Pr. Cornel Ilie: "De ajuns îmi este, Doamne, că l-am cunoscut pe robul Tău!"

L-am cunoscut pe Părintele Ghelasie pe data de 19 iulie 1997 când, de altfel, am păşit pentru prima oară în Mănăstirea Frăsinei. De atunci şi până în luna iunie a anului 2003 a fost singurul meu duhovnic şi povăţuitor.

De-a lungul acestor ani, am trăit bucuria prezenţei părintelui ca odinioară acel frate despre care este vorba într-o frumoasă filă de pateric: „Trei părinţi aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru gândurile lor şi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându-l nimic. Iar după multă vreme, i-a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi! Şi răspunzând fratele i-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte”.

Nevoinţa ascetică a părintelui Ghelasie era impregnată ca o pecete asupra trupului, conferindu-ţi astfel certitudinea că dacă te sfătuia în vreun anume fel, o făcea dintr-o experienţă duhovnicească trăită, dobândită în urma unor teribile lupte, nu citită din tratatele de teologie. Simţeai angajarea lui totală în calea pe care şi-o asumase cândva – monahismul.

Personal, îi sunt recunoscător pentru foarte multe. M-a făcut să înţeleg responsabilitatea covârşitoare ce apasă pe umerii mei ca preot al Domnului; importanţa săvârşirii ritualului liturgic prin care harul lui Dumnezeu se pogoară asupra noastră. Sfaturile sale mi-au fost de un nespus folos în ceea ce priveşte atitudinea mea în familie, faţă de copii, în parohie, faţă de enoriaşi şi nu în ultimul rând îmi îndrepta atenţia faţă de mine însumi.

Îi datorez construcţia sfintei biserici în care, prin mila lui Dumnezeu, slujesc astăzi. Când i-am împărtăşit gândul ridicării unei biserici în Bucureşti, a început să-mi vorbească pătrunzător despre sfinţii români şi aşa am ajuns ca biserica noastră să poarte hramul „Tuturor Sfinţilor Români”. Aici, în bisericuţă, de câte ori prăznuim ziua unui sfânt român, citim şi din minunatele acatiste pe care Părintele Ghelasie, mânat de Duhul Sfânt, le-a alcătuit întru lauda fiecărui sfânt român cuprins în calendarul bisericesc.

În toată perioada lucrărilor i-am simţit prezenţa foarte puternic, exact în spatele meu şi când îmi era mai greu sau deznădăjduiam, mă împingea să nu renunţ şi să merg înainte, să duc la bun sfârşit ceea ce am început. De fiecare dată când ne întâlneam mă întreba de biserică şi când îi spuneam ce s-a mai realizat, se bucura enorm.

Am trăi şi momente copleşitoare prin încărcătura harică mare ce le caracteriza, părintele Ghelasie descoperindu-se, atât cât era de folos unui păcătos ca mine, înzestrat cu diferite daruri duhovniceşti de la Dumnezeu: discernământul, puterea rugăciunii, smerenia adâncă, înaintevederea cu duhul, dăruirea pe sine însuşi ca altar pe care să se coboare Dumnezeu.

Nu se cuvine însă să povestesc cu amănuntul. Este taina întâlnirii mele cu acest duhovnic mare, trimis înainte-mi de Dumnezeu spre îndreptarea mea.

Găsesc potrivit să închei cu prea frumoasa pagină ce aparţine lui Nicolae Steinhardt din cartea „Dăruind vei dobândi”- în loc de prefaţă.

Există în ritualul iudaic o rugăciune alcătuită dintr-un şirag de mulţumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile hărăzite poporului Său Israel. Ca refren ori stih intercalat după fiecare dar pomenit figurează vorbele dai lanu, ce se tălmăcesc de ajuns nouă. De n-ar fi decât că Domnul ne-a scos din pământul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvânta şi a-I aduce slavă. De n-ar fi decât că a prefăcut marea în uscat, destul e spre a-L blagoslovi şi a nu înceta să-I mulţumim. De n-ar fi decât că ne-a hrănit în pustie... Şi aşa mai departe. Fiecare faptă a Divinităţii, fiecare minune ajunge spre a stârni recunoştinţa norodului şi a-i provoca exclamaţia: dai lanu!

Tot astfel, gândesc, orice evreu trecut prin Sfânta Taină a Botezului, căruia Domnul i S-a revelat şi care, acum, se numără printre „iudeii care au crezut în El” poate de asemenea striga: de ajuns făcut-ai Hristoase Dumnezeule pentru mine!

Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii, Îţi mulţumesc din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi toată vârtutea mea. Doar atât de ai fi făcut după ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie şi cu dreptate este să strig cu lacrimi: dai li!

Pentru a-mi fi dat putinţa să-mi cunosc propria păcătoşenie, nimicnicie şi ticăloşie, Îţi aduc laude şi mulţumiri...

Şi adaug: Pentru a-mi fi dat putinţa de a trece de la moarte la Viaţă şi a-mi scoate în cale pe îngerul Tău în trup, Ghelasie – deajuns îmi este ca să strig Ţie: Dai li!

Doamne, de n-am avea pe sfinţii Tăi rugători şi bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni, Mântuitorule, a Te lăuda pe Tine, pe Care Te binecuvintează neîncetat îngerii? Ştiutorul inimilor, iartă sufletele noastre.