225. Mai are Biserica Ortodoxă şi alte slujbe pentru Sfinţirea omului, în afară de Sfintele Taine?

Da, ierurgiile.

226. Ce sunt acestea?

Sunt rugăciuni de binecuvântare şi Sfinţire a omului în diferite momente şi împrejurări ale vieţii, precum şi de binecuvântarea şi Sfinţirea firii înconjuratoare şi a diferitelor obiecte sau lucruri de folos omului.

227. Care este rostul şi scopul ierurgiilor?

Să curăţească şi să binecuvânteze pe om şi firea înconjurătoare sau vietăţile şi lucrurile de care omul are nevoie pentru trai sau pentru mântuirea sufletului şi preamărirea lui Dumnezeu. Căci păcatul primilor oameni a adus stricăciunea şi nefericirea nu numai în viaţa omenească, ci a stricat şi armonia dintru început a firii înconjurătoare, când toate cele ce făcuse Domnul „erau bune foarte” (Fac. 1, 31). Greşeala protopărinţilor neamului omenesc a tulburat şi pacea celorlalte vieţuitoare, peste care Dumnezeu îl făcuse pe om stăpân (Fac. 1, 28-30) şi a prihănit pământul, din care omul fusese zidit, pe care e silit să trăiască, din care el îşi trage hrana şi mijloacele de trai şi cu care este prin urmare înfrăţit în această viaţă. Asupra tuturor acestora apasă blestemul Ziditorului, de după căderea lui Adam: „...Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 17-18). Urmările păcatului au păgubit deci nu numai fiinţa omenească, ci s-au răsfrânt asupra întregii firi, făcând-o să sufere împreună cu omul, să aştepte şi să dorească şi ea izbăvirea din stricăciune, precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii, - nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o - cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Rom. 8, 20-22).

Căzută sub înrâurirea şi puterea celui rău, din pricina păcatului omenesc (Efes. 2, 2), firea văzută a căpătat, odată cu omul, putinţa de a fi adusă din nou la curăţenia şi armonia dintru început, prin venirea Mântuitorului. Imbrăcând cu adevărat firea omenească, Mântuitorul Şi-a legat toată viaţa sa pământească de natură; mergând pe pământ, a străbătut ogoarele şi lanurile, a iubit florile câmpului şi a admirat păsările cerului, pe care le-a dat pildă omului pentru strălucirea şi frumuseţea lor, a mâncat roadele pământului, S-a botezat în apa Iordanului, a fost uns cu mir şi aromate. Astfel, Sfinţind El însuşi firea omenească pe care a purtat-o, Mântuitorul a lăsat Sfinţilor Săi Apostoli şi puterea de a Sfinţi firea înconjurătoare, de a o sustrage de sub înrâurirea şi stăpânirea celui rău (Matei 10, 8; Marcu 16, 17-18), de a o aduce din nou sub înrâurirea harului dumnezeiesc, spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul omului 556 (Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cart. V, trad. rom. p. 128).

De aceea, Biserica Ortodoxă binecuvintează toate lucrurile firii: florile şi iarba câmpului, ţarinile, livezile şi lanurile, roadele pământului şi fructele pomilor, ramurile arborilor, mâncărurile şi tot ceea ce vine în atingere cu omul, după folosul şi trebuinţele fiecăruia. Ea binecuvintează de asemenea şi munca credinciosului, ocupaţiile şi îndeletnicirile cu care acesta îşi întreţine viaţa, începutul şi sfârşitul oricărei munci, precum şi momentele, întâmplarile şi împrejurările cele mai de seamă din viaţa noastră, atât cele de bucurie cât şi cele de întristare.

Toate rugăciunile şi slujbele săvârşite cu un astfel de scop şi în asemenea împrejurări poartă în general numirea de ierurgii.

228. Care sunt deci roadele sau urmările ierurgiilor?

Prin ele puterea Sfinţitoare şi înrăurirea curăţitoare a Bisericii se revarsă atât asupra fiinţei omeneşti, cât şi asupra întregii firi, scoţând-o de sub puterea blestemului şi Sfinţind-o. Cu alte cuvinte, prin Biserică, adică prin slujitorii ei, se împărtăşeşte şi firii neînsufleţite, precum şi vietăţilor necuvântătoare, harul dumnezeiesc, în măsura care le este de trebuinţă. Astfel, după cuvântul Sf. Apostol Pavel, „orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Tim. 4, 4-5). Firea văzută, care până aici era mai degrabă potrivnică omului, devine în felul acesta un mijloc prielnic de trai şi un ajutor spre mântuire, fiind împreună părtaşă cu omul la preamărirea Ziditorului. Omul, împăcat din nou cu Dumnezeu, atrage deci cu sine toată zidirea din nou spre Dumnezeu şi o apropie de El, ca totul să fie străbătut şi desăvârşit de harul dumnezeiesc. Ierurgiile pregătesc astfel şi prevestesc făptura cea nouă care va să vie, transfigurarea creaţiunii sau acel „cer nou” şi „pământ nou”, pe care le-a văzut Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în descoperirea primită (Apoc. 21, 1) şi pe care le aşteptăm, potrivit făgăduinţei, după sfârşitul veacului acestuia (II Petru 3, 13).

229. Cum putem răspunde acelora care dispreţuiesc ierurgiile?

Răspundem că puterea de înrâurire a lucrării dumnezeieşti nu poate fi mărginită numai la sufletul omului. Căci omul este nu numai suflet, ci şi trup, este o fiinţă legată de pământ şi de întreaga fire văzută, în mijlocul căreia trăieşte: trupul lui e zidit din pământ, adică din aceleaşi elemente din care e alcătuită întreaga zidire; din aceasta îşi trage hrana şi izvoarele de întreţinere a fiinţei sale trupeşti, e înfrăţit cu ea. Firea văzută trăieşte deci în om, face parte din alcătuirea fiinţei sale şi trebuie deci Sfinţită ca şi sufletul lui. Căci Mântuitorul nu este numai Mântuitor al sufletelor, ci şi al trupurilor. Când mâncăm ceva Sfinţit, noi înşine ne Sfinţim şi, dimpotrivă, dacă mâncăm ceva necurat, noi înşine ne întinăm. Sfinţirea naturii este deci o condiţie a Sfinţirii sufletului. Or, tocmai acesta este rostul sau scopul ierurgiilor.

Ierurgiile sunt tot atât de vechi ca şi Biserica. Ba, pe unele din ele le moştenim încă din Legea Veche, ca de pildă, curăţirea femeii lăuze la 40 de zile după naştere (vezi Lev. 12; Luca 2, 22-24); pe altele le-a săvârşit Mântuitorul însuşi (tămăduirea bolnavilor, izgonirea duhurilor necurate, binecuvântarea pruncilor, a pâinii, a vinului şi a paştilor s.a.); în sfârşit, despre cele mai multe dintre ele ne vorbesc Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti din primele veacuri creştine, ca: Sf. Iustin Martirul şi Filosoful 557 (Apologia I, cap. 61, 65, trad. cit., p. 70) şi Tertulian 558 (De baptismo, cap. 7; De corona militis, cap. 3, 4 s.a) în secolul III; Sf. Vasile cel Mare 559 (Despre Sfântul Duh, cap. 67), în sec. IV ş.a. Rugăciunile pentru binecuvântarea şi Sfinţirea apei (aghiasma), a untdelemnului şi a fructelor, sfeştanii pentru ploaie ş.a. găsim amintite chiar în cele mai vechi rânduieli şi aşezăminte bisericeşti, ca Aşezămintele Sfinţilor Apostoli din veacurile III-IV 560 (Cart. VII, cap. 27,42,43; Cart. VIII, cap. 29,40,41,42 s.a. (trad. rom. cit., p. 196, 211, 254, 261 s.u.)), precum şi în cele mai vechi cărţi de slujbă, ca Evhologhiul (Molitfelnicul) Episcopului Serapion de Thmuis din Egipt, din veacul al IV-lea. Pe toate le găsim în aceeaşi carte de slujbă, unde aflăm şi rânduiala Sfintelor Taine, adică în Evhologhiu sau Molitfelnic (cartea cu rugăciuni sau cu molitve).

230. Prin ce se aseamănă ierurgiile cu Sfintele Taine?

Întâi prin aceea că şi unele şi altele mijlocesc harul şi Sfinţirea omului; al doilea, prin aceea că şi unele şi altele lucrează în chip tainic, prin puterea nevăzută a harului dumnezeiesc.

231. Prin ce se deosebesc ierurgiile de Sfintele Taine?

Întâi prin aceea că Sfintele Taine sunt întemeiate de către Mântuitorul însuşi şi privesc numai viaţa omului, Sfinţind momentele sau împrejurările cele mai de seamă din cursul ei; ierurgiile sunt orânduite de Biserică şi au un câmp de înrâurire mai larg, privind nu numai viaţa omului, ci şi natura (firea) şi făpturile necuvântătoare. De aceea unele se şi săvârşesc în afara locaşului bisericesc, în case şi în sânul naturii.

Al doilea, se deosebesc prin aceea că Tainele sunt slujbe de temelie pentru mântuirea omului, unele din ele fiind de neapărată trebuinţă pentru mântuirea oricărui creştin (ca Botezul, Mirungerea, Pocăinţa, Împărtăşirea); pe când, în ce priveşte ierurgiile, acestea dacă nu sunt toate absolut necesare pentru mântuire, conduc toate la mântuire, aducând Sfinţire omului şi naturii. Ele susţin, în viaţa credinciosului, harul şi sfinţenia, pe care le căpătăm prin Sfintele Taine, făcându-le mai lucrătoare.

Mai trebuie spus de asemenea că ierurgiile au un loc de mijloc între Taine şi rugăciunile individuale ale creştinului. Ele se referă la multiplele trebuinţe concrete ale omului, ca şi rugăciunile lui individuale. Dar fiind săvârşite de preot, aduc o împlinire mai sigură a celor cerute, căci în rugăciunea preotului e prezentă Biserica, în numele căreia el se roagă şi face rugăciunea pentru credincioşi 561 (Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, 1980, p. 441; Pr. Prof. Dr. D. Staniloae, Sfintele Taine şi ierurgiile bisericesti, în „Ortodoxia”, nr. 3, iulie-septembrie, 1985, p. 453).

232. Unde şi când se săvârşesc ierurgiile?

Unele se săvârşesc în biserică, de pildă: molitva mamei la 40 de zile după naştere, Sfinţirea vaselor şi a veşmintelor bisericeşti s.a.; altele, în case: sfeştaniile, ierurgiile în legătură cu înmormântarea s.a.; iar altele, afară din case, pe câmp: binecuvântarea ţarinilor, a holdelor şi a fântânilor ş.a.

Cât priveşte timpul în care se săvârşesc, unele ierurgii sunt legate de anumite sărbători sau date din cursul a-nului bisericesc, ca binecuvântarea salciei, la Florii, şi a ouălor roşii, la Paşti, Aghiasma Mare, la Bobotează; altele însă nu sunt legate de nici un soroc anumit, ci se săvârşesc oricând este de trebuinţă: sfeştaniile prin case, care se fac de obicei miercurea şi vinerea, dezlegările şi rugăciunile la diferite trebuinţe.

233. Cine poate săvârşi ierurgiile?

Pe unele din ele, numai episcopul, pe celelalte, preotul.

234. În câte se împart ierurgiile după menirea lor?

In două:

a) Unele pentru lucruri.

b) Altele pentru persoane.

235. Care sunt cele mai de seamă ierurgii privitoare la lucruri?

Cea mai obişnuită sau cea mai des săvârşită la noi este Sfinţirea apei (aghiasma), deoarece apa este lucrul cel mai de trebuinţă şi mai des folosit în viaţa de toate zilele; iar cea mai sărbătorească şi mai dezvoltată este Sfinţirea bisericii (slujba târnosirii).