspunderea cea mai înaltă asumată de aceste servicii consta în reinstalarea germanilor neaoşi în teritoriile cucerite. Personajul central al acestor programe era generalul S.S. Ulrich Greifelt. Pe de altă parte, era inevitabil ca toate aceste servicii să fie, cumva, asociate, până la un anumit punct, programului de reinstalare a jidanilorb.
NOTE
În mod evident, Arthur R. Butz este victima unor informaţii eminamente eronate, cum e şi firesc pentru americanii care nu cunosc mai nimic din istoria popoarelor Europei. Banatul nu „a aparţinut“ niciodată Ungariei, ci, după înfiinţarea regatului ungar în Cîmpia panonică, pe la anul 1.000 d. Ch., a fost, o vreme, sub dominaţia Coroanei Maghiare. Ungaria a fost, circa două secole, paşalîc turcesc, după desfiinţarea ei – în urma Bătăliei de la Mohacs, din 1526 – de către Imperiul Otoman. După războaiele turco-austriece, Banatul a fost inclus în Imperiul Austro-ungar, fiind în subordinea directă a împăratului austriac (cf., printre altele, http://ro.wikipedia.org/wiki/Banat). Chiar dacă împăratul austriac a colonizat mulţi străini în zonă – italieni, spanioli, şvabi, saşi ş.a. –, în nici un caz Banatul nu a fost „dominat de o majoritate germană“. A existat o minoritate germană, influentă, e-adevărat, ca urmare a administraţiei Imperiului Austriac, în care funcţionarii erau preponderent germani (şi în Ungaria unguri), iar limba oficială a Imperiului Austro-ungar era limba germană, fiindcă nu exista limba „austriacă“. Cît despre limba „ungară“, ea nici nu exista: în cancelaria regatului Ungariei se folosea limba latină. Limba maghiară – căci limba „ungară“ nu există nici ca sintagmă – s-a introdus în Ungaria abia în 1869, după înfiinţarea dualismului austro-ungar. Vezi, de exemplu, A. J. P. Taylor, MONARHIA HABSBURGICĂ. 1809-1918. O istorie a Imperiului Austriac şi a Austro-Ungariei. Editura Allfa, Bucureşti, 2000.
COLVIN, p. VII, 1-6; New York Times, 23 dec. 1956, p. 1; 6 iul. 1969, p. 11. Cf. STURDZA, pp. 161-162, pentru câteva episoade privind activitatea lui Canaris.
REITLINGER, p. 28; Crucea Roşie (1947), p. 99; EICHMANN, şedinţa 75, VI, W1.
ARENDT, p. 136 (p. 152 în ediţia din 1964).
Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 76-82.
II. 1. Scene de groază şi lagăre de „exterminare”
În primăvara lui 1945, în momentul prăbuşirii Germaniei, de mai multă vreme era în plină desfăşurare o campanie de propagandă a Aliaţilor. Se pretindea insistent, că unele persoane, în principal jidani, erau sistematic ucise în lagărele germane. Intrând victorioşi în lagărul de la Bergen-Belsen, din Nordul Germaniei, englezii au găsit numeroase cadavre care zăceau în aer liber. Aceasta este sursa unor fotografii ca acelea din ilustraţiile n° 10 şi n° 12; care au fost difuzate în lumea întreagă. Lagărul Bergen-Belsen a fost totdeauna utilizat ca exemplu şi „dovadă“ de exterminare, în cadrul propagandei de masă.
Chiar şi astăzi, din când în când, ni se servesc astfel de scene pe primele pagini ale diverselor publicaţii, în chip de „dovezi“. Astfel de scene s-au repetat, întrucâtva, şi în alte lagăre de concentrare, la Dachau sau Buchenwald, de exemplu. Faţă de ceea ce a rămas din Dresda, după raidurile aeriene anglo-americane, din februarie 1945, fotografiile din lagărele de concentrare nu sunt floare la ureche, dar nici nu spun mare lucru în materie de exterminare. Bulevardele din Dresda bombardată prezentau mult mai multe cadavre58 decât tot ce s-a fotografiat, din toate unghiurile posibile în lagărele de concentrare.
Morţii de la Bergen-Belsen nu au murit din cauza unei politici deliberate, ci ca urmare a pierderii totale de control al situaţiei, din partea autorităţilor germane, în ultimele săptămâni de război. Scene echivalente s-ar fi putut produce cu uşurinţă în orice ţară invadată din toate părţile de armate inamice şi paralizată de bombardamentele „strategice“, care au provocat tot felul de penurii, de condiţii haotice.
Cauza principală şi imediată a morţilor de la Bergen-Belsen a fost o epidemie de tifos exantematic. Se recunoaşte că tifosul a fost o ameninţare constantă în lagărele germane şi pentru toate operaţiile militare pe Frontul de Est. Din această cauză, exista o frică reală că tifosul s-ar putea propaga în întreaga Germanie. În consecinţă, fost luate unele măsuri foarte energice59.
Problema tifosului va juca un rol foarte important în studiul nostru. Este vorba de o boală care nu s-a manifestat doar la sfârşitul războiului. Scenele întâlnite la sfârşitul războiului se explică prin prăbuşirea totală a măsurilor de luptă contra bolii care lovise lagărele de concentrare încă de la începutul războiului.
Genul de tifos despre care vorbim este transmis de purici şi de păduchi. Din această cauză, măsurile de protecţie constau în uciderea acestora, a căror propagare era favorizată mai ales de traficul feroviar neîncetat cu Estul.
Astfel, adevărate sau fictive, cărţile din aşa numita „literatură a supravieţuitorilor“ prezintă descrierea operaţiunilor efectuate la intrarea într-un lagăr german: deţinutul dezbrăcat era tuns chilug şi primea haine noi după un duş. Hainele personale nu îi erau înapoiate decât după dezinfecţia lor60.
La Belsen, necazurile începuseră în octombrie 1944, în urma opririi complete a măsurilor de protecţie. Iată ce povesteşte un prizonier politic de la Belsen: „Către sfârşitul lui februarie 1945, situaţia mea personală s-a schimbat total.
Tifosul devenise un pericol serios pentru întregul lagăr. Era vorba de tifosul care se transmite prin purici. Mai înainte, toate transporturile care soseau la Belsen treceau obligatoriu printr-o „spălătorie omenească“. Această dezinfecţie pare să fi fost suficient de eficace, întrucât păzise lagărul de tifos până în toamna lui 1944. La sfârşitul lunii octombrie, un mare transport a fost admis pentru prima dată în lagăr fără să fie dezinfectat, întrucât instalaţiile de duşuri se aflau în pană.
Din păcate, persoanele din acest transport erau purtătoare de purici. Începând cu ziua sosirii lor, puricii s-au propagat încetul cu încetul în tot lagărul (…) Către sfârşitul lunii ianuarie, boala se manifestă în lagărul I. La început au fost câteva cazuri. O lună mai târziu, au fost vreo douăsprezece. Curând a devenit imposibil să oprim epidemia (…)61.
O altă complicaţie serioasă rezulta din faptul că, în ultimele luni, Belsen era considerat un „Krankenlager“, un lagăr pentru bolnavi, din care cauză mare parte dintre persoanele admise erau deja bolnave62. Pe moment, nici englezii nu au putut face faţă situaţiei.
Peste un sfert dintre deţinuţii în viaţă la cucerirea lagărului au murit în următoarele patru săptămâni63. În ciuda propagandei foarte eficace în exploatarea scenelor de la Belsen, nimeni printre cei la curent cu cele petrecute nu susţine că la Belsen ar fi avut loc exterminări. Tribunalul militar britanic l-a judecat pe comandantul lagărului, căpitanul S.S. Kramer, fără să îl acuze că a condus un lagăr de exterminare la Belsen64.
Nici un cercetător ştiinţific nu pretinde astăzi că, în lagărele de concentrare de pe teritoriul Germaniei, s-a practicat exterminarea. Istoricii şi cercetătorii admit că Bergen-Belsen, Buchenwald, Dachau şi altele nu au fost lagăre de exterminare.
Astfel de lagăre ar fi fost Auschwitz, Belzec, Kulmhof (Chelmo), Lublin (Maidanek), Sobibor, Treblinka, situate în Polonia ocupată65. Se mai spune că exterminările de jidani s-ar fi făcut în Rusia, de către Einsatzgruppen, prin împuşcări în masă sau cu ajutorul „camioanelor de gazare“, că lagărele din Polonia ar fi utilizat „camere de gazare“, care, cu excepţia lagărului Chelmno, ar fi fost fixe, nu mobile.
Exterminările nu ar fi avut loc decât în lagărele abandonate de germani, înainte de a fi cucerite de ruşi, nu în lagărele care funcţionau încă, în condiţii dezastruoase, când au fost cucerite, la rândul lor, de către anglo-americani. Deşi se vorbeşte de şase lagăre de exterminare, Auschwitz pare să fie cheia întregii probleme.
Cantităţi de „dovezi“, multe de natură documentară, sunt furnizate pentru acest lagăr, nu şi pentru celelalte. Mult înainte de sfârşitul războiului, după cum vom vedea, lagărul Auschwitz a fost în atenţia americanilor, din care cauză o bună parte a acestei cărţi este consacrată alegaţiilor şi afirmaţiilor acestora, după care jidanii ar fi fost exterminaţi la Auschwitz, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondiala.
NOTE
VEALE, pp. 133-136; MARTIN, p. 121.
REITLINGER, pp. 122, 402; HILBERG, pp. 570-571; DuBOIS, p. 127.
BURNEY, p. 9; BUBER, p. 188; LENZ, p. 31; COHEN, pp. 120-122.
SINGTON, pp. 117-118.
FYFE, p. 152.
SINGTON, p. 48.
FYFE, p. 17.
HILBERG, pp. 561-564; REITLINGER, pp.: 94, 147-150, 154.
Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 83-85.
(Continuare în episodul următor)
II. 2. Lagărele şi finalitatea lor
Ne propunem să clarificăm dacă germanii au încercat sau nu să extermine jidanii din Europa. Nu avem intenţia de a examina îndeaproape chestiunea generală a violenţelor de tot felul pe care germanii le-ar fi comis, nici de a prezenta tabloul complet al funcţionării lagărelor germane. Multe persoane au o viziune falsă despre lagărele germane în general. Pe de altă parte, întrucât la Auschwitz au funcţionat mai multe lagăre, ar fi dificil şi prematur să îl separăm de pe acum, pentru a-l examina separat de celelalte. Mai întâi, vom spune câteva cuvinte despre toate lagărele. Ilustraţia n° 23 reprezintă o hartă cu frontierele din 1938, indicând amplasamentele unora dintre lagăre, mai des citate, ca şi amplasarea în teren a câtorva mari oraşe.
Printre numeroasele tipuri de lagăre germane, numai unele sunt numite „lagăre de concentrare“. Cele 13 lagăre de concentrare mai des citate erau, de fapt, 13 ansambluri de lagăre, apropiate unele de altele. Numai două din cele şase „lagăre de exterminare“ prezumate, Auschwitz şi Lublin, au fost „lagăre de concentrare“. Aroneanu a stabilit tabloul numeroaselor tipuri de lagăre şi închisori ordinare, un total de aproximativ 1.400 de „lagăre“, cu amplasarea şi cu „particularităţile“ fiecăruia. Deşi tabloul ne dă o idee despre întinderea şi diversitatea sistemului german de închisori şi lagăre, el conţine numeroase erori, ca aceea de a pune „experienţele medicale“ printre „particularităţile“ lagărului de la Birkenau. Lagărul de la Oranienburg, lângă Berlin, a fost important întrucât acolo a funcţionat Serviciul de Inspecţie a tuturor lagărelor de concentrare. Din această cauză, lagărul Oranienburg era în relaţie directă cu toate celelalte lagăre de concentrare. Deţinutul tip al lagărelor de concentrare germane era închis în urma unei condamnări sau din motive de securitate. Existau cinci categorii de deţinuţi care puteau fi recunoscute după insigna de o anumită culoare, cusută pe uniformă66:
– verde, pentru criminali;
– roşu, pentru prizonierii politici (mai ales comunişti);
– roz, pentru homosexuali;
– negru, pentru asociali (vagabonzi, beţivi etc.);
– violet, pentru persoanele considerate neloiale din cauza convingerilor lor religioase (mai ales „Martorii lui Iehova“).
La Auschwitz şi în celelalte lagăre, un triunghi de culoarea cuvenită era fixat pe uniformă. Dacă prizonierul era jidan, un triunghi galben era fixat peste primul triunghi, formând astfel un fel de stea bicoloră a lui David. Din această cauză se vorbește de „sistemul de stele“ de la Auschwitz.
Condiţiile economice fiind acelea care au fost, guvernul german a făcut tot ce a putut pentru a utiliza mâna de lucru reprezentată de deţinuţii din lagărele de concentrare. De asemenea, prizonierii de război au fost şi ei utilizaţi, atunci când nu se încălcau convenţiile, aşa cum le interpretau germanii. Prizonierii de război ruşi au fost utilizaţi în mare măsură, întrucât U.R.S.S. nu respecta nici un fel de convenţie. Folosirea prizonierilor de război occidentali era limitată la situaţiile în care „transformarea“ lor legală în muncitori civili era posibilă, cazul a numeroşi prizonieri de război francezi6767, sau acelea în care munca nu era considerată ca exclusă de convenţiile internaţionale, cazul unor prizonieri de război britanici, folosiţi în anumite condiţii. Numărul de deţinuţi din ansamblul lagărelor de concentrare germane era de aproximativ 224.000 în august 1943 şi de 524.000 un an mai târziu68. Aceste cifre privesc numai lagărele desemnate de germani ca fiind de concentrare. Ele nu includ lagărele de tranzit sau pe cele desemnate prin alte calificative, cazul lagărului-ghetou de la Theresienstadt sau al altora, care găzduiau familii întregi. În ansamblu, afirmaţia că nu existau „lagăre de concentrare“ pentru jidani este exactă, dar trebuie precizat sensul acestui lucru. Din acest punct de vedere, se făcea distincţia între trei categorii de jidani. Prima era o fracţiune dintre cei internaţi ca urmare a unei condamnări sau pentru motive de securitate. Pe de altă parte, fiind vorba de jidani, în sistemul naţional-socialist era normal ca aceştia să fie separaţi de deţinuţii „arieni“. Astfel, anumite părţi din lagăre putea fi considerate ca „rezervate jidanilor“. A doua categorie o formau cei scutiţi de serviciul militar prin lege, fiind destinaţi muncii. Mulţi dintre cei selecţionaţi pentru muncă intrau în această categorie, din care cauză se şi găseau în lagărele de concentrare. A treia categorie era a familiilor jidăneşti care nu au cunoscut din „lagărele de concentrare“ decât aşa-numitele „Durchgangslagern“, lagăre de tranzit, uneori independente, ca Westerbork, în Olanda69 şi altele, pe care le vom menţiona la momentul potrivit. În alte cazuri, era vorba de blocuri separate în interiorul anumitor lagăre de concentrare, de exemplu Belsen, poate Dachau70 şi altele, pe care, de asemenea, le vom menţiona. După cum o indică numele lor, lagărele de tranzit serveau de găzduire temporară, în aşteptarea transportului către o altă destinaţie.
Pe lângă lagărele de tranzit, existau „lagăre“ pentru anumite familii jidoveşti, precum Theresienstadt în Boemia-Moravia şi altele, departe la Răsărit. Termenul oarecum peiorativ care le-ar putea fi aplicat ar fi mai curând acela de ghetou, colonie sau chibuţ, nu de „lagăr de concentrare“. După cum vom vedea, pe măsură ce ruşii se apropiau pe Frontul de Est, din motive de securitate, germanii au internat în ghetouri numeroşi jidani care fuseseră liberi până atunci. Istoria completă a situaţiei jidanilor din lagărele germane de toate felurile este destul de complicată. În loc să se încerce să spunem aici în ce consta complicaţia, vom aborda subiectul cu numeroase ocazii, astfel că cititorul va fi în măsură să îşi facă o idee destul de completă.
Examinarea în ansamblu a tuturor lagărelor germane ar fi, însă, inutilă. Pentru scopul limitat al cercetării noastre, este suficientă studierea celor trei lagăre despre care se face vorbire mai des, afară de Auschwitz, adică Belsen, Buchenwald şi Dachau, al căror număr respectiv de deţinuţi, în august 1943, era de 3.000, 17.600 şi 17.30071. Apoi vom trece la analiza preliminară a pretinsului „lagăr de exterminare“ Auschwitz, din Polonia. Belsen a avut o istorie relativ scurtă. La origine, era vorba de un lagăr Wermacht, pentru prizonierii de război răniţi. Către mijlocul lui 1943, administraţia S.S. luă în primire jumătate din acest lagăr, pentru a-l transforma într-un „lagăr de schimb“, adică un lagăr de tranzit, prin care vor tranzita resortisanţii străini şi jidanii pe care nemţii plănuiau să îi schimbe contra germanilor prizonieri în străinătate. Lagărului iniţial i-au fost, apoi, adăugate noi terenuri şi clădiri. Jidanii din Salonic (Grecia), deţinători de paşapoarte spaniole, sosiră primii şi urmau a fi transferaţi în Spania. Jidanii olandezi deveniră curând majoritari, fiind în număr de aproximativ 5.000. O parte dintre aceştia erau acolo pe o bază semi-permanentă, printre ei figurau numeroşi muncitori din industria (esenţială) de tăiere a diamantelor, care, pur şi simplu, fuseseră mutaţi din Amsterdam la Belsen. Barăcile rezervate jidanilor din Belsen formau aşa-numitul „lagăr Steaua“, riguros separat de restul lagărului. Din această cauză, el nu a suferit decât foarte puţin de pe urma epidemiei de tifos din ultimele luni72. Jidanii olandezi au suferit foarte mult din cauza deportărilor, pentru motive pe care le vom vedea mai departe. Se crede că Ana Frank73 a murit de tifos la Belsen, în martie 1945. Nu este exclus ca acest lucru să fie adevărat, întrucât la Belsen se găseau mulţi jidani olandezi, iar epidemia de tifos a fost necruţătoare. Totuşi, după cum am spus, jidanii de la Belsen au fost mai puţin expuşi, „lagărul Steaua“ fiind relativ depărtat de centrul epidemiei. Dacă Jurnalul Anei Frank este autentic, el este foarte special în genul lui. De exemplu, la pagina 2, citim o întreagă poliloghie despre motivele unei fetiţe de 13 ani de a lansa un Jurnal. La pagina 3 ne este prezentată o scurtă istorie a familiei Frank, apoi se trec în revistă măsurile antisemite germane, de după ocuparea Olandei, în 1940. Restul expunerii este redactat în aceeaşi perspectivă istorică. De altfel, întrucât ne interesează, nimeni nu pretinde că Ana Frank ar fi fost „gazată“ sau „exterminată“.
Restul lagărului de concentrare Belsen nu se deosebea de celelalte lagăre. Am văzut care a fost destinul acestui lagăr. În afara activităţii de tăiere a diamantelor, Bergen-Belsen nu a avut o funcţiune economică sau industrială demnă de a fi remarcată. Buchenwald, dimpotrivă, a avut o foarte mare importanţă economică. Lagărele sale secundare (Beuchov, Dora, Ellrich, Elsing, Gandersheim şi Halberstadt) constituiau rezerva de braţe de muncă a unei uzine subterane de avioane, pe lângă muncitorii germani ordinari74. Există, însă, alte două aspecte: experienţele medicale din cadrul lagărului principal de la Buchenwald şi activităţile comandantului Koch. Ajungem, astfel, la un exemplu care ilustrează modul în care s-a deformat semnificaţia anumitor fapte, în legătură cu aceste lagăre. Pentru Buchenwald, avem şansa de a deţine cartea lui Christopher Burney, un fost deţinut. Desigur, cartea lui Burney nu face excepţie de la tendinţa deformării. Ea conţine, însă, fapte şi indicaţii care ne permit să vedem dincolo de aceste deformări. Deşi cartea lui Burney se vrea o „experienţă personală“, ea ne arată necesitatea stabilirii unei distincţii riguroase între scenele la care autorul afirmă că a asistat, pe care le-a văzut şi auzit, de o parte, şi concluziile pe care le-a tras sau vrea să le tragă, pe de alta. Diferenţele sunt adesea considerabile. Fără să îl fi văzut vreodată, iată cum îl descrie Burney pe comandantul Koch: „Nici o cruzime nu îi era străină. Într-un moment sau altul, toate celulele creierului lui contribuiseră la inventarea de noi rafinamente de groază şi de moarte pentru şobolanii prinşi în cursă75. Burney explică, apoi, că, întrucât Koch era homosexual, soţia lui avea se consola cu ajutorul prizonierilor, „care, apoi, erau trimişi la crematoriu“, după ce li se preleva pielea cu tatuaje preţioase, pentru confecţionarea de abajururi. În acest loc al cărţii lui Burney, lucrurile păreau să meargă foarte prost pentru el, dacă ar fi fost tatuat şi doamna Koch l-ar fi întâlnit. Din fericire, acestea se petrecuseră înainte de sosirea lui Burney în lagăr, la începutul lui 1944. Pentru deturnare de fonduri, Koch a fost arestat în 1943 şi înlocuit de Pister, „unul din comandanţii cei mai blânzi din istoria lagărelor de concentrare“, astfel că dacă în ultimul an al existenţei lagărului cineva l-ar fi vizitat, aruncând o privire de ansamblu, fără să insiste prin toate colţurile, ar fi văzut foarte puţine ba chiar nici o lovire a prizonierilor, mulţi oameni neavând nimic de făcut, alţii, şi mai mulţi, lucrând cu indolenţa învăţată de la ruşi (…). Blocurile de locuinţe erau curate, bucătăriile cu enormele şi monstruoasele cazane moderne pentru supă, un spital aproape acceptabil la prima vedere. Arestarea lui Koch pusese capăt unei reţele de corupţie care se întinsese peste lagărele de concentrare, antrenând moartea unor deţinuţi care ştiau prea multe. Această reţea a fost descoperită graţie eforturilor judecătorului S.S. Konrad Morgen, Koch fiind condamnat şi executat de către S.S.76.
Legenda pieilor tatuate provine indiscutabil din rolul jucat la Buchenwald de experienţele medicale. După cum remarcă Burney, când un deţinut murea la Buchenwald, medicii lagărului examinau cadavrul şi dacă găseau ceva interesant îl conservau77. Este aproape sigur că colecţia de specimene anatomice reunită astfel a fost la originea istoriei pielii tatuate şi a capului de om prezentat T.M.I.-ului drept „dovadă materială“ cu privire la persoanele „asasinate“ la Buchenwald. Ilustraţia n° 32 prezintă, probabil, cea mai mare parte a colecţiei. Capul este prezentat normal, fără nici o explicaţie, în compania unui săpun (ilustraţia n° 24) care ar fi fost, chipurile, fabricat pe bază de cadavre omeneşti. Acest săpun a fost prezentat ca „dovadă“ de către ruşi. Când aflară că se înscenează un proces, ruşii se puseră să citească poveştile cu acuzaţii de pe timpul Primului Război Mondial78. În momentul în care T.M.I. era pe cale să „releve“ existenţa pieii tatuate descoperite la Buchenwald, o depoziţie oficială a fost făcută în termenii următori:
În 1939, toţi prizonierii purtând tatuaje trebuiră să se prezinte la infirmerie. Nimeni nu cunoştea motivul. După ce prizonierii tatuaţi au fost examinaţi, cei care prezentau desene mai frumoase şi mai artistice fură păstraţi la infirmerie şi, apoi, ucişi prin injecţii (…) bucăţile de piele tatuată fură prelevate de pe corpuri şi tratate. Produsele finale fură remise soţiei lui Koch, care colecţiona abajururi şi alte obiecte decorative pentru interior. Eu însumi am văzut piei tatuate de acest gen, cu diferite desene şi inscripţii, ca „Hänsel şi Gretel“, pe care un prizonier îl avea pe genunchi, desene de vapoare provenind de pe pieptul prizonierilor79. Un tribunal american a recunoscut-o vinovată de aceste crime pe doamna Koch. Totuşi, în 1948, guvernatorul militar al zonei americane, generalul Lucius Clay, a revizuit afacerea, declarând că, în ciuda mărturiilor prezentate la proces, doamna Koch era complet străină de povestea abajururilor şi a celorlalte obiecte „descoperite“, plasate special în locuinţa comandantului de la Buchenwald, în momentul cuceririi lagărului, în 1945. Printre motivele revizuirii sentinţei doamnei Koch, generalul Lucius Clay a ţinut cont că, încă din 1943, de la arestarea împreună cu soţului ei, aceasta nu mai locuia la Buchenwald. Pe de altă parte, „Jurnalul ei de familie“, presupus a fi legat în piele omenească, una din principalele „dovezi“ contra doamnei Koch, nu fusese văzut niciodată de nimeni. Se pare că nu a existat. Clay i-a comutat pedeapsa din închisoare pe viaţă în patru ani de detenţie, pentru brutalităţi de tip ordinar. Cele petrecute după comutarea pedepsei constituie una din numeroasele revelaţii ale anilor 1948 şi 1949, în legătură cu „procesul“ Dachau, arătând absenţa oricărui respect faţă de lege, în cadrul proceselor pentru crime de război. Rabinul Wise şi alte personaje influente protestară violent contra comutării, iar Senatul american a deschis o anchetă asupra acestei afaceri. Concluzia anchetei a fost următoarea:
Autorităţile militare spun că au fost incapabile să găsească dovezile vreuneia dintre crimele comise, chipurile, de doamna Ilse Koch, pentru care aceasta ar putea fi judecată fără să se violeze principiul non bis in idem (care interzice judecarea unei persoane de două ori pentru aceleaşi fapte). Totuşi, (…) pentru că procesul tribunalului nostru special al guvernului militar s-a sprijinit pe acuzaţii de tratare anormală a deţinuţilor non-germani de către diferiţii acuzaţi, tribunalele germane ar putea, probabil, să o judece pe Ilse Koch în virtutea legilor pentru crimele comise asupra cetăţenilor germani (…). Dacă poporul german ar decide judecarea Ilsei Koch pentru o astfel de inculpare, comisia este convinsă că autorităţile militare (americane) vor aduce întregul lor concurs autorităţilor germane. Această distincţie între crimele comise contra germanilor şi cele comise contra non-germanilor nu era decât o găselniţă pe post de praf în ochii netoţilor. Afacerile de crime prezumtive contra jidanilor germani fuseseră tot timpul de competenţa tribunalelor americane specializate în crime de război. Distincţia nu era în nici un caz pertinentă, întrucât comutarea pedepsei Ilsei Koch se sprijinea pe concluzia că aceasta nu era vinovată de principalele crime care îi erau reproşate, adică abajururile şi celelalte obiecte inexistente, indiferent de naţionalitatea presupuselor victime. De-a lungul controversei şi isteriei publice, generalul Lucius Clay nu şi-a schimbat decizia privind rejudecarea Ilsei Koch pentru aceleaşi crime, care nu putuseră fi dovedite. Conform ziarului New York Times, această controversă „zguduise Statele Unite şi Europa“. Generalul Clay şi-a menţinut decizia în afacerea Ilse Koch, explicând că examinarea dosarului, care se sprijină pe rapoartele primite de la avocaţi, arată că acuzaţiile cele mai grave se bazează pe zvonuri şi rumori, nu pe dovezi reale. Pentru aceste motive, pedeapsa a fost comutată. „Nu am niciun fel de simpatie pentru Ilse Koch, se justifica generalul. Este vorba de o femeie depravată, de reputaţie îndoielnică. Fără îndoială, ea va fi comis multe lucruri condamnabile, care ar putea fi pedepsite după legea germană. Noi, însă, nu am judecat-o pentru asta. Noi nu am judecat-o decât pentru crime de război şi învinuiri precise“.
În ciuda acestei atitudini energice din partea guvernatorului militar american, presiunile venite de peste ocean siliră autorităţile germane să intenteze un nou proces doamnei Koch, după eliberarea acesteia de către americani, în octombrie 1949. S-a organizat un nou proces, al aceloraşi sublime „abajururi omeneşti“, dintre care nici unul nu a putut fi găsit vreodată. Bineînţeles, apărarea a demonstrat că depoziţiile celor doi martori care o acuzaseră contraziceau alte depoziţii, făcute de ei cu ocazia altor „procese“, obligând tribunalul german să înlăture mărturiile respective de la dosar.
Totuşi, fără nici o dovadă, doamna Ilse Koch a fost condamnată la închisoare pe viaţă. Ea s-a spânzurat în propria-i celulă, în anul 196780. Burney povesteşte despre Buchenwald scene asemănătoare celor de la Belsen, mai ales pentru prizonierii evacuaţi din locuri situate mai la Est, în ultimele săptămâni haotice ale războiului81. Dachau era unul dintre cele mai vechi lagăre de concentrare din Germania şi găzduia mai ales prizonieri politici austrieci, preoţi catolici (internaţi din motive pe care nu le vom examina aici) şi oameni de toate soiurile, mai curând în vârstă şi doar parţial apţi de muncă. Lagărul avea, însă, propriul său grup de criminali ordinari. Se muncea în uzine situate în exteriorul lagărului. La sfârşitul războiului, o plantaţie de ierburi medicinale era pe cale de realizare, iar o parte dintre deţinuţi lucrau la secarea unei mlaştini82.
Să vedem, însă, modul în care, la sfârşitul războiului şi după acesta, Dachau a fost promovat lagăr de exterminare, dispunând de o „cameră de gazare“. Arătând că aşa ceva nu a existat la Dachau, nu contrazicem versiunea exterminaţionistă prezentă. Partizanii acesteia au renunţat la Dachau, construindu-şi legenda pe lagărele din Polonia. Explorarea celor petrecute la Dachau nu este, însă, lipsită de interes. Ea ne ajută să înțelegem credibilitatea zero a ocupanţilor anglo-americani din Germania. Iniţial, anglo-americanii au susţinut că exterminările au avut loc pe pământ german. „Maria schimbând pălăria“, anglo-americanii au lăsat-o moale cu Dachau…, iar Buchenwald-ul l-au cedat ruşilor. S-au depus mari eforturi pentru deformarea şi denaturarea celor petrecute la Dachau. Înţelegând natura grosolană şi stângăcia „dovezilor“ prezentate, vom fi gata să trecem la analiza părţii centrale a înşelătoriei de la Auschwitz.
În martie 1945, condiţiile care domneau în lagărele de concentrare au constrâns guvernul german să schimbe politica urmată anterior, care consta în excluderea totală a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.) din lagărele de concentrare. Convenţiile internaţionale de atunci protejau prizonierii de război, nu însă şi pe ceilalţi deţinuţi din lagărele de concentrare. La 29 martie 1945, generalul S.S. Kaltenbrunner a autorizat C.I.C.R. să plaseze un delegat în fiecare lagăr, pentru a asigura distribuirea de alimente şi medicamente, cu condiţia ca delegaţii respectivi să rămână la posturile lor până la sfârşitul războiului83. C.I.C.R. a organizat transportul rutier al celor necesare, utilizarea căilor ferate fiind imposibilă. Eficacitatea acestor transporturi depindea întrucâtva de atitudinea fiecărui comandant de lagăr. De exemplu, ele au fost refuzate la Mauthausen, la 23 şi 30 aprilie 1945, locotenent-colonelul Ziereis pretinzând că nu are cunoştinţă de ordinul lui Kaltenbrunner84. La Dachau, C.I.C.R. s-a bucurat de o primire relativ binevoitoare pe 27 aprilie, după una mai rece, cu o zi înainte, un delegat al Crucii Roşii fiind autorizat să se stabilească în lagăr. Duminică, 29 aprilie, s-a constatat fuga majorităţii ofiţerilor germani, a gardienilor şi a membrilor personalului lagărului, comanda efectivă a lagărului revenind unui locotenent S.S., Wickert, care avea şi el intenţia să fugă, împreună cu ultimii gardieni. Din cauza pericolelor care ar fi decurs din acest abandon, mai ales violenţa exercitată de prizonieri asupra civililor germani din regiune şi pericolul difuzării epidemiilor, delegatul permanent îl convinse pe Wickert să rămână la postul său. Ei ajunseră la un acord cu privire la predarea lagărului, pe care delegatul Crucii Roşii s-a străduit să îl respecte pe măsura posibilităţilor sale. Gardienii urmau să rămână la posturile lor, împiedicând, astfel, evadarea prizonierilor. Soldaţii care nu erau de serviciu se adunau, fără arme, într-o curte interioară. Se prevăzuse că garnizoana va fi autorizată să se retragă pe alte poziţii, după transferul lagărului către forţele americane. Odată decise acestea, delegatul C.I.C.R. ataşă o bucată de pânză albă la o coadă de mătură şi împreună cu un ofiţer german plecă în căutarea americanilor. După un anumit timp, întâlniră o unitate motorizată americană. Delegatul C.I.C.R. se prezentă generalului american, pe care nu îl nominalizează în raportul său ulterior. Aflând cu cine are de-a face, generalul american ceru delegatului Crucii Roşii şi ofiţerului german să îl conducă la Dachau, în vederea efectuării câtorva fotografii pentru presă, mai ales că el vorbea de un tren plin de cadavre. Deşi se găsea de două zile la Dachau, delegatul Crucii Roşii fusese prea ocupat cu alte probleme, astfel că nu auzise nimic despre acest tren, de a cărui existenţă nu află decât din gura generalului american. Misiunea ei fiind astfel decisă, coloana americană se îndreptă spre lagărul Dachau. În cursul drumului, delegatul Crucii Roşii ceru unui major, Every, să aducă generalului la cunoştinţă acordul încheiat de el cu ofiţerul german pentru predarea lagărului. De data asta însă, delegatul Crucii Roşii nu a mai reuşit să contacteze generalul. Sosind în lagăr, constatară că alţi americani le-o luaseră înainte, că germanii se predaseră şi santinelele fuseseră înlocuite. Deţinuţii erau foarte indisciplinaţi, unii dintre ei fiind înarmaţi. Mai multe focuri de armă fură trase contra gardienilor S.S., înregistrându-se morţi de ambele părţi. Delegatul Crucii Roşii reuşi să prezinte generalului planul pentru transferul lagărului, care îl aprobă imediat. Prizonierii germani nu fură, însă, autorizaţi să plece sau să se retragă, aşa cum fusese prevăzut, mulţi dintre ei fiind agresaţi de către deţinuţii avizi de răzbunare. Americanii dezarmară câţi deţinuţi au putut, fără să stopeze dezordinea. Unii deţinuţi îmbrăţişau soldaţii americani, alţii smulgeau gardurile de sârmă ghimpată, fugind care încotro. Americanii traseră câteva focuri de armă pe deasupra capetelor, reuşind să calmeze spiritele, către orele 10 seara. Totuşi s-a tras şi pe timpul nopţii. A doua zi, 30 aprilie, s-a asigurat o aprovizionare convenabilă. În ziua de marţi 1 mai, sosiră membrii delegaţiei C.I.C.R., care s-au arătat doritori să vadă nu numai cadavrele disponibile ci şi, „de asemenea, camera de execuţie, camera de gazare, crematoriile etc.85“
Cele precedente sunt un rezumat al raportului delegatului Crucii Roşii. El nu conţine afirmaţii de genul celor avansate mai târziu, fără legătură unele cu altele, ale vechilor deţinuţi J. M. Lenz şi Nerin E. Gun, care pretindeau că, la sosirea în lagăr, americanii au tras în gardienii S.S. întâlniţi (ceea ce este fără îndoială o exagerare). Gun susţine că agresivitatea americanilor s-a extins chiar şi asupra câinilor aflaţi în coteţele lor, iar Lenz afirmă că generalul american a ordonat bombardarea vreme de două ore a oraşului Dachau, aflat fără apărare, ca represalii pentru cadavrele întâlnite peste tot. Până la urmă, generalul american fu convins să renunţe la ideea de a bombarda oraşul Dachau86. Dacă există vreo urmă de adevăr în toate acestea, atunci delegatul Crucii Roşii a comis o foarte serioasă omisiune în raportul său. Este important să înţelegem la ce făcea aluzie delegatul Crucii Roşii, vorbind de „camera de gazare“ în raportul său. Tonul acestui raport este ironic, dispreţuitor pe alocuri, autorul fiind conştient de prostiile şi tâmpeniile cărora presa le făcea o publicitate masivă. Astfel, în legătură cu cadavrele descoperite în faimosul tren de la Dachau, delegatul C.I.C.R. notează că „mulţi dintre aceşti oameni fuseseră ucişi, în vreme ce alţii muriseră probabil de foame“. De asemenea, deşi delegatul pomeneşte la tot pasul numele locotenentului Wickert, al majorului Every şi al altor persoane, el refuză să menţioneze numele comandantului american (Linden ou Patek, se pare), pe care se mulţumeşte să-l numească „generalul“.
După capturarea lagărului, două tipuri de încăperi au fost calificate drept „camere de gazare“, de către propaganda americană. Gun reproduce fotografiile respective, care sunt ilustraţiile noastre cu n° 16 şi n° 22. Prima reprezintă o sală ordinară de duşuri, pe care politrucii americani avură îndrăzneala să o prezinte drept cameră de gazare camuflată în sală de duşuri. Fotografia n° 19 prezintă intrarea în această baie cu duşuri (Brausebad). Al doilea tip de încăpere calificată drept „cameră de gazare“ era, de fapt, o cameră de dezinfecție, iar fotografia n° 22 prezintă uşa acesteia. Se pare că uşa este autentică, nefiind fabricată pentru nevoile propagandei. Pentru a vedea despre ce este vorba, să examinăm fotografia n° 13. În stânga, distingem uşa în chestiune şi o grămadă de haine aparţinând prizonierilor. O instalaţie de genul acesta era necesară şi exista în toate lagărele de concentrare germane. Fotografia n° 6 prezintă interiorul unei camere de dezinfecţie.
Clădirea din fotografia n° 13 cuprinde camera de dezinfecţie şi sala de duşuri din fotografia n° 16, plus crematoriile din fotografia n°17. Ea a fost conservată şi turiştii o vizitează în mod curent, fiind depărtată, izolată de partea principală a lagărului. Era, însă, normal ca aceste instalaţii, camera de dezinfecţie şi crematoriul, să nu fie amplasate într-un loc foarte frecventat de către deţinuţi. Din motive de igienă, pentru camera de dezinfecție, iar pentru crematoriu din motive de ordin moral. Duşul era necesar dezinfectării celor care lucrau în această clădire, înainte ca ei să revină în partea principală a lagărului. Nu ştiu dacă aceste duşuri serveau şi noilor veniţi sau dacă existau altele în acest scop. După cum o sugerează ilustraţia n° 16 şi după cum o confirmă diverse lucrări, pentru rolul propagandistic de „cameră de gazare“, sala de duşuri a fost preferată celei de dezinfecţie. Camera de dezinfecţie era prea mică, pentru a putea fi prezentată drept cameră de gazare care ar fi putut servi la asasinarea a nenumărate victime. Cu ocazia „proceselor pentru crime de război“, martorii afirmară existenţa gazărilor la Dachau, cazul lui Franz Blaha, martor T.M.I. de profesie, care a vorbit, nu mai puţin, de piei tatuate, ca şi la Buchenwald87. Bineînţeles, s-a pretins, totdeauna, că cei ale căror cadavre au fost găsite în lagăr, în momentul capturării acestuia, mai ales cei din tren, fuseseră asasinaţi. Numărul cadavrelor din trenul Dachau a fost de aproximativ 500. Către sfârşitul războiului, găsitul cadavrelor în trenurile nemţeşti devenise ceva obişnuit, inclusiv în trenurile normale de călători. În ianuarie 1945, într-un tren sosit la Berlin88, au fost descoperiți 800 de nemţi decedaţi de frig. Sistemul feroviar german era total dezorganizat, condiţiile din aprilie 1945 nu sunt uşor de imaginat. Totuşi, ar trebui să încercăm a replasa aceste trenuri pline de cadavre în contextul vremii respective. Trebuie să avem în vedere şi starea de sănătate a călătorilor respectivi, în momentul urcării lor în tren. Comandantul de lagăr de concentrare, căruia i se dăduse ordinul, considerat de el aberant, de a transfera un număr „N“ de deţinuţi, în lagărul „X“, şi-ar fi putut spune că urcarea în tren a celor morţi pe jumătate avea dublul merit de reducere a mortalităţii în lagăr şi de debarasare de muribunzi. Genul acesta de probleme nu prezintă, însă, aici un interes esenţial sau central.
Adevărul cu privire la Dachau a ieşit repede la iveală, fără să i se facă, însă, publicitate. Cauzele deceselor celor ale căror cadavre s-au găsit, cu ocazia capturării lagărelor, au fost descrise într-o publicaţie din 1948 a Asociaţiei americane pentru progresul ştiinţelor (Association for the Advancement of Science). Pe măsura avansării în Germania, armata americană întâlnea genul de condiţii prevăzute de serviciile sale sanitare, pentru care fuseseră pregătite o serie de contra-măsuri:
În lunile aprilie şi mai 1945, Germania oferea spectacolul groaznic al unui amestec de oameni fără locuinţe, în drum de la un loc la altul, adesea înfometaţi şi vehiculând agentul patogen al tifosului. (…) Numărul de cazuri raportate a fost tot mai mare, pe măsura avansării în teritoriul german. În zona armatei americane, Germania era invadată uniform de tifos. Desigur, unele grupuri umane erau atinse foarte sever, iar altele mai puţin. În lagărele de concentrare, în închisori şi în colectivităţile din jur exista o mare concentraţie de bolnavi de tifos. Numărul prizonierilor de la Dachau în momentul cuceririi lagărului este estimat între 35 şi 40 mii de oameni, care trăiau în condiţii rele chiar pentru un lagăr, mai rele decât în orice alt lagăr căzut în mâinile americanilor. Clădirile suprapopulate ale lagărului erau foarte murdare, iar oamenii plini de purici şi păduchi. Pe căile ferate din jur, în mai multe vagoane pentru animale, au fost descoperite cadavre peste cadavre, vestigii ale convoaielor de prizonieri sosite din Nord, în ultimele zile de război, transferate la Dachau în speranţa de a scăpa din faţa ofensivei armatei americane. Nu vom cunoaşte niciodată numărul exact al bolnavilor de tifos în momentul capturării lagărului. Zile întregi s-au scurs înainte de a se face recensământul bolnavilor. În spitalul lagărului au fost găsite mai multe sute de bolnavi. Numărul lor era derizoriu faţă de cel al bolnavilor care trăiau în barăci, împreună cu cei presupuşi sănătoşi. Erau îngrămădiţi în priciuri pe patru nivele, uneori doi sau trei pe acelaşi aşternut mizerabil şi neîncăpător. Bolnavii şi cei încă în stare satisfăcătoare erau îngrămădiţi la un loc, fără nici un fel de îngrijire sanitară şi într-o putoare de nedescris, putoarea morţii89. Nu este surprinzător că Dachau a fost într-o situaţie disperată apropiată de cea de la Bergen-Belsen. Numărul prizonierilor morţi de tifos, după începutul lui 1945, se estimează la 15.000, majoritatea în ultimele două luni de război90. Americanii s-au înstăpânit peste Dachau, folosindu-l pentru scopurile lor militare şi pentru organizarea „proceselor pentru crime de război“. Aflat în post la Dachau şi dezaprobând cu tărie cele petrecute acolo în numele Statelor Unite, avocatul american Stephen F. Pinter scria în 1959: „După război, vreme de 17 luni, am fost la Dachau, ca delegat al Ministerului de Război al Statelor Unite. Pot atesta că la Dachau nu au existat camere de gazare. Ceea ce se arăta vizitatorilor şi turiştilor, drept cameră de gazare era, de fapt, un crematoriu. Nu au existat camere de gazare în nici unul din lagărele de concentrare din Germania. Se zice că ar fi existat o cameră de gazare la Auschwitz. Fiind vorba de zona de ocupaţie rusă, nu am avut autorizaţia necesară pentru a ancheta, întrucât ruşii nu permiteau acest lucru. [Ziaristul V. S. Pritchett] foloseşte şi el vechiul mit propagandistic după care milioane de jidani ar fi fost ucişi de către naţional-socialişti. Conform celor pe care le-am putut stabili în cei şase ani petrecuţi în Germania şi Austria după război, numeroşi jidani au putut fi ucişi, dar cifra de un milion nu a fost niciodată atinsă. Am stat de vorbă cu mii şi mii de jidani trecuţi prin lagărele de concentrare din Germania şi Austria, mă consider la fel de calificat ca oricare altul, în această problemă91. Iată ce declara, în 1960, Institutul de Istorie Contemporană din München (Institut für Zeitgeschichte), „model de ostilitate şi rezistenţă contra nazismului“: „Camera de gazare de la Dachau nu a fost niciodată terminată şi pusă în funcţiune (…). Distrugerea masivă a jidanilor prin gazare a început prin 1941-1942, numai în rarele puncte alese în acest scop şi prevăzute cu instalaţiile tehnice adecvate, mai ales în teritoriul polonez ocupat (dar în nici un loc din vechea Germanie)“ […]92.
Acesta este esenţialul celor ce putem spune despre Dachau. În cursul verii 1973, printre informaţiile furnizate turiştilor la Dachau, camera de dezinfecţie era corect prezentată ca atare. Nu s-a încercat prezentarea ei drept cameră de exterminare. Cu privire la sala duşurilor, prospectul turistic spunea: „Această cameră de gazare, camuflată în sală de duşuri, nu a fost utilizată. Prizonierii selecţionaţi pentru gazare erau duşi la castelul Hartheim (lângă Linz, în Austria) sau în alte lagăre. Asta este tot ce putem spune despre Dachau. Această minuţioasă examinare a dosarului Dachau a fost necesară, pentru justa evaluare a credibilităţii propagandei americane“.
NOTE
COHEN, p. 26-28.
Crucea Roşie (1948), vol. I, pp. 546-547.
PS-1469 şi NO-1990 în TMN vol. V, p. 382, 389.
COHEN, p. XIII.
ARONEANU, p. 212.
PS-1469 în TMN, vol. V, p. 382.
REITLINGER, pp. 364-365, 406; HILBERG, pp. 377-379, 632-633.
A. FRANK, p. 285.
ARONEANU, pp. 207, 213-214, 217, 220.
BURNEY, pp. 10-14.
HÖHNE, pp. 383-387 (434-436 în colecţia de buzunar).
BURNEY, p. 10.
PS-3420; PS-3422. Pentru ilustraţii, a se vedea, de exemplu, ANDRUS
fotografi. O „macabră colecţie“ de specimene Buchenwald figurează, de asemenea, în PÉLISSIER, începând cu pag. 64.
PS-3421; TMI, vol. III, pp. 521-522; citat de SHIRER, p. 984.
New York Times, 24 sept. 1948, p. 3; 1 oct. 1948, p. 11; 8 oct. 1948, p. 10; 22 oct. 1948, p. 5; 27 dec. 1948, p. 1m 12; 20 dec. 1950, p. 15; 16 ian. 1951, p. 1; 3 sept. 1967, p. 1.
BURNEY, pp. 106-109.
LENZ, pp. 32, 42, 78 ; PS-1063.
Crucea Roşie (1948), vol. I, p. 620; vol. III p. 83, 184; Crucea Roşie (1947), p. 82-84.
Crucea Roşie (1947), pp. 134-137.
Crucea Roşie (1947), pp. 144-146, 149-152.
LENZ, p. 270; GUN, pp. 63-64.
TMI, vol. V, pp. 170-177; RASSINIER (1962), p. 78.
BURNEY, p. 107; Crucea Roşie (1947), p. 151.
GORDON, pp. 23-25.
Crucea Roşie (1947), p. 150.
Scrisoarea lui Pinter către săptămânalul catolic american Our Sunday Visitor, 14 iun. 1959, p. 15.
Die Zeit, 19 aug. 1960, p. 14 (Scrisoarea lui M. Broszat, directorul Institutului); RASSINIER (1962), p. 79.
Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 86-101.
(Continuare în episodul următor)
Episoadele anterioare:
II. 3. Funcţia industrială a lagărului Auschwitz
Bineînţeles, lagărele din complexul Auschwitz au făcut parte din acelaşi sistem de lagăre de concentrare ca Buchenwald şi Dachau. Totuşi, instalaţiile desemnate sub numele de „Auschwitz“ au fost cu adevărat unice, din mai multe puncte de vedere. Acest lucru este atât de adevărat încât, pentru înţelegerea rolului jucat de Auschwitz este necesară o bună reîntoarcere în urmă şi abordarea unor chestiuni ce vor părea la început excesiv de tehnice. Cauza principală a înfrângerii germane din 1918 fusese penuria generală provocată de blocus-ul englezesc. Lipsa petrolului şi a cauciucului paralizase armata, iar starea de foamete făcuse situaţia internă extrem de instabilă. Printre alte câteva motive, Germania capitulase în 1918 ca victimă a primei „crize energetice“ din secolul XX.
În timpul războiului, industria chimică germană înţelesese extrema vulnerabilitate a Reichului în ceea ce priveşte materiile prime, ceea ce explică popularitatea noţiunii de „autarhie“, după război. Graţie experienţei primului Război mondial, toată lumea înţelesese că nu se poate conta nici pe importuri, nici pe un ajutor din străinătate. Singurele materii prime care ne interesează aici sunt petrolul şi cauciucul, ambele practic inexistente în Germania. În Europa, numai România dispunea de rezerve importante de petrol. Cât despre cauciuc, acesta nu se găsea nicăieri în Europa, care, dimpotrivă, prezenta imense rezerve de cărbune atât în Germania, cât şi în alte părţi.
În 1918 existau şase societăţi în domeniul industriei chimice, care au fuzionat în 1925 în complexul I. G. Farben. Principala societate din cadrul I. G. Farben era Badische Anilin und Soda Fabrik, de la Ludwigshafen-am-Rhein, care lansase încă de la începutul Primului Război Mondial un program de cercetare în vederea producerii de benzină şi de cauciuc sintetic pe bază de cărbuni. Această cercetare a continuat fără întrerupere după constituirea giganticei I. G. Farben şi după venirea lui Hitler la putere, în 1933. Guvernul nazist a adoptat o politică de subvenţionare a acestei cercetări, orientată către o perspectivă autarhică generală93. Iată de ce, graţie încurajării oficiale a nevoii reale de produse sintetice şi a poziţiei ştiinţifico-tehnologice de frunte în ceea ce priveşte aplicaţiile industriale, Germania avea un avans considerabil asupra întregii lumi, în acest domeniu.
Între cele două articole lipsă, petrolul sintetic era mai uşor de fabricat decât cauciucul sintetic. Cărbunele este compus mai ales din carbon, iar principiul general este că prin tratarea acestuia cu hidrogen, la presiuni şi temperaturi înalte (hidrogenare), se ajunge la petrol. Apoi, pe bază de petrol, se putea obţine gama cunoscută de produse chimice: diverse genuri de combustibil lichid, coloranţi, explozivi, medicamente etc. La baza ei, ideea era simplă, dar procedeele industriale cam costisitoare. Se înţelege de ce munca de cercetare urmărea găsirea celor mai buni catalizatori cu putinţă. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au existat numeroase rafinării de petrol sintetic, în Germania şi în ţările vecine, care produceau aproximativ 75 la sută din combustibilul utilizat de germani, restul venind mai ales din România94.
Lucrurile erau mult mai complicate în ceea ce priveşte cauciucul sintetic. Problemele tehnice legate de obţinerea unui cauciuc sintetic nu prea scump şi adaptabil confecţionării de pneuri nu au putut fi rezolvate decât către începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Putem vorbi de două etape esenţiale în fabricarea de cauciuc sintetic. Este vorba mai întâi de polimerizare, adică de crearea unor lungi lanţuri de molecule, care, în cadrul celei de a doua etape, urmau a fi legate între ele, adică vulcanizate. S-a pus problema unei molecule adaptabile polimerizării şi vulcanizării, care s-a dovedit a fi butadiena. La sfârşitul anilor douăzeci, s-a descoperit că sodiul sau natriul (Na) este un excelent catalizator pentru polimerizarea butadienei. Din această cauză, cauciucului sintetic obţinut pe bază de butadienă şi natriu i s-a spus „Buna“. Către 1935 s-a renunţat la natriu, fără să se abandoneze termenul de „Buna“. Apoi, înlocuind 25 la sută din butadienă prin stiren s-a obţinut cauciucul sintetic „Buna-S“, care s-a dovedit foarte indicat la confecţionarea pneurilor pentru automobile95. Prima şi cea mai mare uzină germană pentru fabricarea de Buna-S a fost construită la Schkopau, între 1937 şi 1939.
Capacitatea de producţie a acesteia era de 6 000 de tone pe lună. O a doua uzină a fost construită la Huels, între 1938 şi 1940, capacitatea ei de producţie fiind de 4.000 de tone pe lună, începând cu august 1940. În ianuarie 1941 s-a început construirea unei a treia uzine, la Ludwigshafen, sediul centrului de cercetări I. G. Farben. Uzina a intrat în producţie în martie 1943, cu o capacitate de 2.500 tone pe lună. În 1941, la Auschwitz, a început construirea unei a patra uzine, prevăzută să producă 3.000 tone de Buna-S pe lună. Cercetările ştiinţifice au continuat şi în etapa de construcţie a acestor uzine, diferenţele între procedeele de fabricaţie utilizate în cele patru uzine fiind mai mult sau mai puţin evidente. În toate cazurile se pleca de la carbon. La Schkopau butadiena era produsă printr-un lanţ clasic carbură de calciu-acetilenă-butadienă. La Huels faza de carbură de calciu (carbid) a fost înlocuită printr-o operaţie pe bază de gaz hidrocarburat. La Ludwigshafen s-a revenit la lanţul clasic, introducându-se, însă, procedeul superior Reppe, pentru faza acetilenă-butadienă. Uzina din Auschwitz utiliza şi ea o versiune a lanţului clasic96. Motivul pentru care Auschwitz apare în acest context este cât se poate de simplu: lagărul de concentrare Auschwitz a fost, de fapt, un enorm complex industrial. Anexând o mare parte din Polonia, după împărţirea acesteia cu Rusia, în 1939, Germania a intrat în posesia bazinului carbonifer din Silezia nordică. S-a decis exploatarea acestuia, studiindu-se posibilitatea instalării unei uzine de hidrogenare pentru fabricarea cauciucului. S-a constatat că micul oraş Oswiecim (13.000 locuitori, în germană Auschwitz), avea o poziţie ideală, fiind înconjurat de trei râuri ce ar fi putut furniza energia necesară şi de un al patrulea, nu prea departe, care putea fi folosit pentru evacuarea deşeurilor. Înainte de Primul Război Mondial, Auschwitz-ul fusese un mic ducat al Imperiului Habsburgic. Din altă perspectivă, Auschwitz-ul era bine plasat la marginea de sud a bazinului de huilă din Silezia, în regiunea minieră poloneză din jurul localităţii Katovice (Kattowitz)97. La începutul lui 1941 s-a luat decizia construirii unei uzine de cauciuc sintetic la Auschwitz, pe bază de mână de lucru liberă, din vecinătate, ca şi a celor din lagăr. Din întâmplare, în apropierea oraşului exista un lagăr pentru partizanii prizonieri de război, care număra, deja, 7.000 de oameni instalaţi într-o veche cazarmă a artileriei poloneze. Această veche cazarmă deveni centrul expansiunii viitoare, prin construirea unor lagăre suplimentare. S-a ajuns la ceea ce Auschwitz a rămas până la sfârşit, adică un lagăr pentru prizonierii politici constrânşi să muncească. În general, este numit Auschwitz I, utilizându-se, de asemenea, termenii de „lagăr principal“, Hauptlager şi Stammlager98.
În cursul lui 1941 s-a început construirea unui al doilea lagăr, Auschwitz II sau Birkenau, la aproximativ doi km nord-est de Auschwitz I, destinat iniţial prizonierilor de război. O parte din el a fost terminată în aprilie 1942, cu concursul prizonierilor de război ruşi. Vom studia în amănunt rolul acestui lagăr. S-a decis mutarea a patru mii de jidani din Auschwitz într-un alt oraş, făcându-se, astfel, locul necesar muncitorilor liberi din diversele industrii. La 16 noiembrie 1941 s-a decis construcţia unui al treilea lagăr, Monowitz, situat la 4,8 km est de Auschwitz I, nu departe de uzina Farben. Acesta era destinat adăpostirii celor care lucrau la construcţia uzinei şi în alte întreprinderi din zonă. S-a utilizat din nou mâna de lucru furnizată de prizonierii ruşi de război99. Ilustraţia n° 5 arată amplasarea acestor trei lagăre100. În zona respectivă, pe o rază de 40 de km, mai existau o serie de mici lagăre exterioare, între care Rajsko şi Harmense, mai apropiate, erau sub direcţia administraţiei Auschwitz. Au fost numărate între 13 şi 39 de lagăre, în funcţie de definiţia dată acestui termen. Lagărele mai mici sau exterioare erau destinate mai ales celor care lucrau la cele cinci furnale sau la cele cinci mine de cărbuni. Monowitz şi toate lagărele exterioare sunt, uneori, desemnate sub numele de Auschwitz. Ansamblul de lagăre, Auschwitz I, Birkenau (Auschwitz II) şi Monowitz (Auschwitz III), ca şi industriile care foloseau mâna de lucru a deţinuţilor sunt desemnate, de regulă, prin termenul general de „Auschwitz“101. Prizonierii de la Auschwitz III nu se deosebeau prin nimic de ceilalţi, deşi printre ei figurau mulţi prizonieri de război britanici102. Conform sentinţei T.M.N., munca prizonierilor britanici nu era contrară convenţiei de la Geneva, întrucât destinaţia finală a uzinei de „Buna“ era paşnică103. Crucea Roşie era de aceeaşi părere. Deşi informată precis asupra situaţiei, ea nu a menţionat folosirea mâinii de lucru britanice în raportul său ulterior asupra problemelor întâlnite de ea în cursul războiului, cu privire la folosirea prizonierilor de război britanici pentru lucrări cu caracter militar104. Efectivele ordinare ale lagărelor erau de 20.000 pentru Auschwitz I, 35.000 pentru Auschwitz II (dintre care 30-60 la sută femei) şi de 15.000 pentru Auschwitz III. Auschwitz era, astfel, de departe, cel mai vast complex de lagăre de concentrare din sistemul german. În august 1943, Sachsenhausen se clasa pe locul doi, cu 26.500 de deţinuţi105. Numeroşi muncitori liberi din regiune au lucrat în cadrul complexului industrial Auschwitz. Astfel, mâna de lucru folosită de uzinele Farben cuprindea sub 30 la sută prizonieri sau deţinuţi, peste 50 la sută erau muncitori liberi, angajaţi voluntar, ceilalţi aproximativ 20 la sută fiind muncitori germani obişnuiţi sau ordinari106. Auschwitz I era centrul administrativ al tuturor serviciilor S.S. de la Auschwitz, care se ocupau de pază, alimentaţie, sănătate, îmbrăcăminte, locuinţe, distracţii şi disciplină printre deţinuţi. Norma de ore-muncă la Auschwitz era aceeaşi ca pentru celelalte lagăre de concentrare germane: 11 ore de muncă pe zi, şase zile pe săptămână, cu un supliment duminica dimineaţa, în caz de urgenţă107. La Auschwitz au existat şi activităţi de divertisment: concert, music-hall, cinema, competiţii de atletism, cluburi sportive. A existat, de asemenea, un bordel pentru prizonieri, prostituatele fiind profesioniste special recrutate în acest scop108. Despre serviciul sănătate vom vorbi ceva mai departe.
Faptul că administraţia SS furniza servicii atât de întinse, arată că întreprinderile industriale utilizând munca prizonierilor îi „închiriau“ pe aceştia de la S.S. Tariful ordinar pare să fi fost între 4 şi 6 mărci pe zi sau chiar mai mult, adică între 1 şi 1,5 dolari109. Prizonierii constituiau, deci, baza imperiului birocratic şi economic al lui Himmler. Această resursă, plus funcţiunile anexe de hrană, îmbrăcăminte şi altele, constituia una dintre funcţiile de bază ale organizaţiei S.S. Farben a dat dovadă de suficientă supleţe, obţinând pentru prizonierii de la Monowitz un aranjament special: i s-a acordat posibilitatea de a se ocupa de tot ceea ce privea viaţa prizonierilor folosiţi, astfel că vărsămintele încasate de S.S. s-au diminuat. Neînţelegerile la care ne puteam aştepta nu au întârziat să apară între S.S. şi Farben. S.S. a reclamat faptul că deţinuţii erau bătuţi şi suportau diverse mizerii anormale, menţionând condiţiile mediocre de igienă din cadrul spitalului de la Monowitz. Astfel, când o cincime dintre deţinuţii îngrijiţi la acest spital au fost retrimişi la Birkenau, vărsămintele necesare îngrijirii lor au încetat imediat, organizaţia S.S. trebuind să ia asupra ei cheltuielile sanitare necesare. Rănită în orgoliul de a nu fi putut beneficia de drepturile sale obişnuite privind prizonierii apţi de muncă, administraţia S.S. a fost exasperată, pe deasupra, de a nu-i fi fost returnaţi decât prizonierii inapţi de muncă. Din această cauză, ea a cerut ca spitalul din Monowitz, care nu dispunea decât de 300 de paturi, să fie mărit. Răspunsul primit de la Farben a fost că prizonierii care nu sunt suficient de robuşti pentru a lucra nu au ce căuta în uzinele ei110. Ca şi Auschwitz I, Birkenau trebuia să furnizeze mâna de lucru necesară uzinelor Farben, diverselor filiale ale acestora şi altor întreprinderi, precum fabrica de obuze Krupp sau uzina electrică Siemens. În plus, deţinuţii amenajau terenul în urma diverselor demolări, secau mlaştinile din jur, construiau drumuri, cultivau plante medicinale sau tehnice (Rajsko), exploatau o fermă model (Harmense), confecţionau veşminte etc.111 După cum vom vedea, lagărul Birkenau avea şi alte funcţiuni. Ne vom ocupa în special de alegaţiunile conform cărora la Birkenau se executa un program de ucidere în masă a jidanilor cu ajutorul „camerelor de gazare“, scopul deplasării lor la Birkenau fiind, chipurile, mai ales acesta112. Cifrele pe care le-am dat cu privire la efective nu sunt decât nişte exemple. În realitate, populaţia de la Birkenau a variat considerabil, lagărul nefiind, de fapt, niciodată terminat. Se pare că se prevăzuse găzduirea a 200.000 de prizonieri la Birkenau, în vreme ce Auschvitz I ar fi fost şi el lărgit pentru o cifră maximă de 30.000 de oameni113. Auschwitz I era considerat „lagăr-mamă“ în virtutea faptului că era cel mai vechi şi că acolo erau instalate serviciile administraţiei. Birkenau, însă, sau Auschwitz II a fost conceput pentru a răspunde nevoilor specifice ale diverselor activităţi din complexul economico-social Auschwitz. El era destinat să fie „lagărul principal“ în ceea ce priveşte capacitatea de adăpostire a unui mare număr de prizonieri.
Pe cât era de potrivită din punct de vedere tehnic, regiunea Auschvitz-Katovice era foarte nepotrivită în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă ale oamenilor. Solul acestei regiuni este extrem de plat, adesea fără posibilităţi de evacuare a apelor reziduale, fiind plin de mlaştini care otrăveau aerul şi transformau terenul într-o continuă baltă de noroi. În această regiune, malaria şi tifosul erau pericole naturale, pe care războiul nu făcuse decât să le accentueze. Camioanele erau dezinfectate după fiecare transport de prizonieri, ca şi hainele acestora114. După 1942, uzinele de hidrogenare Auschwitz produceau petrol, benzină şi alte produse chimice. În ianuarie 1945, când lagărul fu evacuat, ele încă nu produceau cauciucul Buna, fiind abia la faza acetaldehidei pe bază de acetilenă115. Relativa încetineală în construcţia uzinei a fost cauzată de slaba industrializare a regiunii, de folosirea prizonierilor ca mână de lucru şi de starea proastă de sănătate a multora dintre deţinuţi. Acest ultim punct a avut alte implicaţii, de care ne vom ocupa în contextul potrivit.
Nu ştiu dacă uzina de cauciuc de la Auschwitz urma să fie identică cu cea de la Ludwigshafen sau o versiune ameliorată, dacă nu cumva ea urma să reprezinte o nouă generaţie în construcţia uzinelor de cauciuc. În orice caz, dacă s-ar fi putut termina, ar fi fost cea mai modernă uzină de cauciuc sintetic din lumea.
NOTE
HOWARD, pp. 3, 11-22, 44, 60-62 ; TMN, vol. VII, pp. 79-80.
CRAVEN, p. 172.
HOWARD, pp. 35-37.
DUNBROOK, p. 50 ; NAUNTON, p. 107.
DUBOIS, pp. 154-155.
REITLINGER, pp. 110, 128; NO-034 în T.M.N. vol. V, p. 385.
REITLINGER, pp. 114-115; DUBOIS, p. 156.
Central Commission, Illustrations n° 2 şi n° 4; LANGBEIN, p. 929.
Central Commission, p. 30; REITLINGER; p. 492; NO-021 în T.M.N.,vol. V, p.385.
DUBOIS, pp. 217-218, 223-227; REITLINGER, p. 115.
T.M.N., vol. VIII, pp. 1183-1184.
Crucea Roşie (1947), p. 92; Crucea Roşie (1948), vol. I, pp. 546-551.
Central Commission, p. 31; REITLINGER, pp. 123, 492; PS-1469 şi NO-021 în T.M.N., vol. V, pp. 382, 385.
NI-11412-A în TMN, vol. VIII, pp. 311-312.
NO-1290 în TMN, vol. V, p. 371.
COHEN, p. 180; CHRISTOPHERSEN, P. 34. A se vedea şi GUN, pp. 38-40, în ceea ce priveşte bordelul de la Dachau.
T.M.N., vol. IX, p. 121; Central Commission, p. 37.
TMN, vol. IX, p. 121; Central Commission, p. 37.
DUBOIS, p. 141; TMN, vol. VI, pp. 207, 223, TMN vol. IX, p. 120; USWRB
(1944), partea I-a, pp. 1-2; CHRISTOPHERSEN, pp. 23-25.
REITLINGER, pp. 115, 157; HILBERG, pp. 565, 574.
Central Commission, p. 31.
Central Commission, pp. 27-29; DUBOIS, p. 130; FRIEDMAN, p. 33.
BUBOIS, p. 341; NAUNTON, p. 107; BERB & WAKEFIELD, p. 945.
Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 101-108.
Arthur Robert Butz
WASHINGTON ŞI NEW YORK
Aparent, în 1942, situaţia militară a Aliaţilor era disperată. După iarna 1941-1942, armatele germane îşi continuau ofensiva în Rusia. Distrugerea unei bune părţi din flota americană la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) transformase Pacificul într-o mare japoneză. America s-a găsit dintr-o dată în faţa unei probleme neprevăzute, care consta în lipsa unei materii prime cruciale, fără de care nici un efort de război nu părea posibil. Japonia pusese mâna pe 90 la sută din fostele surse de cauciuc ale Statelor Unite, respectiv întreg Arhipelagul Malaezian, plus Indonezia şi Insulele Filipine. Faptul ca mai puteau fi acoperite doar 10 procente din nevoile de cauciuc ale Statelor Unite, cu totul insuficiente, care proveneau din America Centrală şi de Sud, îi aducea pe americani la disperare116. Felul în care America s-a descurcat în această gravă situaţie constituie una dintre marile ironii ale istoriei. Ne-am fi putut aştepta ca Statele Unite să nu poată rezolva această problemă, întrucât problema autarhiei nu se pusese niciodată pentru economia americană.
Firma Standard Oil din New Jersey cunoştea principalele etape ale procesului de fabricaţie al cauciucului „Buna“, în cadrul întreprinderilor I. G. Farben din Germania. Încă din 1927, cele două companii încheiaseră o serie de acorduri de cooperare tehnică, ce cuprindeau, între altele, concesiunea mutuală a licenţelor. Standard Oil era foarte interesată de fabricaţia cauciucului „Buna“, întrucât acesta ar fi putut fi obţinut şi din petrol, ba chiar mult mai uşor. Cu aprobarea guvernului german, cooperarea dintre cele două firme continuase până la începutul războiului, ba chiar şi după. Din această colaborare, partea americană a obţinut avantaje imense, în vreme ce germanii nu au câştigat aproape nimic117. În septembrie 1939, izbucnirea ostilităţilor între Germania, Franţa şi Anglia a produs oarecare confuzie juridică în cadrul acordurilor dintre Standard şi I. G, Farben, pe care, însă, nu avem nevoie să o studiem aici. Farben a vrut să clarifice această situaţie confuză, în cadrul reuniunii ţinute la La Haye (22 septembrie 1939). Cu această ocazie s-au făcut anumite aranjamente juridice, în legătură cu care Frank A. Howard, de la Standard, notează următoarele: „Din punct de vedere militar, eram convins că numai germanii erau interesaţi să blocheze relaţiile dintre Standard şi I. G. Farben la starea în care le-a surprins războiul“118. Aranjamentele decise la La Haye s-au dovedit insuficiente, ajungându-se la o nouă reuniune în primăvara lui 1940. Howard notează un motiv în plus, pentru această nouă reuniune: „[…] Între altele, intenţia noastră era să cerem nemţilor să ne furnizeze planurile detaliate pentru fabricarea cauciucului «Buna». Speram ca Farben să obţină, din partea guvernului german, autorizaţia de a ne vinde planurile instalaţiilor de polimerizare construite în Germania, în cadrul programului guvernamental“. În cadrul noii reuniuni între reprezentanţii companiei Standard Oil şi cei ai firmei I. G. Farben, ţinută la jumătatea lui aprilie 1940, la Bâle (Elveţia), aceste speranţe s-au redus aproape la zero, întrucât chiar atunci avea loc invadarea Norvegiei, care a marcat sfârşitul Sitzkrieg-uluia. Noile condiţii politice au impus conştientizarea de către germani a gravităţii situaţiei, punându-se, astfel, capăt relaţiilor dintre Farben şi Standard. Bineînţeles, nu se mai punea problema cumpărării planurilor uzinelor germane de cauciuc. Iată, însă, ceea ce notează Howard despre aceasta: „Un alt aspect ne interesa foarte mult. Doream să ne asigurăm că germanii nu au introdus schimbări radicale în procedeele şi formulele lor de fabricare a cauciucului «Buna». Nu se mai punea, însă, problema să îi întrebăm direct pe delegaţii I. G. Farben, întrucât aceştia nu puteau aborda etapele efortului industrial de război al Germaniei. În cursul aranjării, însă, a transferului de brevete şi în cadrul discuţiilor pentru definirea licenţelor necesare pentru aplicarea acordurilor de la La Haye, am obţinut suficiente informaţii pentru a fi siguri că etapele fundamentale ale fabricării cauciucului sintetic au rămas neschimbate, concluzie confirmată ulterior din plin. Acesta a fost ultimul contact direct între Standard şi germani pe tema cauciucului «Buna»“119.
Întreaga cunoaştere americană despre procedeele de fabricare a cauciucului sintetic provenea din relaţiile dintre Standard şi I. G. Farben, iar această cunoaştere a făcut posibil efortul de război american. Este vorba de un fapt admis de toată lumea în cadrul industriei cauciucului120. Cu toate acestea, Standard Oil a făcut ulterior obiectul unor critici stupide, şi chiar al unei acţiuni în justiţie121.În 1942, dispariţia bruscă a principalei surse de aprovizionare în cauciuc a declanşat în Statele Unite o gravă criză politică. Un program de fabricare a cauciucului sintetic exista de la mijlocul lui 1940, când a fost creată Rubber Reserve Corporation în sânul lui Reconstruction Finance Corporation, agenţie condusă de Jesse H. Jones, care controla stocurile şi rezervele de cauciuc, finanţând construcţia uzinelor „Buna“, începută în 1941. Totuşi, întrucât nimeni din sferele conducătoare americane nu prevăzuse pierderea totală a cauciucului din Extremul Orient, programul de fabricaţie de cauciuc sintetic era încă foarte modest. În consecinţă, experienţa practică a utilizării pe scară largă a procedeelor I. G. Farben era cvasi-inexistentă în America anului 1942. Guvernul american nu a realizat gravitatea situaţiei decât după atacul de la Pearl Harbor. Trei zile după acest atac, vânzarea de pneuri noi pentru civili era interzisă în Statele Unite, după care a urmat raţionalizarea drastică şi generală a consumului de cauciuc. La începutul lui 1942, responsabilii Americii au înţeles că dacă ţara lor vrea să continue războiul, ea va trebui să creeze într-un timp record o gigantică industrie de cauciuc sintetic. Perspectivele relativ sumbre în legătură cu acest proiect au dus la oarecare panică, ajungându-se la căutarea de ţapi ispăşitori. Jesse Jones reprezenta ţapul ispăşitor ideal şi toţi ironizau afirmaţia lui că Statele Unite ar putea produce 300.000 de tone de cauciuc sintetic în 1943 şi 600.000 în 1944. (Consumul de cauciuc american pe 1940 fusese de 648.500 de tone). Standard Oil a fost denigrată scandalos şi injust, de către persoane care interpretau acordurile Farben-Standard drept o conspiraţie în vederea întârzierii fabricării de cauciuc sintetic în Statele Unite. Harry S. Truman, viitorul preşedinte american, îşi făcu intrarea pe scena politică naţională ca preşedinte al unei comisii senatoriale în problema crizei cauciucului din 1942. În scurtă vreme, criza de cauciuc a dus la o serie de conflicte politice interne în Statele Unite. Marile companii petroliere aveau de multă vreme în vedere producţia de cauciuc sintetic, dar lobby-ul agricultorilor era dominant în Congres. Cauciucul „Buna“ putea fi fabricat nu numai din carbon sau petrol, ci şi pe bază de alcool, produs agricol în principal. Prevăzând o nouă şi importantă industrie, lobby-ul agricultorilor avansă o serie de argumente în favoarea cauciucului pe bază de alcool (metoda cea mai costisitoare). S-a avansat argumentul că ruşii, interesaţi de mult de cauciucul sintetic, îl fabrică din alcool. De unde, de ne-unde a fost scos la lumină un refugiat polonez care avea, pe cât se spunea, o invenţie revoluţionară în legătură cu fabricarea de cauciuc pe bază de alcool. Blocul politic legat de interesele sud-americane milita pentru obţinerea de subvenţii în vederea lărgirii plantaţiilor din America de Sud. Un alt lobyy agricol, ceva mai mic, milita pentru extinderea plantaţiilor de guayu-le în sud-vestul Statelor Unite. Efectul acestor lupte politice interne a fost sporirea confuziei şi întârzierea derulării programului de fabricare a cauciucului sintetic.
În 1942, criza de cauciuc a fost adesea abordată de presa americană, fiind vorba de cea mai gravă criză cunoscută de Statele Unite în timpul războiului. Toată lumea vorbea de avansul germanilor şi lipsa de experienţă a americanilor în această problemă. Discuţiile privind perspectivele programului american se învârteau, vrând-nevrând, în jurul metodelor folosite de germani, cărora toată lumea le recunoştea întâietatea în materie de cauciuc sintetic122. În mod temporar, lobby-ul agricultorilor repurtă o mare victorie în iulie 1942 contra a ceea ce el numea „interesele petroliere“, Congresul adoptând legea cunoscută sub numele de „Rubber Supply Act“. Această lege prevedea înfiinţarea unei noi agenţii însărcinată cu producţia de cauciuc, o agenţie sub controlul Congresului şi total independentă de War Production Board, de armata de uscat, de marină şi de orice agenţie a guvernului. Legea preciza fabricarea cauciucului pe bază de alcool din cereale. La 6 august, preşedintele Roosevelt a opus acestei legi veto-ul său personal, anunţând desemnarea unei comisii însărcinată cu studierea problemei cauciucului şi a organizării unui program american de fabricare a cauciucului sintetic. Se pare că a fost vorba de „acţiunea cea mai aplaudată pe frontul interior, din istoria întregului program de război“. Membrii comisiei au fost James D. Conant, preşedintele Universităţii Harvard, Karl T. Compton, preşedintele Massachusetts Institute of Technology şi Bernard M. Baruch, financiar şi lider politic. Acesta de pe urmă era preşedintele comisiei, cunoscută, de altfel, sub numele de comisia Baruch123. Cei trei oameni au fost aleşi nu numai pentru competenţa lor, ci şi pentru că ţineau de una sau alta dintre părţile în conflict. Desemnarea lui Baruch în fruntea unei comisii mai curând tehnice pare bizară la prima vedere. Baruch a fost, însă, un om cu talente foarte diferite, cu relaţii importante în lumea financiară, industrială şi politică. El fusese preşedintele Biroului industriilor de război (War Industries Board) din timpul Primului Război Mondial. Vreme de peste 30 de ani, Baruch se interesase de întreprinderile legate de industria cauciucului. În primăvara lui 1941, din perspectiva nevoilor de cauciuc pe care le-ar antrena un eventual război, Baruch întocmise în mod independent inventarul stocurilor de cauciuc de care Statele Unite ar fi dispus în cazul unui război. De aceea, el a avut de-a face cu mai multe personalităţi din domeniul cauciucului, printre care Jesse H. Jones. În plus, spre deosebire de preşedinţii altor comisii speciale desemnate de Washington, Baruch îşi puse cu adevărat toată energia în slujba comisiei respective. Adjunctul său, Sam Lubell, s-a pus şi el trup şi suflet în slujba comisiei care avea să decidă soarta cauciucului sintetic american. Chiar şi după publicarea raportului final, Baruch continuă să se intereseze de problema cauciucului. Howard notează că Baruch şi-a manifestat dorinţa de a se întreţine cu responsabilii firmei Standard Oil. În cursul reuniunii ce a avut loc, au fost abordate principalele probleme tehnice şi economice124124. Comisia Baruch îşi publică raportul final la 19 septembrie 1942, rapiditate care se explică prin faptul că Baruch studiase de mult această problemă.
Vom încerca să vedem această problemă, aşa cum a văzut-o comisia americană din 1942. Era vorba în primul rând de o problemă politică, ce necesita reconcilierea diverselor părţi în luptă pentru controlul pieţii cauciucului sintetic. Raportul final al comisiei preconiza construirea de instalaţii capabile să producă 378 de milioane de litri de alcool din cereale pe an, peste restul producţiei. O a doua problemă era lipsa de experienţă practică a americanilor în legătură cu fabricarea cauciucului sintetic. Documentaţia tehnică disponibilă avea un caracter general, numeroase chestiuni de amănunt şi de punere în practică fiind nerezolvate. Pentru accelerarea programului american de producţie a cauciucului sintetic, comisia Baruch a estimat necesară reunirea tuturor informaţiilor posibile cu privire la experienţa altora, inclusiv a ruşilor. Jesse Jones fu însărcinat să studieze această posibilitate. S-au depus eforturi importante, fără a se ajunge la un rezultat apreciabil125.
În aceste condiţii putem presupune că cineva, în America, îşi va fi pus problema noutăţilor în legătură cu cauciucul sintetic german. Germania anului 1942 prezenta un fapt nou în materie de cauciuc sintetic, anume foarte modernele instalaţii de fabricare a cauciucului „Buna“, de la Auschwitzb.
NOTE
HOWARD, pp. 4-7, 216; U. S. Special Committee, p. 24.
HOWARD, capitolele de la II la IX.
HOWARD, pp. 82-83.
În limba germană, Sitzkrieg înseamnă, literal, „războiul aşezat“, în sensul de „război pe poziţii“, adică stînd pe loc, fără deplasarea trupelor. În literatura militară, este numit – după lecţiunea engleză şi franceză – „războiul ciudat“, spre deosebire de binecunoscutul Blitzkrieg, „războiul fulger“, care a implicat acţiuni rapide ale armatelor. Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_ciudat . N. red. – V.I.Z.
HOWARD, pp. 104-108.
NAUNTON, p. 104.
DUBOIS, p. 284.
După cum am spus, criza cauciucului a fost adesea abordată de presa americană. Articolele următoare par să rezume destul de bine controversa care a avut loc: Business Week, 31 ian. 1942, pp. 22 şc.; 14 mart. 1942, pp. 15 şc.; 30 mai 1942, pp. 15 şc.; 20 iun. 1942, pp. 28 şc.; Newseek, 6 apr. 1942, pp. 46 şc.; 13 apr. 1942, pp. 56 şc; 1 iun. 1942, pp. 46 şc.; 21 sept. 1942, pp. 58 şc.; New York Times, 11 ian, 1942, sec. 7, pp. 6 şc.; 26 iul. 1942, sec. 7, pp. 3 şc.; Fortune, iun. 1942, pp, 92 şc.; Nature Magazine, mai 1942, pp. 233 şc.; Harper’s; decembrie 1942, pp. 66 şc.
NAUNTON, p. 198; HOWARD, pp. 210-213.
HOWARD, pp. 221-222; COIT, pp. 120-121, 162-222, 513-520.
Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 109-114. N. red. – V.I.Z.
Arthur Robert Butz
III. 2. Marele interes al americanilor pentru Auschwitz
Examinarea crizei cauciucului din Statele Unite arată că serviciile de informaţii americane nu puteau să nu ştie ceva cu privire la ceea ce se petrecea la Auschwitz, în 1942. Ar fi ceva să cunoaştem cu exactitate ceea ce ştia spionajul american despre cele ce se petreceau atunci în Germania şi în ţările vecine. Din păcate, serviciile speciale nu au obiceiul să difuzeze genul acesta de informaţii, nici măcar după ani şi ani de la evenimentele respective. Se cunosc câteva episoade senzaţionale legate de spionaj în cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial. Dosarele spionajului aliat nu au fost, însă, divulgate şi nici nu vor fi încă multă vreme, poate niciodată.
În consecinţă, în încercarea noastră de a afla informaţiile de care dispuneau serviciile aliate în aceste chestiuni, va trebui să ne menţinem pe linia măsurii, a celui mai sănătos bun simţ cu putinţă. Dificultatea constă în faptul că bunul simţ al unuia poate fi foarte diferit de al altuia şi că nu se ajunge foarte uşor la un acord. Intuiţia sau bunul meu simţ îmi spune că, independent de criza cauciucului, la mijlocul anului 1942, serviciile de spionaj ale Aliaţilor cunoşteau foarte multe despre cele ce se petreceau în cel mai mare lagăr german de concentrare. Dacă, în altă ordine de idei, după cum o afirmă toate versiunile legendei exterminării jidanilor, în 1942 exista la Auschwitz o întreprindere atât de extraordinară şi un program de exterminare sistematică a acestora, intuiţia mea îmi spune că serviciile de informaţii militare ale Statelor Unite ar fi avut cu siguranţă cunoştinţă. Dacă intuiţia şi bunul simţ al cititorului nu îl duce pe acesta la aceeaşi concluzie, este foarte puţin probabil că acest dezacord ar putea fi lămurit pe calea discuţiilor. Totuşi, în ceea ce priveşte Auschwitz, ştim că americanii erau foarte interesaţi de ceea ce se petrecea acolo, nu numai pentru că era vorba de cel mai mare lagăr de concentrare (şi, dacă ceea ce se pretinde este exact, chiar de unul de „exterminare“), ci şi pentru că acolo se găseau cele mai moderne instalaţii din lume în ceea ce priveşte producţia de cauciuc sintetic. În 1942, nici un alt loc din întregul Reich german nu putea interesa mai mult autorităţile americane şi nici o altă activitate industrială nu avea o mai mare importanţă strategică. În consecinţă, dacă persistăm a pretinde că spionajul american (şi cel britanic, care îi era asociat de aproape) nu ştia ce se petrece la Auschwitz, în vara lui 1942, mă tem că va trebui să conchidem că serviciile respective sufereau de o totală ignoranţă şi incompetenţă. Către mijlocul anului 1942, din cauza importanţei sale strategice, lagărul de concentrare Auschwitz prezenta cel mai mare interes posibil pentru Statele Unite. Am văzut că, încă din 1940, Frank A. Howard era interesat de orice informaţie cu privire la progresele industriei de cauciuc sintetic, indiferent că acestea puteau fi obţinute în mod direct sau indirect. Nu este greu de presupus că americanii manifestau acelaşi interes şi în 1942. Este absolut sigur că serviciile de informaţii descoperiseră datele esenţiale cu privire la activitatea industrială de la Auschwitz, uzina de hidrogenare şi celelalte procedee chimice de obţinere a benzinei şi a cauciucului sintetic. Am văzut că fiecare uzină germană de cauciuc sintetic folosea procedee relativ diferite în materie de detalii de fabricaţie şi că instalaţiile de la Auschwitz beneficiau de experienţa acumulată prin folosirea mai multor tehnici diferite. Suntem, deci, îndreptăţiţi să presupunem că, dată fiind importanţa şi urgenţa problemei cauciucului sintetic şi locul important ocupat de acesta în cadrul producţiei industriale de la Auschwitz, spionajul american a fotografiat probabil fiecare centimetru pătrat de teren, anumite persoane calificate beneficiind de aceasta şi studiind îndeaproape toate informaţiile culese prin avioanele de recunoaştere sau pe alte căi. Printre aceste informaţii figurau, desigur, numeroase detalii fără legătură cu chestiunea cauciucului, de exemplu utilizarea ca mână de lucru a prizonierilor de război şi a altor deţinuţi. Deşi blocarea informaţiilor este regulă generală în materie de spionaj militar, printre mijloacele şi metodele utilizate pentru obţinerea de informaţii cu privire la Auschwitz putem presupune pe cele mai mult sau mai puţin convenţionale: exploatarea contactelor cu reprezentanţii comerciali I. G. Farben din ţările neutre (Portugalia, Spania, Turcia, Suedia, Elveţia), fotografiile aeriene, cunoştinţele generale despre industria şi economia germană, spionii şi informatorii din industria şi chiar guvernul german (amiralul Canaris, de exemplu), informatorii recrutaţi în organizaţiile neutre bine plasate (corpul diplomatic elveţian şi suedez, întreprinderile străine care lucrau în Germania). Aceste mijloace şi metode şi-au avut desigur rolul lor, totuşi fotografiile aeriene au avut probabil o importanţă cu totul şi cu totul deosebită. În 1942, tehnica fotografiilor aeriene atinsese un nivel spectaculos, fiind posibilă descoperirea unui om pe fotografiile aeriene mărite, ale obiectivelor de importanţă deosebită, foarte bine apărate. Existau încă şi alte canale de informaţie, de o natură şi o importanţă speciale, despre care vom vorbi la momentul potrivit. Nefiind suficient de instruiţi în problemele tehnice de epocă, legate de cauciucul sintetic, nu avem nici o idee despre informaţiile căutate de americani, nici de felul în care ele puteau fi deduse din datele furnizate prin spionaj. De asemenea, nu avem cunoştinţă de întrebările care îi frământau pe delegaţii Standard Oil la reuniunea de la Bâle, după cum nu ştim nici în ce fel din răspunsurile parţiale putea fi dedus ritualul juridic al acestei reuniuni. Putem, totuşi, propune un exemplu, fără a pretinde că lucrurile s-au petrecut exact aşa.
Am văzut că prima uzină germană de cauciuc sintetic de la Schkopau folosea procedeul carbid-acetilenă-butadienă şi că la uzina din Huels procedeul devenise hidrocarbură-acetilenă-butadienă. Uzina din Ludwigshafen, pe cale de a fi terminată când se reunea comisia Baruch, revenise la fabricarea de acetilenă pe bază de carbid, modernizând, în schimb, trecerea de la acetilenă la butadienă. Oricare dintre procedeele pe bază de carbid sau hidrocarbură ar fi putut fi folosit de Statele Unite, indiferent că ar fi plecat de la petrol sau de la alcoolul de grâne. Pentru americani ar fi fost, însă, de mare interes să afle dacă la Auschwitz urma să fie utilizat procedeul pe bază de carbid (cum a şi fost cazul), de unde rezulta abandonul procedeului pe bază de hidrocarbură în urma experienţei dobândite la Huels sau, dimpotrivă, metoda pe bază de hidrocarbură, ceea ce însemna abandonul metodei prin carbid. În rest, a fost posibil ba chiar necesar şi obligatoriu recursul la fotografiile aeriene pentru a obţine răspunsul exact la această întrebare. Pentru soluţia problemelor cu care se confruntau americanii, nu se ştie, în definitiv, care a fost valoarea informaţiilor obţinute de ei despre progresele germanilor în materie de cauciuc sintetic. Suntem, însă, absolut siguri că americanii au studiat cu atenţie, la mijlocul sau către sfârşitul lui 1942, toate informaţiile de care dispuneau atunci. Nu este exclus ca valoarea acestor informaţii să fi fost nulă, cum se întâmplă cu cele mai multe dintre informaţii. Să nu uităm, însă, că, în situaţia în care se găseau, americanii erau gata să încerce orice în 1942, pentru a rezolva cât mai rapid cu putinţă criza cauciucului.
În ordinea de idei care ne interesează, luarea în consideraţie a acestor chestiuni tehnice este foarte necesară întrucât, pentru Washington, întregul dosar Auschwitz devine important mai întâi şi mai ales pe plan tehnic. Scopul nostru nu este, însă, tratarea acestor probleme tehnice în ele însele. Ceea ce ne interesează este importanţa pe care complexul industrial Auschwitz a avut-o pentru conducătorii Statelor Unite, în anul 1942. Acesta este singurul punct în atingere cu subiectul nostru. Nu dispunem de dovezi directe. Totuşi, am examinat motivele pentru care suntem îndreptăţiţi să presupunem că americanii au fost foarte interesaţi de tot ceea ce se petrecea la Auschwitz. Ne rămâne să arătăm că ceea ce se petrecea atunci la Auschwitz era de natură să incite anumiţi membri ai cercurilor politice americane, care căutau asamblarea sau reunirea unor elemente aparent reale, care ar fi putut servi de bază materială pentru poveştile fictive despre atrocităţi, în virtutea cărora urma să se pretindă că acest lagăr de concentrare a fost de fapt o „uzină de exterminare“. În capitolul următor vom vedea ce s-a petrecut la Auschwitz către sfârşitul lui 1942 şi începutul lui 1943, într-un cu totul alt context, motiv pentru care, deocamdată, nu atacăm această latură a subiectului nostru.
La ora constituirii comisiei Baruch, Auschwitz trebuie să fi avut aspectul supranatural al unei uzine fantomă, fabrica de cauciuc sintetic fiind închisă la data de 1 august. Nu se putea vedea nici un fel de activitate, cu excepţia, probabilă, a obişnuitului du-te-vino al unei santinele. Lucrul acesta trebuie să fi excitat la maximum curiozitatea americanilor, care, fără îndoială, au luat măsuri speciale pentru a afla ce se petrecea acolo. La data respectivă, tifosul, vechea şi oribila noastră cunoştinţă, pusese stăpânire pe Auschwitz. Epidemia a necesitat închiderea fabricii de cauciuc vreme de două luni, lucrul nefiind reluat decât către sfârşitul lui septembrie. Deşi există o bună doză de incertitudine, putem estima că numărul morţilor se ridica atunci la câteva mii de oameni. În astfel de cazuri, linia de conduită a germanilor era incinerarea cadavrelor. Epidemia a scos, însă, în evidenţă insuficienţa instalaţiilor de incinerare. La Auschwitz I exista un mic crematoriu. Încă din ianuarie 1942 fuseseră, însă, pregătite planurile unor crematorii mai mari, aflate deja în construcţie la Birkenau, în 1942. Primul crematoriu complet nou, compus din 15 cuptoare convenţionale, urma să intre în funcţiune în ianuarie 1943. Se pare că un mare număr de victime ale epidemiei fură arse în aer liber, fără să fie exclusă posibilitatea ca multe cadavre să fi fost îngropate, cel puţin provizoriu. Faptul că germanii erau pe calea construirii de crematorii la Birkenau nu putea scăpa supravegherii aeriene permanente a Aliaţilor, care trebuie să fi existat în toamna lui 1942. Clădirile crematoriilor de la Birkenau aveau diverse săli, încăperi şi pivniţe despre care acuzarea a pretins că ar fi fost „camere de gazare“. Mai multe cărţi prezintă versiuni diferite ale ilustraţiei n° 7, care ar fi o fotografie făcută de un deţinut la Auschwitz, în 1944, reprezentând victime chipurile gazate, pe cale de a fi arse în aer liber126. Nu avem niciun mijloc de a afla cine, unde şi când a făcut această fotografie. Oricare ar fi, însă, povestea acestei fotografii, scene de acest fel erau curente la Auschwitz în 1942, pe când, după cum suntem îndreptăţiţi să o credem, lagărul dobândise o mare importanţă pentru serviciile aliate de informaţii. Practic, faţă de calitatea imaginii, am crezut mai întâi că este vorba de o fotografie aeriană. Unghiul redus sub care ea a fost făcută nu exclude această posibilitate întrucât chiar şi din locurile foarte protejate s-au putut obţine fotografii sub un astfel de unghi127. În plus, versiunile acestei fotografii, examinate de mine în diferite lucrări, nu comportă acest avant-plan, a cărui existenţă tinde să arate că, totuşi, poza a fost făcută la nivelul solului. Ilustraţia n° 7 reproduce specimenul care ne-a fost furnizat în 1973 de către muzeul Auschwitz, administrat de guvernul polonez. În legătură cu această fotografie, o serie de aspecte continuă să rămână misterioase. Versiunea reprodusă de noi este, practic, singura care, pe câte ştim, nu pare falsificată, observaţie care nu rezolvă, însă, problema misterului ei: versiunile falsificate, sau cel puţin retuşate, oferă mai multe detalii, aparent autentice, în planul al doilea, de exemplu închiderea arborilor pe dreapta. În orice caz, într-un sens foarte real, Birkenau a fost un „lagăr al morţii“: aici au fost expediaţi morţi, muribunzi şi bolnavi. După construcţia crematoriilor, tot la Birkenau avea loc incinerarea cadavrelor. Cine vrea să susţină existenţa „lagărelor de exterminare“, care nu există, nu va avea o alegere mai bună decât expresia „lagărul morţii“. Ceea ce precede indică suficient maniera în care a apărut minciuna de la Auschwitz, nu însă şi împrejurările naşterii legendei mai generale a exterminării.
Alegaţiile după care jidanii ar fi fost exterminaţi nu provin din informaţii furnizate de serviciile speciale aliate, ci din activitatea Congresului jidănesc mondial, ai cărui conducători au fost mai întâi indiferenţi la cele ce se petreceau la Auschwitz, sau, în orice caz, nu au fost informaţi. În această privinţă trebuie să respingem două ipoteze posibile, dar eronate. Prima este că propaganda aliată s-ar fi forţat să amplifice la maxim eforturile în jurul subiectului Auschwitz, după ce şi-ar fi dat seama de excelentele posibilităţi ale acestui subiect. A doua este că alegaţiile propagandistice aliate nu ar fi avut nici un fel de bază reală. Dacă, aşa cum afirmăm aici, nu a existat nici un program german de exterminare, ci numai toboşari şi trepăduşi americani doritori să-şi impună propaganda lor, atunci aceştia ar fi comis o gravă eroare dacă şi-ar fi concentrat acuzaţiile pe Auschwitz sau pe un alt lagăr, prezentat drept lagăr de exterminare, întrucât ar fi fost vorba de o acuzaţie precisă, la care germanii ar fi putut replica. Dacă înalţii demnitari americani, de exemplu Roosevelt sau un membru al cabinetului său ar fi făcut comentarii precise asupra exterminărilor, dând nume, date şi locuri unde acestea ar fi avut loc, în împrejurări în care zisele lor ar fi reţinut atenţia acordată declaraţiilor publice ale personalităţilor de rangul lor, germanii şi aliaţii ar fi fost obligaţi să se manifeste, iar adevărul ar fi ieşit repede la lumină. În realitate, după cum vom vedea într-un capitol ulterior, prima perioadă în care au circulat afirmaţii persistente despre Auschwitz, ca lagăr de exterminare, se plasează în împrejurări foarte obscure, imediat după 6 iunie 1944, într-un moment în care nimeni nu acord atenţie unor astfel de poveşti. Mai târziu, în cursul verii 1944, interesul general se fixă pe lagărul de la Lublin, pe care ruşii tocmai îl cuceriseră. Abia către sfârşitul lunii noiembrie 1944, după ce aşa-zisele exterminări ar fi fost oprite, apăru prima declaraţie despre exterminări la Auschwitz, la o sursă americană guvernamentală, suficient de înaltă spre a nu putea fi trecută cu vederea128. Persoane ca Roosevelt sau Churchill şi miniştrii acestora nu vorbeau de exterminări decât în termeni moralizatori şi foarte generali. Dacă aceştia ar fi crezut cu adevărat că la Auschwitz au loc exterminări şi ar fi vrut să le oprească, atunci ar fi lansat o acuzaţie precisă cu privire la acest lagăr, la care germanii ar fi fost obligaţi să răspundă. Nu s-a petrecut nimic de genul ăsta. Deşi toate versiunile legendei fixau începutul exterminărilor la Auschwitz la sfârşitul verii 1942, deşi serviciile de informaţii americane ştiau precis ceea ce se petrecea atunci la Auschwitz, abia mult mai târziu fură lansate acuzaţii precise pe această temă, de către persoane plasate la un nivel suficient de înalt.
A doua ipoteză eronată este aceea că propaganda americană în jurul Auschwitz-ului nu s-ar fi sprijinit aproape pe nici un fapt real. Am indicat, deja, că nu aşa trebuiau să se petreacă lucrurile. Washington dispunea de informaţii excelente şi precise cu privire la Auschwitz şi orice alt sector important al industriei germane. Am arătat deja că datele privind Birkenau păreau să sugereze şi chiar să invite la o interpretare deformatăa.
NOTE
125. HOWARD, pp. 227-228; U. S. Special Committee, pp. 13, 18, 50-51; DUNBROOK, p. 40-46.
126. Fotografia figurează în SCHÖNBERNER, p. 162 (p. 206 în colecţia de buzunar) şi în Central Commission, Ilustraţia n° 39.
127. C. B. SMITH, pp. 166-171 şi fotografiile.
128. HILBERG, p. 631; REITLINGER, pp. 493-495.
a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 114-121. N. red. – V.I.Z
ARTHUR ROBERT BUTZ
Primele episoade „interne“ din cadrul propagandei exterminării au avut loc cu ocazia unui conflict care a implicat Departamentul de Stat, Ministerul american al Finanţelor, Congresul mondial jidănesc, condus pe atunci de rabinul Stephen S. Wise, şi cel american. Personajele principale ale episodului sunt ministrul Finanţelor, Morgenthau (autorul tristului plan de mai târziu, privind spolierea Germaniei), Secretarul de Stat Cordell Hull şi subsecretarul de Stat Sumner Welles, care ezitau să se lase antrenaţi de propagandă, plus Secretarul de Stat adjunct J. Breckenridge Long, care a opus o puternică rezistenţă la această propagandă.
Povestea priveşte în egală măsură reprezentanţii în Elveţia ai Congresului mondial jidănesc, Gerhard Riegner şi profesorul Paul Guggenheim, care au transmis lui Wise şi altor persoane din Statele Unite, în special din Departamentul de Stat, poveşti considerate de origine europeană. Acestea au fost vehiculate prin intermediul lui Leland Harrison, ambasadorul american în Elveţia, şi Paul C. Squire, consulul american din Geneva. Lucrarea principală care relatează evenimentele din jurul naşterii legendei exterminărilor este While Six Million Died de Arthur D. Morse, completată într-o anumită măsură de The Politics of Rescue, a lui Henry L. Feingold. Alte elemente au fost aduse de istoricii J. M. Blum şi Anthony Kubek (îngrijitori şi comentatori ai scrierilor lui Morgenthau, Kubek pentru Morgenthau Diary, publicaţia Senatului american), istoricul F. L. Israel (care a rezumat scrierile lui J. Breckenridge Long) şi J. DuBuis, care a fost primul consilier juridic al agenţiei pentru controlul fondurilor străine care depindeau de Trezoreria americană, şi care a intervenit în această afacere mai ales pe linia eforturilor pentru extinderea asistenţei refugiaţilor129.
Prima alegaţie cu privire la exterminare pare să fi fost lansată în iunie 1942, de către secţia londoneză a Congresului mondial jidănesc. Se spunea că un milion de jidani ar fi fost ucişi într-un „enorm abator jidănesc“, care nu era desemnat, nici situat cu precizie, chipurile undeva în Europa Orientală. Singura tentativă pentru dovedirea acestei alegaţii au fost spusele că guvernul polonez, în exil la Londra, ar fi primit informaţii care o confirmau. Alegaţia a fost preluată de ziarul New York Times, într-un articol pe care îl vom examina mai departe. Dovezile de provenienţă londoneză, în sprijinul acestei alegaţii erau foarte puţin convingătoare pentru a servi ca bază de propagandă eficace, din care cauză s-au depus eforturi pentru a drege lucrurile. La 8 august 1942, Riegner şi Guggenheim luară contact cu consulul Statelor Unite la Geneva, care colabora cu Congresul jidănesc mondial şi utiliza canalele diplomatice pentru expedierea de mesaje. Cei doi i-au adus consulului la cunoştinţă că un industriaş german anonim îi informase că fusese luată decizia uciderii tuturor jidanilor non-sovietici, aflaţi sub control german. Discuţii surprinse de industriaş ar fi avut loc la cartierul general al Führerului, cu privire la metodele care urmau a fi folosite. Una dintre acestea era gazarea cu acid cianhidric, după regruparea jidanilor în lagărele din Europa Orientală. Consulatul a transmis această poveste la Washington şi la Londra, pe căile diplomatice respective. „Industriaşul“ în chestiune a rămas anonim până în ziua de astăzi. Examinând mesajul, Departamentul de Stat a decis că, din cauza naturii fantastice a alegaţiilor şi a imposibilităţii Statelor Unite de a furniza un ajutor oarecare, dacă exterminarea ar fi avut loc cu adevărat, nu este oportună transmiterea lui mai departe către r. Wise, aşa cum se sugera. În consecinţă, mesajul fu clasat. Totuşi, pe alte căi, Wise a luat cunoştinţă de conţinutul lui. Se zice că ar fi fost informat de către Londra, dar la fel de posibil este ca el însuşi să fi fabricat acest mesaj şi să fi fost prevenit de transmiterea şi clasarea lui de către diverşi agenţi. Wise luă imediat legătura cu Welles, care aprobase decizia de clasare a mesajului, pentru a protesta contra felului în care Departamentul de Stat tratase această afacere. Welles răspunse că „informaţia“ era lipsită de substanţă pentru a fi luată în serios şi că trebuie obţinută o confirmare înainte de a se face un anunţ oficial. Welles însărcină reprezentantul Statelor Unite pe lângă Vatican să încerce verificarea veridicităţii mesajului. Pe atunci, nimeni la Washington nu voia să ia în serios astfel de poveşti. Preşedintele Roosevelt însuşi îl asigura pe judecătorul Felix Frankfurter că jidanii deportaţi în Est erau pur şi simplu folosiţi la construirea de fortificaţii. În septembrie 1942, doi anonimi descinseră la Geneva, dându-se scăpaţi din regiunile controlate de germani şi lansând povestea exterminării jidanilor polonezi şi utilizării cadavrelor acestora pentru fabricarea de îngrăşăminte chimice. Pe cale diplomatică, informaţia fu transmisă la Washington, care încercă din nou să o confirme prin intermediul Vaticanului, care nu răspunsese încă la prima solicitare. Cam la aceeaşi dată, Wise primise un mesaj din partea unui european, membru al Congresului mondial jidănesc, care vorbea de „fabricarea de săpun şi îngrăşăminte artificiale“ din cadavre jidoveşti.
La sfârşitul lunii septembrie, Riegner prezentă două noi documente. Primul, spunea el, ar fi fost stabilit de un ofiţer (bineînţeles, anonim) de pe lângă înaltul comandament german şi îi parvenise prin mai mulţi intermediari. Ofiţerul anonim afirma existenţa a cel puţin a două uzine care fabricau săpun, cleiuri şi lubrifianţi pe bază de cadavre jidăneşti şi că se stabilise că fiecare cadavru jidovesc valora 50 de Reichsmarks. Al doilea document consta din două scrisori cifrate, scrise, pe cât se spunea, de către un jidan elveţian din Varşovia. Acest jidan anonim vorbea de masacrul masiv al jidanilor din Varşovia, deportaţi la Răsărit. Toate aceste mesaje fură transmise la Washington, unde au fost clasate. Asemănarea acestor alegaţii cu propaganda din timpul Primului Război Mondial era evidentă, ceea ce denotă o lipsă flagrantă de originalitate şi spirit inventiv din partea Congresului mondial jidovesc. Aproape că nu este nevoie să mai amintim că fabricile de săpun şi de clei fură ceva foarte trecător în cadrul acestei propagande. La Nürnberg, singurele acuzaţii de acest gen au fost scornite de sovietici. Nici la Nürnberg, însă, nu s-a ţinut cont de ele. Nimeni nu a încercat să precizeze amplasarea acestor fabrici, identitatea celor care le conduceau, etc. Reitlinger nu vorbeşte despre existenţa unor astfel de uzine, iar Hilberg le aminteşte numai pentru a spune că nu crede ca ele să fi existat.
La 10 octombrie 1942, Vaticanul informă, în final, pe reprezentantul american că nu este în măsură să confirme rapoartele care i-au adus la cunoştinţă astfel de măsuri contra jidanilor. La 22 octombrie 1942, Riegner îl întâlni pe ambasadorul Harrison şi îi prezentă alte „dovezi“ de acelaşi gen, provenind, de data asta, de la un informator german anonim (al cărui nume s-ar fi găsit într-un plic sigilat remis lui Harrison, şi care nu ar fi fost divulgat nimănui, în afară de O.S.S. şi a unui funcţionar anonim de la Crucea Roşie Internaţională. La sfârşitul lui octombrie, Harrison transmise aceste documente la Washington, adăugând două scrisori personale către Welles, în care afirma că a aflat numele industriaşului german şi că funcţionarul anonim al Crucii Roşii era Karl Jacob Burckhardt, umanist distins, specialist în Voltaire şi Goethe, care a ocupat un post important la Crucea Roşie Internaţională, pe timpul războiului. Trimiterea lui mai cuprindea declaraţia sub jurământ a lui Guggenheim, în faţa lui Squire, la 29 octombrie. Guggenheim afirma că ar fi obţinut de la un informator anonim german confirmarea alegaţiilor lui Regnier. Informatorul anonim german deţinea cele ştiute de el de la un funcţionar anonim din ministerul german de Război. Pe deasupra, un informator elveţian anonim, rezident la Belgrad, ar fi furnizat informaţii care coroborau alegaţiile anterioare.
Pentru a confirma aceste alegaţii, Squire organiză o întâlnire cu Burckhardt, la 7 noiembrie 1942, la Geneva. La 9 noiembrie, el trimise lui Harrison un memorandum despre întâlnirea cu Burckhardt. Conform opiniei acestuia, Hitler ar fi semnat un ordin pentru debarasarea Germaniei de toţi jidanii, înainte de sfârşitul lui 1942. În darea de seamă a convorbirii lor, Squire explică: „L-am întrebat dacă cuvântul exterminare sau un echivalent al acestuia fusese folosit, la care el a răspuns că se utilizaseră cuvintele trebuie să fie Jüden-frei (debarasată de jidani). Apoi mi-a explicat că, deoarece nu exista nici un loc unde aceşti jidani ar putea fi expediaţi şi că teritoriul trebuia debarasat de această rasă, rezultatul net al acestei politici este manifest130.
Această menţiune a unei remarci ambigui din partea unui cetăţean elveţian insuficient informat, raportată de către un intermediar aflat în strânse relaţii cu Congresul mondial jidănesc şi doritor de a descoperi interpretări sinistre pentru toate faptele disponibile nu este întru nimic mai solidă decât ceea ce spune efectiv. Despre această afacere, Burckhardt nu a făcut nici o declaraţie publică, în timpul războiului sau după acesta. El a răspuns la întrebările scrise puse de avocaţii lui Kaltenbrunner, în timpul procesului T.M.I., întrebări care priveau eforturile lui Kaltenbrunner, către sfârşitul războiului, pentru a permite accesul Crucii Roşii Internaţionale în lagărele de concentrare germane. Ele nu au nici o legătură cu subiectul nostru. Nimeni nu l-a interogat pe Burckhardt despre exterminări131.
La sfârşitul lui noiembrie 1942, Departamentul de Stat a primit unele „informaţii“ de la o sursă vaticană anonimă, sub forma unei povestiri de trei pagini, în franceză, despre unele evenimente care ar fi avut loc în Polonia. Documentul nu este semnat şi nu comportă cu privire la sursă decât mentiunea „din partea lui M.F., Cetatea Vaticanului“, scrisă de o mână necunoscută, pe prima pagină. Între altele, documentul spune următoarele:
„În Germania se organizează puielniţe sau crescătorii omeneşti, în care femei sau fete tinere sunt aduse pentru a naşte copii care le sunt, apoi, confiscaţi, pentru a fi crescuţi în instituţii naziste specializate. […] Continuă execuţiile de masă ale jidanilor.[…] Sunt ucişi cu ajutorul gazelor asfixiante, în camere special pregătite (adesea în vagoane), dar şi prin mitraliere, după care morţii pe de-a-ntregul şi cei pe jumătate sunt acoperiţi cu pământ. […] Circulă zvonul că germanii utilizează cadavrele pentru fabricarea de produse chimice (săpun132).
La sfârşitul verii şi pe timpul toamnei anului 1942, Wise a dus o campanie neîntreruptă pentru a obliga guvernele aliate să condamne public şi în mod direct presupusele exterminări din Europa. La 8 decembrie 1942, în fruntea unei delegaţii primită la Casa Albă, el predă preşedintelui Roosevelt un document de 20 de pagini, intitulat Blue Print for Extermination, care se sprijinea pe genul de „informaţii“ examinate de noi. Presiunile exercitate paralel de anumite medii jidăneşti determinară pe Aliaţi să capituleze în faţa lui Wisea, cu privire la mitul exterminărilor. La 17 decembrie 1942, sub conducerea Statelor Unite, Aliaţii publicară o declaraţie de condamnare. O a doua declaraţie, publicată după două zile, afirma că exterminările au loc la Belzec şi Chelmno. Despre Auschwitz nu s-a făcut nici o referinţă. Articolele de presă pe această temă le vom examina mai încolo.
În ciuda acestor declaraţii publice, grupul în fruntea căruia se găsea J. Brekenridge Long continua să reziste propagandei jidăneşti. La 19 ianuarie 1943, Riegnier comunica lui Harrison „informaţia“ că „6.000 de jidani sunt ucişi zilnic într-un anumit loc din Polonia“. La 21 ianuarie, Harrison expedie această informaţie Departamentului de Stat şi unor „agenţii private jidăneşti“ neprecizate, ceea ce însemna aparent rabinul Wise. Mesajul a fost clasat de către Departamentul de Stat, fără să se facă vreo menţiune publică. Vreme de câtva timp, agenţiile private jidoveşti păstrară şi ele tăcerea asupra acestui mesaj. La 10 februarie, grupul Long adoptă o nouă măsură pentru contracararea acestei propagande. El trimise lui Harrison un mesaj semnat de Wellles (despre care se spune că nu l-ar fi citit), în care, apropo de telegrama lui Harrison din 21 ianuarie, se dădeau următoarele instrucţiuni:
Pe viitor, rapoartele care vă vor fi adresate, spre a fi transmise unor persoane private din Statele Unite, nu vor trebui acceptate decât dacă împrejurări excepţionale fac oportun acest lucru. Se estimează că trimiterea unor astfel de mesaje private, care scapă cenzurii ţărilor neutre, prezintă riscul de a le determina pe acestea să ia măsuri de restrângere sau chiar de suprimare a mijloacelor noastre secrete de comunicaţii oficiale.
New York Times publică, în final, povestea la 14 februarie. Pentru a explica întârzierea de aproape patru săptămâni133, putem presupune că după precedentul declaraţiei din 17 decembrie 1942, unii sperau ca Departamentul de Stat să publice aceste „informaţii“, dându-le astfel o mai mare credibilitate decât aceea de simple poveşti sau zvonuri, alegaţiuni care nu puteau fi deosebite, în termeni de credit, de poveştile ordinare despre atrocităţi inimaginabile. Pe baza lungii cruciade duse de Morgenthau contra Germaniei, Ministerul american al Finanţelor a intervenit de mai multe ori, după 1936, în conducerea afacerilor externe, din care cauză va intra curând în conflict cu Departamentul de Stat, în chestiunea acestei supresiuni. O a doua şi cea mai importantă cauză de conflict, între cele două ministere, a intervenit tot în februarie 1943. S-a aflat că guvernul român era dispus să trimită 70.000 de jidani în Palestina, pe nave româneşti cu pavilionul Vaticanului. Întrucât este puţin probabil ca românii să-şi fi bătut capul cu privire la destinaţia adevărată a celor în cauză, presupun că destinaţia Palestina fusese pusă de sioniştii care luaseră parte la elaborarea propunerilor. „Funcţionarii care se ocupau de interesele jidanilor din România“, menţionară o condiţie importantă: călătoria costa 250 de lire sterline de persoană. Existau, însă, şi alte dificultăţi. Politica britanică de atunci consta în a nu suscita antagonismul arabilor, din cauza consecinţelor catastrofale pe care le-ar fi antrenat o răscoală a acestora în timp de război. De aceea, Anglia refuză intrarea în Palestina a unui număr atât de mare de jidani. Poziţia britanică era că dacă aceşti jidani trebuie să părăsească Europa, Statele Unite urmau să furnizeze lagărele necesare acestui scop, în Africa de Nord. În plus, Foreign Office şi Departamentul de Stat american declarară că într-un număr atât de mare de persoane vor fi desigur şi foarte mulţi spioni, că problemele tehnice puse de transportul şi internarea lor sunt considerabile şi că banii ceruţi ar putea să cadă în mâna inamicului, care, din diverse motive, aprecia devizele Aliaţilor. Doritor să se implice în ajutorarea refugiaţilor, Ministerul american al Finanţelor căuta o cale pentru depăşirea acestor obstacole. Împreună cu Congresul mondial jidănesc, s-a ajuns la propunerea comună ca oamenii de afaceri jidani din România să furnizeze banii necesari, urmând ca rambursarea lor să se facă după sfârşitul războiului, cu bani depuşi ca garanţie în Elveţia. Totuşi, opoziţia Angliei la intrarea acestor jidani români în Palestina nu a putut fi învinsă, deşi s-au propus diverse alte destinaţii. Ţările respective au refuzat şi ele primirea acestor jidani a căror emigrare era, de altfel, contrară legilor americane în materie. Departamentul de Stat, în special J. Breekenridge Long şi adjuncţii acestuia considerau că rumorile cu privire la „exterminarea“ jidanilor sunt o invenţie a propagandei de război, ca şi născocirile aceleiaşi propagande, din timpul Primului Război Mondial. Totuşi, ei nu au încetat de a studia modul în care aceste persoane ar putea părăsi Europa. La o dată târzie, precum ianuarie 1944, Departamentul de Stat îndemna pe jidanii din Polonia să emigreze în Ungaria. Breekenridge Long considera că a susţine propunerile lui Wise însemna a „face credibile acuzaţiile lui Hitler, după care noi (Statele Unite) ducem acest război din cauza concetăţenilor jidani, la instigarea şi sub conducerea lor“. Departamentul de Stat considera că proiectul nu are nici un rost, fiind incompatibil cu exigenţele unui veritabil efort de război. Breckenridge Long nota: „Wise ia mereu aerul lui fals, mieros, ipocrit şi presărat cu formule din arsenalul personal, pentru a pleda cauza „intelectualilor şi sufletelor dârze ale refugiaţilor care fug din faţa torturilor, a dictatorilor“. Bineînţeles, doar o infimă parte dintre refugiaţi aparţine acestei categorii, iar printre ei unii sunt cu siguranţă agenţi germani […] Nu fac aluzie la cargoul Navemar, plecat din Lisabona cu destinaţia Havana şi New York. Deşi nu dispunea decât de 15 cabine, acesta transporta 1.200 de bieţi jidani în cală şi pe punte, fără nici un fel de instalaţie sanitară, fără materialul de bucătărie necesar, la preţuri între 700 şi 1.500 dolari pe persoană. Patru jidani au murit înainte de insulele Bermude, alţi şase au fost spitalizaţi, dintre care unul a murit. Aceştia au fost victimele lăcomiei companiilor de călătorie, nu ale Germaniei, nici ale politicii Statelor Unite. Acest cargou este un pericol şi o ameninţare pentru igiena porturilor în care face escală, o ruşine pentru cupiditatea omenească ce îngăduie astfel de lucruri. În răspunsul meu, nu am făcut, însă, aluzie la Rabinul Wise. Fiecare dintre aceşti oameni mă urăşte. În ochii lor, sunt încarnarea unui zeu al răzbunării. Fiecare dintre ei crede că oricine, oricând şi oriunde are dreptul să vină în Statele Unite, în vreme ce eu cred că nimeni, de niciunde, nu are acest drept, dacă Statele Unite nu îl doreşte“.
Departamentul de Stat temporiza ori sabota acest proiect. La sfârşitul verii lui 1943 s-a aflat că 6.000 de copii jidani din Franţa ar putea fi evacuaţi, această posibilitate făcând de acum parte din problemă. Ministerul Finanţelor şi Congresul mondial jidovesc menţineau presiunea în favoarea acestor proiecte, afirmând neîncetat şi aparent cu toată seriozitatea că altfel, singura alternativă pentru aceste persoane este să moară în mâinile lui Hitler. Se spunea deschis că respingerea acestui proiect însemna că „guvernul acceptă moartea jidanilor“. Diverse persoane făcură, de asemenea, presiuni asupra guvernului britanic. Breckenridge Long devenise un necruţător atât pentru marele public, cât şi pentru mediile guvernamentale. De altfel, el nota cu amărăciune: „Agitaţia jidănească se bazează pe atacuri personale, fără de care ea nu beneficiază de nicio publicitate. Aşa se face că, deocamdată, eu sunt ţinta acestei agitaţii“.
Campania lui Wise şi Morgenthau fu încununată de succes în decembrie 1943, când a fost luată decizia evacuării jidanilor români, banii necesari fiind depuşi pe un cont elveţian, controlat de Riegner şi Trezoreria americană. De altfel, chiar în acel decembrie, România contactă Aliaţii în vederea unei păci separate şi primi asigurarea că va fi tratată cum se cuvine dacă şi ea îi trata la fel pe jidanii ei. România a decis imediat repatrierea jidanilor care fuseseră expediaţi la Marea de Azov, în Rusia. Victoria lui Morgenthau a fost obţinută cu ocazia unei reuniuni, la 20 decembrie, în prezenţa lui Cordell Hull, Breckenridge Long, Morgenthau şi John Pehle, şeful controlului fondurilor străine la Trezorerie. Morgenthau decisese o confruntare pe toată linia cu Departamentul de Stat. Încă de la începutul reuniunii a cerut copia mesajului trimis de Welles lui Harrison, la 10 februarie, prin care cerea acestuia să nu difuzeze „informaţia“ de la industriaşul anonim. Departamentul de Stat îi furniză copia cerută, nu înainte însă de a elimina referinţa la mesajul lui Harrison din 21 ianuarie, astfel că mesajul din 10 februarie părea un simplu document de rutină. Mutilându-şi astfel propriul lui document, Departamentul de Stat ignora, se pare, că acesta, în întregul lui, fusese deja divulgat lui DuBois, de la Finanţe, de către Donald Hiss, de la Departamentul de Stat (fratele lui Alger Hiss, acuzat de a fi comunist în cadrul afacerii Bentley-Chambers). DuBois nu obţinuse acest document decât cu mare greutate şi după îndelungată insistenţă. Donald Hiss îl avertizase că acesta „nu privește întru nimic Trezoreria“ şi că el şi-ar putea pierde postul dacă este descoperit. Odată intrat în posesia textului incomplet al mesajului respectiv, Morgenthau dispunea de o nouă armă contra lui Long şi a grupului acestuia. El nu a întârziat să provoace un mic scandal, acuzând Departamentul de Stat de a-şi fi amputat propriul mesaj şi cerând să vadă originalele. Acestea i-au fost prezentate, stângacea tentativă de disimulare, din partea Departamentului de Stat, devenind evidentă. Ulterior, membrii Departamentului de Stat fură în defensivă pe toată linia. Morgenthau era de acum în măsură să ceară examinarea mai atentă a dosarelor Departamentului de Stat. S-a descoperit astfel că, după o cerere a lui Wise, Welles telegrafiase lui Harrison, în aprilie 1943, cerându-i să îl întâlnească pe Riegner şi să transmită informaţiile pe care acesta trebuia să le fi obţinut. Confuz şi în încurcătură, Harrison făcu ceea i s-a cerut, informaţiile deţinute de Riegner fiind în legătură cu propunerea de asistenţă pentru jidanii refugiaţi din România şi Franţa. Nu mai puţin însă, Harrison făcu lui Welles observaţia că genul acesta de document nu trebuia supus restricţiilor impuse prin mesajul din 10 februarie. Morgenthau birui în conflictul dintre Departamentul de Stat şi Ministerul Finanţelor. Amestecat şi el în afacere, Roosevelt luă partea lui Morgenthau. S-a ajuns la înfiinţarea Biroului de Refugiaţi de Război (War Refugee Board, W.R.B.), compus din Morgenthau, Hull şi Stimson, Secretarul de Stat la Război. Director executiv a fost numit John Pehle, „protejatul lui Morgenthau“, iar consilier juridic Josiah DuBois. Era vorba de un mecanism pe de-a-ntregul în mâinile lui Morgenthau. W.R.B. obţinu în scurtă vreme puterile deţinute de cele trei ministere care se ocupau de proiecte vizând scoaterea jidanilor din Europa.
Departamentul de Stat a trebuit să numească ataşaţi speciali, cu statut diplomatic, conform recomandărilor W.R.B. (U.N.R.A., creată în noiembrie 1943, va îndeplini o misiune similară, după sfârşitul războiului134). Pentru a se înţelege pe deplin natura şi importanţa acestei evoluţii în eea ce priveşte subiectul nostru, trebuie să mergem mai departe, arătând că W.R.B. va servi într-o largă măsură de simplu instrument în mâinile Congresului mondial jidovesc şi a altor organizaţii sioniste. Aparatul comunist era şi el prezent, având în frunte pe Harry Dexter White, demascat mai târziu ca agent sovietic, căruia Roosevelt îi delegase toate puterile Trezoreriei în domeniile care ţineau de W.R.B. White intrase în cercul colaboratorilor lui Morgenthau în primăvara lui 1938. La o săptămână după Pearl Harbor, Morgenthau anunţa că „începând cu data respectivă, Harry Dexter White, adjunctul său, va asuma deplina răspundere a Ministerului Finanţelor în domeniul afacerilor externe […]“. Modul foarte general în care acest ordin a fost formulat, mai ales formula „în domeniul afacerilor“ confereau lui White excelente posibilităţi de acţiune în anii ce vor veni. La începutul lui 1943, Morgenthau lărgi şi mai mult atribuţiunile lui White: „Începând cu această dată vă confer direcţia şi răspunderea întreagă şi deplină a participării Trezoreriei la toate chestiunile economice şi financiare […] în raport cu operaţiunile Armatei şi ale Marinei în toate afacerile civile din ţările străine în care forţele noastre armate operează sau sunt susceptibile de a opera. Bineînţeles, acţiunea dvs. va comporta legătura generală cu Departamentul de Stat, armata, marina şi alte ministere sau servicii oficiale, inclusiv reprezentanţii puterilor străine în aceste chestiuni“. La începutul lui 1945, devenit secretar adjunct la Departamentul Finanţelor, White profita din plin de aceste puteri, mai ales în ceea ce priveşte politica de ocupaţie în Germania. Pe de altă parte, fiind evident că W.R.B.-ul era un fel de ramură a departamentului Finanţelor, activităţile lui intrau în domeniul atribuţiilor lui White. De asemenea, notăm că DuBois, consilierul juridic W.R.B., era „strâns legat“, pentru a nu spune încârdăşit, cu agentul comunist William L. Ullmann. El a fost, de asemenea, martorul lui Whitte, când acesta şi-a făcut testamentul135.
Breckenridge Long avea intuiţia clară a celor ce aveau să vină: „Îmi rămân câteva zile înainte de a abandona atribuţiile mele în ceea ce priveşte refugiaţii şi doresc numai plăcere celui mă va înlocui. Aceasta a fost pentru mine o grea răspundere atât pe plan intern, cât şi extern, căci în această ţară există cinci milioane de jidani, dintre care patru sunt concentrate în New York şi împrejurimile acestuia. Nu avem nici un fel de populaţie arabă sau musulmană, dar avem interese comerciale din ce în ce mai importante cu ţările musulmane, mai ales în materie de petrol. În plus, Anglia, aliatul nostru, nu are cetăţeni jidani, dar are mari interese în Orientul Apropiat. De aceea, politica noastră se sprijină din ce în ce mai mult pe situaţia noastră internă, în vreme ce politica Angliei se face în întregime pe baza afacerilor externe. Acestea două nu sunt uşor de pus de acord […] pentru mine sunt lucruri încurajatoare […] şi o garanţie că trebuie să rămân în afara acestora. Nu reuşesc să îmi imaginez că ei vor face ceva pe care eu să nu îl fi făcut“.
Sub acest ultim punct Long se înşela, căci W.R.B. făcu foarte multe pentru reinstalarea jidanilor. Pe acest plan, acţiunea acestuia este foarte importantă pentru cartea de faţă, din care cauză va fi abordată într-un capitol separat. Prin intermediul Crucii Roşii, W.R.B.-ul a ajutat, de asemenea, deţinuţii din lagărele de concentrare în ultimele săptămâni de război136. Ca instrument al lui Wise şi a altor sionişti, W.R.B. a îndeplinit şi o considerabilă muncă de propagandă137. Instrumentul propagandei lui, care a avut cea mai mare repercusiune, a fost broşura German Extermination Camp: Auschwitz and Birkenau, Executive Office of the President, Washington, noiembrie 1944. În cele ce urmeză, broşura aceasta va fi desemnată sub numele de Raport W.R.B. Raportul W.R.B. a constituit actul formal de naştere a tezei oficiale privind exterminarea prin camere de gazare la Auschwitz. În ea se găseau toate punctele esenţiale şi multe dintre detaliile care vor constitui înşelătoria Auschwitz. Acuzaţiile lansate la Nürnberg s-au sprijinit pe Raportul W.R.B. Publicarea Raportului W.R.B. nu pare să fi provocat niciun fel de reacţii. Ziaristul american Oswald F. Schuette a adresat, totuşi, o scrisoare critică lui Stimson (unul dintre semnatarii Raportului), fără să primească vreun răspuns satisfăcător138. Raportul WRB nu a schimbat întru nimic opinia celor din Departamentului de Stat, care au demascat de la început propaganda despre exterminare. Când aceştia erau între ei împreună cu DuBois, vorbind despre Raportul W.R.B., schimbau între ei, fără menajamente, declaraţii de genul: „Berna ne trimite poveşti de genul ăsta încă din 1942. […] Să nu uităm că este vorba de un jidan care vorbeşte despre jidani […] Este vorba de campania jidanului Morgenthau şi a colaboratorilor săi jidani“.
Se spunea că Raportul W.R.B. a fost transmis de la Berna la Washington. Vom studia acest raport în toată profunzimea lui, după ce vom fi examinat partea capitală a propagandei de război sub aspectul ei public. Mai întâi semnalăm că unii observatori nu interpretează corect rolul jucat de Auschwitz în legenda exterminării. Harry Elmer Barnes, distins istoric şi ziarist american, a scris în 1967 că lagărele (de exterminare) au fost mai întâi prezentate ca fiind cele din Germania, precum Dachau, Belsen, Buchenwald, Sachsenhausen şi Dora. S-a demonstrat, însă, că în acestea nu a avut loc o exterminare sistematică. Atenţia a fost, atunci, îndreptată către Auschwitz, Treblinka, Belzec, Chelmno, Janowska, Tarnow, Revensbrück, Mauthausen, Brezeznia şi Birkenau, listă non-exhaustivă care pare să fi fost alungită după nevoi139.
Bineînţeles, eroarea comisă de Barnes provine din faptul că, la sfârşitul războiului şi avidă de senzaţional, marea presă a utilizat imaginile oferite de lagărele germane ca dovezi de exterminare. Este însă un fapt, după cum am indicat în capitolul precedent: aceste scene au servit, într-adevăr, ca „dovezi“ de exterminare pentru propaganda destinată marelui public. Totuşi, analiza noastră arată că Auschwitz a fost ales cu grijă, încă din 1944, ca inimă a întregii legende exterminaţioniste. Vom demonstra aceasta cu ajutorul documentelor care vor fi examinate în capitolul următor. Prin publicarea Raportului W.R.B., în noiembrie 1944, Statele Unite aduceau cauţiunea lor oficială la o versiune precisă a înşelătoriei, menţinută pe timpul proceselor de la Nürnberg şi în continuare până astăzi. Forma legendei se prezintă într-un fel care nu diferă sub nici un punct important de Raportul W.R.B. După victoria repurtată în chestiunea W.R.B., Morgenthau s-a ocupat de alte lucruri, în special de politica ce urma să fie aplicată Germaniei ocupate. El descoperi că proiectele existente pe această temă respectau convenţiile de la La Haye şi Geneva, semnate de Statele Unite, care interziceau confiscarea bunurilor personale lipsite de valoare militară, deţinerea prelungită de prizonieri de război după încetarea ostilităţilor, impunerea arbitrară a raţiilor de înfometare. În acest context, Morgenthau a început o campanie pe tema celor mai draconice măsuri posibile în Germania. Aşa s-a născut „planul Morgenthau“, din care multe măsuri draconice fură adoptate şi aplicate. David Marcus, de la DAC, a susţinut obiectivele Morgenthau, informându-l pe acesta cu privire la cei care se opuneau planului lor. Colonelul Bernard Bernstein, vechi colaborator al lui Morgenthau, a exersat o funcţie similară la sediul SHAEF din Londra. Bineînţeles, Baruch140 şi-a dat şi el concursulb.
NOTE
129. Cu excepţia semnalată, studiul nostru despre începutul propagandei exterminaţioniste, evenimentele de la Washington şi New York, conflictele dintre Departamentul de Stat, de o parte, sioniştii şi departamentul Finanţelor, de alta, ca şi cele soldate cu înfiinţarea oficiului War Refugee Board s-au sprijinit pe MORSE, pp. 3-99; FEIGNOLD, pp. 167-247; DUBOIS, pp. 183-189; 189; BLUM, pp. 207-227; ISRAEL, pp. 173-174, 216-217, 306-337; MORGENTHAU.
130. Mărturia sub jurământ lui Guggenheim se găseşte în depeşa n° 49/29 oct. 1942, în dosarele Consulatului american Geneva, din arhivele Foreign Affairs Document and Reference Center, Departamentul de Stat, Washington. Memorandumul lui Squire despre convorbirea cu Burckhardt este alăturat scrisorii lui personale, din 9 noiembrie 1942, către Harrison, care se găseşte în acelaşi dosar.
131. Întrebările adresate lui Burckhardt şi răspunsurile acestuia constituie documentul T.M.I. Kaltenbrunner 3 (T.M.I., vol. XL, pp. 306-318).
132. Declaraţia din „sursă vaticană“ se găseşte în Arhivele naţionale americane, dosarul Departamentului de Stat, cota 740.00116 EW/726.
a. Această capitulare a Aliaţilor în faţa propagandei insidoase, insistente şi eminamente false a rabinului Stephen S. Wise et comp. a fost determinată de lobby-smul sionismului, de incompetenţa Serviciilor Secrete şi, îndeosebi, de insuficienta supraveghere a propagandei holocau$tice desfăşurate prin mass media. E-adevărat că autorul redă opiniile unor funcţionari ai Departamentului de Stat, care remarcaseră că scornelile debitate de rabinul Wise şi clica lui nu sunt decît repetarea clişeelor utilizate de propaganda jidanilor anterior, în timpul Primului Război Mondial, pe tema holocaustului, dar, din păcate, nu au marşat cu demonstraţia argumentînd cu această constatare. Între timp, aşa cum am mai menţionat în prezentarea introductivă, cercetătorii oneşti şi oripilaţi de omniprezenta propagandă sionistă a holocash-ului au relevat că lamentaţiile rabinului Wise pe tema holocaustului fuseseră publicate, în New York Times, încă în 11 iunie 1900 (!) – adică îi devansase cu şase decenii pe escrocii Elie Wiesel şi Leon Poliakov şi cu aproape un secol pe escrocii Radu Ioanid, Braham Randoph, Vladimir Tismăneanu ş.a. După cum se poate vedea, în cadrul bibliografiei folosite de Arthur Butz, cea mai citată publicaţie este New York Times, care, după cum se ştie, aparţine unor jidani şi, ca atare, devenise vectorul principal al propagandei holocaustice. Vedeţi, aici, şi facsimilul „End of Zionism, maybe. NYT, 29 Ian. 1905“. De altfel, aproape toate mass media din S.U.A. erau controlate de ei – după cum şi recunoaşte un jidan cinstit, Benjamin Freedman, aici: http://www.sweetliberty.org/issues/israel/freedman.htm. Referitor la propaganda holocaustică anterioară cu un secol (!) – adică pînă la Procesul de la Nürnberg! –, vedeţi aici: http://relhit.wordpress.com/2011/05/30/; http://www.amazon.com/The-First-Holocaust-Raising-Campaigns/dp/1591480035; http://balder.org/judea/Six-Million-140-Occurrences-Of-The-Word-Holocaust-And-The-Number-6,000,000-Before-The-Nuremberg-Trials-Began.php; „256 references to 6,000,000 Jews prior to the Nuremberg Trial announcement; etc. N. red. – V.I.Z.
133. Ea fusese primită de „agenţiile private jidăneşti“ la 21 ianuarie. În ciuda obişnuinţei ziarelor de a publica imediat alegaţiile neconfirmate ale agenţiilor, de data aceasta s-a aşteptat vreme de 24 de zile.
134. New York Times, 23 ian. 1944, p. 11.
135. Morgenthau Diary, pp. 6-9.
136. DUBOIS, pp. 198-199; Crucea Roşie (1947), pp. 20, 23, 59-60; US-WRB (1945), pp. 9-10, 56-61.
137. US-WRB (1945), pp. 46-56.
138. Morgenthau Diary, pp. 805-810; ARETZ, pp. 366-368.
139. BARNES, Citat în ANONIM, p. 3.
140. BLUM, pp. 343, 383.
b. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 121-134. N. red. – V.I.Z.
ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (15)
ARTHUR ROBERT BUTZ
Teza fundamentală a acestei cărţi este că literatura istorică sau de altă natură, consacrată exterminării jidanilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, constituie o înşelătorie imputabilă propagandei. Vom examina originile înşelătoriei în propaganda de război a vremii respective. Numeroase aspecte „de interior“ ale înşelătoriei au fost deja explorate. Ne rămâne să examinăm aspectele ei publice, sau „exterioare“. Dificultatea şi natura „controversată“ a problemei par să fi descurajat studiul complet al acestei propagande. Totuşi, anumite încercări au avut loc, asupra unor aspecte particulare ale acesteia. John T. Flynn, în While You Slept, a studiat propaganda din punctul de vedere al influenţelor comuniste, mai ales în ceea ce priveşte Asia. James J. Martin a studiat modul în care presa americană a vorbit despre Uniunea Sovietică, chestiunea unei păci separate şi bombardamentele teroriste aliate din timpul războiului.
Nu vom putea trece în revistă întreaga propagandă axată pe atrocităţile şi exterminarea relativă la teatrul de operaţiuni europene din timpul războiului mondial. Cercetarea noastră se va limita la chestiunea exterminării jidanilor şi la acţiunea personalităţilor de prim plan. Vom constata că examinarea articolelor despre exterminarea jidanilor, publicate de New York Times începând cu primăvara lui 1942, de-a lungul lui 1943 şi un rezumat al propagandei din 1944, care va fi prezentat într-un capitol ulterior, vor furniza materia necesară pentru a ne face o idee satisfăcătoare despre această propagandă. Începem cu studiul articolelor publicate în primăvara lui 1942, pe care le vom îmbogăţi cu comentariile noastre. În numeroase cazuri, este vorba de o informaţie pe subiectul masacrelor, prezentată ca provenind din Europa. În aceste cazuri, foarte interesant de reţinut este sursa informaţiei, locul unde s-ar fi produs masacrele în chestiune şi metoda de execuţie care ar fi fost utilizată. Nu trebuie să uităm legenda ulterioară, de după război, în problema exterminărilor. Conform acestei legende, nu au existat decât trei metode de exterminare: gazări în şase locuri din Polonia, „camioane de gazare“ în Rusia şi împuşcări masive, tot în Rusia.
Jidani masacraţi de către nazişti
6 aprilie 1942, p. 2.
KUIBÎŞEV, Rusia, 5 aprilie (A.P.) – Comitetul jidănesc antifascist aduce la cunoştinţa publicului că germanii au ucis 86.000 de jidani la Minsk şi în împrejurimi, 25.000 la Odesa, „zeci de mii“ în Lituania, Letonia şi Estonia. Conform acestui comunicat, în Estonia, cei 4.500 de jidani au fost eliminaţi.
Naziştii reproşează jidanilor bombardamentele masive ale Aliaţilor
13 iunie 1942, p. 7.
BERLIN, 12 iunie (după Radio Germania, înregistrat de United Press la New York) – Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, a declarat ieri seară că Germania va proceda la „exterminări“ masive de jidani, ca represalii la bombardarea aeriană a oraşelor germane de către Aliaţi, care au provocat – el a recunoscut-o –, importante pagube. Într-un articol publicat de revista Das Reich, dr. Goebbels a spus că jidanii vor fi exterminaţi în toată Europa, „poate chiar şi dincolo de Europa“, ca represalii la intensele atacuri aeriene. Remarca lui Goebbels viza presa controlată de jidani, pe care el îi considera vinovaţi de atmosfera de propagandă care făcea posibile bombardamentele teroriste. Iată ce scria Goebbels în Das Reich:
În acest război, jidanii îşi fac jocul lor cel mai criminal cu putinţă, pe care vor trebui să îl plătească prin exterminarea (Ausrottung) rasei lor din Europa şi poate chiar de mai departe. Ei nu trebuie luaţi în serios în cadrul acestui conflict, întrucât nu reprezintă interese britanice sau americane, ci interese pur jidăneşti.
Este vorba într-adevăr de o ameninţare de exterminare, căci primul sens al termenului de Ausrottung este „exterminare“. Uprooting, în engleză extirpation, déracinement, în franceză, sunt înrudite pe plan etimologic, dar nu reprezintă decât un sens secundar. De asemenea, în mod public şi repetat, Hitler a spus lucruri identice, de exemplu: „Rezultatul acestui război va fi distrugerea jidanilor“, sau „Nu popoarele ariene vor fi distruse, ci jidanii“141. Din acest punct de vedere se cuvine să remarcăm că: (a) declaraţiile excesive erau constante în discursurile şi în retorica nazistă; (b) mitologiştii şi partizanii exterminărilor se consideră obligaţi să afirme că exterminările aveau loc în modul cel mai secret posibil; pe de altă parte, în mod absolut ilogic, ei colectează aceste declaraţii publice ale conducătorilor nazişti, prezentând anumite fragmente din ele drept „dovezi“ de exterminare; (c) este necesară plasarea discursului lui Goebbels în contextul istoric respectiv, fiind vorba de o reacţie la bombardamentele teroriste ale Aliaţilor; (d) în timp de război, declaraţiile excesive şi exorbitante, exagerate, sângeroase, chiar extravagante, sunt curente, şi au fost făcute de personalităţi considerate responsabile, din ambele tabere; (e) adesea este necesară înţelegerea contextului dacă vrem să identificăm semnificaţia precisă a unei referinţe la „exterminare“ sau „distrugere“ (Ausrottung, respectiv Vernichtung, în germană). Să examinăm în ordine fiecare din aceste cinci puncte.
Se ştie că discursurile şi retorica nazistă aveau o tendinţă provocatoare şi incendiară, ale cărei origini trebuie căutate în vremea când N.S.D.A.P. era un partid minoritar în Germania de la Weimar. Se pare că acest stil a fost rezultatul unei politici deliberate şi calculate întrucât, în 1931, Hitler a explicat acestea într-un cadru privat:
„Prea puţin mă interesează ce poate să scrie un redactor nebun în propriile mele ziare. […] Noi nu putem realiza ceva decât prin fanatism. Dacă acest fanatism îngrozeşte burghezia, cu atât mai bine. Numai printr-un astfel de fanatism, care exclude orice compromis, putem stabili contactul cu masele“142.
Putem admite că Hitler aprecia declaraţiile zgomotoase şi răsunătoare, pentru câştigarea atenţiei auditoriului. Foarte natural, toţi liderii nazişti, mai ales Goebbels, erau mai mult sau mai puţin contaminaţi de această atitudine. Pe de altă parte, după venirea putere şi asumarea guvernării Germaniei, declaraţiile naziştilor au devenit mult mai moderate, fără să se fi dezis vreodată complet de această tendinţă. Războiul şi necesitatea atragerii opiniei publice din ţările aliate au accentuat această tendinţă. Date fiind împrejurările, se impune, însă, mai curând constatarea că Hitler şi Goebbels nu au recurs decât rareori la astfel de declaraţii.
În capitolele următoare vom vedea că mitologii şi partizanii juraţi ai exterminării sunt obligaţi să susţină că naziştii şi-au luat precauţiile cele mai extreme pentru a păzi secretul programului lor de ucidere la scară continentală şi că au reuşit acest lucru într-un mod remarcabil. Ceea ce ştim despre comportamentul jidanilor europeni, în această etapă, demonstrează că ei habar nu aveau de existenţa unui program de exterminare, în ciuda alegaţiilor anumitor autori şi a faptului incontestabil că circulau tot felul de zvonuri exterminaţioniste. Când li se ordona să-şi facă bagajele în vederea deportării, jidanii se supuneau dispoziţiei fără nici o rezistenţă.
În capitolul IV vom vedea că jidanii de la Theresienstadt s-au oferit voluntar să meargă la Auschwitz, la o dată relativ târzie, august 1944, lucru care confirmă că nu-şi băteau capul cu existenţa vreunui program de exterminare acolo sau în altă parte. În capitolul VII, după cum se afirmă, vom vedea că naziştii nu consemnau, chipurile, nimic pe hârtie, nici măcar în materie de lucruri confidenţiale, întrucât, ni se spune, „redactarea notelor circumspecte era una din marile specialităţi ale Reichului hitlerist“. Dacă aşa ar fi stat lucrurile cu adevărat, după cum afirmă partizanii tezei exterminării, cum se explică atunci ameninţările publice ale lui Goebbels, care contrazic argumentele lor?
Ameninţarea lui Goebbels trebuie considerată ceea ce era de fapt: reacţia normală a unui propagandist de profesie la bombardamentele aliate care îi obsedau pe conducătorii nazişti încă din mai 1940. Din acest punct de vedere, faptele fiind bine stabilite, dar insuficient cunoscute, vom rezuma cele petrecute. Pentru a evita o digresiune prea lungă, rezumatul nostru va fi cât se poate de scurt. Cititorii care vor dori să aprofundeze acest aspect sunt invitaţi să consulte cărţile lui Veale şi Colby.
În 1939, când a început războiul, nemţii considerau bombardamentul ca o formă de artilerie, putând servi operaţiilor militare terestre obişnuite. În acest cadru au avut loc bombardamentele bine cunoscute de la Varşovia (1939) şi Rotterdam (1940). Aceste oraşe nu au fost bombardate decât după ce au devenit teatrul unor operaţiuni militare, în cadrul cărora se aplicau legile asediului. „Bombardamentul strategic“, aşa cum îl înţelegem noi astăzi, nu a jucat niciun rol în operaţiunile militare germane (deşi, bineînţeles, strategii militari germani l-au studiat şi ei, fără să îl aplice însă). Nu acesta a fost, însă, cazul Angliei. În momentul în care nemţii utilizau bombardierele ca artilerie, în Olanda, englezii luară „splendida decizie“ de a bombarda obiective civile din Germania, ştiind precis că Hitler nu avea nici intenţia, nici dorinţa de a se angaja în acest gen de război (de fapt, sub nici o formă, Hitler nu ar fi vrut un război cu Anglia). La începutul verii 1940 au avut loc, într-un număr limitat, bombardamente germane asupra unor ţinte militare englezeşti precise, deşi oraşe precum Hamburg sau Bremen sufereau pe atunci atacul general al aviaţiei britanice. Numai după trei luni de raiduri englezeşti de acest fel şi împotriva voinţei sale, Hitler s-a simţit obligat şi dator să răspundă cu aceeaşi monedă. Aşa a apărut cunoscutul mit „Blitz“. Poporul englez nu trebuia să descopere că guvernul lor ar fi putut opri oricând raidurile germane, prin simpla stopare a propriilor lor raiduri asupra Germaniei. Raidurile aeriene britanice, din 1940, asupra Germaniei, deşi nu au avut nici o importanţă militară, au pus guvernul de la Berlin într-o situaţie dificilă faţă de propria sa opinie publică, căci germanii gândeau, natural, că guvernul lor trebuia să fie capabil să ia unele măsuri pentru a împiedica aceste bombardamente. Din acest unic motivgermanii s-au văzut obligaţi să recurgă şi ei la bombardamente de represalii. În discursul de la Sportpalast, din 4 septembrie 1940, anunţându-şi decizia, Hitler declara următoarele:
Dacă aviaţia britanică lansează două, trei sau patru mii de kile de bombe, noi vom lansa cincizeci, o sută optzeci, două sute de mii, trei sute de mii, patru sute de mii şi chiar mai mult, într-o singură noapte143.
Hitler exagera, însă, enorm posibilităţile Germaniei faţă de aviaţia britanică, deşi, pe moment, bombardierele germane erau mai numeroase decât cele englezeşti. Bombardierele germane fuseseră însă concepute pentru sprijinul trupelor la sol, nu pentru „bombardamente strategice“, cazul bombardierelor britanice. Violenţele verbale nu costau, însă, nimic, iar aviaţia germană nici măcar nu a jenat bombardamentele aliate. Violenţele verbale, asociate uneori cu promisiunea unor arme secrete, au fost cam tot ceea ce Hitler şi Goebbels au putut opune bombardamentelor aliate, atât în 1940, cât şi în anii următori. În acest context trebuie înţeleasă ameninţarea lui Goebbels.
De-a lungul întregului război, ameninţări sângeroase au fost proferate de ambele tabere. Statele Unite au lansat numeroase declaraţii incendiare şi anateme proferate cu toată seriozitatea, de către persoane aparent civilizate. Era vorba de reacţii clasice de aprobare, aparent gândite, de către persoane din cele mai respectate. Nu îi putem înşira pe toţi cei care s-au dedat la astfel de lucruri. Ne vom mărgini la câteva remarci cu privire la Clifton Fadiman, autor şi critic bine cunoscut, titular, pe atunci, al rubricii literare a săptămânalului The New Yorker.
Fadiman a fost vedeta Comitetului de Război al Scriitorilor (Writers War Board, WWB), serviciu guvernamental semioficial care redacta cu plăcere texte războinice pentru serviciile oficiale. Comitetul scriitorilor războinici ai Statelor Unite era prezidat de Rex Stout. Teza expusă de Fadiman şi Stout în faţa comunităţii scriitorilor (1942) era că scrierile de război trebuiau să caute a „dezvolta ura activă contra tuturor germanilor, nu numai contra liderilor nazişti“. Aceste afirmaţiile au declanşat o vie controversă publică. Diverşi scriitori şi ziarişti observatori s-au angajat într-o dezbatere animată faţă de Fadiman, care a declarat că „singura posibilitate de a băga germanilor minţile la cap este uciderea lor; chiar şi aşa, mă îndoiesc că vor înţelege ceva!“ Cazul lui Fadiman nu putea fi acceptat ca un acces izolat de irascibilitate sau o criză de nervi. Domnul scriitor şi critic literar profita de rubrica sa de la New Yorker pentru a-şi expune ideile despre germani într-un context intelectual foarte elaborat. În aprilie 1942, într-o carte de Sales (The Making of Tomorrow), Fadiman şi-a găsit concepţia juvenilă, de care avea nevoie. Considerând că cititorii gândeau ca el şi că naziştii constituiau catastrofa cea mai teribilă pentru secolele următoare, Fadiman scria:
Despre ofensiva actuală a nazismului, argumentul (lui Sales) spune că aceasta nu este nici pe departe opera nefastă a unui grup de gangsteri, ci mai curând expresia finală desăvârşită a celor mai profunde instincte ale poporului german. „Hitler este încarnarea forţelor care îl depăşesc. Erezia predicată de el este veche de două mii de ani“. Care este această erezie? Este revolta contra lumii occidentale, nici mai mult, nici mai puţin. Domnul Sales reînvie istoria celor cinci revoluţii germane, începând cu Arminius144. Faţă de această acuzaţie, cititorul are mai întâi tendinţa de a se arăta sceptic. Se înţelege că germanofobia autorului ar putea veni de la strămoşii francezi ai acestuia. Pe măsură, însă, ce urmărim argumentaţia, aceasta devine tot mai convingătoare şi veritabila dimensiune a războiului mondial apare foarte clar.
Recenziile sale despre cărţile dedicate războiului erau expresia concepţiei istorice descoperite în inepţiile lui Sales. Ironizându-l pe Howard K. Smith, care scrisese că „dacă vom oferi (germanilor) o alternativă reală la exterminarea lor, naţiunea (germană) va cădea în mâinile noastre, dacă nu va sucomba cumva de pe urma actualei revoluţii“, Fadiman scria că „lumea i-a cam alintat pe germani de când bandele lor de lupi cu chip de om au scăpat din vizuinele pădurilor, pe vremea lui Arminius. Rezultatul este o Europă gata să se sinucidă“. Fadiman aproba „extraordinara (…) sugestie (preluată de la Hemingway): unica soluţie finală (ultimate settlement) pentru nazişti este sterilizarea lor, pe care o înţelegea în sens chirurgical“. Bineînţeles, Fadiman nu făcea nici o diferenţă între nazişti şi ceilalţi germani. El ridiculiza pe Dorothy Thomson, care pledase cu pasiune în favoarea acestei distincţii şi care scrisese cât era de convinsă că „va trebui să ne forţăm, după război, să construim o federaţie europeană de state, dotată cu un guvern democrat, în sânul căreia Germania va ocupa o poziţie de prim plan“. Deşi Fadiman nu scria niciodată pe faţă că preconizează asasinarea tuturor germanilor sau a majorităţii acestora, sensul declaraţiilor lui era cât se poate de clar. Practic, ce putem face cu „haitele de lupi (…) scăpate din bârloguri“, care încearcă transformarea în sclavi a restului omenirii, care nu „înţeleg“ decât dacă „îi ucizi“ şi cărora nu trebuie să le oferim „nici o alternativă reală la exterminare“145.
Fadiman a fost figura semi-oficială şi de prim plan a unei „şcoli de gândire“ la modă, care a existat în Statele Unite pe timpul războiului, mai ales printre făcătorii şi directorii de opinie publică. James J. Martin şi Benjamin Colby au publicat lungi studii despre propaganda aliată fondată pe ura faţă de toţi germanii, cel de al doilea furnizându-ne un studiu aprofundat al Comitetului Scriitorilor Războinici.
Climatul de opinie în Marea Britanie era cam acelaşi şi de mai mult timp, căci Anglia intrase în război de la început. Ca răspuns la discursul lui Hitler de la Sportpalast (citat mai sus), anunţând începutul raidurilor aeriene germane asupra oraşelor Angliei, ziarul Daily Herald din Londra nota, jubilând, „eforturile frenetice (ale lui Hitler) pentru a-şi apăra poporul sătul de bombardamente“ şi într-o „stare de maximă alarmă şi nervozitate, fără nici un fel de motiv“. Acelaşi număr din Daily Herald livra recomandările prea-creştinului C. W. Whipp, reverendul parohei Sfântul Augustin, din Leicester:
„Ordinele ar trebui să fie «Suprimaţi-i!». În acest scop, aş dori ca toate eforturile savanţilor noştri să se concentreze pe descoperirea unui nou exploziv, cât mai terifiant cu putinţă. Aceşti demoni de nemţi (e singurul termen pe care îl pot utiliza) zboară pe deasupra oraşelor noastre şi-şi îndreaptă mitralierele spre femei şi copii. Ei bine! Tot ce sper este ca aviaţia britanică, devenită tot mai puternică, să transforme Germania într-un ocean de cenuşă. Un om al crucii şi al Evangheliei nu ar trebui poate să se lase pradă unor astfel de sentimente. Totuşi, eu merg şi mai departe şi o spun pe faţă că dacă aş putea, aş şterge Germania de pe hartă. Este vorba de o rasă rea, care a fost vreme de secole blestemul Europei. Nu poate fi vorba de pace câtă vreme Hitler şi cei care cred în el nu vor fi trimişi în Iad, care le este locul de origine şi destinaţia finală.
Daily Herald remarca, totuşi, că sfaturile creştineşti ale lui Whipp „suscitaseră o vie controversă în oraşul său“, ceea ce probează, în mod evident, că mai existau în Marea Britanie, ca şi în Statele Unite, oameni care nu-şi pierduseră minţile, precum Fadiman.
Filosofia istoriei foarte specială formulată de Sales şi promovată de Clifton Fadiman şi-a făcut apariţia şi în Anglia. Într-un articl din iunie 1941, în onorabila revistă National Review (a nu se confunda cu National Review fondată în 1955, în S.U.A.), Reginald Hargreaves propunea ca scop de război (distinct de consecinţele inevitabile ale acestuia), „punerea definitivă a trei milioane de soldaţi nazişti în stare de a nu mai putea face nimic rău“ întrucât, scria el, „o condiţie prealabilă şi absolut vitală a încetării ostilităţilor este ca un număr suficient de tineri adepţi ai nazismului, corupţi, abrutizaţi şi deliranţi, să fie lăsaţi morţi, pe teren. Această măsură i se părea necesară întrucât, de-a lungul istoriei, Germania s-a dovedit o naţiune total barbară, izvor exclusiv de dezgust şi oroare. De la bun început, comportamentul popoarelor teutonice a dovedit că acestea nu meritau decât rolul de paria, de câini turbaţi care trebuie scoşi din Europa […].
Scopul nostru veritabil de război nu se poate reduce la triumful militar pe câmpul de luptă. Trebuie să reducem poporul german la o astfel de stare încât să nu mai fie niciodată în măsură să întreprindă ceva în detrimentul generaţiilor viitoare. În ciuda opiniilor contrare şi a sensibilomaniei, războiul nostru este contra poporului german, rasă brutală şi prădătoare, lipsită de scrupule şi total barbară. Eliminarea Germaniei ca mare putere este singura speranţă a unei lumi ce nu are alta de ales decât bisturiul, pentru a extirpa complet şi fără cruţare cancerul şi lepra din corpul ei social“.
Astfel de declaraţii sunt şi mai extraordinare dacă se consideră că ele emană de la o naţiune care a arătat totdeauna mult gust pentru expresiile elegante.
Scopul nostru nu este de a arăta că Statele Unite şi Anglia ajunseseră la consensul că germanii sunt nişte monştri prin chiar natura lor, că trebuie ucişi sau sterilizaţi. O astfel de unanimitate nu a existat. Chiar şi mitologii exterminării vor recunoaşte că o astfel de unanimitate nu a existat nici în Germania, în privinţa exterminării jidanilor. De altfel, după cum ne dăm seama, considerată în litera ei, politica de genocid, direct sau indirect preconizată de făcătorii de opinie publică din America şi Anglia, depăşea domeniul posibilului. Popoarele american şi britanic nu ar fi permis ca astfel de lucruri să se facă în numele lor. De înţeles şi reţinut este că, în febra războiului, s-a ajuns la opinii şi verbalisme extraordinare. În cea mai mare parte a lor, însă (nu putem spune mai mult decât în cea mai mare parte), aceste idei demente nu au fost niciodată puse în practică, deşi au fost exprimate. Propuneri sângeroase, exterminatoare, asasine şi criminale au fost făcute de ambele părţi. După mine şi conform amintirilor păstrate din vremea respectivă, stilul discursurilor în S.U.A. (mai ales cu privire la japonezi) mi se pare a fi fost mai violent decât tot ceea ce se spune astăzi că ar fost pe toate buzele nemţilor în timpul războiului. Din cauza rolului diferit jucat de opinia publică în cele două sisteme, nu se poate face, însă, o comparaţie, mai ales în ceea ce priveşte intensitatea invectivelor din declaraţiile liderilor politici. În ceea ce priveşte Axa, Italia fascistă avea şi ea legi antisemite, aplicate cu foarte puţină rigoare şi care nu s-au apropiat de ceea ce numim asasinat sau exterminare.
Declaraţiile antisemite ale presei fasciste au fost, însă, cel puţin la fel de violente ca cele din Germania, preconizând chiar, se pare, ca jidanii italieni să fie „exterminaţi, întrucât reprezintă un pericol pe frontul interior“ şi pentru că „a trecut vremea jumătăţilor de măsură“. Am spus „se pare“, deoarece informaţia aceasta a fost publicată la 22 octombrie 1941 în New York Times, sursă care, după cum am văzut, este departe de a fi un model de corectitudine.
Ultimul punct constă în aceea că este nevoie de intuiţie, bun simţ şi măsură pentru a sesiza contextul diverselor declaraţii şi opinii. Altfel nu putem interpreta corect, într-un text oarecare, referirile la „exterminare“ sau „distrugere“. Pe vremea războiului american de secesiune, numeroşi nordişti doreau ca Lincoln să „distrugă“ Sudul Statelor Unite, şi exact asta a făcut preşedintele nordist. Pe atunci, însă, prin „distrugerea Sudului“ nu se înţelegea uciderea tuturor sudiştilor. Bineînţeles, aceeaşi observaţie se poate face şi în ceea ce priveşte declaraţiile publice ale conducătorilor nazişti. În acest punct trebuie să facem, însă, o remarcă importantă. Foarte adesea, jidanii sunt desemnaţi prin expresia germană Das Jüdentum, care poate fi tradusă prin „jidanii“, „jidănism“, „iudaism“ sau, pur şi simplu, „faptul fiinţării ca jidan“. De exemplu, când Hitler vorbeşte de Vernichtung des Jüdentums, dacă facem abstracţie de context şi recurgem la interpretarea pur literară, aceasta poate semnifica uciderea tuturor jidanilor, dar, la fel de bine, distrugerea influenţei, a puterii jidoveşti. Practic, este ceea ce voia să spună omul de stat, Adolf Hitler, căruia îi putem reproşa că nu şi-a ales cuvintele cu mai multă grijă. În depoziţia sa în faţa T.M.I., Alfred Rosenberg a semnalat ambiguitatea, arătând că expresia die Ausrottung des Jüdentums, pe care o folosise, uneori, şi el, nu a însemnat niciodată ucidere, lucru vizibil şi neîndoielnic în contextul respectiv.
Destul de lungă, această digresiune a fost necesară ca urmare a ameninţării conţinute în expresia Ausrottung, a lui Goebbels. Să continuăm, însă, examinarea articolelor publicate de New York Times în 1942 şi 1943.
258 de jidani ucişi la Berlin, pentru complot contra Expoziţiei Antibolşevice
de George Axelsson
Prin telefon la New York Times
Stockholm, Suedia, 13 iunie.
258 de jidani au fost executaţi de S.S. pe 28 mai, la cazarma Gross Lichterfelde (vestul aglomeraţiei berlineze). Ca represalii la un pretins complot jidănesc, vizând aruncarea în aer a expoziţiei anti-bolşevice „Paradisul sovietic“ din Lustgarten, familiile acestora au fost deportate […]. Nu se ştie dacă într-adevăr au existat bombe. În orice caz, ele au fost descoperite înainte de a fi avut timp să explodeze […] Organizaţia S.S. ar fi vrut ca execuţia să fie anunţată marelui public […] În loc de aceasta […] au fost aduşi numai conducătorii comunităţii jidăneşti […].
Un milion de jidani asasinaţi de către nazişti
30 iunie 1942, p. 7
Londra, 29 iunie (U. P.). […] au acuzat astăzi purtătorii de cuvânt ai Congresului jidănesc mondial. Aceştia au declarat că naziştii au instalat un „enorm abator pentru jidani“ în Europa orientală […]. Conform unei informaţii primită de Congres, jidanii deportaţi în masă din Germania, Austria, Cehoslovacia, Olanda şi Polonia centrală sunt împuşcaţi de plutoanele de execuţie în ritmul de 1.000 pe zi.
Informaţiile guvernului polonez din Londra au confirmat executarea „mai multor sute de mii“ de jidani în Polonia.
Astăzi nu se mai vorbeşte de „abator“, nici de „plutoanele de execuţie“ care ar fi împuşcat sutele de mii de jidani. După cum am arătat, acesta a fost punctul de plecare al propagandei Congresului jidovesc mondial pe tema exterminării. Se prea poate ca această primă poveste să fi fost inspirată de remarca lui Goebbels despre Ausrottung.
Roosevelt despre pedepsirea naziştilor
22 iulie 1942, p. 1
[…] a declarat noaptea trecută preşedintele Roosevelt într-un mesaj citit în faţa a 20.000 de persoane la Madison Square Garden […].
Mesajul preşedintelui
Casa Albă
Washington 17 iulie 1942
Dragă dr. Wise,
[…] Cetăţenii […] vor împărtăşi durerea resimţită de compatrioţii noştri jidani, în faţa sălbăticiei naziştilor contra victimelor lor neputincioase. Naziştii nu vor reuşi în exterminarea victimelor lor, nici în reducerea omenirii la sclavie. Poporul american […] va şti să-i pedepsească cu rigoare pe autorii acestor crime, la ora ispăşirii care o să vină în mod sigur […].
Text din mesajul lui Churchill
„[…] vă veţi reaminti că, la ultimul 25 octombrie, preşedintele Roosevelt şi eu însumi am exprimat oroarea resimţită […] în faţa masacrelor şi a terorismului naziştilor, voinţa noastră fermă de a face ca pedepsirea acestor crime să figureze printre principalele obiective ale războiului […]“.
Declaraţiile vagi, ale liderilor politici, deşi nu conţineau o acuzaţie precisă, aveau mai mare greutate în ochii publicului decât oricare dintre poveştile amănunţite pe care aceştia le-ar fi putut condamna prin discursurile lor. Vom vedea că alegaţiile precise lansate în această perioadă, vreme de mai multe luni, nu vor semăna cu alegaţiile prezentate în faţa proceselor ulterioare. Situaţia politică percepută de Roosevelt şi Churchill îi obliga pe aceştia „să îşi joace partitura lor“, făcând declaraţii publice vagi, pentru susţinerea propagandei.
50.000 de jidani pe moarte într-o fortăreaţă nazistă
3 septembrie 1943, p. 5
Londra, 2 septembrie (U. P.) – Cincizeci de mii de jidani din Germania şi Cehoslovacia au fost aruncaţi în fortăreaţa Terezin. Bolnavi sau acuzaţi de acte „criminale“, mai multe mii dintre ei se găsesc în celule subterane unde „mor ca muştele“, a declarat purtătorul de cuvânt al guvernului ceh. „În ceea ce îi priveşte, am abandonat orice speranţă“, a spus acesta.
Purtătorul de cuvânt ceh a mai declarat că germanii au lansat o campanie pentru exterminarea jidanilor din Protectorat şi că din cei 40 000 de jidani care locuiau în Praga, nu au mai rămas decât 15.000. Pilsen şi Brno au fost golite de jidanii lor, a spus acesta, mulţi dintre ei fiind expediaţi la Terezin, cel mai mare lagăr de concentrare din Europa sub dominaţie nazistă. Un observator european a spus că germanii proiectează nu numai exterminarea jidanilor din Europa, ci din lumea întreagă. El a mai declarat că naziştii au executat două milioane de jidani în cursul ultimilor trei ani […].
Singurul adevăr din acest articol este gradul de mortalitate ridicat al jidanilor deportaţi la Terezin (Theresienstadt), lucru care se explică prin faptul că în acest lagăr erau internaţi foarte mulţi jidani de peste 65 de ani. O altă categorie de prizonieri la Theresienstadt era aceea a „jidanilor privilegiaţi“, vechi combatanţi, în special cei decoraţi. Acolo au fost, însă, şi alţi jidani, mulţi dintre ei fiind transferaţi ulterior în alte părţi. Dacă cumva au suferit, aceasta nu a fost la Theresienstadt, lagăr vizitat de Crucea Roşie în iunie 1944. Raportul favorabil al acesteia a provocat mânia Congresului mondial jidănesc146.
În capitolele următoare vom spune şi alte lucruri despre Theresienstadt. Fără să fie în niciun caz „cel mai mare lagăr de concentrare din Europa sub dominaţie nazistă“, Theresienstadt a jucat un rol important în acest context.
Statele Unite reproşează Franţei deportarea jidanilor
5 septembrie 1942, p. 3
Washington, 4 septembrie. – Departamentul de Stat a emis protestul „cel mai viguros cu putinţă“ pe lângă guvernul francez, prin intermediul ambasadei americane de la Vichy, în legătură cu deportarea masivă a jidanilor din Franţa liberă, a anunţat astăzi Comitetul jidănesc american.
Protestul este urmarea acţiunii a patru organizaţii jidăneşti, informate de acest demers diplomatic printr-o scrisoare semnată de sub-secretarul de Stat Sumner Welles.
[…] D-l Welles a scris: „Am primit mesajul dvs. din 27 august 1942, conţinând o scrisoare […] cu privire la deportările masive de refugiaţi jidani din Franţa liberă.
Sunt absolut de acord cu ceea ce declaraţi despre această situaţie tragică, care scandalizează din nou opinia publică a lumii civilizate. Regret profund că aceste măsuri au fost luate de o ţară care în mod tradiţional este foarte ataşată principiilor de egalitate, de libertate şi de toleranţă.
Ambasada americană din Vichy […] a emis cel mai viguros protest cu putinţă, pe lângă cele mai înalte autorităţi de la Vichy […] ».
[…] Urmează scrisoarea celor patru organizaţii jidăneşti către Secretarul de Stat:
În numele organizaţiilor pe care le reprezentăm […], subsemnaţii cerem respectuos guvernului să protesteze solemn pe lângă guvernul francez pentru acţiunea întreprinsă recent de acesta, de livrare a mii de refugiaţi agenţilor guvernului nazist, pentru a fi deportaţi în Polonia şi în alte regiuni din Europa Orientală, ocupate de nazişti.
Informaţiile care ne-au parvenit, […] [arată] că guvernul francez permite […] deportarea de către nazişti a refugiaţilor jidani, dintre care unii au fost internaţi într-un anumit număr de lagăre din sudul Franţei. Această acţiune a început către 8 august, când 3.600 de bărbaţi, femei şi copii au fost adunaţi, urcaţi în trenuri şi expediaţi, fără să li se spună nimic despre destinaţia lor.
Conform informaţiilor noastre, aceşti 3.600 de jidani au fost primul contingent dintr-un total de 10.000 de refugiaţi, pe care guvernul francez a acceptat să îi deporteze în teritoriile din Est […].
[…] Deportările masive de jidani din Germania şi din teritoriile sub ocupaţie germană au continuat după cucerirea Poloniei. Conform politicii de exterminare a jidanilor europeni, proclamate de nazişti, sute de mii dintre aceşti bărbaţi, femei şi copii inocenţi au fost ucişi brutal şi în masă. Ceilalţi au fost reuniţi în ghetouri din Europa Orientală, în condiţii abominabile şi indescriptibile, care au provocat moartea a zeci de mii dintre ei, datorită lipsei de hrană şi a epidemiilor.
Singurul punct care merită comentat aici este că cele patru organizaţii jidoveşti nu sunt sigure pe deplin de ceea ce spun când afirmă că se extermină jidani. De aceea, evocând pe cei „reuniţi în ghetouri“, nu în lagăre, şi-au rezervat o ieşire evocând ceea ce era „reunirea în ghetouri“. În răspunsul său, deşi este „absolut de acord“, Welles evită să accepte în mod direct alegaţiunea de exterminare.
Ziarele jidoveşti în doliu
24 noiembrie 1942, p. 10
Ierusalim, 23 noiembrie (U. P.) – Presa jidănească publică astăzi ştiri în chenar negru despre masacrele de jidani din Polonia. Informaţiile primite de agenţia jidănească afirmă că distrugerea sistematică a populaţiei jidoveşti este practicată de o „comisie germană specială de distrugere“ […]; pe vechea frontieră, între partea din Polonia ocupată de germani şi cea ocupată de ruşi, mii de jidani au fost aruncaţi în râul Bug şi s-au înecat.
Denunţarea masacrării jidanilor (subtitlu)
13 decembrie 1942, p. 21
[…] Rabinul Israel Goldstein a declarat: „…informaţii verificate arată că două milioane de jidani au fost deja ucişi prin tot felul de metode barbare şi satanice, existând planuri pentru exterminarea tuturor celorlalţi, pe care nemţii vor putea pune mâna. Masacrarea unei treimi din populaţia jidănească ce se găseşte în zona controlată de Hitler şi ameninţarea cu masacrul care apasă asupra celorlalţi este un holocaust fără precedent“.
11 ţări aliate condamnă războiul naziştilor contra jidanilor
11 decembrie 1942
Cablu special New York Times
Washington, 17 decembrie – O declaraţie comună a membrilor Naţiunilor Unite a fost publicată astăzi, condamnând „politica bestială şi premeditată de exterminare [a jidanilor de către germani]“. […]
[…] Declaraţia a fost publicată simultan de Departamentul de Stat, aici şi la Londra. […].
Textul declaraţiei
[…] Jidanii din toate ţările ocupate sunt transportaţi către Europa Orientală în condiţiile unor orori şi brutalităţi groaznice. În Polonia, care a devenit principalul abator nazist, ghetourile stabilite de invadatorul german sunt sistematic umplute cu jidani, excepţie făcând câţiva muncitori cu înaltă calificare, de care are nevoie industria de război. Nu se aude nimic de cei care au fost duşi. Cei robuşti sunt condamnaţi la o moarte lentă în lagărele de muncă. Infirmii sunt lăsaţi să moară de frig şi de foame, sau sunt masacraţi în mod deliberat, prin execuţii masive. Numărul victimelor acestor cruzimi sângeroase se ridică la mai multe sute de mii de bărbaţi, femei şi copii complet inocenţi.
Această declaraţie a marcat debutul angajamentului Departamentului de Stat în legenda exterminării. Cauţiunea venind dintr-o astfel de sursă, oficială în aparenţă, acest lucru a necesitat un comentariu special în editorialul New York Times din aceeaşi zi:
Teroarea hitleristă
18 decembrie 1942, p. 26
În ciuda tuturor celor scrise despre persecuţia jidanilor de către nazişti, faptele care figurează în declaraţia comună publicată ieri la Washington, Londra şi Moscova vor şoca toate persoanele civilizate care au conservat un pic de respect uman. Această declaraţie nu este un strigăt al victimelor însele, la care mulţi gândesc că pot rămâne surzi, sub pretextul că ar putea fi vorba de o plângere particulară, nesigură. Este vorba de declaraţia oficială a propriilor lor guverne, care se sprijină pe fapte stabilite oficial […].
Noutatea constă în aceea că se credea că afirmaţiile referitoare la pretinsele atrocităţi sunt mai credibile dacă vin din partea Departamentului de Stat decât dacă vin de la diversele grupuri, precum Congresul mondial jidănesc, la care sigur face aluzie formula „victimelor însele“. Am văzut, însă, că, în spatele „declaraţiei comune“ a Aliaţilor, se găsea acelaşi rabin Wisea.
Declaraţia din 17 decembrie 1942 marchează începutul complicităţii guvernelor american şi britanic la legenda exterminării. Guvernul german nu a considerat evenimentul ca suficient de important şi von Stumm, din Serviciul de Presă al ministerului Afacerilor Externe german, a explicat într-o manieră dezinvoltă presei neutre că declaraţia aliată era destinată să faciliteze vânzările marilor magazine jidăneşti din New York şi Londra cu ocazia Crăciunuluib.
NOTE
141. Das Reich, 14 iunie 1942, p. 2; JÄCKEL, pp. 62-63.
142. CALIC, pp. 34-35. Legat de acest aspect, Hitler a făcut observaţii asemănătoare în Mein Kampf.
143. HITLER, p. 848.
144. Şef german din primele decenii ale erei noastre, învingătorul lui Varus (Teutoburg, anul 9) şi învinsul lui Germanicus (Idistaviso, anul 16), mort în urma unei conspiraţii. De-a lungul secolelor, Arminius a fost eroul naţional al nemţilor, venerat de aceştia ca şi Decebal, de către români. (NT).
145. New York Times, 29 oct. 1942, p. 20; New Yorker, 18 apr. 1942, p. 62; 12 sept. 1942, p. 53; 24 oct. 1942, p. 64; 29 nov. 1942, p. 82; 2 dec. 1942, p. 82.
146. REITLINGER, pp. 176-186.
a. Referitor la maleficul şi mincinosul rabin Wise, recitiţi şi nota „a“ din episodul 14. N. red. – V.I.Z.
b. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 134-149. N. red. – V.I.Z.