6. Ce este Descoperirea dumnezeiască?

Descoperirea sau Revelaţia dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca aceştia, cunoscându-L pe El, voia Lui şi lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia şi prin aceasta să se mântuiască. 

7. Ce dovedeşte din partea lui Dumnezeu această Descoperire? 

Descoperirea dumnezeiască dovedeşte marea iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni. „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), iubire nesfârşită, un ocean de iubire, cum zic Sfinţii Părinţi. Prin ea Dumnezeu revarsă lumina şi căldura Lui, cea mai presus de fire, asupra întregii făpturi şi o ajută să se împărtăşească cât mai deplin de puterea cea de sus şi de adevărul cel mântuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e însăşi această lumină ce ni s-a dat din nesfârşita Lui iubire faţă de noi.

8. Dumnezeu a dat Descoperirea sa pentru toţi oamenii?

Descoperirea dumnezeiască a fost dată pentru toţi oamenii, pentru că toţi au nevoie de mântuire, dar, întrucât nu toţi erau vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea a fost încredinţată anumitor oameni aleşi, care la rândul lor s-o vestească celor ce doresc a o primi.

9. De ce nu toţi oamenii pot primi Descoperirea direct de la Dumnezeu?

Pentru nevrednicia pricinuită de necurăţia sufletului şi a trupului lor, în urma căderii în păcat a protopărinţilor noştri.

10. Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeieşti?

Oamenii aleşi de Dumnezeu în acest scop au fost patriarhii, Moise, drepţii şi proorocii, care au primit şi au vestit cuvântul lui Dumnezeu în sânul poporului evreu. Această Descoperire a fost adusă oamenilor în chip deplin de însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9). Mântuitorul a răspândit în lume Descoperirea dumnezeiască prin Sfinţii Săi Apostoli şi Ucenici, în Biserica întemeiată de El şi intrată în istorie la Cincizecime.

11. Este cu putinţă ca Dumnezeu să Se descopere oamenilor?

Este cu putinţă. S-a susţinut, totuşi, de către unii înţelepţi păgâni şi de către unii eretici, că Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor. Intâi, pentru că Dumnezeu cel nesfârşit, cel nematerial, cel neschimbător şi cel veşnic nu S-ar fi putut apropia şi nu ar fi avut deci cum să fie cunoscut de către ceea ce este mărginit, trupesc, schimbător şi trecător. În al doilea rând, Dacă Dumnezeu S-ar fi apropiat de fiinţele muritoare, aceste fiinţe slabe şi neajutorate nu ar fi reuşit să cuprindă şi să înţeleagă Descoperirea care li se făcea. Acei păgâni şi eretici judecau aşa, pentru că ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonală, lipsită de viaţă şi mai ales de iubire. Pentru noi, creştinii, nu sunt asemenea oprelişti, fiindcă, după învăţătura Bisericii, Dumnezeu este o fiinţă personală, care poate avea legături cu alte persoane, şi, deci, şi cu oamenii. Sfânta Scriptură însăşi ne învaţă că Dumnezeu a ţinut, din cele mai îndepărtate timpuri, mereu legătura cu oamenii, adică dându-le Descoperirea Sa: „În multe rânduri şi în multe chipuri odinioară Dumnezeu grăind părinţilor prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă a grăit nouă întru Fiul” (Evr. 1,1). Ca izvor al vieţii şi al iubirii, Dumnezeu Se apleacă şi Se descoperă continuu oamenilor. El nu e niciodată prea sus sau prea departe, pentru că El sălăsluieşte şi în inimile noastre. Descoperirea dumnezeiască priveşte pe oameni şi ei pot s-o primească. Ei sunt „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” şi, prin aceasta, îndreptăţiţi la cinstea descoperirilor de sus. Această cinste a mers până acolo încât Descoperirea deplină adusă de Fiul lui Dumnezeu pe pământ s-a făcut prin în-truparea sa în om. Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeiască, apoi, şi pentru că el însuşi e mistuit de dorul fierbinte după Dumnezeu. Psalmistul lămureşte aceasta zicând: „In ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Ps. 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arăta astfel suspinul inimii sale după Dumnezeu: «Că ne-ai făcut spre a Te căuta şi neliniştit este sufletul nostru până nu se va odihni întru Tine»1 (Fer. Augustin, Mărturisiri, I, 1, Migne, P. L., XXXII, col. 661). Ca fiinţă înzestrată cu minte, întrucât este creat după „chipul lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevăruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, în nesfârşita sa înţelepciune, uşurează căile de înţelegere a adevărurilor date, în cei care s-au făcut vrednici de El printr-o viaţă aleasă şi au primit harul Duhului Sfânt.

12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiască decât mintea omenească în lucrarea mântuirii? 

Pentru că Descoperirea dumnezeiască nu greşeşte şi nu înşeală niciodată, fiind garantată de Dumnezeu însuşi, Care e Adevărul (Ioan 14, 6), de nesfârşita Lui înţelepciune şi de împlinirea până astăzi a atâtora dintre cele vestite de această Descoperire. Mintea omenească poate înţelege unele dintre cele cuprinse în Descoperirea dumnezeiască, dar ea nu poate pătrunde toată această Descoperire. Pentru ca mintea noastră să fie întru totul de aceeaşi părere cu Descoperirea de sus, ar trebui să cunoaştem pe Dumnezeu în fiinţa Sa. Dar cum fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută pentru că mijloacele fireşti pe care mintea noastră ni le pune la îndemână nu ajută la acest lucru, noi punem toată încrederea în adevărurile Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvântului despre El 2 (Tertulian, Contra lui Marcion, 1 18, Migne, P.L II. col. 226). Descoperirea dumnezeiască e vrednică de a fi primită de mintea noastră. Dacă mintea îşi pune încrederea în făgăduiala unui om serios şi vrednic de laudă, despre care ştim sigur că nu ne înşeală, de ce să nu dăm aceeaşi crezare cuvintelor lui Dumnezeu însuşi? 3 (Sf. Ciprian, Despre moarte, 6, Migne, P. L. IV col. 586) «Nu e mai cuminte, zice Origen, să dăm mai multă crezare lui Dumnezeu?» 4 (Origen Contra lui Cels, I, 11, Migne, P. G., XI, col. 676) De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne încredem totdeauna în Dumnezeu, chiar atunci când cuvântul Lui pare a fi împotriva felului nostru de a judeca şi de a vedea. Judecata şi vederea noastra se pot înşela; cuvântul Lui, niciodată.

13. Câte feluri de Descoperiri sunt?

Privită în izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiască e una singură. Dacă, însă, ţinem seama de căile folosite pentru a ajunge până la noi, Descoperirea este de două feluri: întâi, Descoperirea dată pe calea firii; şi al doilea, Descoperirea dată pe calea mai presus de fire, adică pe calea supranaturală. Aceasta din urmă nu poate fi primită fără ajutorul lui Dumnezeu, dat celui credincios.

14. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea firii?

Prin Descoperirea pe calea firii, numită şi Revelaţia naturală, se înţelege comoara de învăţături pe care natura şi firea omenească ni le dezvăluie despre existenţa şi unele însuşiri ale lui Dumnezeu. Natura în mijlocul căreia trăim ne spune că este Cineva care a făcut-o. Mintea ne spune că zidirea trebuie să aibă un Ziditor, pentru că nu poate fi ceva pricinuit fără un pricinuitor. Ordinea şi frumuseţea desăvârşită a alcătuirii lumii oglindesc lucrarea unui Făcător atotputernic, prea înţelept şi prea iubitor. Intreaga fire ne grăieşte despre Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţa. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 1-4). Intreaga făptură, prin ordinea şi armonia ei, arată ca din carte şi strigă pe Stăpânul şi Făcătorul ei - spune Sfântul Atanasie. 5 (Sf. Atanasie, Contra Grecilor, Migne, P. G., XXV, col. 68) Chiar dacă unele popoare se închină la pietre şi la lemne, ele ştiu că este Cineva mai mare decât ele. 6 (Fer. Ieronim, Comentar la Psalm 95; Anecdota Meredsolana 3, 2, 137) «Întreabă lumea, podoaba cerului, şi vezi dacă nu-ţi răspund după înţelegerea lor: „Dumnezeu ne-a făcut”. Lucrurile acestea le-au cercetat şi nobilii filozofi şi din artă au cunoscut pe artist”.7 (Fer. Augustin, Cuvântari 141, 2, 2, Migne, P. L., XXXVIII, col. 776). Sfântul Apostol Pavel întăreşte şi adânceşte cuvântul Psalmistului: „Cele nevăzute ale lui (Dumnezeu) de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Rom. 1, 20).

15. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea supranaturală?

Se înţelege Descoperirea rânduită şi dată de Dumnezeu prin anumiţi oameni aleşi (în Vechiul Testament) şi mai apoi prin însuşi Fiul Său întrupat (în Noul Testament). Prin Descoperirea firii ne ridicăm numai la adevărul că există Dumnezeu şi la câteva dintre însuşirile Lui. Dacă ne-am mărgini la această Descoperire, nu ne-am deosebi de păgânii înaintaţi ai vremurilor vechi, şi mai ales ne-am lipsi de bucuriile şi fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea pe calea supranaturală. Aceasta din urmă ne face creştini, pe când cealaltă, mărginită numai la cugetare, ne ţine doar la porţile creştinismului. Descoperirea sau Revelaţia supranaturală nu poate fi primită şi înţeleasă decât de omul credincios, adică prin credinţă.

16. Prin ce s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturală?

Ea a fost dată uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaşte prin simţuri; de pildă arătarea lui Dumnezeu către Avraam, sub chipul a trei bărbaţi, la stejarul lui Mamvri (Fac. 18, 1-2), sau arătarea Mântuitorului după înviere către ucenicii Săi (Ioan 20,19-31). Avem aci o Descoperire din afară. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea pe calea supranaturală e dată sufletului omenesc printr-o luminare deosebită, pe care acesta n-ar fi putut-o câştiga numai prin puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului şi înzestrare a lui cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeieşti este insuflarea sau inspiraţia dumnezeiască. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului şi prin suflet şi pe care o putem numi duhovnicească sau dinlăuntru. Sfânta Scriptură spune chiar şi în Vechiul Testament, în multe locuri (Ies.  4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8,1; Avacum 2, 2 etc.), că Dumnezeu este Acela care a grăit prin gura proorocilor. Sfântul Apostol Pavel rezumă astfel istoria şi felurimea acestei Descoperiri: „După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri şi în multe chipuri a grăit părinţilor nostri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simţuri şi prin insuflarea Duhului Sfânt are autoritate hotărâtoare pentru viaţa religioasă şi pentru mântuire. Numai prin această Descoperire omul are cunoaşterea celor duhovniceşti şi poate deveni duhovnicesc.

17. Când s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturală?

Această Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, în rai, până la venirea Mântuitorului, care a încununat şi a desăvârşit Descoperirea. Această lungă durată -5508 ani- se poate împărţi în trei părţi: Cea dintâi se întinde de la facerea primilor oameni, până la darea Legii Vechiului Testament. Această primă parte se împarte la rându-i în două: 1) de la facerea primilor oameni până la căderea în păcat; 2) după căderea în păcat. Descoperirea se înfăţişează potrivit stării omului din aceste două răstimpuri. În rai, omul s-a bucurat de o Descoperire directă din partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu îl povăţuia şi-l conducea direct, îl învăţa despre Sine, despre legătura sa cu omul şi rostul acestuia în lume şi petrecea împreună cu acest om. Partea a doua a Descoperirii începe odată cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile -aproape 14- călăuzite de legea lui Moise şi de prooroci şi se încheie odată cu venirea Mântuitorului. Această parte a Descoperirii nu e deplină, ci pregătitoare pentru Descoperirea cea deplină. Sfântul Apostol Pavel o numeşte „călăuza către Hristos” (Gal. 3, 24). Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinătăţii harului şi adevărului (Ioan 1, 17). Ea începe odată cu venirea Mântuitorului şi se încheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne găsim pe treapta cea mai înaltă a Descoperirii dumnezeieşti făcute în persoana însăşi a Mântuitorului, Care ne dă deplina cunoaştere despre Dumnezeu, ca Acela Care este însuşi Fiul lui Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6). Sfântul Apostol Pavel spune aceasta în chip hotărât: „în zilele acestea mai de pe urmă (Dumnezeu) a grăit nouă întru Fiul” (Evr. 1, 2), şi tot el o lămureşte, arătându-i şi scopul: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse la Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ - toate întru El” (Efes. 1, 9-10).

18. De unde ştim că Iisus Hristos este desăvârşirea şi plinirea Descoperirii?

Din Sfânta Scriptură, din împlinirea întocmai a proorociilor Vechiului Testament şi din istoria Bisericii Creştine. În adevăr, Sfântul Apostol Pavel precizează: „Iar când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său Cel născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal. 4, 4-5). Sfintele Evanghelii şi întreg Noul Testament întăresc întru totul adevărul că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu întrupat şi plinitorul Descoperirii dumnezeieşti. Proorociile Vechiului Testa-ment privitoare la Mesia, la Răscumpărătorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au împlinit întocmai în persoana lui Iisus Hristos. Sfinţii Evanghelişti şi Sfântul Apostol Pavel citează, adesea în amănunt, proorociile ce s-au împlinit în persoana Mântuitorului. Proorocul Isaia -supranumit şi Evanghelistul Vechiului Testament- vorbeşte pe larg de naşterea şi mai ales de patimile, moartea şi proslăvirea lui Mesia (Isaia 7 şi 63). Toată această proorocie s-a împlinit întocmai în faptele şi viaţa lui Iisus Hristos, aşa cum sunt înfăţişate de Noul Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 s. u.; 1 Cor. 15, 3; I Petru 2, 24; Matei 26, 62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.). Documentele creştine, păgâne şi iudaice din veacurile I şi II susţin, fără deosebire, că Iisus Hristos ca Dumnezeu–Om este o persoană istorică sub împăraţii August şi Tiberiu şi a suferit moartea sub Ponţiu Pilat. Aceleaşi documente, afară de cele iudaice, constată că nici o altă persoană purtând acelaşi nume, sau alt nume, nu a avut rolul şi faptele lui Iisus Hristos. Marile înfăptuiri ale Bisericii adeveresc şi ele Dumnezeirea întemeietorului ei.

19. Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeieşti?

Se poate vorbi cu toată siguranţa. Am văzut mai înainte că Descoperirea dumnezeiască poate fi împărţită în trei mari perioade de timp. Fiecăreia dintre aceste perioade îi corespunde mai mult sau mai puţin o treaptă de înaintare, cu toate că aceste trepte nu sunt nici totdeauna egale şi nici nu vin unele după altele într-o ordine neschimbată. Timpul de la căderea în păcat până la darea Legii pe muntele Sinai cuprinde nu numai strădanii ale firii omeneşti spre cunoaşterea adevărului şi deci a lui Dumnezeu, ci şi ajutoare directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, făcută patriarhilor. La fel, după darea Legii. După venirea Mântuitorului, Care a desăvârşit Descoperirea, cele două trepte ale Descoperirii de dinainte n-au fost înlăturate. Deci, în linii mari, Biserica admite trepte în lucrarea Descoperirii supranaturale. Cum este şi firesc, Biserica pune accentul pe cele două trepte în Descoperirea dumnezeiască, înfăţişate prin cele două Testamente. Sfântul Grigorie Teolo-gul, vorbind despre schimbările produse de către acestea în viaţa omenirii de-a lungul timpului, le numeşte cutremure de pământ şi le schiţează astfel: «Cele două Testamente sunt două cutremure dintre care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise; celălalt, de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e şi un al treilea cutremur, care este mutarea din această viaţă în cealaltă». 8 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul V Teologic, 25, Migne, P. G., XXXVI, col. 160 D, 161 A) Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeieşti.

Treapta de la Vechiul la Noul Testament e arătată de nenumărate ori de Mântuitorul, de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Ei arată că este o desăvârşire a Noului Testament faţă de cel Vechi. Acesta din urmă îşi păs-trează valoarea lui, e adevărat. Mântuitorul zice: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; nu am venit să stric, ci să plinesc. Că adevărat zic vouă: înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din Lege, până ce vor fi toate” (Matei 5, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuie «plinite» în lumina gradului nou de Descoperire (Noul Testament): „Aţi auzit că s-a zis celor de demult...”, „Iar Eu zic vouă” (Matei 5, 21 s.u.). Noul Testament e dezvoltarea şi plinirea celui Vechi; dar e mai mult decât atât: el e «răsăritul cel de sus», care face să treacă „umbra legii”. Sporul în descoperirea persoanelor Sfintei Treimi e arătat de Sf. Grigorie Teologul, prin cuvinte ca: «Adaosuri parţiale», «înălţări», «înaintări» şi «treceri din slavă în slavă». 9 (Sf. Grigorie Teologul, op. cit., 26, col. 161 CD) Duhul Sfânt însuşi Şi-a rânduit lucrarea Lui în chip treptat, măsurând-o după puterea de primire a Sfinţilor Ucenici. Astfel, la început a lucrat prin minunile săvârşite de Domnul, după patimi şi înviere a fost insuflat Ucenicilor, iar după înălţare, la Cincizecime, S-a arătat în chip de limbi de foc.10 (Idem, op. cit., 26, col. 164 A)

20. De ce învăţătura creştină e socotită drept cea mai înaltă treaptă a credinţei?

Pentru că învăţătura creştină a fost dată de însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru că nimeni altul n-a cunoscut ca El de-a dreptul pe Dumnezeu şi n-a învăţat pe oameni chiar din izvorul care e însuşi Dumnezeu: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Cel Unul - Născut, Fiul, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Mântuitorul însuşi declară: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Căci „nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Iisus Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevărului dumnezeiesc, pe care omenirea s-a învrednicit să le cunoască de la începutul lumii. Credinţa adusă de El a astâmpărat şi astâmpără setea după adevăr a nenumă-rate suflete. Ea a schimbat faţa lumii vechi. Prin luminarea şi schimbarea adâncă a sufletelor, ea a legat din nou viaţa omenească, veştejită de păcat, de Izvorul nesecat al vieţii netrecătoare: Dumnezeu. Ea a coborât cerul pe pământ, împlinind rugăciunea Psalmistului: „Doamne, pleacă cerurile Tale şi Te pogoară, atinge-Te de munţi şi fă-i să fumege” (Ps. 143, 5). Cerurile s-au plecat şi chiar s-au deschis (Luca 2, 9-15; Matei 3, 16). În sfârşit, nici o altă credinţă sau cunoaştere religioasă n-a putut şi nu poate înlocui pe cea creştină, fiindcă n-a avut şi nu are roadele acesteia. Învăţătura creştină stă pe culmea cunoaşterii religioase, pentru că nicăieri sufletul credinciosului nu se desfată de adevăr, de dreptate, de fericire, de viaţă veşnică, ca în Hristos.11 ( Fer. Augustin, Comentar la Evanghelia. după Ioan, 26, 4, Migne, P. L., XXXV, col. 1608)

21. Cum ne putem încredinţa de Descoperirea dumnezeiască?

Ne putem încredinţa de Descoperirea dumnezeiască pe două căi: 1. printr-una personală, aflată în cercetător; 2. prin cealaltă, aflată în cuprinsul Descoperirii. Cea dintâi e credinţa. Credinţa e socotită ca Descoperire. Ea singură îngăduie omului să vadă pe Dumnezeu.12 (Epistola către Diognet, 8, 6; Patres Apostolici, 1, 1901, pag. 404; în Scrierile Părinţilor Apostolici, în „P.S.B.”, Bucuresti, 1979, p. 342) Ea singură ne duce într-o lume mai pre-sus de fire şi ne înzestrează cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus de om. Cea de-a doua cale prin care ne încredinţăm despre Descoperirea dumnezeiască sunt semnele aflate chiar în Descoperire. Au fost şi sunt semne vădite ale Descoperirii dumnezeieşti.

22. Care sunt semnele adevăratei Descoperiri dumnezeieşti?

Semnele Descoperirii dumnezeieşti sunt următoarele:
1) Inălţimea învăţăturilor descoperite;
2) Curăţia lor dumnezeiască;
3) Puterea lor de a schimba în bine pe oameni.
Aceste semne sunt lăuntrice şi ele pot fi înţelese numai când Descoperirea e bine cunoscută şi e cercetată într-un duh de smerenie şi de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se dăruieşte unei asemenea cercetări. Despre Descoperirea dumnezeiască ne încredinţăm şi prin semne din afară: minunile şi proorociile, la care putem adăuga şi calitatea morală a persoanei prin care se face Descoperirea.

23. Ce sunt minunile?

Minunile sunt fapte dumnezeieşti mai presus de mintea şi puterea omeneasca. Ele sunt fapte săvârşite în firea văzută numai cu puterea lui Dumnezeu, întrecând legile minţii şi ale firii, care se fac în momente extraordinare, hotărâte de Ziditor, şi urmăresc luminarea şi îndreptarea noastră în vederea mântuirii. Minunile arată voinţa lui Dumnezeu şi tâlcuiesc căile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintâi şi cel mai mare Făcător de minuni, ca unul Care este însuşi izvorul lor. Mântuitorul a săvârşit pe pământ minuni asupra firii, asupra oamenilor şi asupra sa însuşi. El a oprit furtuna pe mare, a scăpat pe Petru de la înec, a prefăcut apa în vin, a înmulţit pâinile şi peştii, a vindecat bolnavi, a înviat morţi, ceea ce-L face să spună: „De n-aş fi făcut întru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ar avea” (Ioan 15, 24). Dintre minunile pe care Mântuitorul le-a făcut asupra-Şi, cea mai mare este învierea sa din morţi. Minunile Sale dovedesc obârşia şi puterea sa dumnezeiască, aşa cum El însuşi declară: „Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, aceste lucruri pe care le fac, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis” (Ioan 5, 36). Minuni au făcut şi oamenii aleşi de Dumnezeu şi plăcuţi Lui ca, de pildă, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiască: Moise, Ilie, Elisei, Daniil, Iona, Apostolii şi alţii. Dar aceştia au săvârşit minuni numai cu puterea lui Dumnezeu, dovedind că aveau puterea Duhului de sus cu ei.

24. După ce se cunosc adevăratele minuni?

Minunile adevărate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seamă de condiţii, dintre care însemnăm:
1) Să fie vrednice de numele lui Dumnezeu şi să fie cuprinse în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie;
2) Să se producă cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mântuitorului şi ale Sfinţilor;
3) Să nu se tăgăduiască unele pe altele sau să se opună unele altora;
4) Să nu contrazică Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie;
5) Să urmărească mântuirea sufletului omenesc;
6) Să aducă folos şi spor vieţii sufleteşti, nu morţii sau păcatului;
7) Săvârşitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viaţă fără pată şi să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste;
8) Să îndrepte moravurile la cei ce văd minunea 13 (Origen, Contra lui Cels, I, 68, Migne, XI, col. 788);
9) Să poarte în ele siguranţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu;
10) Să dovedească lucrarea proniei dumnezeieşti.

25. Ce sunt proorociile?

Proorociile sau profeţiile sunt arătări prin viu grai, sau prin scris, ale anumitor adevăruri şi întâmplări care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vesteşte prin aleşii Săi, în vederea mântuirii şi care se petrec întocmai.

Cele cuprinse în proorocii nu pot fi cunoscute pe cale firească. Proorociile sau profeţiile tălmăcesc voinţa lui Dumnezeu şi ele se fac numai sub insuflarea Duhului Sfânt. Ele ocupă o bună parte din cărţile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mântuitorul şi multe întâmplări din viitorul poporului iudeu şi al altor popoare. Noul Testament însuşi şi Tradiţia de la începutul Bisericii cuprind o seama de proorocii; Mântuitorul însuşi a proorocit (Matei 24 etc.). Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeieşti, stau numai în puterea lui Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile omeneşti care se întemeiază sau pe socoteli plăpânde, sau pe superstiţii. Proorociile dumnezeieşti sunt făcute, ca şi minunile, printr-o lucrare necunoscută firii omeneşti.

Marea lor autoritate stă în împlinirea lor. Implinirea lor întocmai arată că Duhul Sfânt este autorul lor 14. (Origen, op. cit., 6, 10, Migne, P. G., XI, col. 1305) „Fiindcă cele prezise se întâmplă, cred şi mă supun lui Dumnezeu”, zice Teofil al Antiohiei 15 (Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 1,14, Migne, P.G. VI, col.1045). Cele mai însemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele privitoare la Mântuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis cu mare siguranţă, vremea venirii Mântuitorului (Daniil IX, 24-27), naşterea, patimile, moartea, proslăvirea (Isaia VII, 13, LIII, 2 şi urm.) şi chiar slujirile Sale de: profet (Deuter.XVIII,15, Isaia XLII,1-4), preot şi împărat (Ps.CIX, 5, Ierem. XXIII, 5). Apostolii au arătat că spusele proorocilor despre Mesia-Hristos s-au împlinit întocmai 16 (Fer. Augustin, Despre credinţa în lucrurile care nu se văd, 7, 10, Migne P.L. XL, col. 180).,

26. După ce semne se cunosc adevăratele proorocii?

Ele trebuie să întrunească aceleaşi condiţii ca minunile. Mântuitorul, Sfinţii Părinţi atrag în repetate rânduri atenţia atât asupra proorocilor adevăraţi, cât şi asupra celor mincinoşi, pe care trebuie neapărat să-i deosebim. Pe cât de mult suntem datori să cugetăm cu evlavie la proorociile adevărate, pe atât de mult se cuvine să osândim şi să combatem pe cele false. Mântuitorul spune că în vremurile tulburi şi mai ales la sfârşitul lumii „se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni, cât să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei XXIV, 24). Asemenea prooroci mincinoşi s-au ivit deseori şi sunt şi astăzi, dar ei trebuie să fie combătuţi cu stăruinţă, pentru a nu fi lăsaţi să-şi facă lucrul lor. Lactantiu ne spune că adevăraţii prooroci:
1.Predică toţi un singur Dumnezeu,
2.Nu suferă de nebunie,
3.Nu sunt înşelători,
4.Nu umblă după averi sau câştig,
5.Nu se îngrijesc de cele necesare vieţii, ci se mulţumesc cu întreţinerea pe care le-o trimite Dumnezeu, 6.Proorociile lor s-au împlinit sau se împlinesc întocmai,
7.Ei îşi adeveresc trimiterea până la suferirea chinurilor şi a morţii 17 (Lactantiu, Dumnezeieştile Institutii, 1, 4, 1-2, 3, 5, 6, Migne P.L. VI, col.127).

27. De ce Dumnezeu nu repetă Descoperirea Sa?

Pentru că El a făcut această Descoperire odată pentru totdeauna, în vederea mântuirii oamenilor, potrivit pla-nului Său veşnic. Dumnezeu se descoperă atunci când ştie că aceasta este de cea mai mare trebuinţă şi de cel mai desăvârşit folos. El nu se repetă ca oamenii, pentru că planul sau iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea Descoperirii. Repetarea Descoperirii dumnezeieşti, adică o nouă venire a Vechiului şi a Noului Testament, cu o nouă întrupare, pătimire, moarte şi înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arăta că prima Descoperire sau a fost înşelătoare, sau n-a avut loc niciodată, sau a fost necompletă, ceea ce ar fi o necuviinţă faţă de numele şi puterea lui Dumnezeu. Susţinerea că repetarea Descoperirii ar face pe toţi să creadă nu poate sta în picioare, pentru că nici în timpul Mântuitorului n-au crezut toţi în El, cu toate că El era Descoperirea însăşi. Învăţătura pildei bogatului şi a săracului Lazar este că cei învârtoşaţi la inimă n-ar crede chiar dacă ar şi învia cineva din morţi (Luca 16, 31).