130. Care sunt articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul?

Articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul întrupat sunt: art. II-art. VII.

131. Ce ne învaţă aceste articole privite laolaltă?

Ele ne vorbesc despre cea mai mare şi mai minunată faptă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ele ne spun că Cel ce ne-a mântuit pe noi este însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea ne-a înfăptuit-o prin întruparea sa ca om, prin învăţătura şi prin moartea sa pe cruce şi învierea din morţi, după care S-a înălţat la ceruri întru slava, de-a dreapta Tatălui.

Multă iubire ne-a arătat Dumnezeu şi prin facerea lumii şi a oamenilor, despre care ne vorbeşte articolul I din Simbolul Credinţei. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemărginite ce ne-o poartă ne-a arătat-o prin aceea că pe însuşi Fiul Său L-a trimis în lume, ca om, şi L-a dat morţii pe cruce „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”

Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul – Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3, 16).

Iar Sf. Atanasie spune: «Fiindu-I milă de neamul nostru şi înduioşându-Se de slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, îşi ia trup şi acesta nu deosebit de al nostru... şi dă morţii propriul Său trup» 151 (Sf. Atanasie, Despre întruparea Cuvântului, Cap. 8, Trad. Gh. Popescu - Pietrile, Bucureşti, 1905, p. 29; Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, Bucureşti,1987, p. 99).

132. Aveau oamenii trebuinţă de această întrupare?

Aveau neapărată trebuinţă. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns păcatul şi moartea în toţi oamenii. Păcatul acesta pusese o duşmănie (Rom. 5, 10) între ei şi Dumnezeu, fiind toţi „fii ai mâniei” (Efes. 2, 3; Rom. 5, 9), căci îi înrăise şi le slăbise puterea de a face binele, încât în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu şi îl cerea cugetul lor, făceau mereu răul. Din aceasta pricină, cugetul îi mustra necontenit. Iar aceasta era un semn că însuşi Dumnezeu era nemulţumit. Dar Dumnezeu îşi arată nemulţumirea şi prin pedepsele ce le aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosândit (Rom. 5, 18). De altfel, însuşi păcatul pe care îl făceau oamenii producea în ei griji, boli şi necazuri, iar între oameni, pizmă, ură, ceartă şi războaie. Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu moartea (Rom. 5, 12), ca să nu fie «răutatea fără de moarte (Molitva la morţi). Toţi mureau şi prin moarte se duceau la moartea veşnică, adică la chinurile fără de sfârşit. Dar aceasta era o stare prea chinuitoare şi nu putea fi răbdată nici de iubirea lui Dumnezeu. Se cerea mântuirea omului din ea.

133. Nu puteau să-şi dea oamenii înşişi mântuirea din această stare?

Nu puteau. Căci deşi ei sufereau de răul care-i stăpânea, nu puteau scăpa de el, firea lor era slăbită de păcat, erau robii păcatului. Această stare chinuitoare o descrie Sf. Apostol Pavel astfel: „Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom. 7, 19-20). Nici un om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era „rob legii păcatului” (Rom. 7, 23), şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc. Iată ce spune Sf. Atanasie: „Căci după ce toţi au fost loviţi în suflet şi tulburaţi de înşelăciunea diavolească şi de deşertăciunea idolilor, cum era cu putinţă ca omul să întoarcă sufletul şi mintea oamenilor? Dar poate să zică cineva că lumea întreagă ar fi putut face aceasta. Dar dacă lumea ar fi putut, nu s-ar fi făcut atâtea mari rele. Căci lumea exista şi totuşi oamenii se tăvăleau în atâtea mari rele”152 (Sf. Atanasie, Despre întruparea Cuvântului, Cap. 14, după trad. cit., p. 29).

134. Nu-i putea mântui nici măcar vreun înger? Trebuia să vină însuşi Fiul lui Dumnezeu?

Nu-i putea mântui nici un înger. Intâi, pentru că împăcarea cu Dumnezeu trebuia să fie o faptă la care să ia parte însuşi Dumnezeu. Al doilea, pentru că oamenii trebuiau să fie scăpaţi şi de moarte. Iar moartea nu putea fi înlăturată decât prin viaţa fără de sfârşit, care e numai la Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima dată viaţă oamenilor; numai El o putea da şi a doua oară. Sf. Atanasie spune iarăşi: «Nu era cu putinţă nici prin îngeri, deoarece ei nu sunt chipuri după care omul să fie creat după asemănarea lor. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu a venit în persoană, ca unul care este chipul Tatălui, ca să poată reînnoi pe omul cel creat după chipul Lui»153 (Op. cit., Cap. 13, după Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, Bucureşti, 1987, p. 107).

135. Dar nu putea să facă aceasta Fiul lui Dumnezeu stând în cer şi nefăcându-Se om?

Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a socotit că nu e potrivit să mântuiască pe oameni de departe. Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai importante sunt trei.

136. Care este primul din aceste motive?

Primul motiv e că dreptatea cerea ca, precum un om a călcat legea ascultării de Dumnezeu, un Om se cădea să şi ispăşească, împlinind această lege prin ascultare şi plătind cu viaţa sa nevinovată călcarea celorlalţi: „Precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa şi prin ascultarea Unuia, se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5, 19). Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea între Dumnezeu şi om să se facă nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci şi a omului. Sf. Grigorie de Nissa spune: „După ce moartea intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om. Iată pentru ce S-a făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să nimicească prin învierea sa moartea, care intrase în lume prin neascultare” 154 (Sf. Grigorie de Nissa, La întâmpinarea Domnului, Migne, P.G., XLVI, col. 729).

De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu şi om, ca să lucreze în numele oamenilor, dar fapta Lui, ca a Celui ce era şi Dumnezeu, să aibă un preţ care să covârşească vina tuturor oamenilor. «Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. Chiril al Ierusalimului, nu era de un preţ mic; nu era o oaie necuvântătoare, nu era un om de rând, nu era nici un înger, ci Dumnezeu, făcut om. Fărădelegea păcatului nu era aşa de mare pe cât dreptatea Celui mort din pricina noastră; nu am păcătuit aşa de mult cât preţuia dreptatea Celui ce Şi-a pus sufletul pentru noi»155 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, 13, 33, după trad. Pr. D. Fedoru, Bucureşti, 1945, vol. II, p. 349). Luând firea noastră şi ţinând-o curată şi împlinind cu ea legea ascultării de Dumnezeu şi ispăşind cu sângele ei vărsat pe cruce călcarea oamenilor, a scăpat-o de osândă şi ne-a împăcat cu Dumnezeu. „Vrăjmaşi fiind”, zice Sf. Apostol Pavel, „ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10 şi II Cor. 5, 18). Firea noastră, care înainte purta în ea urâţenia neascultării şi era purtată de cei ce erau duşmani lui Dumnezeu, a ajuns acum firea curată a Fiului Său prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Său, Dumnezeu privea cu iubire şi la firea noastră pe care o purta El. Iubind pe Fiul Său, Cel ce S-a făcut ascultător până la moarte, Dumnezeu iubea totodată pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastră ca pe cea care a călcat legea şi drept urmare trebuie să moară, ci ca pe firea care a ispăşit călcarea legii şi e vrednică să se împărtăşească de viaţă. Şi iubirea lui Dumnezeu faţă de firea noastră, purtată de Fiul Său, avea să se răsfrângă asupra tuturor celor ce purtau această fire şi se lipeau prin credinţă de Fiul Său. De aceea spune Sf. Apostol Pavel că în Fiul lui Dumnezeu „avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor” şi că „printr - însul a binevoit să împace toate cu Sine, făcând pace prin sângele crucii Lui”. Sau şi mai limpede: „Şi pe voi care eraţi oarecând înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu mintea voastră către lucrurile rele, de acum v-a împăcat prin moarte, în carnea trupului Lui, ca să vă pună pe voi Sfinţi şi fără de prihană şi nevinovaţi înaintea Sa” (Col. 1,14,20,21-22). Iubindu-ne acum Dumnezeu întru Iisus Hristos, ne face parte de aceeaşi moştenire a bunătăţii Sale, de care Se împărtăşeşte Iisus Hristos ca Fiu al Său, socotindu-ne şi pe noi ca pe nişte fii ai Săi: „Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună - moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Rom. 8, 17).

137. Dar al doilea motiv al întrupării care este?

Al doilea motiv pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca să ne arate că dragostea Lui faţă de noi e aşa de mare, că El nu mai stă departe de noi, ci Se face om ca noi, ia firea noastră şi vine între noi ca să vorbească cu noi în graiul nostru şi să ne înveţe faţă către faţă, nu prin alţii, ca în Vechiul Testament. El voia astfel să ne câştige şi mai mult inima, prin dragostea Sa, şi să ne dea pilda văzută de cum trebuie să se poarte un om adevărat ca să placă lui Dumnezeu. Şi El nu S-a făcut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor, rămânând în legătură cu noi şi arătând cât de mult preţuieşte şi iubeşte pe oameni. «Mântuitorul a venit, spune Sf. Ioan Damaschin, ca să Se facă părtaş firii noastre, ca să ne înveţe prin pildele Sale calea virtuţii, ca să ne scape de stricăciune prin comuniunea cu viaţa, făcându-Se începătura învierii noastre»156 (Dogmatica, Cartea IV-a, Cap. 4, după trad. Pr. D. Fecioru, 1938, p. 239).

138. Şi care este al treilea motiv al întrupării?

Al treilea motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu S-a mai întrupat ca, unind firea noastră cu firea sa dumnezeiască, făcând-o firea Lui însuşi, ea să nu mai poată să se depărteze de Dumnezeu, să nu mai poată să lucreze împotriva Lui, ca acest templu să nu se mai poată ruina, ci să fie de acum mereu plin şi străbătut de Dumnezeu. Altfel ar fi fost cu putinţă ca firea noastră, odată mântuită, iarăşi să se piardă. În acelaşi timp, numai aşa a putut să scape cu adevărat şi pentru totdeauna firea omenească de stricăciune şi de moarte, unind-o strâns cu Sine Cel ce era izvorul nestricăciunii şi al nemuririi. Prin firea noastră zidită acum în Dumnezeu, toţi putem fi „zidiţi întru Hristos” (Efes, 2, 10). Noi putem adică acum să stăm mai uşor, dacă vrem, în legătură cu Fiul lui Dumnezeu, căci El e şi om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar stând prin credinţă şi prin dragoste în legătură cu El, ne aflăm zidiţi în El, împreună cu firea sa omenească, aflată în El. De aceea spune Sf. Apostol Pavel că precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite şi aşezate toate la început, când s-au făcut, cu atât mai mult acum, luând El firea noastră, ne aşează iarăşi în El şi mai deplin, pe toţi cei ce vrem. Drept aceea ne îndeamnă: „întru El să umblaţi, înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-însul” (Col. 2, 6-7).

Sf. Chiril al Alexandriei înfăţişează motivul al treilea astfel: „Cum putea omul de pe pământ, căzut în moarte, să se întoarcă la nestricăciune? Era nevoie ca trupul muritor să se împărtăşească din puterea de viaţă a lui Dumnezeu. Iar puterea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu – Tatăl e Cuvântul Cel Unul-Născut”157 (La Luca, 5, 19, Migne, P. G., LXXIII, col. 908).

139. Dacă numai Fiul lui Dumnezeu făcut om putea să mântuiască omenirea de păcat şi de moarte, de ce nu S-a făcut mai curând om? De ce a lăsat Dumnezeu să treacă un timp atât de îndelungat de la căderea lui Adam până la trimiterea Fiului Său?

Era trebuinţă de o pregătire a oamenilor ca să primească pe Mântuitorul, atunci când va veni. Căci n-ajungea ca Mântuitorul să vină şi să moară pentru oameni. Trebuia ca şi ei să-L primească cu credinţă. Altfel nu se putea înfăptui mântuirea lor. Şi anume trebuiau pregătiţi ca să poată crede că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat şi că numai prin El se pot mântui.

140. Cum s-a făcut această pregătire?

In două feluri: întâi, prin creşterea răului şi deodată cu aceasta a convingerii oamenilor că nu se pot mântui prin puterile lor; al doilea, prin sporirea veştilor de la Dumnezeu că le va trimite un Mântuitor şi că Mântuitorul Acesta va fi chiar Fiul Său. Şcoala aceasta de pregătire a făcut-o Dumnezeu în alt chip cu poporul evreu. Pe păgâni i-a pregătit pe calea firii, pe evrei, pe o cale mai presus de fire, într-un chip mai lămurit, ca din învăţătura dată lor să tragă folos şi popoarele păgâne.

141. Cum au fost pregătiţi păgânii şi evreii prin creşterea răului şi a convingerii că nu se pot mântui prin puterile lor?

Păgânii şi evreii au fost pregătiţi în primul rând prin aceea că i-a lăsat să sporească în păcat. Dacă ar fi vrut Dumnezeu să-i mântuiască pe oameni, îndată după cădere, poate că ei nu şi-ar fi dat seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine păcatul. Pe lângă aceasta, la început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin puterile lor şi că n-au trebuinţă de Dumnezeu. A trebuit să li se lase mii de ani, ca, pe de o parte, să guste toată otrava răului şi să se scârbească de el, pe de alta, să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt zadarnice. Aşa au căzut popoarele păgâne în cele mai grele rătăciri, închinându-se la dobitoace şi la pietre şi aducându-le jertfe vieţi omeneşti. Evreii, cu toate că erau călăuziţi îndeaproape de Dumnezeu, se abăteau şi ei tot mai tare spre rău. Când s-a înmulţit răul, Dumnezeu le-a dat Legea pe muntele Sinai (les. cap. 20), ca să le arate limpede cum trebuie să vieţuiască, Dar, datorită păcatului din ei, în loc să asculte de Lege, se încăpăţânau şi mai tare să o calce. Încât legea li s-a făcut spre înmulţirea păcatului. „Pentru călcările de porunci a fost adăugată legea”, zice Sf. Apostol Pavel (Gal. 3,19), şi tot el zice: „păcatul luând îndemn prin poruncă, m-a amăgit şi m-a omorât prin ea” (Rom. 7, 11).

Legea era bună şi sfântă şi totuşi ea s-a făcut omului spre moarte. „Păcatul, ca să se arate păcat, prin ce era bun mi-a adus moartea, ca să se facă peste măsură de păcătos păcatul prin poruncă” (Rom. 7,13). Inmulţindu-se păcatul, omul îşi dădea seama că nici prin Lege nu se poate mântui, măcar că e de la Dumnezeu. Legea nu-1 putea ajuta, pentru că prin ea Dumnezeu îi arată numai care este binele, nu-i dă şi ajutorul Său ca să-l împlinească, ci îl lasă pe om la puterile lui.

Nu-i dădea Dumnezeu ajutorul Său, pentru că omul nu l-ar fi primit, deoarece se încredea încă în puterile lui. De aceea Dumnezeu îl lasă în mândria că se poate mântui singur, că poate împlini singur poruncile Legii. Dar cu cât Legea arată mai limpede înălţimea binelui, cu atât omul îşi dădea seama că e mai departe de el, că e mai păcătos. Acest lucru îl vedea evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar păgânul, cu ajutorul Legii scrise în inima sa, cu ajutorul conştiinţei. «Văd cele bune, zice un poet păgân, le admit, dar fac totdeauna cele rele»158 (Ovidiu, Video meliora proloque deteriora sequor). Şi aşa, prin Lege, pe de o parte se înmulţea păcatul, pe de alta omul îşi da tot mai mult seama de neputinţa lui de a se mântui de păcat şi, în loc de a se mai încrede în puterile lui, era tot mai convins că numai Dumnezeu însuşi, prin puterea, adică prin harul Lui, îl poate mântui. Iată de ce Sf. Apostol Pavel zice: „Căci Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu”(Evr. 7, 19).

142. Cum a pregătit Dumnezeu pe oameni, prin veştile ce li le dă, că va veni El însuşi să-i mântuiască?

Prima făgăduinţă pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor că le va trimite un Mântuitor a fost îndată după cădere. Era prima lor mângâiere în nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu îi spune şarpelui că cineva se va naşte din femeie, care-i va zdrobi capul: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, şi între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta va zdrobi capul tău, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. 3, 15).

Dar veşti tot mai limpezi despre Mântuitorul, Care avea să vină, le dă Dumnezeu evreilor prin proorocii Vechiului Testament, căci pe vremea lor se înmulţise şi răutatea între oameni. De aceea proorocii plângând şi suferind, ziceau: „Cine va da din Sion mântuirea?” (Ps. 13, 7), sau se rugau: „Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară” (Ps. 143, 5). Dumnezeu milostivindu-Se de această rugăciune spune oamenilor: „Va veni îndată în templul Său Domnul, pe Care îl căutaţi” (Mal. 3,1) sau: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: „Voi mai strânge şi alte neamuri la cei strânşi acum din el” (Isaia 56, 8). Şi ca lumea să-L cunoască atunci când va veni, Domnul dă foarte multe semne după care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci blând şi smerit, călare pe mânz de asină: „Bucură-te foarte, fiică a Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată împăratul tău vine la tine: drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zah. 9, 9). Va veni nu ca să domnească asemenea împăraţilor pământeşti, ci ca să elibereze prin sângele Său pe cei robiţi păcatului: „Iar pentru tine, pentru sângele legământului (Testamentului) tău, voi da drumul robilor tăi din fântâna fără apă” (Zah. 9, 11).

Smerenia întru care va veni, pătimirea şi moartea Lui pentru păcatele altora le prevesteşte proorocul Isaia în toată amănunţimea: „Şi L-am văzut pe El fără chip şi fără frumuseţe... şi păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere..., iar El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre Dânsul şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat... şi chinuit a fost, dar El S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce-o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui şi pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte” (Isaia 53, 2, 4, 5, 7, 8).

Chiar şi timpul şi locul venirii Mântuitorului au fost prezise de Prooroci. Proorocul Daniel a prezis că: „De la ieşirea poruncii că iarăşi să se zidească Ierusalimul”, adică de la anul 457 î. Hr. şi până „se va sfârşi păcatul şi se vor şterge fărădelegile” (9, 24, 25), vor trece 70 de săptămâni de ani, adică 490 de ani, răstimp care tocmai bine s-a împlinit la anul 33 după Hristos, când Mântuitorul a zdrobit puterea păcatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a prezis că Mântuitorul Se va naşte în Betleem (Mih. 5,1). S-a prezis apoi prin Isaia Proorocul, şi chipul mai presus de fire al naşterii Mântuitorului din fecioară: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui, Emanuil” (adică Dumnezeu cu noi) (Isaia 7,14). De asemenea că El Se va naşte după trup din sămânţa lui David: „O dată M-am jurat pe sfinţenia Mea: Oare, voi minţi pe David? Seminţia lui va rămâne în veac şi scaunul lui ca soarele înaintea Mea şi ca luna întocmită în veac” (Ps. 88, 35-36).

Toate aceste proorocii aveau să ajute credinţa oamenilor prin faptul că ele s-au împlinit în Iisus Hristos. Dar ca oamenii să poată primi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca Dumnezeu să-i ridice din credinţa lor rătăcită în mulţi idoli, la credinţa într-un singur Dumnezeu, atotputernic şi iubitor, dar Care are un Fiu nedespărţit de El, după fiinţă.

143. Cum au fost ridicaţi oamenii la această credinţă într-un singur Dumnezeu, Care are însă un Fiu?

In credinţa într-un singur Dumnezeu a fost crescut cu grijă poporul evreu, ca prin el să se sădească, cu vremea, această credinţă şi la celelalte popoare. Incet, ca să nu i se primejduiască credinţa într-un singur Dumnezeu, i s-a tălmăcit apoi poporului evreu, prin prooroci, că Dumnezeu Cel Unul are un Fiu, Care va veni să mântuiască lumea, şi un Duh Sfânt. La facere, Dumnezeu grăieşte către celelalte persoane dumnezeieşti: „Să facem om după chipul Nostru şi asemănare”, adaugând îndată: „Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” (Fac. 1, 26-27), ca să arate că cele trei persoane sunt o singură fiinţă dumnezeiască. Tot acelaşi tâlc îl are şi arătarea lui Dumnezeu la stejarul lui Mamvri, în chipul celor trei călători (Fac. 18, 2). David cunoaşte apoi lămurit că Dumnezeu are un Fiu, când vede pe Domnul (Dumnezeu Tatăl) zicând Domnului Său (lui Dumnezeu Fiul); „Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Ps. 109, 1), sau când aude pe Dumnezeu Tatăl zicând către Dumnezeu Fiul: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta. Şi stăpânirea Ta, marginile pământului” (Ps. 2, 7-8).

Prin înrâurirea evreilor, care de la robia babilonică erau împrăştiaţi printre toate popoarele, şi prin călăuzirea tainică a Cuvântului lui Dumnezeu, s-au ridicat apoi şi din celelalte neamuri mulţi filozofi, la ideea că există un singur Dumnezeu şi că Cuvântul sau Raţiunea Lui lucrează în lume, cu deosebire în mintea oamenilor luminaţi. Astfel, aproape de venirea Mântuitorului, lumea se afla în starea ciudată că, pe de o parte, cu mintea, se ridicase la ideea unui singur Dumnezeu atotputernic şi plin de iubire faţă de oameni, Care avea să trimită pe cineva de la Sine, pentru mântuirea lumii, iar pe de alta, cu viaţa, se afla în cea mai mare decădere şi neputinţă morală. Starea aceasta îi făcea pe oameni să aştepte mântuirea de la Dumnezeu, iar când a venit Mântuitorul le-a ajutat să-L poata primi pe El şi învăţătura Lui despre Dumnezeu.

144. Această pregătire a fost de ajuns ca omenirea să primească pe Iisus Hristos ca Dumnezeu?

Nu, n-a fost de ajuns. Dacă ar fi fost de ajuns, ar fi trebuit să-L primească toţi evreii şi cei mai mulţi dintre filozofi. La toate cele spuse s-au adăugat ca temeiuri de credinţă:
1) învăţătura Sa, cum n-a fost alta mai înaltă;
2) viaţa Sa, cum n-a fost alta mai curată şi
3) minunile Sale, dintre care mai ales învierea şi înălţarea sa la cer.
Dar toate aceste temeiuri sunt întrecute de puterea cu care a lucrat şi lucrează El până astăzi asupra sufletelor care se deschid cuvântului Său, înnoindu-le şi sădind în ele convingerea nestrămutată că El e Dumnezeu. Credinţa în Hristos vine în primul rând din harul lui Dumnezeu, nu din întărirea cu mintea a temeiurilor pomenite. Dar motivele acelea pregăteau mintea omului pentru primirea acestui har. Pentru noi, creştinii, unul din motivele cele mai puternice, care pregătesc mintea noastră să primească harul credinţei şi să conlucreze cu el, e însăşi existenţa creştinismului de 2000 de ani incoace, însuşi faptul că de atunci şi până azi sute de milioane de suflete au crezut fără încetare în dumnezeirea lui Iisus.

145. Care este credinţa Bisericii noastre în dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Răspunsul mai amănunţit la această întrebare îl dă articolul II al Simbolului Credinţei, primul dintre cele şase articole (II-VII), care se ocupă cu persoana şi lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Căci acest articol cuprinde în forma cea mai scurtă, dar în mod deplin, învăţătura Bisericii despre dumnezeirea lui Iisus Hristos.

146. Care este acest articol?

Acest articol este: „Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul – Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”.

147. Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui?

Două lucruri: întâi, că Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a mântuit pe noi, este însuşi Fiul lui Dumnezeu, egal întru toate cu Dumnezeu – Tatăl, veşnic ca şi El şi una cu El, după fiinţă şi slavă, deosebindu-Se de Tatăl numai prin aceea că e Fiu, şi nu Tată, că Tatăl îl naşte, iar El e născut din fiinţa Tatălui. Mântuitorul Hristos însuşi a spus despre Sine: „Şi acum preaslăveşte–Mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5).

Al doilea, că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este şi Făcătorul tuturor, arătându-se şi în aceasta dumnezeirea Lui. Căci, precum Tatăl este Făcătorul tuturor, cum ne-a învăţat articolul 1 al Simbolului, aşa este şi Fiul Făcătorul tuturor. Tatăl toate le face, dar le face prin Fiul: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Chiar şi timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice Apostolul: „Prin Care şi veacurile s-au făcut” (Evr. 1, 2), iar în alt loc spune: „întru El s-au făcut toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaunele, fie domniile, fie începătoriile, fie stăpânirile. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. Şi El este mai înainte de toate şi toate prin El sunt aşezate” (Col. 1, 16-17).

Dacă întru El sunt aşezate toate, înseamnă că El le şi susţine şi în El vieţuiesc toate. El ia parte, deci, şi la pronierea lor. Tinând mereu viaţa în ele şi purtând grijă de ele, cum însuşi zice: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17).

148. Ce înseamnă primele cuvinte din articolul II al Simbolului Credinţei: „Şi întru Unul Domn Iisus Hristos”?

Precum ne-a învăţat articolul I să credem în Dumnezeu - Tatăl, aşa ne învaţă articolul II să credem „şi” în Iisus Hristos, Fiul Lui.

Căci fără credinţă în Fiul, nu putem cunoaşte nici pe Tatăl. Tată fără Fiu nu există. Cine nu crede că Dumnezeu are un Fiu, nu crede că Dumnezeu e Tată şi are în Sine dragoste de Tată. Dumnezeul acela e un Dumnezeu fără dragoste, nu e Dumnezeu adevărat. „Eu sunt uşa”, (Ioan 10, 9), zice Mântuitorul; „Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Iisus Hristos, în Care credem ca şi în Tatăl, este Unul singur, căci numai un Fiu are Tatăl şi numai un Mântuitor avem noi. Numai prin acesta „Unul” ne mântuim şi ajungem la Tatăl, căci numai o „cale” (Ioan 14, 6) şi numai o „uşă” este spre Tatăl, iar „calea” şi „uşa” este El. El e „Domn” peste sufletele noastre, este „Domnul şi Stăpânul vieţii noastre”, ba chiar unicul Domn şi Stăpân „Căruia îi slujim” (Col. 3, 24) şi îi închinăm cu bucurie „toată viaţa noastră”, în aşa fel, încât nu mai suntem ai noştri, ci „ai lui Hristos” (11 Cor. 10, 7) şi putem spune fiecare cu Sf. Apostol Pavel: „Nu mai viez eu, ci Hristos viază întru mine” (Gal. 2, 20). Căci El ne-a dat această viaţă şi ne-a răscumpărat-o de la moarte. Şi ştim că dacă I-o închinăm Lui, tot noi ne folosim, căci Hristos ne desăvârşeşte din zi în zi, făcându-ne „asemenea chipului Său” (Rom. 8, 29). Domnia lui Iisus peste suflete nu e o domnie aspră şi silnică, ci una blândă. El domneşte peste noi prin dragoste şi adevăr. „Luaţi jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 29-30). Iar Domnia aceasta nu înseamnă că n-avem datoria să lucrăm pentru semenii noştri. Dimpotrivă, lui Hristos îi slujim când facem bine celor mici şi osteniţi (Matei 25, 40). Domnia aceasta totală peste sufletele noastre şi peste lumea întreagă a câştigat-o Iisus Hristos şi ca om, pentru că S-a smerit pe Sine ca nimeni altul şi Şi-a pus viaţa sa pentru noi. Numele de Iisus s-a ridicat astfel peste tot numele şi tot genunchiul trebuie să se plece Lui, primindu-L ca Domn. Căci „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceasta şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesupt; şi toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu – Tatăl” (Filip. 2, 6-11).

149. Ce înseamnă îndeosebi numele de „Iisus” dat Mântuitorului?

Numele de „Iisus” înseamnă Dumnezeu Mântuitorul. Iisus înseamnă în limba ebraică Mântuitor şi numele acesta i se potriveşte în chip desăvârşit, căci El e într-adevăr Mântuitorul lumii. Şi i se potriveşte atât de desăvârşit pentru că nu l-au dat oamenii, ci îngerul, la porunca Tatălui Ceresc, Care a ştiut de mai înainte ce lucrare va săvârşi Fiul Său în lume. „Nu te teme”, spune îngerul lui Iosif, „a lua pe Maria logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Şi ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus”. şi îngerul arată îndată şi pricina acestei numiri: „Că Acesta va mântui pe norodul Său de păcatele lor” (Matei 1, 20-21). In Vechiul Testament numele acesta l-a purtat Isus Navi, urmaşul lui Moise, care a condus poporul lui Israel în Ţara Sfântă, mântuindu-l de rătăcirea prin pustiu. Dar el a fost numai un chip al lui Iisus Hristos, Care a mântuit toate popoarele de rătăcirea în păcat, ducându-le în împărăţia cerurilor. El nu e numai un oarecare mântuitor, ci Mântuitorul, în înţelesul desăvârşit al cuvântului.

150. Ce înseamnă numele Hristos?

Numele „Hristos” înseamnă „Uns”. La evrei, unşi se numeau preoţii, proorocii şi împăraţii, pentru că la intrarea în slujbă erau unşi cu mir, care închipuia darul Sfântului Duh. Dar aceia erau numai chipuri ale adevăratului Uns, primeau numai o parte din puterea Duhului Sfânt, ca ajutor pentru slujba lor. Hristos, însă, primeşte pe Duhul Sfânt însuşi. «Hristos nu e un om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat; El nu e uns ca un prooroc prin lucrarea (energie), ci prin prezenţa întregii persoane a ungerii în El»159 (Sf. Grigorie Palama, Antiereticul contra lui Achindin, la D. Stăniloae, viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama, Sibiu, 1938, pag. CL). Sf. Ioan Gură de Aur zice: «Tot harul s-a vărsat peste templul acela. Că Tatăl nu dă Lui Duhul cu măsură, ci întreg harul l-a primit templul. Noi însă avem nu mai puţin şi o picătură din harul acela»160 (Sf. Grigorie Palama, op. cit., pag. cit.). Deci Iisus este Unsul Său Hristosul, în înţelesul desăvârşit, nu numai unul dintre mulţii unşi, sau hristoşi oarecare 161 (Sf. Grigorie Teologul, citat după Sf. Grigorie Palama, op. cit., pag. cit.). El este arhiereul, împăratul şi proorocul cel mai înalt, adevăratul arhiereu, împărat şi prooroc şi izvorul a toată arhieria, conducerea duhovnicească şi proorocia. Precum vedem, şi numele de Hristos i se potriveşte în chip desăvârşit, căci nici pe acesta nu l-au dat oamenii, ci îngerul, care a spus păstorilor: „Iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, că S-a născut vouă astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Însuşi Iisus spunea despre Sine că a avut ungerea Duhului Sfânt, cum de altfel grăise despre El şi proorocul Isaia (61, 1): „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor...” (Luca 4, 18).

151. Hristos, prin ungerea ce o are de la Duhul Sfânt, este adevăratul arhiereu, prooroc şi împărat. Se vorbeşte despre aceste slujiri ale lui Hristos în Sfânta Scriptură şi ce înţeles au ele?

Că Hristos a primit prin ungere de la Duhul Sfânt slujirea de arhiereu, prooroc şi împărat, ne-o spune Sfânta Scriptură în multe locuri. Sf. Apostol Pavel ne spune că El a fost arhiereul cel mai înalt şi a adus jertfa desă-vârşită, care este trupul Său. Prin aceasta a curăţit cu adevărat pe oameni de păcate, nu numai a închipuit această curăţire, ca jertfele de animale aduse de preoţii din Vechiul Testament: „Un astfel de Arhiereu se cu-venea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile. El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru păcatele lor, apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta odată pentru totdeauna, aducându-Se jertfă pe Sine însuşi” (Evr. 7, 26-27); căci „Nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ci prin însuşi Sângele Său a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor şi a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evr. 9,12). El a fost proorocul cel mai înalt, aducând cea mai deplină învăţătură despre Dumnezeu: ca Unul ce n-a primit-o din afară de Sine, ci din plinătatea sa nemărginită. De aceea, nimeni nu mai poate adăuga ceva la învăţătura Sa. Ea poate fi, doar, tot mai bine înţeleasă în Biserică. În acest înţeles, El e proorocul cel din urmă cu care s-a încheiat Descoperirea dumnezeiască. „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, zice Moise, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău, pe Acela să-L ascultaţi” (Deut. 18,15). Ucenicii I se adresează cu titlul „învăţătorule”, iar Hristos însuşi spune despre Sine: „Eu sunt adevărul” (Ioan 14, 6), „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), sau: „Eu, spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr” (Ioan 18, 37).

Iar demnitatea Lui împărătească o anunţă îngerul Gavriil Fecioarei Maria: „Şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său... şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 32, 33). Iisus însuşi recunoaşte că e împărat, dar împărăţia Lui e duhovnicească, având arme şi legi duhovniceşti, nu ca acelea din lumea aceasta. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), răspunde El lui Pilat. Iisus Hristos e împăratul blând de care am vorbit când am explicat cuvântul «Domn». El e împăratul-miel, care a fost înjunghiat pentru păcatele lumii (Apoc. 5). Ca împărat, Mântuitorul Hristos a întemeiat Biserica Sa, i-a dat legile, o conduce nevăzut prin slujitorii ei, cărora le dă harul Său şi la sfârşit „va judeca viii şi morţii”.

152. Este o înrudire de înţelesuri între numele de „Iisus” şi „Hristos”? Dar între ele şi cel de Domn?

Dacă privim bine, vedem că prin aceste trei slujiri: de arhiereu, prooroc şi împărat, cuprinse în numele lui Hristos, Iisus mântuieşte lumea prin jertfă, o învaţă să-şi însuşească mântuirea şi o conduce la mântuire. Astfel, dacă numele Iisus ne arată de-a dreptul lucrarea de mântuire pe care a săvârşit-o, numele de Hristos arată cum şi cu ce putere a săvârşit şi săvârşeşte această lucrare. Amândouă numele spun acelaşi lucru, din două laturi deosebite: Iisus Hristos este Mântuitorul nostru. Şi tocmai de aceea este Domn peste sufletele noastre. Dacă nu-L primim să fie Domn peste sufletele noastre, nu ne este nici Mântuitor.

153. Când a primit Fiul lui Dumnezeu numele de Iisus Hristos?

Atât numele de Iisus cât şi cel de Hristos le-a primit Fiul lui Dumnezeu când S-a făcut om. Deci, Iisus Hristos e numele Fiului lui Dumnezeu cel întrupat. Mai înainte de întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu Se numea Iisus Hristos. Aceasta, pentru că El ni S-a făcut Mântuitor (Iisus) numai prin aceea că a luat trupul nostru şi l-a adus jertfă pentru noi. Numai prin întrupare ni S-a făcut Arhiereu, Care ne-a curăţit de păcate, Prooroc, Care ne-a vestit în grai omenesc voia Tatălui, şi Conducător la mântuire (Hristos). Dacă Hristos înseamnă Uns, numele acesta îl arată pe Mântuitorul nostru ca om care primeşte ungerea, nu ca Dumnezeu care dă ungerea. Sf. Chiril al Alexandriei spune: «Unii spun că numele Hristos se cuvine numai Cuvântului născut din Dumnezeu - Tatăl, Care este gândit şi există deosebit. Noi însă n-am fost învăţaţi să spunem aşa, ci spunem că în momentul în care Cuvântul S-a făcut trup, în acelaşi moment a şi fost numit Hristos. Se numeşte Hristos, pentru că a fost uns cu untdelemnul bucuriei (Ps. 44, 9), adică cu duhul de la Dumnezeu şi Tatăl»162 (Cuvânt către împărătese, Migne, P. G., LXXVI, col. 1220 C).

154. Aşadar, atunci când spunem „Iisus Hristos”, nu pornim de la Fiul lui Dumnezeu dinainte de întrupare, ci de la Cel de după întrupare?

Da, desigur, şi tot astfel articolul II al Simbolului Credinţei nu porneşte cu mărturisirea de la Fiul lui Dumnezeu dinainte de întrupare, adică de la un Fiu gândit cu mintea, ci de la Iisus Hristos, Care a trăit cu adevărat ca om pe pământ, de la anul cutare până la anul cutare, S-a născut din Fecioara Maria, a petrecut între oameni, a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la cer. Tocmai acest Iisus Hristos S-a descoperit inimilor, prin tot ce a spus şi a făcut, ca Fiul lui Dumnezeu. Despre acest Iisus Hristos mărturiseşte Biserica în simbolul Credinţei, întâi că e unicul Domn şi apoi tot ce urmează la articolul II, şi anume, în primul rând, că este „Fiul lui Dumnezeu, Unul – Născut”.

155. Ce înseamnă cuvintele: „Fiul lui Dumnezeu, Unul – Născut”?

Iisus Hristos, Care a trăit pe pământ, este Fiul cel unic al lui Dumnezeu. Deşi a vieţuit pe pământ ca om adevărat, El este în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu. Aşa li S-a descoperit întâi prin Duhul Sfânt Apostolilor, care prin gura lui Petru mărturisesc: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16). Iar Iisus întăreşte îndată adevărul acestei mărturisiri: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri” (Matei 16, 17). Sfânta Scriptură îi numeşte adeseori şi pe oameni fii ai lui Dumnezeu, dar îi numeşte astfel, fie pentru că sunt făcuţi de El, fie pentru că sunt născuţi la o viaţa nouă, prin harul Duhului Sfânt. „Voi sunteţi fiii Domnului Dumnezeului vostru” (Deut. 14, 1), le spune Moise evreilor, gândindu-se mai mult la înţelesul de fii prin creaţie. „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din pofta trupească, nici din pofta bărbatească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13). Aici se vorbeşte de fiii lui Dumnezeu prin infiere. De ei se spune chiar că sunt născuţi din Dumnezeu.

Iisus Hristos nu e Fiu al lui Dumnezeu în vreunul din înţelesurile de mai sus. El nu e fiu între fii. Nu e fiu cum e o creatură, nici fiu după har sau prin înfiere. Ci e Fiu după fire, e singurul Fiu după fire al lui Dumnezeu, neavând nici un frate. De aceea spune Simbolul, nu numai născut, ci: «Unul - Născut». Însuşi Iisus Hristos Se numeşte pe Sine «Unul - Născut». „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul – Născut L-a dat” (Ioan 3, 16).

156. Ce înseamnă cuvintele „Carele din Tatăl S-a născut”?

Dacă s-ar fi spus în Simbol numai «Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, ar fi putut gândi cineva ca Arie, ereticul din veacul al IV-lea, că Fiul, Care S-a născut, nu e Dumnezeu ca Cel Care L-a născut. Sau, ar fi putut gândi cineva că Fiul S-a născut şi din Sine, căci şi El este Dumnezeu. În legătură cu aceasta ar fi putut zice, ca Sabelie, ereticul din veacul al III-lea, că acelaşi Dumnezeu e uneori născător, alteori născut, «uneori Tată, alteori Fiu» 163 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. XI, op. cit., vol. I, p. 163), trecând întreg dintr-o stare într-alta. Pentru a se face cu neputinţă asemenea gânduri, s-au pus în Simbolul Credinţei cuvintele: «Carele din Tatăl S-a născut». Prin aceasta s-a arătat că Fiul S-a născut dintr-o persoană dumnezeiască, din Tatăl, ceea ce dă siguranţa că şi Fiul e o altă persoană dumnezeiască, deopotrivă în slavă şi în dumnezeire cu Tatăl. De asemenea, se arată că în Dumnezeu o persoană e mereu Tată, iar alta persoană, mereu Fiu.

157. Ce înseamnă „Mai înainte de toţi vecii”?

Prin aceste cuvinte se arată că Fiul este mai înainte de orice timp, este veşnic, nu S-a ivit în timp. Sf. Evan-ghelist Ioan începe Evanghelia cu cuvintele: „La început era Cuvântul”(Ioan 1, 1), arătând că atunci când s-a pus începutul timpului şi al lumii, Cuvântul era; deci, era de mai înainte. Ca atare, El e Dumnezeu, nu e făptură, căci numai Dumnezeu e veşnic, iar făpturile se ivesc în timp, ele n-au fost totdeauna. Astfel, Fiul Se deosebeşte de cei ce se numesc «fii», pentru că aceştia sunt făcuţi sau născuţi, după har, din Dumnezeu. Aceştia sunt făcuţi sau născuţi de Dumnezeu în timp. Dar Tatăl «n-a adus pe Fiul din neexistenţă în existenţă, nici n-a înfiat pe unul care n-a existat niciodată» 164 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. X, op. cit., vol. I, p. 259).

Deci, totdeauna a fost în Dumnezeu o persoană sau un ipostas cu această însuşire de Fiu. Dacă e aşa, totdeauna a fost în Dumnezeire o persoană cu însuşirea de Tată. «Dumnezeu n-a fost mai înainte fără de Fiu şi mai pe urmă a devenit Tată, ci totdeauna are pe Fiul» 165 (Idem, ibidem, p. 253). N-a fost nici o vreme când n-a fost în Dumnezeire o persoană Tată şi o persoană Fiu, şi anume mereu aceeaşi persoană Tată şi aceeaşi persoană Fiu. «Nici Cel Care a născut nu S-a prefăcut în Fiu, nici Cel Născut n-a devenit Tată» 166 (Idem, ibidem, p. 258). Cu alte cuvinte, niciodată nu s-a produs o schimbare în Dumnezeu. Dacă Fiul nu S-ar fi născut «mai înainte de toţi vecii», Tatăl n-ar fi fost totdeauna Tată, ci ar fi câştigat această însuşire mai târziu. Iar un Dumnezeu Care se schimbă aşa de tare înlăuntrul Său nu mai e Dumnezeu. Asemenea, Fiul n-ar fi Dumnezeu dacă S-ar fi născut în timp, ci ar fi o făptură. Sau Dumnezeul Cel veşnic S-ar fi despărţit după o vreme în Tată şi Fiu.

Noi spunem că Tatăl e veşnic Tată şi veşnic Dumnezeu, fără schimbare, iar Fiul, veşnic Fiu şi veşnic Dumnezeu, fără schimbare. Tocmai pentru că Tatăl e veşnic, are un Fiu veşnic. «Căci n-a fost cândva Tatăl când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl, şi Fiul Care S-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată fără de Fiu. Iar Dacă ar fi, fără să aibă pe Fiul, n-ar fi Tată. Şi Dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urma Tată şi astfel S-ar schimba din a nu fi Tată în a fi Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie» 167 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. cit., pp. 20-21).

Tatăl şi Fiul sunt două persoane egale în Dumnezeire şi în cinste, dar una e Tată şi alta Fiu, având veşnic între ele dragostea care este între Tată şi Fiu, şi anume: una veşnic dragoste de Tată şi alta veşnic dragoste de Fiu.

158. Putem noi înţelege naşterea aceasta dinainte de veci?

Naşterea aceasta dinainte de veci a Fiului din Tatăl este o taină pe care nu o poate înţelege nici mintea omului, nici a îngerului. «Tatăl L-a născut nu în modul în care omul ar putea gândi, ci aşa cum numai Tatăl ştie. Nu numai cerurile nu cunosc naşterea Fiului, dar chiar nici toată firea îngerească... Nici însuşi Duhul Sfânt n-a vorbit în Scripturi despre naşterea Fiului din Tatăl. Pentru ce iscodeşti, deci, acelea pe care nici Duhul Sfânt nu le-a scris în Scripturi?”168 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. cit., p. 257). «Când auzi că Dumnezeu a născut, să nu cazi în gânduri trupeşti, nici să presupui o naştere stricăcioasă. „Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24); duhovnicească este naşterea»169 (Idem, ibidem, p. 252).

S-a asemănat naşterea Fiului din Tatăl cu naşterea gândului din minte. S-a spus că precum naşterea gândului din minte e duhovnicească, aşa şi naşterea Fiului din Tatăl e duhovnicească; şi precum îndată ce există mintea, există şi gândul, şi minte fără gând nu există, tot aşa de când există Tatăl există şi Fiul şi Tatăl fără Fiul nu există. Dar şi aceasta e numai o asemănare foarte nedeplină.

159. Ce înseamnă „Lumină din Lumină”?

Ca să nu rămână nici o îndoială că Fiul, Care S-a născut, e întru totul ca Tatăl din Care S-a născut, Simbolul spune că aşa cum nu se deosebeşte lumina care se aprinde de lumina din care se aprinde, aşa nu se deosebeşte fiinţa Fiului de fiinţa Tatălui.

Tot ce are prima lumină dă şi celei de a doua, afară de însuşirea că ea dă, şi cealaltă primeşte. Asemănarea cu lumina e şi foarte potrivită cu Dumnezeu, Care e lumina cea nefăcută. Lumina e tot ce e mai bun, mai înalt, pe când întunericul e lipsă, e ştirbire, e nimicul, e răul. „Dumnezeu este lumina şi nici un întuneric nu este întru El”, zice Sf. Apostol Ioan (I Ioan 1,5), iar Iisus zice: „Eu sunt Lumina lumii, cel ce îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12).

160. Ce înseamnă „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”?

Egalitatea între Tatăl şi Fiul e întărită şi prin cuvintele: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, ca să nu gândească cineva că Fiul nu Se numeşte Dumnezeu în înţelesul adevărat şi că El ar fi un Dumnezeu mai mic, cum era la păgâni, care socoteau pe zeii lor de diferite grade.

„Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” mai vrea să spună şi aceea că dacă Fiul n-a primit Dumnezeire mai puţină, nici Tatăl nu S-a împuţinat născând pe Fiul. „Tatăl născând pe Fiul nu S-a schimbat. A născut înţelepciunea (I Cor. 1, 24), totuşi n-a ajuns neînţelept. A născut Puterea (I Cor. 1, 24), dar n-a slăbit. A născut pe Dumnezeu, dar nu S-a lipsit de Dumnezeire. Şi nici El n-a pierdut ceva împuţinându-Se, sau schimbându-Se, nici Cel născut nu are vreo lipsă. Desăvârşit este Cel care a născut, desăvârşit Cel născut”170 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. XI, vol. I, p. 263).

161. Ce înseamnă cuvintele „născut iar nu făcut”?

Deşi Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu „Unul – Născut” şi ca atare Se deosebeşte de toţi care s-ar mai putea numi fii ai lui Dumnezeu, Părinţii care au alcătuit Simbolul au ţinut să spună, anume, că Iisus Hristos nu e fiu făcut ca toţi ceilalţi, ci e născut, singurul născut din Tatăl. El nu e o făptură, fie ea chiar cea dîntâi şi cea mai înaltă făptură, cum spunea Arie, ci nu face parte dintre făpturi, deci e Dumnezeu.

162. Ce înseamnă „Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl”?

Ca să se arate şi mai hotărât că Fiul nu e făptură, că e născut în înţelesul adevărat din Tatăl, s-au pus în Simbol aceste cuvinte. Lucrul pe care-l face un om nu e din fiinţa lui, dar fiul care se naşte din el e din fiinţa lui. Tot aşa e şi la Dumnezeu: Toată lumea creată este fapta voinţei şi a lucrării (energiei) Lui. Dar Fiul este din fiinţa Lui. Sf. Ioan Damaschin spune: „Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu vine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este ceva cu totul deosebit de el” 171 (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. D. Fecioru, p. 21).

Şi tot Sf. Ioan Damaschin spune că dacă Fiul e din fiinţa Tatălui, e «opera firii Lui». El trebuie să fie născut înainte de veci, căci ceea ce ţine de fiinţa Dumnezeirii e veşnic, ca să nu se schimbe firea dumnezeiască 172 (Dogmatica, cartea I, cap. 8, p. 20: „Pentru ca cel care naşte să nu sufere schimbare şi să nu fie Dumnezeu întâi şi Dumnezeu pe urmă şi să primească adăugire, naşterea la El este fără de început şi veşnică, deoarece este opera firii Sale şi provine din fiinţa Lui. Crearea lumii este opera voinţei lui Dumnezeu şi nu este împreună veşnică cu Dumnezeu. Ea a fost adusă prin voinţa şi puterea Lui de la neexistenţă la existenţă, dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu”).

Fiind din fiinţa Tatălui, Fiul are aceeaşi fiinţă cu El, e «de o fiinţă cu Tatăl».

Dar „de o fiinţă” nu înseamnă numai că Fiul S-a născut din fiinţa Tatălui şi nu înseamnă nici numai că are o fiinţă la fel cu a Tatălui, ci ceva mai mult: că Fiul nu-Şi are fiinţa sa în chip despărţit de a Tatălui. Fiinţa Tatălui nu se repetă născând pe Fiul, ca să existe aceeaşi fiinţă de două ori, cum e la oameni, ci Tatăl dă Fiului, prin naştere, însăşi fiinţa Sa, fără ca prin aceasta să Se repete. Tatăl şi Fiul sunt două persoane cu o singură fiinţă, cu aceeaşi fiinţă în comun. Între Tatăl şi Fiul este o unitate desăvârşită după fiinţă, dar totuşi Ei sunt deosebiţi ca persoane. „Eu şi Tatăl una suntem”, zice Mântuitorul (Ioan 10, 30). Una arată fiinţa. Eu şi Tatăl arată persoanele, care sunt două. Tot aşa se arată că fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele lor două, prin următoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine este” (Ioan 14,11); sau „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).

O bună lămurire a acestor cuvinte ne-o dă Sf. Ioan Damaschin: «Ipostasurile sunt unite, nu în înţelesul că ele se amestecă, din înţelesul că ele se conţin unul pe altul. Fiecare locuieşte în celălalt, fără nici o amestecare şi contopire. Ele nu sunt nici separate, nici împărţite, cum le separa şi le împărţea Arie. Pentru a spune tot, într-un cuvânt, Dumnezeirea este neîmpărţită în cele împărţite, aşa cum în trei sori, ce s-ar conţine unul pe altul, ar fi o singură lumină într-o întrepătrundere lăuntrică» 173 (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. Pr. D. Fedoru, p. 32).

163. Dacă fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele sunt două, cum ne putem păzi să nu împărţim ceea ce e între ei una şi să nu amestecăm ceea ce e între ei deosebit?

Chiar cuvintele de mai înainte din Simbol, despre naşterea Fiului din Tatăl, ne-au arătat nu numai egalitatea dintre Tatăl şi Fiul, ci şi ceea ce-I deosebeşte, aşa după cum cuvintele „Cel de o fiinţă cu Tatăl” ne arată ceea ce Le este comun. Deosebite Le sunt aşa numitele însuşiri personale, pe care Tatăl şi Fiul nu şi le schimbă între Ei. Însuşirea personală a Tatălui este de a fi Tată, adică de a naşte pe Fiul, sau de a da Fiului existenţa prin naştere, El însuşi neavând existenţa de la nimeni. Însuşirea personală a Fiului este de a fi Fiu, adică de a Se naşte din Tatăl, sau de a primi existenţa de la Tatăl prin naştere. Însuşirile personale şi le păstrează, deosebit, atât Tatăl cât şi Fiul. Tatăl nu-Şi trece însuşirea sa personală Fiului. Dacă Şi-ar trece şi însuşirea personală de Tată sau de născător, S-ar confunda Tatăl cu Fiul, n-ar mai fi două ipostasuri diferite: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut. «Iar una şi aceeaşi persoană nu poate să fie născută şi totodată nenăscută», spune Mărturisirea Ortodoxă 174 (Mărturisirea Ortodoxă, I, 12).

Având fiinţa comună, însă, Tatăl şi Fiul au comune toate însuşirile fiinţei, adică ale Dumnezeirii. Tot ce e dumnezeiesc are nu numai Tatăl, ci şi Fiul. În comun au Tatăl şi Fiul: veşnicia, atotputernicia, voinţa, bunătatea, sfinţenia, slava. «Credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur izvor, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostasuri desăvârşite» 175 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, partea I, cap. 8, trad. cit., p. 19).

164. Se poate înţelege cu mintea unitatea fiinţei dumnezeieşti şi deosebirea persoanelor?

Unitatea după fiinţă şi deosebirea în trei persoane a lui Dumnezeu este cea mai neînţeleasă taină a creştinătăţii. S-a asemănat Sf. Treime cu mintea, gândul şi voinţa omului, care, deşi sunt deosebite, fiecare cuprinde fiinţa întreagă a omului. Dar asemănarea nu este mulţumitoare; mintea, gândul şi voinţa nu sunt trei ipostasuri, ci numai părţi ale unuia singur.

Mai potrivită ar fi asemănarea cu trei persoane omeneşti care prin iubire îşi unesc aşa de mult gândurile, voile şi simţirile, încât au ajuns să le fie comune şi par că au un singur suflet, fără ca ele să înceteze de a fi persoane deosebite. Dimpotrivă, tocmai prin aceasta se simte fiecare mai bogată şi mai fericită, că nu e închisă în singurătatea sa, ci e iubită de altele şi iubeşte pe altele, că se află cu acelea într-o unitate strânsă şi oarecum se cuprind una pe alta. Dar niciodată persoanele omeneşti nu ajung la atâta dragoste, câtă e între persoanele dumnezeieşti şi nici la atâta unitate. În Dumnezeu însă e din veşnicie desăvârşită dragostea şi desăvârşită unitatea. Această asemănare, fără a fi nici ea îndestulătoare, ne dă putinţa să înţelegem că Taina Sf. Treimi e taina dragostei desăvârşite.

165. Ce înseamnă „prin Carele toate s-au făcut”?

Aceste cuvinte înseamnă că tot ce face Tatăl face şi Fiul, că deci şi lumea «a creat-o prin Fiul, a aşezat-o în Fiul şi că îi poartă de grijă prin Fiul».

Apoi, prin aceste cuvinte, se arată încă o dată că Fiul este «de o fiinţă cu Tatăl» şi «mai înainte de toţi vecii». Căci Tatăl le face pe toate prin Fiul, pentru că nu e despărţit de Fiul, ci sunt, unul în altul, una, după fiinţă şi lucrare. Din Tatăl porneşte orice lucrare şi Fiul o îndeplineşte. Deci şi lucrarea de creare a lumii. Şi iarăşi, dacă toate s-au făcut prin Fiul, înseamnă că Fiul a fost înainte de a se fi făcut toate, înainte de a se fi făcut însuşi timpul care e legat de lumea creată. Deci Fiul e din veşnicie, nu e făcut.

Pe de altă parte cuvintele: «Prin Carele toate s-au făcut» alcătuiesc şi trecerea la articolul al III-lea din Simbol, care vorbeşte despre întruparea Fiului pentru mântuirea oamenilor.

166. Cum realizează cuvintele „prin Carele toate s-au făcut” trecerea la articolul al III-lea, în care se vorbeşte despre întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii?

Dacă toate le-a făcut Tatăl prin Fiul, atunci şi mântuirea lumii trebuia s-o săvârşească tot prin Fiul. Apoi, dacă în Fiul au fost aşezate toate, tot Fiul trebuia să vină şi să le strângă iarăşi mai tare, în Sine, în dragostea Sa, de vreme ce, în mare parte, slăbiseră legăturile lor cu El şi se dezbinaseră între ele, prin păcat. „Căci întru El au fost făcute toate... şi toate întru El sunt aşezate... că întru El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea... şi printr-însul toate cu Sine să le împace” (Col. 1,16-19 şi 20). Creat după chipul Său, omul însuşi a fost făcut ca să fie un fiu al lui Dumnezeu, după cum este El, Fiu al Tatălui. Şi când chipul acesta se întinase, tot El a venit să-l refacă, luând fire omenească şi făcându-Se astfel un model mai apropiat al oamenilor.

167. Care este articolul al III-lea din Simbolul Credinţei?

Articolul al treilea din Simbolul Credinţei este: «Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om».

168. Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui?

Articolul al II-lea ne-a înălţat privirea de la pământ la cer, spunându-ne că Iisus Hristos, Care a petrecut cu oamenii pe pământ, e Fiul lui Dumnezeu, Unul - Născut, născut înainte de toţi vecii.

Articolul al III-lea ne coboară privirile iarăşi pe pământ, spre a însoţi pe acest Fiu unic şi veşnic în fapta Lui de întrupare, ca om, pentru a noastră mântuire.

169. Am aflat din răspunsul la întrebările de mai înainte de ce trebuia să Se facă Fiul lui Dumnezeu om, ca să ne mântuiască. Acum, să vedem, mai îndeaproape, ce trebuie să înţelegem prin cuvintele că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om? Nu cumva, oare, S-a schimbat prin aceasta Fiul lui Dumnezeu?

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat, fără să înceteze a fi Dumnezeu. Rămânând Dumnezeu neschimbat, El însuşi S-a făcut şi om adevărat. După întrupare, nu unul este Fiul lui Dumnezeu şi altul Fiul omului, ci unul şi acelaşi. Astfel, Iisus Hristos este şi Dumnezeu adevărat, şi om adevărat. „Fiul lui Dumnezeu primeşte a Se face şi a Se numi Fiu al omului, nu ceea ce a fost schimbând, că este fără de schimbare, ci ceea ce nu a fost luând, că este iubitor de oameni”176 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt la Sf. Lumini, 13, Migne, P. G., XXXVI, col.349 A).

Sfânta noastră Biserică a tălmăcit această învăţătură spunând că Iisus Hristos este o persoană sau un ipostas în două firi: «firea dumnezeiască şi firea omenească». Fiul lui Dumnezeu, ipostasul al doilea din Sf. Treime, a luat pe lângă firea sa dumnezeiască, pe care o are din veci, fire omenească, din Fecioara Maria, făcându-Se şi ipostas al firii omeneşti, sau om. Cele două firi s-au unit în persoana sau în ipostasul lui Iisus Hristos, în chip nedespărţit, dar totuşi fără să se schimbe sau să se amestece într-una singură.

170. Avem vreo asemănare pentru această Taină?

O asemănare ne oferă omul. Nu o asemănare tocmai deplină, pentru că omul e o persoană cu o singură fire. Dar firea lui se compune din suflet şi trup, aşa cum Iisus Hristos are fire dumnezeiască şi fire omenească. Sufletul şi trupul nu sunt despărţite, şi persoana cea unică a omului nu e împărţită în două din pricina lor. Persoana omului trăieşte în fiecare clipă prin amândouă şi lucrează prin amândouă. Când priveşte la ceva lucrează şi prin puterea sufletului, şi prin materia ochiului. Cu toate acestea, sufletul şi trupul nu s-au contopit într-una, încât să nu mai fie nici sufletul suflet, nici trupul trup, nici nu s-au schimbat. Tot aşa e în Hristos. Cele două firi sunt unite în persoana Lui unică, în chip nedespărţit şi neîmpărţit, dar fără amestecare şi fără schimbare. Tot aşa sunt unite în chip nedespărţit şi neîmpărţit, dar fără amestecare şi fără schimbare, lucrările şi voinţele celor două firi. Astfel, Iisus Hristos trăia şi lucra prin amândouă firile, în chip nedespărţit şi neamestecat. Când tămăduia ochiul orbului, prin firea omenească atingea ochiul lui, prin cea dumnezeiască vindeca. Era o singură faptă dumnezeiască-omenească, săvârşită prin două firi, sau prin lucrarea dumnezeiască şi lucrarea omenească, în mod nedespărţit dar şi neamestecat. Căci deşi vieţuiau şi lucrau împreună, firea şi lucrarea dumnezeiască nu se schimbă în fire şi lucrare omenească. Nu firea omenească vindecă şi nu firea dumnezeiască îşi mişcă mâna spre ochiul orbului 177 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea III, cap. 15; trad. cit., p. 193).

Iisus Hristos fiind o persoană în două firi, voinţe şi lucrări, unul este Cel Care voieşte şi lucrează, dar prin doua voinţe şi două lucrări. Unul şi acelaşi este Cel Care flămânzeşte (după firea omenească) şi înmulţeşte pâinile (după firea dumnezeiască), unul şi acelaşi este Cel Care osteneşte (după firea omenească) şi vindecă pe slăbănogul din Capernaum şi învie pe Lazăr (după firea dumnezeiască), unul şi acelaşi nu are unde să-Şi plece capul (după firea omenească) şi e pretutindenea şi chiar în Sânul Tatălui (după firea dumnezeiască).

171. De ce a trebuit să fie Iisus Hristos o persoană în două firi?

Numai fiindcă a fost o persoană în două firi Iisus Hristos ne-a putut mântui. Dacă ar fi fost două persoane, adică pentru fiecare fire o persoană deosebită, cu alte cuvinte, dacă firile ar fi fost despărţite, moartea pe cruce ar fi fost numai moartea unui om şi n-ar fi avut puterea să ne răscumpere. De asemenea firea omenească nu s-ar fi unit cu Fiul lui Dumnezeu, ca şi cu persoana ei proprie, dacă n-ar fi avut cine să omoare moartea din această fire şi cine s-o îndumnezeiască. Iar noi, stând în legătură cu Iisus Hristos, am sta în legătură cu o persoană omenească, nu cu una dumnezeiască.

Dacă firea dumnezeiască şi cea omenească s-ar fi amestecat într-una singură, ca să fie o singură fire a unei singure persoane, s-ar fi arătat că firea noastră nu poate fi mântuită, ci numai prefăcută în altceva, poate în fire dumnezeiască. Iar Iisus Hristos n-ar fi fost nici Dumnezeu, nici om, sau poate ar fi fost numai Dumnezeu. Nemaifiind om, n-ar fi pătimit cu adevărat pentru noi şi noi n-am mai putea intra în legătură cu El, ca şi cu un om. Şi nemaiputând intra în legătură cu El ca om, n-am mai intra în legătură nici cu Dumnezeu. Numai Dacă unul şi acelaşi a fost şi Dumnezeu şi om, adică a fost o singură persoană cu fire dumnezeiască şi omenească, a mântuit firea noastră, deci şi pe noi pe toţi câţi vrem să ne mântuim. Numai dacă a fost cu adevărat om, a putut pătimi pentru noi şi numai dacă a fost tot acelaşi şi Dumnezeu adevărat, patima Lui a fost mântuitoare şi El a înălţat firea noastră.

Sf. Grigorie Teologul spune: «însuşi Cuvântul lui Dumnezeu... vine la chipul Său şi cu trup Se imbracă pentru trup şi cu suflet înţelegător pentru sufletul meu şi, împreună, pe cel asemenea cu cel asemenea curăţind. Şi întru toate Se face om, afară de păcat... şi Se arată Dumnezeu cu firea luată, una (adică o persoană) din amândouă (firile) cele potrivnice, din trup adică şi din Duh, din care una e îndumnezeită, iar alta s-a îndumnezeit» 178 (Cuvânt la Sf. Paşti).

172. Ce înseamnă ”pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”?

Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru plăcerea de a fi om, sau pentru alte făpturi, ci pentru noi oamenii. Şi când se spune «pentru noi oamenii» se înţelege «pentru noi oamenii păcătoşi», aşa cum zice Mântuitorul la Cina cea de Taină: „Acesta, este trupul Meu care se dă pentru voi” (Luca 22,19), înţelegând: „pentru voi cei păcătoşi”. Deci, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat «pentru noi, oamenii păcătoşi, şi pentru a noastră mântuire». Şi nu se spune pentru unii oameni, sau pentru un popor, ci «pentru noi oamenii» îndeobşte, adică pentru toţi oamenii. Dumnezeu a binevoit să dea omului o preţuire atât de mare, încât S-a făcut şi El om şi rămâne aşa în vecii vecilor, pentru a fi în strânsă legătură cu noi oamenii.

173. Ce înseamnă cuvintele: „S-a pogorât din cer”?

„S-a pogorât din cer” înseamnă că Fiul lui Dumnezeu a binevoit să Se facă şi Fiu al Omului, să ia, pe lângă firea sa atotputernică, şi firea noastră neputincioasă, să Se smerească, purtând toate ale ei, să ia chip de rob, „să Se deşerte” (Filip. 2, 7) de slava sa dumnezeiască, în arătarea şi lucrarea sa omenească, fără să înceteze de a fi Dumnezeu, să umble ca om pe pământ şi să fie dispreţuit de mulţi.

«S-a pogorât din cer» înseamnă că: „bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim” (II Cor. 8, 9). Cu alte cuvinte: „El S-a făcut om, ca noi să ne facem dumnezei” 179 (Sf. Atanasie, Epistola către Adelfie, VI, Migne, P. G., XXVI, col. 1078). S-a unit pe Sine cu firea noastră neputincioasă, ca firea noastră să se facă tare şi nemuritoare prin unirea cu firea sa dumnezeiască.

174. A părăsit Fiul lui Dumnezeu cerul prin aceasta „pogorâre”?

Fiul lui Dumnezeu n-a părăsit cerul prin această „pogorâre”. Căci El n-a încetat să fie şi Dumnezeu şi n-a părăsit firea dumnezeiască. Iar că Dumnezeu e pretutindeni şi cu deosebire în cer. El umblă pe pământ cu firea noastră omenească, dar cu firea dumnezeiască era pretutindeni. Prin firea noastră Se află «pogorât din cer», dar prin firea dumnezeiască era unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Se află «în sânul Tatălui», în cer. Însuşi El spune despre Sine: „Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3, 13).

175. Ce înseamnă: „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om”, şi anume de ce spune în chip deosebit „S-a întrupat” şi în chip deosebit „S-a făcut om”?

„S-a întrupat” înseamnă cu deosebire „S-a zămislit”, ca început al întrupării. Iar „S-a făcut om” înseamnă cu deosebire arătarea Fiului lui Dumnezeu ca om între oameni prin naşterea din Sf. Fecioara Maria. Dar prin cuvântul „S-a întrupat”, Sf. Părinţi, care au alcătuit Simbolul, au ţinut mai ales să spună cu hotărâre că Fiul lui Dumnezeu Şi-a alcătuit trup adevărat, nu numai unul părut, cum spuneau unii eretici, şi de aceea n-a venit cu el din cer, ci l-a luat din Sf. Fecioară Maria. Iar prin cuvântul „S-a făcut om” au ţinut să sublinieze că Fiul n-a luat numai un trup fără suflet sau fără minte, cum spuneau alţi eretici, ci S-a făcut om deplin, cu trup şi suflet cuvântător.

176. Şi ce înseamnă: „de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”? Care este partea Duhului Sfânt şi care a Fecioarei Maria în întruparea Cuvântului?

Fiul lui Dumnezeu S-a zămislit ca om din Fecioară. Deci S-a zămislit fără de sămânţă bărbătească. Dar această zămislire minunată nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a făcut ca Fecioara să zămislească fără sămânţa barbatească pe Fiul lui Dumnezeu ca om. „Iată îngerul Domnului în vis s-a arătat lui zicând: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20). De aceea spune Simbolul: «şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara».

Desigur, alta este partea Duhului Sfânt şi alta a Fecioarei Maria în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Sf. Duh nu-i dă acestuia firea omenească de la sine, ba nici măcar o parte din ea. Într-un asemenea caz Fecioara Maria ar fi fost numai un vas ales prin care ar fi venit Fiul lui Dumnezeu cu un trup adus întreg, sau în parte, din cer, care deci n-ar mai fi fost un trup adevărat omenesc, luat din trup omenesc.

Dar Duhul Sfânt dă Fecioarei puterea să-L zămislească fără de sămânţă bărbătească şi deci fără de păcat. „Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând îngerul a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri...” (Luca 1, 34-35).

177. Duhul Sfânt a fost singur în Fecioară, când aceasta a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu ca om?

N-a fost singur. In acest caz ea ar fi zămislit un om despărţit de Dumnezeu. Ci însuşi Fiul lui Dumnezeu era din acest moment în ea, Duhul Sfânt fiind nedespărţit de El. Fiul lui Dumnezeu a fost nedespărţit de firea sa omenească din prima clipă a existenţei ei, din clipa zămislirii. De aceea spune Simbolul despre El însuşi că „S-a întrupat”, adică Şi-a alcătuit din Fecioara Maria firea omenească. Dar Duhul Sfânt i-a dat putere Mariei să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu în ea, ca pe cel ce începe să-şi alcătuiască trupul din ea. Căci Dumnezeu lucrează asupra oamenilor totdeauna prin Duhul Sfânt.

Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea... dându-i puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o înţelepciunea ipostatică şi Puterea Prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi Şi-a alcătuit Lui-şi din sângiurile ei trup însufleţit»180 (Dogmatica, cartea III, cap. 2, trad. cit., p. 147).

178. Cine a fost Fecioara Maria?

A fost o fecioară din seminţia lui David, din care trebuia, după făgăduinţa dumnezeiască, să Se nască Mântuitorul. Ea trăise în curăţie desăvârşită şi era logodită cu Iosif, un bărbat bătrân din aceeaşi seminţie, dar ea avea de gând să trăiască în feciorie, căci se făgăduise lui Dumnezeu să ducă o viaţă de fecioară. De aceea, când îngerul îi aduce vestea că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, ea întreabă: „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat?” (Luca 1, 34). Deşi îngerul nu spusese cum va naşte, ca să poată înţelege că aceasta se va întâmpla în viitor, ea totuşi se miră, pentru că era hotărâtă ca şi în viitor să nu ştie de bărbat. Ea zămisleşte pe Fiul lui Dumnezeu ca fecioară. Sfânta Scriptură ne spune că după ce „S-a aflat având în pântece”, Iosif se gândea s-o părăsească, dar îngerul Domnului i s-a arătat în vis spunându-i să nu-i fie teamă să ia pe logodnica lui, „căci ceea ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfânt este” (Matei 1, 20).

179. Aşadar, Sf. Maria a rămas totdeauna fecioară?

Da. Ea a rămas fecioară totdeauna, deci atât la naştere, cât şi după aceea. De aceea Biserica noastră îi zice «pururea Fecioara».

180. Avem temeiuri pentru adevărul acesta în Sfânta Scriptură şi în Sf. Tradiţie?

Da. Că fecioria ei a rămas nestricată şi la naştere, învăţăm de la proorocul Iezechiel care spune: „Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea dinafară a templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă. Şi mi-a zis Domnul: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israil a intrat pe ea. De aceea va fi închisă” (Iez. 44, 1-2).

Dacă n-ar fi rămas fecioară şi la naştere, ea n-ar mai fi fost «pururea Fecioara». Sf. Maxim Mărturisitorul zice: «Cu adevărat zămislirea şi naşterea au fost cu totul curate şi neatinse de sămânţă şi de stricăciune şi de aceea Maica Celui născut din ea e fecioară şi după naştere, rămânând prin naştere şi mai nepătimitoare, ceea ce e cu totul străin firii şi mai presus de raţiune... Lucru şi auzire cu adevărat minunate e că s-a făcut naştere şi ieşire de prunc, închizătorile mădularelor de naştere ale celei ce a născut nedeschizându-se” 181 (Ambiguorum liber. Migne, R G., XCI, col. 1276).

Iar că Sf. Maria a rămas fecioară şi după naştere se vede de acolo că Iisus, pe când Se afla pe cruce, a încredinţat-o în grija Apostolului Ioan, spunând Maicii Sale: „Femeie, iată fiul tău”, iar Apostolului Ioan: „Iată mama ta” (Ioan 19, 26-27). Dacă Sf. Maria ar fi avut şi alţi fii, ar fi lăsat-o în grija lor. Dar e şi la mintea omului că, după ce s-au petrecut cu ea lucruri atât de minunate, ea nu se mai putea gândi să se coboare la o viaţă de rând. Dacă Apostolii şi-au închinat viaţa lor întreagă lui Iisus, îndată ce L-au cunoscut, primind chiar moartea pentru El, putem socoti oare că Sf. Maria, Maica Lui, aleasă, pentru curăţia ei, dintre toate femeile pământului, ca să Se nască din ea Domnul, ar fi fost mai prejos de ei?

181. De ce cinstim pe Sf. Fecioara Maria şi-i închinăm zile de sărbătoare?

Pentru că însuşi Dumnezeu a învrednicit-o de cinstea cea mai mare, de a naşte pe Mesia, şi a vestit lucrul acesta prin profeţi (Fac. 3, 15; Isaia 7, 14; Ier. 23, 5-6; Iez. 44, 1-3).

A cinstit-o îngerul bunei-vestiri, închinându-i-se şi numind-o: „plină de har” şi „binecuvântată între femei” (Luca 1, 28).

A cinstit-o Elisabeta, mama lui Ioan Botezatorul, numind-o: „binecuvântată între femei” şi „Maica Domnului” (Luca 1, 40-43).

A cinstit-o Fiul ei, Care în copilărie îi era supus (Luca 2, 51), iar mai apoi, pe Cruce fiind, S-a îngrijit de ea, dând-o în seama Apostolului Ioan (Ioan 19, 26-27).

Au cinstit-o oamenii din mulţime, fericind-o pentru a fi născut pe Fiul lui Dumnezeu. Iar Fiul ei a întărit această cinstire, zicând: „aşa este” (Luca 11, 27-28).

Ea însăşi a grăit sub insuflarea Duhului Sfânt, că „I-a făcut mărire Cel Puternic” şi că de acum „o vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48-49).

Iată de ce se cuvine ca şi noi, cu atât mai mult, să cinstim pe Sf. Fecioara Maria.

182. Este mai mare cinstirea Sf. Fecioare Maria decât cinstirea adusă altor Sfinţi?

Da, este mai mare, pentru că ea este cea dîntâi între Sfinţi. Iată de ce cinstirea adusă ei o numim preacinstire, iar pe ea, Preacinstita.

183. De ce Sf. Fecioara Maria este cea dîntâi între Sfinţi?

Este cea dîntâi între ei, pentru că a primit de la Dumnezeu cinstea cea mai mare, de a naşte pe Mesia. Zămislind în pântecele ei pe Mesia, de la Duhul Sfânt, ea a fost curăţită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost acesta. Ea a fost apoi vestită de Dumnezeu şi de profeţi că va avea o deosebită cinste, cum nu s-a mai spus despre nici un alt sfânt. Despre Ioan Botezătorul ştim că a fost cel mai mare între profeţi (Luca 7, 28), deoarece însăşi venirea lui a fost profeţită de alţi profeţi (Matei 3, 1; Isaia 44, 3). Sf. Fecioară Maria este însă cea dîntâi între Sfinţi, de aceea şi cinstirea ei este preacinstire.

184. Dar în Sf. Scriptură se vorbeşte de nişte „fraţi” ai Domnului. Care sunt aceştia?

Este adevărat ca în Sf. Scriptură se vorbeşte de astfel de „fraţi”. Sfânta Evanghelie ne spune că, odată când predica Iisus: „încă grăind El mulţimilor, iată mama Lui şi fraţii Lui stăteau afară, căutând să vorbească cu El” (Matei 12, 46; Luca 8, 19). Altă dată, când predica în sinagoga din Nazaret, iudeii se mirau întrebând: „Au nu este Acesta feciorul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosi şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi?” (Matei 13, 55-56; vezi şi Marcu 6, 3; alte locuri despre „fraţii” Domnului: Ioan 2, 12 şi 7, 3; Fapte 1,14; I Cor. 9, 5; Gal. 1.19). Aici sunt daţi chiar cu numele de „fraţii” Domnului. Dar lucrul sigur e că aceştia n-au fost fiii Sf. Fecioare Maria, ci ai unei alte Marii, numită în Sfânta Scriptură uneori „cealaltă Marie” sau „Maria lui Cleopa”. Despre aceasta se spune că era mama lui Iacov şi Iosi, doi din pomeniţii fraţi ai Domnului. „Şi erau acolo multe femei, privind de departe,... între care era Maria-Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi” (Matei 27, 55-56; 28, 1; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Luca 24, 10; Ioan 19, 25).

Aceşti aşa zişi „fraţi” ai Domnului erau nişte veri sau alte rude ale Lui, căci în Sfânta Scriptură se numesc „fraţi” şi alte rude mai apropiate. Aşa, Avraam numeşte pe Lot „frate”, deşi îi era nepot de frate (Fac. 11, 27; 12, 5; 14, 12, 14, 16).

185. Dacă Mântuitorul n-a avut după El fraţi, în ce înţeles Se numeşte El „întâiul născut” (Matei 1, 24)?

In Vechiul Testament „întâiul născut”, atât dintre oameni cât şi dintre animale, era închinat lui Dumnezeu (Ies. 13, 2). De aceea chiar dacă nu mai erau după el alţi născuţi, se numea tot „întâiul născut”, şi nu „singurul născut”, pentru că „întâiul născut” înseamnă Sfinţit, închinat lui Dumnezeu. Prin el se câştiga mila de la Dumnezeu pentru oameni. La oameni primul născut era ca un fel de preot pentru fraţii săi în faţa lui Dumnezeu, iar la animale era adus ca jertfă lui Dumnezeu.

Domnul nostru Iisus Hristos a primit numele de «întâiul născut», deşi a fost „singurul născut”, ca să se arate că El, ca om, e întâiul născut la viaţa cea nouă dintre toţi fraţii „ca să fie El întâiul născut între mulţi fraţi” (Rom. 8, 29).

Pe de altă parte El a fost atât preotul adevărat, cât şi jertfa adevărată pentru toţi oamenii, câştigând de fapt iertarea pentru toţi.

186. De ce numim pe Sf. Maria nu numai „Pururea Fecioara”, ci şi „Prea Curata”?

Pentru că ea n-a săvârşit nici un păcat, nici cu gândul, nici cu cuvântul, nici cu lucrul. Acest dar i s-a dat printr-un har deosebit de mare, de care vorbeşte îngerul când îi vesteşte că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine” (Luca 1, 22). Mărturisirea lui Mitrofan Critopol spune: «Fiindcă a fost rânduită de Dumnezeu spre un scop mare şi cu totul deosebit... i s-a dat de Dumnezeu un mare şi deosebit dar, acela de a nu păcătui» 182 (Cap. XVII). Desigur darul acesta s-a întâlnit cu străduinţa ei cu totul deosebită de a trăi în curăţie deplină.

Ea e Prea Curata însă şi pentru că în acelaşi timp, în care i s-a dat puterea de a primi pe Fiul lui Dumnezeu spre a-L naşte, a fost „curăţită” de păcatul strămoşesc. Sf. Ioan Damaschin zice: «Deci, după consimţământul Fecioarei, Duhul cel Sfânt S-a pogorât peste ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curăţind-o şi dându-i în acelaşi timp şi puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte»183 (Dogmatica, cartea III, cap. II, trad. cit., p. 147).

Fecioara nu s-a zămislit fără păcatul strămoşesc, cum susţin unii, căci îngerul îi spune: „Nu te teme Marie, că ai aflat har la Dumnezeu” (Luca 1, 30), deci harul acesta l-a primit în timpul vieţii ei, iar nu de la zămislirea ei. Altfel unde ar mai fi fost strădania ei după curăţie, pe care luând-o în seamă Domnul, a hotărât să Se întrupeze din ea?

187. De ce numim pe Fecioara şi „Născătoare de Dumnezeu”, sau „Maica lui Dumnezeu”?

Pentru că Cel ce S-a născut din ea, după firea omenească, e însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Iisus Hristos e o singură persoană în două firi: e persoana lui Dumnezeu Cuvântul, Care ca Dumnezeu, sau ca persoană a firii dumnezeieşti, e născut dinainte de veci din Tată, iar ca om, sau ca persoană a firii omeneşti, e născut în timp din Fecioara Maria. Una şi aceeaşi persoana S-a născut şi din Tatăl şi din Maria: din Tatăl după firea dumnezeiască, din Maria după firea omenească. Deci, tot Fiul lui Dumnezeu S-a făcut şi Fiul Mariei. Nu se poate spune că din Fecioara s-a născut numai firea omenească a lui Hristos, căci nu se naşte o fire, ci se naşte o persoană prin acea fire. Iar persoana firii omeneşti a lui Iisus Hristos era însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dacă n-am recunoaşte că Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu, n-am socoti persoana născută din ea şi Dumnezeu, ci numai om. Iar Dacă Iisus ar fi fost numai om, nu ne-ar fi putut mântui. Intreaga noastră mân-tuire îşi are deci temelia în faptul că Sf. Fecioară Maria a fost Născătoare de Dumnezeu. Cine nu crede în aceasta, nu crede că a fost mântuit, căci nu crede că Iisus Hristos, născut din Maria, este Fiul lui Dumnezeu. De aici se vede cât de mult greşesc cei ce nu cinstesc pe Fecioara Maria, ca Maica Domnului. Ei nu cred îngerului Gavriil, care spune Fecioarei: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 32); nici Sf. Apostol Pavel, care spune că la plinirea vremii „a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel născut din femeie” (Gal. 4, 4). Sfânta noastră Biserică cinsteşte pe Fecioara ca Născătoare de Dumnezeu în cântări neasemănat de frumoase:

«Primit-ai în pântece pe Cuvântul şi ai purtat pe Cel ce poartă toate şi ai hrănit cu lapte, ceea ce eşti curata, pe Cela ce hrăneşte toată lumea». Sau iarăşi: «cea din veci se descoperă astăzi! Dumnezeu Cuvântul, Fiu Fecioarei Se face»184 (Acatistul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu).

188. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om deplin, om întru toate asemenea nouă, de ce S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara şi nu S-a născut ca orice om pe cale firească?

Din două motive S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioara: întâi ca să se arate că venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ ca om şi mântuirea noastră nu puteau atârna de puterea omenească, ci de hotărârea lui Dumnezeu.

Al doilea, pentru că, deşi S-a făcut om întru toate asemenea nouă, El S-a zămislit fără păcatul strămoşesc cu care se zămislesc toţi oamenii. Dar zămislirea fără de păcatul strămoşesc nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt, Care a păstrat-o pe Sf. Fecioara curată de orice întinare. Astfel, Iisus Hristos S-a născut fără de păcat strămoşesc. Dar El n-a săvârşit păcat nici după aceea. Şi nu numai că n-a săvârşit păcat, dar nici nu putea săvârşi.

189. De ce nu putea săvârşi păcat?

Pentru că Cel ce S-a născut din Fecioara Maria este Dumnezeu însuşi, anume Fiul lui Dumnezeu Care Se face om pentru noi. Cel ce lucrează cele ale firii este persoana însăşi. Or, în Iisus Hristos, Cel ce lucrează prin firea omenească este Dumnezeu însuşi, Care lucra în acelaşi timp şi prin firea sa dumnezeiască. De aceea, Iisus Hristos, Dumnezeu - Omul, nici nu putea păcătui. Dacă ar fi putut păcătui Iisus Hristos, însuşi Dumnezeu ar fi putut păcătui. Dar Dumnezeu nu poate păcătui, căci păcatul e fapta împotriva lui Dumnezeu, şi cum ar fi putut Dumnezeu lucra împotriva Sa?

190. Dar dacă n-a putut păcătui, a mai fost El om adevărat?

Da, a fost, căci păcatul nu ţine de firea omenească. Adam, la început, n-a avut păcatul în fire. Păcatul, dimpotrivă, ştirbeşte firea, o slăbeşte. Viaţa, după fire, o redobândeşte omul de-abia când scapă de păcat, spun Sfinţii Părinţi.

191. Dar dacă Iisus Hristos n-a putut păcătui, cum se înţeleg ispitele cu care s-a apropiat Satana de El şi cum mai este El pildă pentru noi ca să luptăm cu păcatul?

Mântuitorul n-a putut păcătui şi nici o înclinare spre păcat nu se află în El. Dar El a moştenit împreună cu noi slăbiciunile nepătimaşe: foamea, setea, trebuinţa de odihnă, de somn, frica de moarte, putinţa de a suferi durere. Satana s-a folosit de stările acestea din Iisus pentru a-L ispiti să şi le astâmpere într-un fel cum nu trebuia, adică mai mult decât trebuia, sau când nu trebuia. Dar Iisus a respins ispita din primul moment, neprimind-o înlăuntrul Său şi a răbdat cu bărbăţie ostenelile, foamea, durerea şi a biruit frica de moarte. In aceasta El ne este pildă şi nouă. Căci dacă răbdăm şi noi, ca El, ostenelile şi durerile, putem respinge şi noi ispita. Iar de răbdat putem răbda şi noi, căci şi noi îl avem pe El în noi.

192. Vorbeşte Sfânta Scriptură despre lipsa de păcat a Mântuitorului?

Da. Chiar Mântuitorul spune către iudei: „Cine dintre voi Mă vădeşte pe Mine de păcat?” (Ioan 8, 46). Iar Sf. Apostol Pavel arată că Iisus Hristos a fost fără de păcat, dar că în acelaşi timp a purtat neputinţele noastre de pe urma păcatului şi a fost ispitit. „Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat” (Evr. 4, 15).

193. A fost de trebuinţă pentru mântuirea noastră ca Iisus Hristos să fie fără de păcat?

Da. Numai fiindcă „n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Petru 2, 22), Iisus n-a murit pentru păcatele Sale, ci „pentru fărădelegile noastre”, răscumpărându-ne de ele (Isaia 53, 5, 9). Numai fiindcă a fost fără păcat, a putut da Tatălui o viaţă curată de ascultare, răscumpărând neascultarea noastră. Numai fiindcă a fost fără de păcat, moartea nu L-a putut ţine, căci n-avea drept asupra Lui, ci a înviat, ca după El să înviem şi noi toţi, cei ce credem în El. Şi numai fiindcă a fost fără păcat, ne este şi nouă pildă de viaţă neprihănită.

194. Care este articolul al IV-lea din Simbolul Credinţei?

Articolul al patrulea din Simbolul Credinţei este: „Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat”.

195. Ce cuprinde acest articol în întregul lui?

După ce articolul III ne-a spus că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mântuiască, articolul IV ne spune cum ne-a mântuit El, odată ce S-a făcut om. Căci a trebuit mai întâi ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om şi apoi să ne mântuiască.

196. Când a început Iisus lucrarea de mântuire a omului? Trebuie să despărţim cu totul întruparea Domnului de lucrarea Lui mântuitoare?

Nu trebuie să le despărţim. Desigur, altceva este aprinderea focului şi altceva fierberea apei. Dar apa începe să se încălzească, deci să înainteze spre fierbere, chiar în clipa aprinderii focului. Tot aşa, altceva e întruparea şi altceva lucrarea Lui, prin care ne-a mântuit. Totuşi mântuirea noastră a început chiar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Căci chiar prin întrupare a făcut început înnoirii firii noastre luată de El, fără de păcat. Dar ca să fie izbăvită de păcat firea tuturor celor ce voiau acest lucru, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să-Şi dea firea sa omenească la moarte pentru noi toţi. Pe de altă parte numai prin moarte a scăpat El firea sa omenească şi de slăbiciunile ei: de foame, de osteneală, de boală, de durere, de moarte. Răbdându-le pe toate acestea cu tărie până la capăt, a făcut firea sa omenească mai tare ca ele, a scăpat-o de ele şi totodată ne-a răscumpărat pe noi toţi de păcat şi de moarte.

Aşadar, mântuirea începe cu întruparea. Dar deplin ea se înfăptuieşte prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce şi prin învierea Lui. Biruinţa se câştigă prin luptă. Dar primul pas spre ea s-a făcut prin aşezarea ostaşilor în linie de bătaie. Sf. Atanasie spune: «După cum dacă un împărat coboară într-un oraş şi îşi ia locuinţă într-una din casele din el, nu numai că acest oraş primeşte o cinste mare, dar nici un duşman sau tâlhar nu îndrăzneşte să-l atace, căci chiar şi numai prezenţa împăratului este pentru el o pavăză, tot astfel şi împăratul cerurilor: din moment ce a coborât în ţinutul omenirii noastre şi a locuit într-un trup ca al nostru toate atacurile dusmanilor contra omului au fost înfrânte, iar stricăciunea morţii, puternică odinioară, a încetat»185 (Despre întruparea Cuvântului, cap. IX, P. G., XV, col. 1120; vezi şi Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, în „P.S.B.”, traducere, introducere şi note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1987, p. 101).

197. De ce „S-a răstignit (Domnul) pentru noi”?

In urma păcatului strămoşesc, toţi oamenii erau supuşi pedepsei morţii (Rom. 5, 12), ca unii care dispreţuiau mărirea lui Dumnezeu. In acelaşi timp moartea era urmarea slăbiciunii şi a tulburării, intrate în firea noastră prin păcat, datorită faptului că firea noastră trăia potrivnic Legii lui Dumnezeu, care a fost aşezată în toate şi pe care trebuie să o păzească toate.

Dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toţi oamenii să se ducă la moarte veşnică. Însă nici nu putea lăsa dispreţuită mărirea sa şi nerestabilită în firea omenească Legea Sa. Unde nu e respectată o rânduială, e o tulburare necontenită, care alungă liniştea şi face cu neputinţă propăşirea în bine.

Deci, numai aşa puteau fi scăpaţi oamenii de pedeapsa morţii, găsindu-se cineva, chiar din partea lor, care să restabilească în firea sa omenească respectul Legii dumnezeieşti şi să rabde pedeapsa morţii cerută de mări-rea dumnezeiască, dar nu pentru păcatul său, ci al tuturor oamenilor. Trebuia, aşadar, un om fără de păcat şi în acelaşi timp un om care să valoreze cât toţi oamenii şi chiar mai mult decât toţi oamenii laolaltă. Dintre oameni nu se putea ivi cineva care să îndeplinească aceste condiţii. De aceea, în înţelepciunea Sa, a făcut Dumnezeu pe însuşi Fiul Său om fără de păcat. Acesta a restabilit prin viaţa sa curată respectul Legii lui Dumnezeu în firea sa omenească şi prin moartea sa a răscumpărat pe fraţii Săi de la pedeapsa morţii. De aceea S-a răstignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi. Prin toate jertfele de animale dinainte de Hristos, oamenii căutau să dea lui Dumnezeu ceva în schimb pentru viaţa lor. Dar vieţile de animale erau de mai puţin preţ decât viaţa lor. De aceea oamenii nu puteau scăpa prin ele. Trebuia o jertfă de acelaşi preţ cu viaţa lor şi chiar de un preţ mai mare ca viaţa lor întinată. Jertfa aceasta a adus-o Fiul lui Dumnezeu ca om, vărsând un sânge mai de preţ decât al tuturor animalelor şi al tuturor oamenilor şi răscumpărând prin el pe oameni de toate păcatele. Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost şi jertfa adevărată, şi preotul care a adus-o, câştigând de fapt mântuirea noastră. „Iar Hristos venind Arhiereu bunătăţilor viitoare, nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său a intrat El o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Că de vreme ce sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa de junince, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai vârtos sângele lui Hristos, Care prin Duhul cel veşnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul nostru de faptele cele moarte ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11-14).

Iar Sf. Chiril al Ierusalimului zice: «Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin sângele crucii pe cele din cer şi pe cele de pe pământ (Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram duşmanii lui Dumnezeu şi Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Şi îndeplineşte spusele, să-i omoare pe toţi, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totuşi priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut ca adevărată şi hotărârea, şi Şi-a arătat cu putere şi iubirea de oameni. In trupul răstignit pe lemnul crucii Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvântătoare. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat. Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoşilor, pe cât de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi” 186 (Cateheza XIII, trad. cit., vol. II, p. 349).

198. De ce a trebuit să moară Iisus Hristos pentru noi tocmai răstignit pe cruce?

Pentru mai multe pricini. Insemnăm câteva: a) ca să moară înălţat spre cer, dar cu privirea şi cu braţele des-chise spre lume, arătând că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţă de lume; b) ca să moară cu încetul şi deci ca patima Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai îndelungată şi ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spăla; c) dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai ruşinoasă (Deut, 21, 23; Gal. 3, 13), şi la ea erau osândiţi cei mai mari tâlhari. Prin aceasta s-a arătat până unde coborâse ticăloşia noastră, încât am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, încât am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos de către oameni, fiind cea mai duşmănoa-să faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în acelaşi timp, şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastră; d) dar în acelaşi timp, în suferirea morţii celei mai ruşinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cât de totală a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi.

Aşadar, de câte ori ne gândim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem aminte de grozăvia pă-catelor noastre, arătate chiar în această faptă ruşinoasă a noastră, dar, în acelaşi timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă. Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului şi pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: „Acesta a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat lumea de stăpânirea lui”187 (Cuvânt ascetic, cap. XIX, Filoc. II, p. 9).

199. Dar dacă crucea a fost o unealtă de tortură ruşinoasă şi dureroasă pentru Domnul, e bine să o cinstim?

Trebuie să o cinstim cât se poate mai mult, căci Domnul a îmbrăţişat-o cu iubire şi pe ea a ars ca pe un altar păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţi-şând şi noi crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul, pe de alta, să ne înduioşăm de iubirea Lui, Care ne-a mântuit prin ea de ele şi să o slăvim.

Nu te gândeşti la ostenelile şi la suferinţele ce le-au îndurat părinţii tăi de pe urma neascultării tale? Ruşinezi amintirea lor prin aceasta? Nu, dimpotrivă, slăveşti iubirea lor faţă de tine şi sporeşti căinţa ta. Dar nici Hristos nu Se ruşinează de crucea Sa. Căci ea este fapta cea mai înaltă a iubirii Sale faţă de noi. Se va ruşina El de iubirea sa faţă de noi, arătată pe Cruce? Nu, ci pururea şi-o aminteşte şi ne-o aminteşte, căci prin ea ne-a şters păcatele şi prin faptul că ne-o aminteşte ne câştigă iubirea noastră faţă de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie că Şi-a vărsat sângele pentru noi şi ne îndeamnă să ne amintim de moartea Lui, se înţelege de moartea pe cruce. „Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Cor. 11, 26).

La Domnul nostru Iisus Hristos nu ne putem gândi fără să-L vedem răstignit pe cruce. Iar la Cruce ne gândim, tocmai pentru că ne gândim la Hristos, Care S-a răstignit pe ea, deci nu ne putem gândi la ea decât văzând cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos şi Crucea sa sunt nedespărţiţi. Crucea a devenit „semnul Fiului Omului”, Ea se va arăta pe cer împreună cu Ei (Matei 24, 30), când va veni să judece lumea, ca să ruşineze pe cei ce nu s-au căit şi nu au primit iubirea Lui cât au vieţuit în lume. Apoi Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai înaltă jertfă şi orice altar trebuie cinstit (Ies. 29, 37).

200. Mai sunt şi alte locuri în Sfânta Scriptură care ne arată datoria de a cinsti Crucea?

Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului şi o socoteşte puterea lui Dumnezeu: „Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este” (I Cor. 1,18). Şi iarăşi: ,,Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aici Apostolul arată că precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omori în noi prin osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi prin iubirea faţă de El.

Sfânta Scriptură socoteşte Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despărţea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrânte duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Prin Jertfa Crucii, Dumnezeu, Care Se îndepărtase de noi, a îmbrăţişat iarăşi omenirea, ca pe una ce a plătit datoria pentru păcat. Pe Cruce s-a omorât vrajba, pe Cruce a împăcat Iisus Hristos, în Sine, pe Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu şi, de câte ori facem semnul ei, ne gândim la ea cu credinţă, arătăm că primim această împăcare şi că ne întâlnim cu El pe acest loc, sau în acest semn al păcii. „Căci El este pacea noastră, El, Care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii,... ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup. Prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efes. 2, 14-16). „ Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Insul toate cu Sine să le împace, pe cele de pe pământ, cu cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale” (Col. 1, 19-21). ,,Ştergând zapisul ce era asupra noastră, căci ne era potrivnic nouă cu rânduielile lui, şi pe acela l-a luat din mijloc, pironindu-l pe orice. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi domniile, le-a făcut de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Col. 2,14 şi 15). Prin Cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17,1). Dacă ar fi fost lucru de ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat prin ea.

Crucea e semnul care apără pe cei ce-l au în frunte (Iez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au întipărită pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4).

Mântuitorul însuşi spune: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba în primul rând de crucea din suflet, ca luptă împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor şi necazurilor, dar lupta şi necazurile le poartă omul gândindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El păcatul. Şi, oare, nu e bine ca semnul, pe care-l vede omul cu gândul, să-l facă şi cu mâna, ca şi mai uşor să-şi aducă aminte de Crucea lui Hristos şi de datoria sa de a o purta în suflet, de a fi cu recunoştinţă faţă de El şi de a lupta împotriva păcatelor?

201. De ce s-au pus în Simbol cuvintele: „în zilele lui Ponţiu Pilat”?

Ponţiu Pilat nu era o persoană particulară, ci un deţinător al puterii de Stat. Amintindu-l în Simbol, Sfinţii Părinţi au voit să arate că răstignirea lui Hristos e un fapt sigur din istorie, întâmplat la o dată fixă. Deci nu e o născocire a fanteziei, căci aceasta nu fixează născocirile ei la date fixe. Apoi, Părinţii au vrut să arate că răspunderea pentru răstignirea lui Hristos o poartă întreaga omenire, pentru că autoritatea de Stat lucrează în numele tuturor. Iisus n-a fost răstignit de nişte răufăcători de rând, ci de autoritatea publică în numele legii. Prin aceasta se arată cât de jos ajunseseră legile şi orânduirile publice omeneşti din acea vreme, adică tot ce aveau oamenii mai bun. Dacă legea omenească, menită să apere binele, L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu la moarte, atunci la ce nu s-ar fi putut aştepta El de la nişte răufăcători de rând?

202. De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele: „şi a pătimit”, odată ce s-a spus că „S-a răstignit”?

Cuvintele „şi a pătimit” arată încă odată că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat şi a suferit într-adevăr pe cruce ca un om, până la moarte. Dar a pătimit numai cu trupul, nu şi cu Dumnezeirea, căci Dumnezeirea nu poate pătimi. Sf. Ioan Damaschin zice: «Spunem că Dumnezeu a suferit în trup, dar în nici un caz că Dumnezeirea a suferit prin trup»188 (Dogmatica, cartea m, cap. XXVI, trad. dt., p. 227).

203. Alt înţeles nu mai au cuvintele „şi a pătimit”?

Da. Iată şi acest înţeles: Fiul lui Dumnezeu, deşi n-a luat asupra Lui deodată cu firea noastră şi păcatele ei, a luat totuşi slăbiciunile noastre: trebuinţa de mâncare, de odihnă, frica de moarte, putinţa de a muri şi putinţa de a suferi durere trupească şi sufletească. Dar din potolirea trebuinţei de mâncare, de sete de odihnă, Iisus nu Şi-a făcut o plăcere, ci le-a împlinit numai cât cerea trebuinţa, respingând toate ispitele. De asemenea a respins ispita de a scăpa de moarte şi de durere. Astfel, Iisus a luat asupra Lui aceste slăbiciuni omeneşti, ca să sufere pentru noi durerea până la capătul ei, adică până la moarte. El ştia că păcatul a intrat în firea omenească şi se menţine în ea prin dorinţa de plăcere şi prin fuga de durere, care vine de pe urma plăcerii. Drept aceea s-a hotărât să rabde numai durerea. De aceea a luat asupra Lui acele slăbiciuni. Iar răbdând durerea până la capăt, a întărit firea în aşa fel, că a scos din ea şi acele slăbiciuni. Răbdând până la moarte, a invins frica de moarte şi însăşi moartea, în firea sa omenească, şi, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morţi la viaţa cea fără de moarte. «Cu moartea pe moarte a călcat». Dar Hristos a învins moartea şi din pricină că ea a venit asupra Lui pe nedrept, căci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a plăcerii. «Deci toată firea noastră era stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-şi începutul într-o neascultare, se menţinea de-a lungul întregului lanţ de naşteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea, ca osândă, peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om şi neprimind ca obârşie a naşterii Sale, după trup, plăcerea necuvenită, - pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morţii -, ci primind cu voie, după fire, osânda cuvenită a morţii în însuşirea pătimi-toare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul morţii, nemaiavand aceasta în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care o naşte şi pe care trebuie să o pedepseas-că, se face în chip vădit pricină a vieţii veşnice. Astfel, precum viaţa lui Adam din plăcere s-a făcut maică a morţii şi a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci El era liber de plăcerea lui Adam) se face născătoare a vieţii veşnice”189 (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, răsp. 61, în „Filocalia”, vol. III, Sibiu, 1948, pp. 337-338, 339).

Acesta este rostul pătimirii lui Iisus Hristos, El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desfiinţat păcatul, care îşi are pricina în căutarea plăcerii, şi tot prin durere a desfiinţat moartea.

204. De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele „şi S-a îngropat”. Nu se înţelegea aceasta odată ce S-a răstignit?

Prin aceste cuvinte se arată mai întâi că Iisus a murit cu adevărat. „Încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit” (Rom. 5, 8). Trupul Lui a fost părăsit de suflet şi a fost aşezat ca orice trup mort în mormânt. In al doilea rând, prin aceste cuvinte se garantează adevărul învierii Lui din morţi. Căci dacă Hristos ar fi fost luat de pe Cruce de Ucenici şi ascuns undeva, nu s-ar mai fi putut aduce mormântul gol ca o dovadă pentru învierea lui Iisus Hristos. Dar mormântul Lui a fost public. Ba chiar a fost păzit de slujitorii iudeilor care se temeau să nu-L fure pe Iisus Ucenicii şi apoi să spună că a înviat (Matei 27, 64). Deci golirea minunată a mormântului e o dovadă a învierii.

205. Unde a fost sufletul Domnului în timpul cât trupul Lui a stat în mormânt?

Sufletul Lui s-a coborât la iad (Efes. 4, 9; 1 Petru 3, 19), dar nu ca să sufere chinurile de acolo, ca toţi oamenii dinainte de El, căci cu acest scop se duc numai cei care pleacă de aici cu păcatul strămoşesc, sau cu păcate personale, şi cine se duce la iad spre a suferi pentru păcate nu mai poate ieşi de acolo prin puterile sale. Sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca să întoarcă prin propovăduirea sa pe păcătoşii din iad, căci acolo nu se mai pot schimba sufletele. Aşadar, sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca arhiereu, nici ca prooroc. El s-a dus acolo ca împărat, eliberând de acolo pe drepţii din Vechiul Testament, care muriseră cu credinţă în venirea Sa. Prin aceasta Hristos a sfărâmat puterea iadului şi a morţii veşnice, căci de atunci acestea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred în Hristos. Desigur, Iisus coborând la iad a făcut cunoscut tuturor celor de acolo biruinţa sa asupra păcatului şi a morţii, deci nu numai celor ce se folosesc de ea pentru că au crezut cât au fost pe pământ, ci şi celor care nu se folosesc de ea din pricină că nu au crezut în venirea Lui. În acest înţeles trebuie explicat locul din 1 Petru 3, 18-20: „Căci şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă, pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a pogorât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă”. Dintre Sf. Părinţi vorbeşte clar despre coborârea Domnului la iad, cu acest scop, Sf. Irineu, care zice: «Hristos S-a coborât în cele ce sunt sub pământ şi le-a binevestit iertarea păcatelor celor ce au crezut în El. Şi au crezut în El toţi care au sperat în El, adică au prevestit venirea Lui şi au îndeplinit poruncile Lui: drepţii, patriarhii şi proorocii, cărora li s-au iertat păcatele ca şi nouă”190 (Aduersiis Haereses, IV, 15). Iar Sf. Ioan Damaschin spune: «Sufletul îndumnezeit se coboară la iad, ca, precum a răsărit celor de pe pământ soarele dreptăţii, tot astfel să lumineze şi celor ce stau sub pământ, în întunericul şi umbra morţii; ca precum a predicat celor de pe pământ pace... devenind celor credincioşi cauză a mântuirii veşnice, iar celor neascultători mustrare pentru necredinţă, tot astfel şi celor din iad»191 (Dogmatica, cartea III, cap. XXIX; trad. Pr. D. Fecioru, p. 231).

206. Dar cu Dumnezeirea, care era unită cu firea omenească în Iisus Hristos, ce s-a întâmplat în timpul morţii?

Ea a rămas unită cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad. Căci dacă s-ar fi despărţit de trupul şi de sufletul firii noastre, Cel ce S-a dus la iad n-ar mai fi fost şi Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormânt n-ar mai fi fost trupul lui Dumnezeu, ci al unui om. Sf. Ioan Damaschin spune:

«Chiar dacă a murit ca om, şi chiar dacă sfântul Lui suflet s-a despărţit de trupul Lui prea curat, totuşi Dumnezeirea nu s-a despărţit de cele două, adică de suflet şi de trup, şi astfel nici unicul ipostas nu s-a despărţit în două ipostasuri. Astfel unicul ipostas al Cuvântului a fost şi ipostasul Cuvântului şi al sufletului şi al trupului. Niciodată, nici sufletul nici trupul n-au avut un ipostas propriu, altul decât ipostasul Cuvântului» 192 (Dogmatica, cartea III, cap. XXVII, pp. 228-229).

Numai pentru că trupul a rămas unit cu Dumnezeirea în mormânt, n-a început să se strice şi numai pentru că sufletul a rămas cu Dumnezeirea în iad, a zdrobit puterea iadului şi a eliberat pe drepţţii de acolo. De aceea numeşte Sf. Ioan Damaschin sufletul Domnului care merge la iad „sufletul îndumnezeit”.

207. Dar n-a ajuns trupul Domnului nestricăcios şi sufletul Lui îndumnezeit numai după înviere?

Este adevărat. Dar nestricăciunea şi îndumnezeirea au două înţelesuri. Trupul Domnului, înainte de înviere, a fost nestricăcios în înţelesul că nu se putea desface în pământ, dar a fost stricăcios în înţelesul că suferea de foame, de sete, de oboseală, putea fi străpuns cu cuie şi putea muri, adică putea fi părăsit de suflet. De-abia după înviere devine nestricăcios în înţelesul că nu mai suferă nici o trebuinţă materială, nu mai suferă durere, nu mai poate muri 193 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea III, cap. XXVIII, trad. dt.). Aceasta este şi deplina îndumnezeire a trupului. Tot două înţelesuri are îndumnezeirea sufletului. Înainte de înviere sufletul era în-dumnezeit în înţelesul că voinţa şi lucrarea sa erau îmbogăţite, călăuzite şi străbătute de Dumnezeirea Cuvân-tului. Dar după înviere e îndumnezeit în înţelesul că lucrarea lui e străbătută cu totul de lucrarea Dumnezeirii.

208. Care este articolul al V-lea din Simbolul Credinţei?

Este următorul: „Şi a înviat a treia zi, după Scripturi”.

209. Ce însemnătate are pentru noi faptul că Hristos „a înviat”?

Cea mai mare însemnătate. Invierea lui Hristos ne arată că am fost cu desăvârşire mântuiţi. Căci, în primul rând, ea ne dă asigurarea că tot ce a spus Iisus Hristos e adevărat, deci şi aceea că El este Fiul lui Dumnezeu şi că moartea Lui a avut drept scop eliberarea noastră din robia păcatului şi împăcarea noastră cu Dumnezeu. În al doilea rând, învierea lui Hristos ne asigură că moartea ce domnea peste firea noastră a fost învinsă, că trupurile noastre nu vor rămâne veşnic prefăcute în ţărână, ci vor învia. Căci trupul lui Hristos e pârga firii noastre, şi precum El a înviat, aşa vor învia şi trupurile noastre. Astfel, învierea lui Hristos e temelia credinţei noastre. Dacă n-ar fi înviat El, tot ce a spus El n-ar fi căpătat adeverire şi nici noi n-am avea siguranţa că înviem. De aceea, Sf. Apostol Pavel spune: „Iar Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre. Şi atunci şi cei ce au adormit întru Hristos au pierit... Iar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Că precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 17-18, 20-22).

210. Invierea lui Hristos înseamnă numai revenirea trupului mort la viaţa dinainte de moarte, sau înseamnă şi o prefacere a acelui trup?

Invierea nu e numai o revenire a trupului la viaţa dinainte de moarte, ci înseamnă şi o prefacere totală a trupului. Ea e o treaptă nouă şi cea din urmă pe drumul mântuirii noastre, urcat de Hristos. Lucrarea de mântuire a lui Hristos nu s-a încheiat cu moartea sa pe Cruce, ci e desăvârşită prin înviere. Dacă lucrarea Lui de mântuire ar fi constat numai în răscumpărarea vieţii noastre cu viaţa Lui, ea s-ar fi isprăvit cu moartea Lui. Şi atunci viaţa Lui şi a noastră, după înviere, nu s-ar fi deosebit prea mult de cea dinainte de moartea lui Hristos pe Cruce. Dar lucrarea de mântuire a constat şi într-o desăvârşire a firii noastre, slăbita de păcat, iar desăvârşirea aceasta a realizat-o Iisus Hristos întâi în firea Sa, până la capăt, ca apoi, prin împărtăşire din ea, să se desăvârşească şi firea noastră. Şi capătul acesta al desăvârşirii firii noastre în Sine, l-a ajuns Iisus prin învierea Lui. Astfel, trupul nostru care va învia nu va mai fi ca trupul nostru de acum, ci desăvârşit, după asemănarea lui Hristos cel înviat.

211. În ce fel s-a prefăcut trupul Domnului prin înviere? Ce a însemnat învierea lui Hristos pentru firea omenească a Lui, mai întâi, ca să ştim ce va însemna ea şi pentru noi toţi, atunci când ne vom împărtăşi de ea?

Am spus mai înainte că prin înviere trupul Domnului a ajuns nemuritor şi liber de trebuinţele materiale şi de durere. Aşa vor ajunge şi trupurile noastre înviate. Prin înviere, Hristos a scos din firea noastră stricăciunea şi moartea. Chiar dacă El a mâncat după înviere, n-a făcut-o din trebuinţă, ci ca să «învedereze adevărul învierii”194 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea IV, cap. I, trad. Pr. D. Fecioru, p. 235).

Apoi, trupul Domnului a devenit luminos şi plin de slavă, aşa cum s-a arătat o clipă pe muntele Taborului. Dumnezeirea Lui s-a arătat în El în toată strălucirea, ca pe Tabor, deşi oamenii n-o puteau vedea pentru că nu Se coborâse încă Duhul Sfânt peste ei.

Aşa vor fi şi trupurile noastre după înviere. Căci zice Apostolul Pavel: „Aşa este învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc este şi trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 42-44).

212. De ce s-au pus în Simbolul Credinţei cuvintele: „a treia zi, după Scripturi”?

Aceste cuvinte sunt luate din 1 Corinteni 15, 3, 4, unde Apostolul Pavel scrie: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, cum că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi cum că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi”.

213. Ce înseamnă „după Scripturi”?

Că Hristos a murit şi a înviat întocmai cum s-a prevestit despre El în Vechiul Testament, adică toate acestea s-au întâmplat „potrivit Scripturilor”. Această adeverire a Scripturilor arată iarăşi Dumnezeirea lui Iisus Hristos şi planul dumnezeiesc al mântuirii, pregătit de mai înainte. În capitolul 53 de la Isaia e scris: „Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui. Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus la moarte” (v. 8). Iar în Psalmul 15 se spune: „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (v. 10). Invierea de a treia zi a fost închipuită de petrecerea timp de trei zile şi trei nopţi a lui Iona în pântecele chitului, precum însuşi Domnul a spus: „Neam viclean şi desfrânat cere semn, şi semn nu i se va da lui, decât semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 39, 40).

214. Ce spun Sfintele Scripturi despre înviere?

Sfintele Scripturi vorbesc în multe rânduri despre Invierea Domnului. Sf. Apostol Pavel dă un şir întreg de fapte care dovedesc că Mântuitorul a înviat cu adevărat (I Cor. 15,1-20), iar Sfinţii Evanghelişti istorisesc cu de-amănuntul cum s-a întâmplat marea minune a învierii (Matei 28, 1-10; Marcu 16, 1-8; Luca 24, 1-12, 15-31, 36-50; Ioan 20 şi 21).

215. Care este articolul al VI-lea din Simbolul Credinţei?

Acest articol este: "Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui".

216. Ce ne învaţă articolul VI al Simbolului?

Acest articol ne învaţă că, după ce Fiul lui Dumnezeu S-a smerit «coborându-Se din cer», adică făcându-Se om, după înviere S-a umplut de slava dumnezeiască şi după firea sa omenească, înălţându-Se cu trupul la cer şi şezând de-a dreapta Tatălui, adică la locul cel mai de cinste. De aici se desprind două lucruri: a) că Dumnezeu, Iisus Hristos a fost totdeauna în sânul Tatălui şi în tot locul; b) după înălţare, Iisus este cu trupul numai în cer, nu şi pe pământ, dar în chip tainic Se află şi în dumnezeiasca Euharistie, din clipa în care pâinea se preface în Trupul Său, iar vinul în Sângele Său. Acest articol ne arată şi mai mult marea cinste cu care a îmbrăcat Dumnezeu pe oameni. Fiul lui Dumnezeu n-a lepădat după înviere firea noastră, ci S-a suit cu ea la cer, stând ca un om pe tronul dumnezeiesc, cârmuind lumea şi ajutându-ne să ne facem şi noi după chipul Său. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut ca unul dintre noi, dar acest Unul dintre noi S-a înălţat la cinste dumnezeiască şi cârmuieşte lumea.

217. Care este articolul al VII-lea din Simbolul Credinţei?

Este acesta: «Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit».

218. Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui?

El ne spune că slava dumnezeiască, la care a fost ridicat Iisus Hristos ca om, se va arăta tuturor, atunci când va veni să judece lumea. Precum după înălţare, Tatăl I-a dat locul cel mai de cinste, aşezându-L la dreapta Sa, aşa Se va arăta atunci tuturor în acest rol de cinste, Tatăl dându-I să facă judecata tuturor. „Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl. Cel ce nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl Care L-a trimis” (Ioan 5, 22-23). Iisus Hristos îi va judeca pe toţi câţi au fost de la facerea lumii şi câţi vor fi până la sfârşitul ei. Nimeni nu va scăpa de această judecată a Lui. Vor fi chemaţi şi morţii la judecată.

219. Din ce cauză îi va da Tatăl Fiului Său întrupat, Iisus Hristos, să facă judecata?

Dumnezeu voieşte ca oamenii să fie judecaţi printr-un om, care le cunoaşte şi slăbiciunile cu care au avut de luptat, căci le-a purtat El însuşi, dar şi măsura în care pot să se ridice deasupra lor, căci El însuşi S-a ridicat. El are apoi şi dreptul să-i judece, pentru că le-a dat, prin jertfa sa pentru ei, puterea să scape de păcat şi de osândă. Cum va face această judecată, vom vedea când se va vorbi despre viaţa viitoare. Aici spunem numai că la judecata de apoi El îi va reţine pe unii lângă Sine, pentru veşnică fericire, iar pe alţii îi va trimite departe de Sine, spre veşnică chinuire, după cum L-au iubit pe El, ca chip al omului desăvârşit, şi s-au silit să se facă asemenea Lui, iubind pe semeni cum i-a iubit El, sau n-au făcut aceasta. El va fi Judecătorul desăvârşit şi măsura sau legea desăvârşită, dar totuşi potrivită puterilor omenesti, după care vor fi judecaţi oamenii, aşa cum El a fost Arhiereu desăvârşit şi jertfa desăvârşită adusă pentru ei.

220. Ce trebuie să înţelegem îndeosebi prin cuvintele: „Şi iarăşi va să vină cu slava”?

Aceste cuvinte înseamnă că, dacă prima dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ „coborându-Se”, a venit în chip de rob, S-a smerit, ca să nu silească pe nimeni să-L primească şi să creadă în El, ci ca fiecare să se poată decide în toată libertatea, a doua oară va veni cu „slava”. Dumnezeirea sa va scălda atunci în lumină trupul Său şi va umple de fericire pe cei ce prin aceasta vor primi o adeverire a credinţei lor de mai înainte, şi de spaimă pe cei ce nu au crezut mai înainte în El. Atunci nu va mai veni singur şi necunoscut, ci înconjurat de Sfinţii îngeri şi cu mare strălucire dumnezeiască. Şi toţi se vor aduna tremurând în faţa Lui aşteptând Judecata. „Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30). „Iar când va veni Fiul Omului întru slava sa şi toţi Sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale” (Matei 25, 31). Până şi stihiile lumii se vor înfricoşa de slava Lui, „Şi am văzut un tron mare alb, şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (Apoc. 20,11).

221. Ce înseamnă cuvintele: „A Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”?

Aceste cuvinte ne spun că stăpânirea lui Iisus Hristos ca om şi slava Lui nu vor înceta vreodată, ci vor dura veşnic. Căci, pe de o parte, Iisus Hristos nu e numai un om a cărui slavă să fie luată vreodată de Dumnezeu, iar pe de alta, Fiul lui Dumnezeu nu va lepăda niciodată firea sa omenească, nu va înceta în veci să fie şi om, deci om plin de slava dumnezeiască. Deci, nici cinstea dumnezeiască a omenităţii noastre nu va înceta vreodată, ca să apară alt neam de fiinţe mai înalt. Împărăţia fără sfârşit a lui Iisus Hristos a fost anunţată de îngerul Gavriil (Luca 1, 33). Este drept că Apostolul Pavel spune că la sfârşit Iisus va supune toate Tatălui şi apoi pe Sine (I Cor. 15, 25-26). Dar aceasta înseamnă aducerea lumii întregi la supunere faţă de Tatăl şi încetarea lucrării Sale mântuitoare ca o lucrare deosebită a Sa, primită la întrupare.