48. Ce este Sfânta Tradiţie?

Sf. Tradiţie sau Sf. Predanie este învăţătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii şi din care o parte s-a fixat în scris mai târziu. Ca şi Sf. Scriptură, Sf. Tradiţie cuprinde Descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt, sau permanenta prezenţă a Duhului Sfânt în viaţa Bisericii.

49. Când a luat naştere Sf. Tradiţie? Înainte de Sf. Scriptură, odată cu aceasta sau după ea?

Sf. Tradiţie a luat naştere înainte de Sf. Scriptură. În înţelepciunea Sa, Dumnezeu a voit ca adevărurile Descoperirii dumnezeieşti să fie date întâi prin viu grai, spre a fi uşor înţelese şi primite. Dacă învăţătura dumnezeiască s-ar fi dat de la început în scris, credinţa nu s-ar fi răspândit cu aceeaşi uşurinţă şi putere ca prin viu grai, cu care e înzestrat tot omul. Credinţa se dobândeşte şi se întăreşte, la cei mai multi oameni, îndeosebi prin viu grai. Sf. Apostol Pavel spune: „Credinţa este din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 17).

50. Cum a luat naştere Sf. Tradiţie?

La începutul Bisericii, învăţătura a venit de la Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era astfel învăţătură şi predică vie. Prin predica lor, Apostolii s-au făcut şi ei vestitori ai adevărului. Ei puneau la temelia credinţei lor, şi a acelora pe care-i con-verteau, aceeaşi Evanghelie ieşită din plinătatea cunoaşterii vieţii dumnezeieşti de către Hristos, cu Care A-postolii petrecuseră împreună şi în care trăiau acum. Sf. Apostol Pavel arată că predica apostolică este însuşi cuvântul lui Iisus Hristos, rostit prin gura Sf. Apostoli: „Cum, dar vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără de propovăduitori? Şi cum vor propovădui de nu vor fi trimişi?... Deci, credinţa este din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 14-17). Însuşi Mântuitorul a poruncit Sf. Apostoli să propovăduiască prin viu grai: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţân-du-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,19-20; Marcu 16,15; Luca 9, 2). Sf. Apostoli înşişi ne încredinţează în scrierile lor că ei n-au scris în cărţile lor decât o mică parte din câte au primit de la învăţă-torul lor. Sf. Ioan, Ucenicul prea iubit al Mântuitorului, sfârşeşte Evanghelia sa cu aceste cuvinte: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Acelaşi Evanghelist Ioan declară într-una din Epistolele sale: „Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină” (II Ioan 1,12). Mântuitorul însuşi n-a lăsat nimic scris şi nici n-a poruncit Sfinţilor Apostoli să scrie, ci să propovăduiască prin viu grai (Matei 28, 19-20).

51. Ce este Tradiţia Apostolică?

Învăţătura încredinţată de Hristos, prin viu grai, Sfinţilor Apostoli poartă numele de Tradiţie Apostolică. Din această Tradiţie, sau cu ajutorul ei, s-a dezvoltat Tradiţia bisericească.

52. Cum s-a dezvoltat Tradiţia bisericească?

Sfinţii Apostoli au primit învăţătura dumnezeiască de la Mântuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sf. Apostoli (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 9, 1, Migne, P. G., VII, col. 734), care au dat-o primilor episcopi, iar aceştia, celor de după ei, până azi. Tradiţia, zice Sf. Irineu, a ajuns până la noi prin grija Bisericii, fără a se născoci scrieri, căci ea este o practică foarte deplină, neprimind nici adaos, nici micşorare. Fericitul Augustin spune că adevărurile Tradiţiei care se păstrează pe întreg pământul, au fost încredinţate fie de Sf. Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice (Fer. Augustin, Scrisoarea. 54, 1, 1, Migne, P. L., XXXIII, col. 200). Ceea ce ţine Biserica Universală şi n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna păstrat, a fost dat prin autoritatea apostolică (Idem, Despre Botez, 4, 24, 31, Migne, P. L., XLIII, col. 174). Este deci o Tradiţie Apostolică şi este o Tradiţie bi-sericească, în strânsă legătură una cu alta, cea din urmă avându-şi obârşia şi dreptarul în prima. Semnul ade-văratei Tradiţii este neîntreruperea. «Marii (teologi) ai lumii, zice Augustin, au ţinut ce au găsit în Biserică. Ce au învăţat de la înaintaşii lor, au învăţat şi ei pe alţii. Ce au primit de la părinţi, aceea au dat fiilor» 46 (Idem, Impotriva lui Iulian, 2, 10, 34, Migne, P. L., XLIV, col. 697). De aceea trebuie crezut numai acel adevăr de credinţă care nu se depărtează întru nimic de Tradiţia Apostolică şi Bisericească (Origen, Despre principii, 1, Pref. 2, Migne, P. G., XI, col. 116).

53. Ce legătură este între Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie?

Sf. Scriptură e rodul lucrării Sfântului Duh, crescut în pomul Tradiţiei. Sf. Scriptură e punerea în scris numai a unei părţi din toată învăţătura dată de Mântuitorul prin viu grai, adică din Tradiţie. Astfel, între ele e o legătură atât de stransă, încât cu greu s-ar putea face o deosebire între cuprinsul uneia şi al celeilalte. Mărturiile lor se sprijină unele pe altele şi amandouă alcătuiesc comoara unuia şi aceluiaşi aşezământ dumnezeiesc şi omenesc: Biserica. Sf. Tradiţie întregeşte Sf. Scriptură prin tâlcuirea adevărată. Numai tâlcuirea dată de Sf. Tradiţie este adevărată, adică profetică şi apostolică şi primită de Biserică, pentru textul Sf. Scripturi. In al doilea rând, trebuie să ne servim de Tradiţie, pentru că nu toate pot fi luate din Dumnezeiasca Scriptură. Sf. Apostoli ne-au transmis învăţătura Mântuitorului atât pe calea Sfintei Scripturi, cât şi pe calea Tradiţiei Apostolice 48 (Sf. Epifaniu, Panarion, Contra Evreilor, 61, 6, Migne, P. G., XLI, col. 1047). 49. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la Scrisoarea II-a către Tesaloniceni, 4, n.2, Migne, P. G., LXII, col. 488). Cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15), Sf. Ioan Gură de Aur le tâlcuieşte astfel: «De aci e limpede că (Apostolul) nu le-a dat toate în scris, ci multe pe cale nescrisă. Şi cele scrise şi cele nescrise sunt deopotrivă vrednice de credinţă, încât socotim Tradiţia Bisericii vrednică de crezare. E tradiţia, nu cerceta mai mult» 49.

54. Sf. Tradiţie aparţine credinciosului în parte, sau Bisericii întregi?

Ca viaţa în Duhul Sfânt, Sf. Tradiţie aparţine întregii Biserici. Credinciosul şi-o însuşeşte în măsura în care vieţuieşte în Biserică şi participă la viaţa Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt. Aşa ne-o spune Sf. Scriptură, aşa ne-o spun şi Sf. Părinţi. Sf. Apostol Pavel declară: „Au nu ştiţi că sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă va strica cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu, pentru că Sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Cor. 3, 16-17). Cine strică templul, adică Biserica lui Dumnezeu, acela nu se află în Sf. Tradiţie. Sf. Irineu, la rându-i, ne învaţă: «Duhul este chezăşia nestricăciunii, întărirea credinţei noastre, scara de înălţare la Dumnezeu. Unde este Biserica, aco-lo e şi Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e şi Biserica şi plinătatea harului. Iar Duhul este adevărul» 50 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col.). Ereticii nefiind în Tradiţie nu sunt nici în Biserică, şi, dimpotrivă, nefiind în Biserică, nu sunt nici în Tradiţie; ei nu trăiesc în comuniunea de viaţă a Duhului lui Dumnezeu şi nu sunt în Hristos.

55. Ce legătură este între Biserică şi Sf. Tradiţie?

Biserica păstrează Tradiţia, iar Tradiţia uneşte şi întăreşte Biserica. După moartea ultimului Apostol, viaţa în Duhul nu s-a împuţinat, căci Mântuitorul făgăduieşte Apostolilor şi urmaşilor acestora că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor şi Duhul Sfânt îi va ajuta să înţeleagă tot adevărul şi să-1 apere neştirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Tradiţie s-a numit şi ţinerea de minte vie a Bisericii. Tradiţia fiind viaţa Bisericii, Biserica e spaţiul Tradiţiei.

56. Care e rolul Bisericii faţă de Descoperirea dumnezeiască şi deci şi faţă de Sf. Tradiţie?

Biserica e păzitoarea, tâlcuitoarea şi propovăduitoarea fără greş a Descoperirii dumnezeieşti şi, prin aceasta, şi a Tradiţiei. Ea păstrează şi susţine unitatea şi identitatea credinţei. Sf. Irineu ne dă amănunte preţioase în această privinţă: «Biserica, zice el, după ce a primit, cum am spus, această propovăduire şi această credinţă, măcar că e răspândită în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca şi cum ar locui într-o singură casă. De ase-menea ea crede Apostolilor şi Ucenicilor acestora, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă. Ea predică acestea în armonie cu Apostolii, învaţă şi transmite ca şi cum ar avea o singură gură. Deşi în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiţiei e una şi aceeaşi. După cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot aşa şi propovăduirea adevărului se arată pretutindeni şi luminează pe toţi oamenii care vor să vină la cunoştinţa adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre întâistătătorii Bisericilor nu va spune altceva, decât aceste învăţături, căci nimeni nu este mai presus de învăţătorul său (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab în cuvânt nu va împuţina Tradiţia. Credinţa fiind una şi aceeaşi, nici cel care e în stare să vorbească mult despre ea nu o sporeşte, nici cel ce vorbeşte mai puţin nu o împuţinează» 51 (Sf. Irineu, op. cit., 1, 10, 2, Migne, P. G.”VII, col. 552 3 - Învăţătura de credinţă creştină Ortodoxă). Biserica stă pe Tradiţia Apostolilor şi o mărturiseşte ca aflându-se pretutindeni, în viaţă, şi lucrarea ei. Prin episcopii aşezaţi de către Apostoli şi urmaşii acestora, Tradiţia se înfăţişează ca universală şi neîntreruptă 52 (Idem, op. cat., 3, 1, Migne, P. G., VII, col. 848). Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru şi Pavel, „avea Tradiţia în faţa ochilor” 53 (Idem, op. cit., 3, 3, 3, Migne, P. G., VII, col. 849). Cu ocazia neînţelegerilor din Biserica de la Corint, el a înnoit credinţa şi Tradiţia pe care le primise de curând de la Apostoli 54 (Idem, op. cit; loc. cit.). Sf. Policarp e un exemplu viu al Tradiţiei pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au făcut episcop în Smirna, şi care a avut legături cu mulţi dintre cei care au văzut pe Hristos. El a propovăduit totdeauna lucrurile pe care le-a învăţat de la Apostoli 55 (Idem, op. cit, 3, 3, 4. Migne, P. G., VII, col. 851). Biserica are un tezaur bogat, în care Apostolii au adunat toate cele ale adevărului şi din care oricine poate să-şi ia băutura vieţii.

57. Unde se află cuprinsă Sf. Tradiţie?

Desigur, că forma de transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti supranaturale, Sfânta Tradiţie, sau Tradiţia apostolică, are drept conţinut întreaga învăţătură a Apostolilor, primită de ei prin viu grai de la Hristos însuşi în timpul celor trei ani şi jumătate de activitate publică a Lui. În cuprinsul Tradiţiei apostolice intră şi o serie de structuri harice ale Bisericii întemeiate de Hristos şi care vin de la Hristos prin Sfinţii Săi Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile şi ierarhia bisericească sacramentală cu cele trei trepte harice care ţin de constituţia teandrică a Bisericii, precum şi anumite orânduieli privind viaţa Bisericii şi viaţa membrilor ei. Cărţile Noului Testament conţin şi constituie Tradiţia apostolică, dar nu o epuizează, căci multe altele a săvârşit Hristos, care s-au transmis mai departe numai pe cale orală în Biserică (Matei 28, 20; Ioan 20, 30-31; 31, 25), adică prin cei îmbrăcaţi cu puterea Duhului Sfânt spre a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1). Într-un răstimp de opt veacuri, conţinutul Sfintei Tradiţii, adică al Tradiţiei apostolice, a fost fixat de Biserică în opt izvoare şi anume:

1. Simbolurile de credinţă (cel zis „apostolic” sau „roman”, folosit astăzi de Biserica Romano-Catolică şi de Bisericile Protestante; simbolul niceo-constantinopolitan alcătuit la sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) şi II de la Constantinopol (381), singurul folosit în Biserica Ortodoxă şi, alternativ cu cel „roman”, în Biserica Romano – Catolică, şi uneori la protestanţi; şi cel „atanasian”, folosit în Biserica Anglicană);
2. Cele 85 de canoane apostolice;
3. Definiţiile dogmatice şi canoanele celor 7 sinoade ecumenice şi ale celor 9 sinoade particulare (aprobate de sinodul Trulan);
4. Mărturisirile de credinţă ale martirilor;
5. Definiţiile dogmatice împotriva ereziilor;
6. Scrierile Sfinţilor Părinţi;
7. Cărţile de slujbă ale Bisericii şi
8. Mărturiile istorice şi arheologice referitoare la credinţa creştină apostolică.

58. Tradiţia e schimbătoare sau neschimbătoare?

Aluatul împărăţiei lui Dumnezeu e amestecat cu frământătura omenească şi ce e neschimbător stă la un loc cu ce e schimbător şi trecător. Păzind ce trebuie, Biserica rămâne de-a pururi aceeaşi şi viaţa ei în Duhul nu cunoaşte adăugire sau micşorare. Tradiţia, fiind curentul de viaţă al Bisericii, stă în strânsă legătură cu valo-rile şi năzuinţele spre desăvârşire ale credincioşilor. Credinţa şi morala creştină sunt neschimbătoare, ca roa-de ale Descoperirii dumnezeieşti, iar Biserica a lucrat continuu pentru desăvârşirea sufletească a credincioşi-lor, aşa cum ne-o dovedeşte istoria Bisericii încă de la apariţia creştinismului. Prin urmare, „Tradiţia”, în în-ţelesul creştin, nu înseamnă încremenire în forme moarte omeneşti, ci numai păstrarea nestricată a adevăru-lui Descoperirii dumnezeieşti, izvor nesecat de desăvârşire.

59. În ce înţeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiţii?

Progresul Sf. Tradiţii înseamnă dezvoltarea şi adâncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincentiu de Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuşi. E cazul cu inteligenţa, cu ştiinţa, cu înţelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăşi, în acelaşi înţeles, în aceeaşi idee. Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care deşi cu înaintarea anilor îşi dezvoltă funcţiunile, ele rămân, totuşi, ceea ce erau... Se poate adăuga formă, înfăţişare, distincţie, totuşi firea fiecărui gen rămâne aceeaşi” 56 (Vincentiu de Lerin, Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667). Prin dezvoltarea şi adâncirea Tradiţiei, deci, noi căpătăm o înţelegere din ce în ce mai limpede a învăţăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învăţături ajung a fi formulate de Biserică în mod solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire consfântă a aceloraşi adevăruri dumnezeieşti, în „Dogme”, care sunt scurte formule de credinţă, propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră.

60. Ce condiţie se cere pentru ca un adevăr de credinţă să fie formulat în Dogmă?

Adevărul de credinţă trebuie să fie cuprins în Descoperirea dumnezeiască, adică în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie.

61. Când Sinoadele ecumenice nu se mai adună, cum deosebim învăţătura adevărată de cea mincinoasă? 

De la ultimul Sinod ecumenic (787) până astăzi, oamenii învăţaţi ai Bisericii Ortodoxe au cercetat cu atenţie Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie şi au scos din ele învăţăturile trebuitoare şi adevărate pe care totdeauna le-au înfăţişat în opoziţie cu cele mincinoase. Aceste învăţături adevărate au fost, apoi, aprobate în cea mai mare parte de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe care le-au formulat în „Mărturisiri de Credinţă”, călăuze vrednice de toată încrederea. În clipele grele ale vieţii Bisericii, Sinoadele a toată Ortodoxia sunt crainicii adevărului dumnezeiesc. Când împrejurări deosebite împiedică adunarea unor astfel de Sinoade, este de ajuns consimţirea tuturor Bisericilor Ortodoxe la primirea unui adevăr de credinţă, sau de viaţă, pe temeiul sigur al Sf. Scripturi şi al Sf. Tradiţii.

62. Care e datoria noastră principală faţă de Sf. Tradiţie?

Să păstrăm cu sfinţenie şi neatins cuprinsul ei, la fel ca pe acela al Sf. Scripturi, aşa cum au făcut Părinţii din cele mai vechi timpuri. Iată sfatul Sf. Vasile cel Mare în această privinţă: «Unele dintre dogmele şi propovăduirile păstrate de Biserică le avem din învăţătura scrisă, pe altele însă le-am primit din Tradiţia Apostolilor, transmise în taină. Amândouă aceste categorii au aceeaşi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvânt împotriva acestora, pentru că nimeni nu cunoaşte cât de cât aşezămintele bisericeşti. Dacă am încerca să înlăturăm obiceiurile nescrise, ca neavând mare importanţă, nu ne-am da seama că am păgubi Evanghelia în părţile ei principale; mai mult, am restrânge propovăduirea la numele ei gol. De pildă, (ca să pomenesc lucrul cel dintâi şi foarte obştesc) cine a învăţat prin scris că acei care nădăjduiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a învăţat să ne întoarcem spre Răsărit atunci când ne rugăm? Ce Sfânt ne-a lăsat în scris cuvintele de chemare a Sf. Duh pentru prefacerea pâinii Euharistiei şi a Paharului binecuvântării? Nu ne mulţumim cu cele pe care le menţionează Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri înainte, altele pe urmă, ca având mare putere pentru taină şi pe care le luăm din învăţătura nescrisă. Noi binecuvântăm apa Botezului şi untdelemnul Ungerii, ba încă şi pe cel ce se botează. Din ce scrieri? Nu din Tradiţia tăcută şi tainică? Ce cuvânt scris ne-a învăţat ungerea însăşi cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte câte sunt în legătură cu Botezul, lepădarea de satana şi de îngerii lui, din ce scriere sunt? Nu sunt, oare, din această învăţătură nepublicată şi secretă pe care Părinţii noştri au păstrat-o sub tăcere, fără iscodire, ca unii care învăţaseră bine acel lucru: păstrarea în tăcere a măreţiei sfinte a Tainelor?... La fel Apostolii şi Părinţii care au stabilit la început cele în legătură cu Biserica au păstrat taina lor în ascuns şi în tăcere demnitatea lor...» 57 (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, 27, 66, Migne, P. G., XXXII, col. 188-189). Iar Sf. Ioan Damaschin zice: „In Sf. Scriptură, nu se pomenesc cele întâmplate la moartea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc în cea mai veche şi adevărată Tradiţie, care ne spune că în momentul slăvitei ei adormiri, toţi Sfinţii Apostoli, care colindau lumea în vederea mântuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin văzduh. Aici ei au avut o viziune cu îngeri şi au ascultat melodia dumnezeiască a puterilor cereşti etc.”58 (Sf. Ioan Damaschin, Omilii la Adormirea Fecioarei Maria, 2, 18, Migne, P. G., XCVI, col. 748). Botezarea copiilor mici e o Tradiţie apostolică 59 (Fer. Augustin, Despre Facere, explicată cuvânt cu cuvânt, 10,23,39, Migne, P. L., XXXIV, col. 426). Aceste lucruri se ştiu prin grija aleasă şi evlavia caldă cu care le-a păstrat Sf. Tradiţie şi pe care, la rândul nostru, se cuvine să le păzim cu aceeaşi grijă şi evlavie spre a le da mai departe celor ce vor veni după noi.

63. Care sunt condiţiile sau semnele adevăratei Tradiţii?

Iată cum lămureşte Vincentiu de Lerin aceste semne: «In Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ţinem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toţi... Lucrul acesta va fi aşa, dacă urmăm universalitatea, vechimea şi consensul. Vom urma universalitatea în chipul acesta, anume, dacă mărturisim că singură această credinţă este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturiseşte pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc de acele înţelesuri, pe care se ştie că le-au practicat Sfinţii înaintaşi şi Părinţii noştri. Vom urma şi consensul, dacă, chiar în vechime, ţinem definiţiile şi părerile tuturor sau aproape ale tuturor preoţilor şi învăţătorilor deopotrivă» 60 (Vincentiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P. L., L, col. 639). Tradiţia trebuie să vină de la Apostoli. Aşa înţelegem vechimea ei. Ea trebuie să fi fost totdeauna şi pretutindeni în Biserică, fără schimbare.

64. Prin ce mijloace statorniceşte Biserica adevărurile de credinţă dezvoltate de-a lungul Tradiţiei?

Biserica statorniceşte aceste adevăruri prin hotărârile (canoanele) Sinoadelor ecumenice şi prin cărţile sim-bolice. Definiţiile date la Sinoadele ecumenice ies dintr-un material bogat frământat de Tradiţie, zeci sau sute de ani, până în momentul când Biserica, prin împuterniciţii ei oficiali, desprinde, cu ajutorul Duhului Sfânt, adevărul din dezbateri, ca aurul în cuptor, şi-l înfăţişează în definiţii sau formule care devin obligatorii pentru toţi credincioşii. Pentru Biserica Ortodoxă sunt obligatorii definiţiile celor şapte Sinoade ecumenice: I la Niceea (325), II la Constantinopol (381), III la Efes (431), IV la Calcedon (451), V la Constantinopol (553), VI la Constantinopol (Trulan: 680-681), VII la Niceea (787). Cărţile simbolice sau Mărturisirile de credinţă au apărut în Biserica Ortodoxă din cauza întreruperii Sinoadelor ecumenice de la 787 încoace. Mărturisirile de credinţă lămuresc întrebările noi care s-au ivit în viaţa Bisericii şi le dezleagă cu ajutorul Sf. Scripturi şi al hotărârilor Sinoadelor ecumenice sau locale, în duhul celei mai curate Tradiţii. Asemenea Mărturisiri de cre-dinţă sunt: aceea a Mitropolitului Petru Movilă, numită „Mărturisirea Ortodoxă”, închegată şi formulată defi-nitiv la Sinodul de la Iaşi (1642) 61 (A se vedea ediţia mai nouă a acestei Mărturisiri Ortodoxe, după un text grec inedit, Ms. Parisinus, 1265, datorată Pr. N. M. Popescu, şi reproducerea textului trad. rom., ed. Buzau 1691, datorată Diac. Gh. Moisescu, Bucuresti, 1942, şi ediţia: Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. de Prof. Ale-xandru Elian, Bucuresti, 1981); „Mărturisirea Patriarhului Dositei”, care se numeşte şi „Pavăza Ortodoxiei” şi care e tot una cu „Mărturisirea Patriarhilor Ortodocşi”; ea e, de fapt, lucrarea Sinodului de la Ierusalim din 1672; „Mărturisirea lui Mitrofan Critopulos” şi altele 62; Die Bekenntnisse und die wichtigsten Glaubenszeugnis-se der griechisch-orientalischen Kirche im Originaltext, nebst, einleitenden Bemerkungen von lon Mihalcescu, Leipzig, 1904, p. 22, s.u., 123 s.u., 183 s.u.). Pentru importanţa, răsunetul şi neîntrerupta ei actualitate faţă de doctrina romano-catolică, merită să fie trecută în rândul Mărturisirilor de Credinţă şi „Enciclica Patriarhilor Ortodocşi” de la 1848 63 (Teodor M. Popescu, Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848, studiu introductiv, text şi traducere (extras), Bucureşti, 1935, p. 80-104, 105-140).

65. Ce este un sinod ecumenic?

Un sinod ecumenic este adunarea episcopilor întregii Biserici drept-credincioase, pentru statornicirea, formularea şi întărirea învăţăturii şi regulilor de viaţă ale Bisericii.

66. Care este obârşia ţinerii Sinoadelor ecumenice?

Obârşia ţinerii Sinoadelor ecumenice se ridică până la Sf. Apostoli, care au ţinut un Sinod la Ierusalim în anul 50, unde lucrând sub pază şi împreună-lucrarea Sfântului Duh (Fapte 15, 28), au luat hotărâri de credinţă şi de reguli de viaţă creştină cu putere şi obligaţie pentru toţi credincioşii, aşa cum se vede în Faptele Apostolilor (15, 1-29).

67. Pe cine înfăţişau Sf. Apostoli adunaţi în Sinod?

Ei înfăţişau pe Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Capul nevăzut al Bisericii, aşa cum ni se spune în cuvintele: „Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16). Ca înfăţişători ai Domnului nostru Iisus Hristos, Apostolii lucrau sub oblăduirea Sf. Duh, cum ne adevereşte Sf. Scriptură: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, că nu-L vede pe El, nici îl cunoaşte pe El; voi îl cunoaşteţi, căci cu voi petrece şi în voi va fi” (Ioan 14, 16-17).

68. Cui a încredinţat Mântuitorul conducerea Bisericii, după înălţarea sa la cer?

După înălţarea sa la cer, Mântuitorul a încredinţat conducerea Bisericii Sale Sfinţilor Apostoli, aşa cum spune El însuşi: „Precum M-ai trimis pe Mine în lume şi Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan 17, 18). „Şi apropiindu-Se, Iisus le-a grăit lor zicând: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 18-20). Când li Se arată, în ziua Invierii, Mântuitorul spune Apostolilor: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi”; şi acestea zicând, a suflat şi a zis lor: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta şi cărora le veţi tine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).

69. Ce fel de puteri a dat Mântuitorul Apostolilor şi urmaşilor lor în Biserică?

Mântuitorul a dat Apostolilor, şi prin ei urmaşilor acestora, puterea de a învăţa, adică de a propovădui adevă-rul Cuvântului lui Dumnezeu, puterea de a Sfinţi, adică de a împărtăşi credincioşilor harul lui Dumnezeu, şi puterea de a conduce, adică de a păstori, a povăţui şi a conduce pe creştini, aşa cum putem vedea din Sf. Evanghelii (Matei 28, 18-20; Ioan 20, 21; Luca 9, 1-2).

70. Sf. Apostoli au folosit această întreită putere, fiecare în parte sau în unire şi conlucrare?

Fiecare Apostol deţinea şi folosea această putere asupra credincioşilor săi, însă cu respectarea credincioasă a cuvântului Domnului, de a păstra împreună cu ceilalţi Apostoli „unirea Duhului întru legătura păcii” (Efes. 4, 3). Când a fost vorba de o hotărâre de credinţă, asupra căreia se iviseră neînţelegeri între creştinii din Antiohia, atunci puterea de a învăţa nu s-a mai practicat de un singur Apostol, ci de către adunarea tuturor Apostolilor, adică de Sinodul Apostolic de la Ierusalim. Acest Sinod arată că înşişi Sf. Apostoli, deşi întăriţi cu pu-terea dată de Domnul fiecăruia dintre ei, totuşi, în momente însemnate, nu foloseau separat această putere, ci în împreună-lucrare frăţească, cu ajutorul Sfântului Duh. Prin urmare, dacă Domnul nostru Iisus Hristos a dat fiecărui Apostol puterea de a-şi conduce Biserica, în schimb puterea cea mai înaltă de conducere a întregii Biserici a dat-o Adunării, adică Sinodului Apostolilor, după cuvintele Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

71. Pe cine au lăsat Sf. Apostoli ca urmaşi ai lor la conducerea Bisericii văzute?

Sf. Apostoli au lăsat, după porunca Domnului, ca urmaşi la conducerea Bisericii văzute, pe episcopi, cărora le-au dat această autoritate, împărtăşindu-le harul Sfântului Duh prin punerea mâinilor, adică prin hirotonie. Despre aceasta ne încredinţează atât Sf. Scriptura, cât şi Sf. Tradiţie. Sf. Apostol Pavel, aşezând ca episcopi pe Tit în Creta şi pe Timotei în Efes, le dă învăţături şi sfaturi cum să-şi conducă credincioşii. El scrie lui Timotei: „Nu fi nepăsător faţă de harul ce este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor. Cugetă, la acestea, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor. Ia seama anume la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea. Căci făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui, şi pe cei care te ascultă” (I Tim. 4, 14-16). Iar despre hirotonia preoţilor spune aceluiaşi Timotei: „Mâinile degrab să nu-ţi pui pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat” (I Tim. 5, 22). Mântuitorul a încredinţat, deci, conducerea Bisericii Sale văzute Apostolilor, prin însăşi puterea Duhului Sfânt dată lor (Ioan 20, 22-23), iar aceştia au încredinţat-o episcopilor, împărtăşindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei. Prin urmare, cine ascultă de episcopii hirotoniţi după rânduiala canonică a Bisericii, ascultă de Sf. Apostoli, adică de Domnul nostru Iisus Hristos, iar cine se leapădă de episcopii legitimi, se leapădă de Sf. Apostoli, adică de Domnul nostru Iisus Hristos, după înseşi cuvintele Mântuitorului (Luca 10, 16). Sf. Ignatie purtătorul de Dumnezeu şi Sf. Ciprian susţin că ascultarea de episcopi este ascultarea de Iisus Hristos, că în Biserică nu se poate face nimic fără episcopi şi că nu există Biserică fără episcopi, preoţi şi diaconi 64 (Sf. Ignatie, Scrisoarea către Tralieni, 2,1; 2, 3; 3, 1; 7, 2, Migne, P. G.,V, col. 676, 677, 680; Sf. Ciprian, Scrisoarea 66 (către Florentiu), 8, CV, 3, 2, p. 732).

72. Cum foloseau episcopii întreita putere dată lor de Sfinţii Apostoli?

După pilda Sf. Apostoli, fiecare episcop lucrează singur cu puterea ce i-a fost dată asupra celor încredinţaţi spre păstorire, păstrând cu grijă, asemenea Sf. Apostoli, „unirea Duhului întru legătura păcii”, cu ceilalţi episcopi. Când însă se iveşte nevoia de a tâlcui sau a limpezi un adevăr de credinţă, sau de a statornici o regulă de viaţă, care interesează întreaga Biserică, puterea de conducere nu se mai practică de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor episcopilor, adică de Sinodul ecumenic, aşa cum puterea cea mai înaltă apostolică s-a practicat prin Sinodul de la Ierusalim. Istoria celor şapte Sinoade ecumenice stă mărturie că autoritatea cea mai înaltă în Biserică este Sinodul ecumenic.

73. Sinodul ecumenic are puterea de a statornici învăţături noi de credinţă?

Sinodul ecumenic nu face decât să lămurească şi să statornicească - când nevoia o cere - un adevăr descoperit de Domnul şi care se găseşte nedezvoltat în Sf. Scriptură sau în Sf. Tradiţie. El poate statornici, de asemenea, reguli de viaţă pentru întreaga Biserică.

74. Ce condiţii trebuie să indeplinească o învăţătură de credinţă statornicită de un Sinod ecumenic, ca ea să aibă putere obligatorie pentru toţi creştinii?

Aceste condiţii sunt:
1. Ca acea învăţătură de credinţă să fie cuprinsă mai mult sau mai puţin lămurit în propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos, adică să se afle în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie.
2. Ca lămurirea şi statornicirea învăţăturii să se facă de către un Sinod ecumenic, care lucrează cu ajutorul Duhului Sfânt şi reprezintă cu adevărat Biserica. Cea mai deplină statornicire sau formulare scurtă a credinţei creştine este Simbolul de credinţă.