226. Care sunt datoriile creştinului faţă de stat?

Prin stat se înţelege „organizarea politică şi juridică a societăţii umane pe un teritoriu limitat”. Rostul statului este ca, prin aşezăminte şi legi întemeiate pe dreptate, să ocrotească viaţa cinstită, drepturile şi libertăţile fireşti ale tuturor cetăţenilor săi, fără nici un fel de deosebire între ei. De asemenea, să pună la îndemâna acestora mijloacele potrivite pentru luminarea, creşterea şi rodirea însuşirilor cu care i-a înzestrat Dumnezeu şi să asigure apărarea faţă de duşmanii din afara hotarelor.

Aşadar, datoria statului este ca să se îngrijească de înflorirea şi apărarea binelui obştesc şi să dea putinţă tuturor cetăţenilor de a se folosi, în pace, de bunele înfăptuiri ale strădaniei lor.

De aici decurg şi anumite datorii ale creştinului faţă de stat, numite datorii cetăţeneşti. Acestea sunt:

1) Patriotismul, adică dragostea şi devotamentul faţă de patria şi poporul din care facem parte.

2) Supunerea şi ascultarea faţă de ocârmuitorii şi legile statului, după cuvântul Sfintei Scripturi: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda” (Rom. 13, 1-2). Mântuitorul S-a supus chiar judecăţii nedrepte a lui Pilat, dând pildă de supunerea datorată autorităţilor statului.

3) Munca conştiincioasă pentru sporirea binelui obştesc, prin îndeplinirea îndatoririlor legate de chemarea în stat a fiecărui cetăţean, participarea înţeleaptă la treburile publice, plata impozitelor etc. Sfântul Apostol Pavel spune: „Daţi tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, dare; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste” (Rom. 13, 7). Însuşi Mântuitorul şi-a îndeplinit datoria de a plăti dările (Matei 17, 25-27).

4) Rugăciuni pentru sănătatea ocârmuitorilor (I Tim. 2,1-2), pentru înflorirea ţării şi ferirea ei de duşmani.

5) Apărarea ţării, chiar cu preţul vieţii, în timp de război. În legătură cu această datorie este bine să cunoaştem ce învaţă sfânta noastră Biserică despre pace şi despre război.

227. Ce învaţă sfânta noastră Biserică despre pace?

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă propovăduieşte pacea cu tot zelul şi cu toată puterea ei. Ea învaţă că Dumnezeul creştinilor este „Dumnezeul păcii” (Rom. 15, 33; 16, 20; I Cor. 14, 33; Filip. 4, 9; I Tes. 5, 23; II Tes. 3, 16; Evr. 13, 20). „Impărăţia lui Dumnezeu este... dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17).

„Pe pământ pace” (Luca 2, 14), este solia pe care îngerii au adus-o oamenilor la Naşterea Mântuitorului.

Domnul nostru Iisus Hristos este „Domn al păcii” (Isaia 9, 5) şi El ne porunceşte să trăim în pace unii cu alţii (Matei 5, 25). „Pace vouă” este salutul obişnuit, adresat de Mântuitorul Ucenicilor Săi şi prin ei tuturor oamenilor (Luca 24, 36; Ioan 20, 19), salut repetat de atâtea ori la Sfânta Liturghie, prin cuvintele: „Pace tuturor”. Pe „Făcătorii de pace” (Matei 5, 9) Mântuitorul îi fericeşte şi în testamentul Său spune: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27). Sfinţii Apostoli de asemenea îndeamnă pe creştini să trăiască în pace cu toţi oamenii (Rom. 12, 18), în „pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte” (Filip. 4, 7), în pacea lui Hristos, care să stăpânească în toate inimile (Col. 3, 15).

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, credincioasă învăţăturii Mântuitorului, n-a încetat niciodată să îndemne - prin puterea cuvântului şi a pildei - oamenii şi popoarele la statornicirea păcii în lume. Ea face acest lucru fiind deplin încredinţată că pacea este aducătoare de bine şi de propăşire în lume.

Pacea, făcând parte din substanţa învăţăturii creştine, constituie unul dintre cele mai importante obiective ale misiunii Bisericii în lume.

228. Pe ce temei aşează pacea sfânta noastră Biserică?

Sfânta noastră Biserică aşează pacea pe temeiul dragostei, după porunca Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39). Unde sălăsluieşte dragostea, acolo patimile se topesc, vrăjmăşiile şi nedreptăţile amuţesc, iar viaţa obştească înfloreşte. Din dragostea creştină răsar şi rodesc: fraţietatea, egalitatea, libertatea şi dreptatea.

Aşadar, după învăţătura sfintei noastre Biserici Ortodoxe, starea firească dintre oameni şi dintre popoare trebuie să fie de bună înţelegere, de ajutorare şi de pace. Sfânta noastră Biserică se străduieşte prin toate mijloacele pentru aşezarea acestei stări în lume.

229. Dar despre război ce învaţă sfânta noastră Biserică?

Despre război, sfânta noastră Biserică nu a primit de la Mântuitorul o poruncă anumită. Dar din faptul că întreaga învăţătură a Mântuitorului este străbătută de duhul dragostei şi al păcii, înţelegem că războiul nu este un lucru dorit. El aduce numai pustiire de viaţă şi de muncă omenească. De aceea, sfânta noastră Biserică n-a propovăduit şi n-a pornit nicicând războaie. Dimpotrivă, a lucrat din toate puterile pentru înlăturarea lor.

Pe de altă parte, Sfânta Scriptură nu condamnă ostaşii pentru slujba lor. Mântuitorul vindecă pe sluga sutaşului din Capernaum (Matei 8, 13); Sfântul Apostol Petru botează pe sutaşul Corneliu (Fapte 10), iar Sfântul Ioan Botezătorul îndeamnă pe ostaşii doritori de pocăinţă să nu asuprească pe nimeni, nici să învinuiască pe nimeni, ci să se mulţumească cu solda lor (Luca 3, 14).

Ostaşii sunt trebuitori statului pentru apărarea vieţii şi bunurilor cetăţenilor, împotriva călcătorilor de dreptate, a răpitorilor de libertate şi de bunuri, care ar veni din afară.

Desigur, statul este dator să înlăture cu mijloace paşnice neînţelegerile dintre alte state şi el. Dar când toate străduinţele în privinţa aceasta dau greş, atunci statul este dator să-şi ia toate măsurile de apărare. De aceea sfânta noastră Biserică Ortodoxă, care consideră războiul ca ceva rău şi îngrozitor, are îngăduinţă pentru războiul de apărare, ca act de legitimă apărare. În această situaţie, ea se roagă pentru biruinţa ostaşilor asupra vrăjmaşilor patriei şi pentru odihna sufletelor celor căzuţi întru apărarea patriei.

230. În ce fel învăţătura şi vieţuirea creştină au ajutat la propăşirea societăţii omeneşti?

Este un lucru recunoscut că nimeni nu a lucrat în trecut mai mult şi mai temeinic la ridicarea vieţii omeneşti, atât a inşilor cât şi a obştii, decât creştinismul. Precum aluatul face să crească frământătura şi-i dă gust, tot aşa şi învăţătura creştină a sporit puterile de viaţă ale oamenilor şi le-a dat un rost înalt. El a schimbat cu totul faţa lumii vechi, prin prefacerea sufletească a oamenilor.

Uriaşul pas făcut înainte prin creştinism se poate lesne vedea punând faţă în faţă lumea dinainte de venirea Domnului nostru Iisus Hristos cu lumea creştină. Intr-adevăr, înainte de venirea Mântuitorului, lumea trăia o viaţă plină de răutate. O bună parte din oameni zăceau în cea mai cruntă robie. Prinşii din războaie, săracii care nu-şi puteau plăti datoriile sau nu-şi puteau duce traiul, cei ce se năşteau în stare de robie, toţi aceştia alcătuiau gloata celor lipsiţi de toate drepturile. Nu aveau dreptul de a se căsători, de a stăpâni bunuri materiale, fiind socotiţi fără voinţă proprie. Stăpânul, care îi cumpăra sau îi moştenea, avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Soarta sclavilor o împărtăşeau şi femeile şi copiii, care erau lăsaţi la bunul plac al soţilor şi părinţilor, putând fi ucişi de aceştia, fără a da socoteală cuiva.

Creştinismul apare la orizontul lumii vechi, împuternicit cu misiunea divină de a propovădui pe Hristos până la marginile pământului şi de a încorpora pe cei ce vor crede şi se vor boteza în comunitatea cea nouă a Bisericii. In cadrul acestei noi comunităţi, raporturile dintre om şi Divinitate, ca şi cele dintre om şi semenii săi, sunt cu totul altele decât cele din lumea veche. Dumnezeu nu mai este socotit ca un stăpân tiran, ci ca un Părinte iubitor, iar oamenii, ca fii ai lui Dumnezeu şi fraţi între ei. Creştinismul se ridică deasupra tuturor graniţelor naţionale, ca şi deasupra graniţelor care separau clasele sociale în sânul aceleiaşi naţiuni: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). El se străduieşte să introducă în raporturile dintre oameni principiul dragostei care: „Indelung rabdă, este binevoitoare... nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte... nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul” (I Cor. 13, 4-5).

Faptele Apostolilor ne-au păstrat imaginea celei dintâi comunităţi creştine: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una; şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” (4, 32). În această comunitate, sclavii erau socotiţi şi ei „chip şi asemănare a lui Dumnezeu” şi ca atare fraţi cu ceilalţi, iar femeia şi copilul dobândeau drepturi pe care nu le avuseseră niciodată în lumea veche.

Căsătoria a devenit aici o Taină. Soţia era iubită, iar copiii crescuţi în frica lui Dumnezeu.

Cultivând în suflete virtuţi ca: dragostea, smerenia, blândeţea şi cumpătarea, creştinismul se străduieşte să smulgă din inimi rădăcinile păcatelor care duc la certuri, la vrajbe şi la războaie.

Biserica Ortodoxă, ca păstrătoare a învăţăturii curate a Domnului, s-a ridicat întotdeauna împotriva asupritorilor de oameni şi popoare, împotriva tuturor nedreptăţilor, împotriva lăcomiei, urii, răpirii, nepăsării faţă de suferinţele şi nevoile oamenilor. Ea a învăţat şi învaţă pe fiii săi sufleteşti să vadă în orice om pe Hristos şi să aibă aceeaşi dragoste faţă de el, ca faţă de Dumnezeu însuşi.

Dar odată cu combaterea păcatelor personale, care produc tulburări grave şi în sânul colectivităţii, creştinismul a semănat în sufletele credincioşilor seminţele tuturor virtuţilor menite să promoveze viaţa şi pacea şi le-a cultivat cu toată grija. Ridicarea omului din starea de păcat la starea de sfinţenie este trăsătura caracteristică a misiunii Bisericii creştine în lume.

In Evanghelie, se găsesc în germene toate prefacerile care tind la ocrotirea săracilor, la ajutorarea bătrânilor şi a neputincioşilor. Iubirea creştină a introdus mila în împărăţia dreptăţii şi a schimbat moravurile. Dovada tuturor acestor îmbunătăţiri ale vieţii prin creştinism o face mulţimea aşezămintelor de binefacere ridicate de Biserică sau de creştini. Astfel sunt: spitalele pentru bolnavi, orfelinatele pentru copiii părăsiţi sau fără părinţi, azilurile pentru bătrâni şi pentru cei cu boli necruţătoare. Iar această ajutorare a omului ce suferă este pornită din dragoste şi este făcută cu dragoste şi duioşie.

Viaţa, frumuseţea, pacea au cunoscut prin creştinism o mare dezvoltare.

In acest sens, Sfântul Atanasie cel Mare spune că învăţătura creştină opreşte uciderile, dar atunci când este vorba de apărarea patriei, „a ucide pe vrăjmaş este şi îngăduit şi vrednic de laudă” 646 (Canonul 1). De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare zice că uciderile de acest fel „nu le-au socotit Părinţii noştri între ucideri; mi se pare că le dau iertare celor care luptă întru apărare, pentru cuminţenie şi pentru buna cinstire de Dumnezeu” 647 (Canonul 13).

De altfel, Biserica nu are menirea de a lua hotărâri în chestiuni de război, deoarece acestea intră prin definiţie în atributele statului.

BISERICA

231. Care sunt datoriile creştinului faţă de Biserică?

Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Biserica, pentru ca ea să continue propovăduirea învăţăturii Sale în aşa fel ca oricine va crede în El să ajungă la cunoştinţa adevărului şi să se mântuiască. Sfânta noastră Biserică este orânduită, deci, pentru binele credincioşilor, pentru cunoaşterea adevărurilor credinţei creştine şi pentru desăvârşirea morală a lor.

Pentru acest fapt, toţi credincioşii au datoria de a preţui şi a iubi Biserica şi de a-şi îndeplini cu sfinţenie datoriile faţă de ea. Datoriile credincioşilor faţă de Biserică sunt:

1) Credinţa Ortodoxă. Să creadă toate adevărurile creştine şi numai aşa cum le propovăduieşte sfânta Biserică Ortodoxă, păstrându-le în toată curăţia lor şi întocmindu-şi viaţa după ele.

2) Mărturisirea credinţei creştine. Să-şi dea silinţa pentru păstrarea, întărirea şi răspândirea credinţei creştine ortodoxe şi să o apere, cu tot curajul, de răstălmăcirile eretice, amintindu-şi de spusele Mântuitorului: „De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina când va veni întru slava sa şi a Tatălui şi a Sfinţilor îngeri” (Luca 9, 26).

3) Implinirea poruncilor. Să împlinească poruncile sfintei noastre Biserici cu privire la: umblarea la biserică, ţinerea posturilor orânduite de ea, mărturisirea păcatelor, primirea Sfintei împărtăşanii etc.

4) Supunerea şi ascultarea. Să se supună ierarhiei şi disciplinei bisericeşti (Luca 10, 16).

5) Ajutorarea. Să iubească şi să cinstească pe cei ce îndeplinesc slujbele bisericeşti, îngrijindu-se de cele trebuitoare vieţii lor, după cuvintele Sfintei Scripturi: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Matei 10, 10) şi:

„Aşa a rânduit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie” (I Cor. 9, 13-14). Prin împlinirea conştiincioasă a datoriilor faţă de Biserică, credincioşii îi dau putinţa să lucreze cât mai rodnic pentru binele întregii omeniri şi pentru binele fiecăruia dintre ei.

LUMEA

232. Care sunt datoriile creştinului faţă de lume?

Credinciosul creştin mai are şi datorii către lume, adică faţă de toate cele zidite de Dumnezeu. Lumea, în toată întinderea ei, arată fără încetare puterea, mărirea şi bunătatea Făcătorului, cum citim în Sfânta Scriptură: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” (Ps. 8, 9).

Ca orice om, şi credinciosul este legat de lumea zidită de Dumnezeu şi este încredinţat că El îi poartă de grijă, încât să-şi poată rândui o viaţă plină de mulţumire sufletească şi de propăşire în cele trebuitoare traiului zilnic. Cum iarăşi citim în Sfânta Scriptură, Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie stăpân peste cele zidite şi aşezate de El în lumea aceasta, „ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul” (Fac. 1, 26). El le-a grăit primilor oameni: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac. 1, 28).

Astfel, cuvintele Sfintei Scripturi arată legătura dintre om şi lume, ca şi menirea omului în lume. Ele mai arată că lumea este de la Dumnezeu, nu de la cel rău; că ea este bună, pentru că numai bun poate fi ceea ce a făcut şi face Dumnezeu. „A privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31). În lume, omul găseşte tot ce este necesar vieţii sale. Fuga de lume, ori socotinţa că ea ar fi de la cel rău, precum şi lenevirea şi nelucrarea pentru îngrijirea şi înfrumuseţarea lumii sunt lucruri împotriva înţelepciunii, iubirii şi voii lui Dumnezeu. Căci El „toate întru înţelepciune le-a făcut”; El a arătat întreaga sa iubire către cea mai aleasă fiinţă din lume, faţă de om. „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3, 16).

Răspunsul la această întrebare este reprodus din Carte de învăţătură creştină Ortodoxă, Bucureşti, 1978, p. 204-206. Iisus Hristos a luat asupra sa păcatele lumii (Ioan 1, 29); Şi-a dăruit viaţa sa pentru viaţa lumii (Ioan 6, 51). El a venit ca lumea viaţă să aibă şi mai mult să aibă (Ioan 10, 10).

Venirea în lume a lui Iisus a refăcut, pe de o parte, legătura dintre om şi Dumnezeu; pe de altă parte, a întărit legătura dintre credincioşi şi dintre aceştia şi lumea înconjurătoare.

Creştinul este dator să se poarte faţă de lume şi faţă de semenii săi precum S-a purtat Iisus Hristos însuşi. El a spus despre Sine: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28).

Aşadar, o datorie de seamă a creştinului faţă de lume este şi slujirea ei, adică munca spornică pentru înfrumuseţarea ei, pentru crearea bunurilor de tot felul necesare vieţii; este slujirea semenilor săi. Creştinul trebuie să dea mărturie şi despre adevăr (Ioan 18, 37), despre lumină (Filip. 2, 15), despre pace (Matei 5, 9), despre iubire, bunătate şi despre tot ce duce la desăvârşirea lumii şi a omului.

Este drept că în Sfânta Scriptură întâlnim unele îndemnuri la ferirea de lume, la depărtarea de cele ale lumii. Dar aceasta înseamnă fuga de păcat, de nedreptate, de tot ceea ce este spre răul lumii, spre nefericirea omului. Biserica Ortodoxă, ca păstrătoare credincioasă a învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos, nu a stat nicicând împotriva dorinţei omului de a cunoaşte şi a stăpâni lumea. Ea nu a stăvilit şi nu împiedică înaintarea spre tot ceea ce îi este omului de folos. Dimpotrivă, sprijinind neîncetat silinţele spre desăvârşire în mijlocul credincioşilor ei, îi ajută pe aceştia să fie oameni de nădejde în societate şi slujitori ai năzuinţelor întregii omeniri spre zidirea unei lumi tot mai pline de fericire şi mulţumire.

Crescând în sufletele credincioşilor virtuţi ca: dragostea, blândeţea, cumpătarea, bărbăţia, înţelepciunea, dreptatea, pacea şi buna înţelegere, munca şi respectul pentru roadele muncii obşteşti, Biserica se străduieşte să înlăture din viaţa credincioşilor păcatele, care duc la certuri, la vrajbe şi la războaie.

Propovăduind egalitatea între toţi oamenii din toată lumea, Biserica contribuie la înfrăţirea dintre oameni şi popoare, la înlăturarea apăsării şi a exploatării, la ridicarea demnităţii omului pe cea mai înaltă treaptă cu putinţă. Prin combaterea viciilor, prin îndreptarea celor greşiţi, prin îndemnul la muncă şi cinste, Biserica Ortodoxă face din credincioşii ei slujitori convinşi ai binelui şi ai păcii în lume.