236. Ce înseamnă cuvântul „Aghiasma” (Aiasma)?

Cuvântul este grecesc (aghios) şi înseamnă Sfinţire. La noi, prin aghiasmă se înţelege atât apa Sfinţită, cât şi slujba pentru Sfinţirea ei.

237. De câte feluri e Aghiasma în înţelesul ei de slujbă?

De două feluri: mare şi mică. Cea mică se mai numeşte în popor şi sfeştanie, care înseamnă luminare, sau slujba luminilor, pentru că la început se înţelegea prin ea Aghiasma cea mare, care se săvârşeşte la Bobotează, sărbătoare numită şi ziua luminilor sau a luminării, deoarece atunci se botezau catehumenii.

238. Când se săvârşeşte Sfinţirea cea mică a apei?

In biserică, de regulă la fiecare zi întâi a lunii, iar în case, oricând cer credincioşii, mai ales în zilele de miercuri şi vineri dimineaţa. Când preoţii, potrivit hotărârilor Sf. Sinod merg să boteze casele credincioşilor, aceştia sunt datori să-i primească pe preoţi cu bucurie şi cu dragoste, deoarece preoţii aduc binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu asupra casei şi a familiei lor, prin apa Sfinţită cu care-i stropesc.

239. Care sunt roadele şi folosul acestei slujbe?

«Ştiut să fie că prea bun obicei este şi folositor de suflet să se facă în biserici, în mănăstiri şi în case, Sfinţirea apei la toate zilele dintâi ale lunii şi a stropi pe oameni în mănăstiri şi în chilii, aşişderea şi în casele mirenilor şi toate ale lor. Această apă Sfinţită pe care Duhul Sfânt prin rugăciunile preoţilor o sfinţeşte, multe feluri de lucrări are, precum însăşi ectenia Sfinţirii şi rugăciunea mărturisesc. Că prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc şi se iartă de păcatele cele mici de peste toate zilele, adică nălucirile diavoleşti, gândurile cele rele; iar mintea se curăţeşte de lucrurile cele spurcate şi îndreptată spre rugăciune se face; aduce dar pază, înmulţirea câştigului şi îndestulare; bolile goneşte şi dă sănătate trupească şi sufletească. Şi mai în scurt să zicem: toţi cei ce o primesc cu credinţă iau sfinţenie şi binecuvântare. Pentru aceasta dar, datori sunteţi şi voi, preoţilor, să vă învăţaţi enoriaşii voştri ca să o primească pe ea cu credinţă, spre marele folos al lor» 562 (Molitfelnicul, Povăţuirea din fruntea slujbei Aghiazmei mici, ed. 1984, p. 167).

240. Dar Sfinţirea cea mare a apei când se face?

La Bobotează, atât în ajun, când se sfinţeşte apa cu care preoţii botează apoi casele creştinilor, cântând troparul Botezului: «In Iordan, botezându-Te Tu, Doamne...», cât şi în însăşi ziua Bobotezei, după Sfânta Liturghie, când se sfinţeşte apa pe care o iau creştinii pe la casele lor pentru tot anul.

241. De ce se spune „Sfinţirea cea mare a apei”?

Pentru că apa de la Bobotează are o putere deosebită, fiind Sfinţită printr-o îndoită chemare a Sf. Duh în cursul rugăciunii de Sfinţire, iar Sfinţirea are loc în însăşi ziua în care Mântuitorul a Sfinţit apele, botezându-Se în Iordan. De aceea şi slujba Aghiasmei mari este mai lungă şi mai sărbătorească decât a Aghiasmei mici, iar cântările şi rugăciunile ei pomenesc şi preaslăvesc îndeosebi Botezul Domnului în Iordan.

242. Ce putere are apa Sfinţită de la Bobotează şi cum o folosim?

Aghiasma Mare, adică apa Sfinţită de la Bobotează, are, într-o măsură cu mult mai mare, puterea Sfinţitoare şi tămăduitoare, precum şi darurile minunate, pe care am spus că le are Aghiasma mică. De aceea, ea se păstrează nestricată vreme îndelungată, rămâne tot aşa de proaspătă, de curată şi plăcută la gust ca şi când ar fi atunci scoasă din izvor. O parte din ea se păstrează în biserică, într-un vas anume, numit şi aghiasmatar, şi e folosită de preot la o mulţime de slujbe (ierurgii). Cu această apă Sfinţită se stropesc persoanele şi lucrurile care trebuie exorcizate, curăţite sau Sfinţite. Se întrebuinţează, de pildă: la botezul copiilor, la rugăciunea pentru durerea de cap, la rânduiala de curăţire a fântânii spurcate, la binecuvântarea începerii semănăturilor, la vasul cel spurcat, la Ţarinele (holdele), viile şi grădinile bântuite de lăcuste şi gândaci, la Sfinţirea crucii şi a troiţei, a clopotului, a vaselor şi veşmintelor bisericeşti s.a.

Aghiasma Mare se foloseşte de asemenea la Sfinţirea bisericii şi a antimiselor, a Sfântului Mir şi a altora. Fiecare creştin sau fiecare casă trebuie să ia din Aghiazma de la Bobotează şi să o păstreze într-un vas curat şi la loc de cinste. Se gustă dintr-însa pe nemâncate şi cu multă cuviinţă în zilele de ajunare şi de post, sau în zilele de sărbători mari, după ce venim de la biserică, mai ales când nu ne împărtăşim. Se obişnuieşte ca credincioşii să bea din Aghiasma mare timp de 8 (opt) zile în şir, începând din ajunul Bobotezei, până la încheierea praznicului, adică până la 13 ianuarie. După aceea, ea se poate lua numai după Spovedanie. Indeosebi cei opriţi de la împărtăşire se pot mângâia luând aghiasmă şi apoi anafora. Când ne împărtăşim, Aghiasma se ia după împărtăşire, fiind mai mică decât Sfânta împărtăşanie, iar când luăm numai anafora, Aghiasma se ia înainte de aceasta, fiind mai mare ca anafora.

Putem stropi cu Aghiasma cea mare casa, curtea şi grădina, vitele şi chiar ogoarele şi livezile noastre, pentru a le feri de rele. În caz de boală, putem, de asemenea, să gustăm din ea cu credinţă. Căci apa aceasta, având într-însa darul şi puterea dumnezeiască a Sfântului Duh, a făcut adesea multe minuni, însănătoşind bolnavi, tămăduind răni, apărând de rele, de necazuri şi de primejdii.

243. Care sunt cele mai de seamă ierurgii în legătură cu omul?

Sunt cele ce se săvârşesc la naşterea omului şi cele care se săvârşesc la moartea lui, sau în legătură cu pomenirea morţilor.

244. Care sunt ierurgiile în legătură cu naşterea?

Sunt următoarele:
a) Rânduiala de ziua întâi pentru femeia lehuză, îndată după naştere;
b) Rugăciunea la însemnarea pruncului, când i se pune numele; a opta zi după naştere;
c) Rânduiala îmbisericirii pruncului şi a curăţirii lehuzei, la 40 de zile după naştere.
Cea dîntâi se săvârşeşte în casa femeii care a născut, iar celelalte două, la biserică.

245. Cum se face rânduiala în ziua întâi şi care este rostul ei?

In ziua întâi după naşterea pruncului, preotul face Sfinţirea cea mică a apei. Apa Sfinţită acum e ca o preînchipuire a botezului 563 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sf. Taine, cap. 59, p. 71). Cu ea se stropeşte casa, lehuza, pruncul, moaşa şi toţi ai casei. Apoi preotul citeşte trei molitve pentru femeia lehuză, în care se roagă pentru grabnica ei ridicare din patul naşterii, pentru iertarea păcatelor ei, pentru ocrotirea ei şi a pruncului de bântuiala duhurilor necurate şi pentru curăţirea mamei de întinăciunea trupească pricinuită de naştere, întrucât, precum zice Psalmistul (Ps. 50, 6), suntem zămisliţi întru fărădelege şi născuţi în păcat. Cu acelaşi scop rosteşte acum preotul şi o rugăciune deosebită pentru moaşă şi alta pentru celelalte persoane care au ajutat la naştere, întrucât atingerea de lehuză şi de prunc le este socotită ca o întinare, de care trebuie curăţaţi 564 (Ibidem, p. 71).

Din apa Sfinţită cu acest prilej se obişnuieşte a se pune în baia (scăldătoarea) copilului, în primele trei zile după naştere.

246. Care este rânduiala din ziua a opta după naştere?

In ziua a opta după naştere, pruncul e adus de moaşă la biserică şi, stând afară în pridvor înaintea uşilor ca unul ce nu este încă botezat şi îmbisericit, preotul îl binecuvintează, făcându-i semnul crucii la frunte, pentru luminarea minţii şi a gândurilor; la gură, pentru Sfinţirea cuvântului şi a suflării, şi la piept, pentru ferirea inimii de poftele şi patimile trupeşti; apoi îi citeşte o rugăciune pentru punerea numelui, care înseamnă un fel de pregătire pentru botez. De obicei, în timpul din urmă, preoţii împreunează această rânduială fie cu cea din ziua întâi, fie cu cea a botezului.

Datina de a pune numele pruncului a opta zi după naştere este veche, fiind moştenită din Legea Veche, care orânduise această zi pentru curăţirea pruncilor de sex bărbătesc, prin tăierea împrejur şi prin punerea numelui (Lev. 12, 3). Noi, creştinii, am păstrat-o fiindcă şi Mântuitorul însuşi - supunându-Se Legii - a fost tăiat împrejur a opta zi după naştere, când I s-a pus numele de Iisus (Luca 2, 21).

Numele care se dă la botez este de obicei numele naşului sau al Sfântului zilei, sau al altui sfânt pe care părinţii îl aleg copilului ca patron sau ocrotitor. Este bine să se pună nume de Sfinţi din calendarul ortodox sau din cele obişnuite în popor. Sfântul al cărui nume îl purtăm trebuie să fie pentru noi nu numai un ocrotitor sau păzitor, ci şi un model de urmat şi un îndemn statornic spre adevărata vieţuire creştinească.

247. Cum se face şi care este rostul rânduielii la 40 de zile după naştere?

La patruzeci de zile după naştere se face rânduiala pentru îmbisericirea pruncului botezat şi pentru curăţirea lehuzei, după datina moştenită tot din Legea Veche (Lev. 12, 1-8), pe care a păzit-o şi Maica Domnului, aducând pe dumnezeiescul său Prunc la templu, unde a fost întâmpinat şi ţinut în braţe de bătrânul Simeon (Luca 2, 22 s.u.).

Pruncul e adus de maica sa sau de naş înaintea uşilor bisericii, unde preotul citeşte molitvele de curăţire, rugându-se întâi pentru mamă, ca Dumnezeu să o curăţească de întinăciunea lehuziei şi să o învrednicească a intra din nou în sfântul locaş şi a se împărtăşi cu Sfintele Taine; se roagă apoi pentru prunc, pentru ca Dumnezeu să-l crească, să-l binecuvinteze şi să-l sfinţească, învrednicindu-l, la vremea cuvenită, de luminarea botezului.

Urmează apoi îmbisericirea pruncului, adică introducerea lui în biserică: preotul ia în braţe pe prunc, închipuind pe dreptul Simeon, care a purtat în braţele sale pe Pruncul Iisus şi face semnul Crucii cu el întâi în faţa uşilor bisericii, apoi în mijlocul bisericii şi, în cele din urmă, în faţa uşilor împărăteşti, zicând de fiecare dată: «Se îmbisericeşte robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui...» (Dacă pruncul e băiat preotul îl duce şi în altar, ocolind cu el Sfânta Masă). Apoi îl pune jos, în faţa uşilor împărăteşti, în semn că e închinat Domnului, de unde îl ridică naşul sau mama. Partea de la urmă a rânduielii din a patruzecea zi, adică îmbisericirea pruncului, preoţii o fac de obicei îndată după slujba botezului.

248. Care sunt ierurgiile în legătură cu sfârşitul omului şi grija pentru cei morţi?

Sunt acele ierurgii şi rânduieli poruncite de Biserică sau moştenite din practica creştină.

249. Cum se mai numeşte grija pentru cei morţi?

Se mai numeşte cultul morţilor.

250. Cum trebuie să fie sfârşitul adevăratului creştin?

In rugăciunile ei (ectenia dinainte şi de după Sfinţirea Darurilor) Biserica ne îndeamnă să cerem de la Dumnezeu, între altele, «sfârşit creştinesc vieţii noastre: fără prihană, neînfruntat, cu pace...», adică în pace cu toată lumea şi cu cuget împăcat, liniştit, fără teamă de moarte.

251. Care este grija şi datoria creştinească cea mai de seama a celor vii faţă de cei ce-şi dau sufletul?

Ca aceştia din urmă să moară spovediţi şi grijiţi (împărtăşiţi) şi cu lumânarea aprinsă în mână.

252. De ce este atât de trebuincioasă spovedania şi împărtăşirea pe pragul morţii?

Pentru că mărturisirea păcatelor, mai mult decât oricând în cursul vieţii, aduce celui pe moarte iertarea acestor păcate, liniştirea cugetului, împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii pe care îi va fi nedreptăţit, urât sau păgubit cu ceva, sau cu care va fi fost certat. Cât priveşte Sfânta împărtăşanie, ea, fiind arvuna vieţii veşnice şi chezăşia învierii (Ioan 6, 54), alcătuieşte merindea cea mai scumpă şi mai de pe urmă, de care nici un creştin nu trebuie lipsit şi pe care repausatul o ia cu sine pe drumul cel lung al veşniciei. Aşa ne povăţuiesc Sfinţii Părinţi adunaţi în Soborul cel dintâi din toată lumea (Niceea, 325), în cel de al 13-lea canon al lor: «Iar pentru cei ce pleacă (din viaţă), să se păzească şi acum legea veche şi canonicească, încât dacă pleacă cineva, să nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urmă şi cea mai trebuincioasă...» 565 (Vezi de asemenea Sf. Grigorie de Nissa, can. 5.). Sfântul Trup şi Sânge va fi pentru sufletul celui răposat cel mai bun tovarăş, scut şi apărător în faţa Tronului Judecăţii.

Astfel, creştinul spovedit şi împărtăşit îşi poate aştepta şi întâmpina moartea cu mai mult curaj şi cu seninătate 566 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 360, p. 242-243). De aceea, cea din urmă împărtăşire - aceea care se dă pe patul morţii - poartă în popor numele de Grijanie, adică grija cea mai de căpetenie şi mai de pe urmă pe care se cuvine să o avem aici pe pământ pentru mântuirea sufletului nostru. Iar trecerea cuiva din viaţă fără spovedanie şi fără grijanie este socotită, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci şi un mare păcat pentru cei ai lui, rămaşi în viaţă, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grijă. De aceea, când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morţi, numele lor e însoţit de arătarea «mort negrijit şi nespovedit», iar uneori şi «fără lumânare».

253. De ce se pune lumânare aprinsă în mâinile celui ce trage să moară?

Pentru că lumina este, pe de o parte, călăuza sufletului pe calea cea fără de întoarcere, risipind întunericul morţii, iar pe de altă parte ea închipuie pe Hristos şi Evanghelia Sa, căci El a spus: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12; II Cor. 4, 4, 6). Având deci lumânarea în mâinile sale, omul trece la cele de dincolo împreună cu Hristos şi având cu el „lumina vieţii” celei veşnice, pe care a primit-o încă de la botez. Viaţa pământească a creştinului începută cu Hristos se sfârşeşte astfel tot cu El, pentru a se prelungi în ceruri lângă El. Lumânarea aceasta ne aminteşte totodată de pilda celor zece fecioare, şi anume de candelele aprinse cu care cele cinci fecioare înţelepte au întâmpinat pe mirele lor la miezul nopţii (Matei 25, 1-13).

Aceeaşi însemnare o au şi celelalte lumini şi sfeşnice care ard împrejurul sicriului, precum şi lumânările aprinse care se dau celor ce iau parte la slujba înmormântării sau la parastas.

254. De ce se trag clopotele bisericii când moare cineva?

Ca să vestească şi celorlalţi membri ai parohiei că unul dintre ei i-a părăsit, să-i îndemne la rugăciune pentru iertarea păcatelor lui (de aceea toţi zic: „Dumnezeu să-l ierte!”) şi să le aducă şi lor aminte că toţi sunt muritori. Glasul clopotului ne duce deodată cu gândul la trâmbiţa cu care îngerul va vesti sfârşitul lumii şi scularea din morminte, la înfricoşata Judecată de apoi (Matei 24, 31; 1 Cor. 15, 52; 1 Tes. 4, 16).

255. De ce se scaldă trupul răposatului şi apoi e îmbrăcat în haine curate?

Urmând pilda celor dintâi creştini (Fapte 9, 37), spălăm trupurile răposaţilor, în semn de curăţire, cu apă curată, care aduce aminte de apa botezului, arătând cu aceasta că cei răposaţi au trăit creştineşte 567 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 368, p. 248).

Apoi îmbrăcăm trupurile în haine noi şi curate, închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii, cu care ele vor învia la ziua judecăţii (I Cor. 15,42-44).

256. Pentru ce se aşează trupul răposatului în sicriu şi cu faţa spre răsărit?

Se aşează în sicriu, pentru a fi ocrotit de greutatea pământului, înainte de putrezire, şi pentru a arăta că trupul se află sub acoperământul Celui Prea înalt şi se odihneşte sub umbra Celui Atotputernic (Ps. 90, 91).

Se aşează cu faţa spre răsărit, ca şi la botez, pentru că dinspre Răsărit ne-a venit Hristos, lumina cea adevărată, şi tot dinspre Răsărit va veni El la judecata viitoare (Matei 24, 27).

Trupul e acoperit cu o pânză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Hristos 568 (Tbidem, cap. 362, p. 244).

257. De ce se pune icoană sau cruce pe pieptul celui repausat?

Pentru a arată că creştinul îşi dă duhul în Hristos, întru Care şi Căruia I se încredinţează la moarte 569 (Ibidem cap. 362, p. 244), iar Crucea Lui este scut şi armă împotriva îngerilor răi care caută să ia sufletele morţilor.

258. Ce slujbă se face la casa celui repausat?

Îndată după moarte sau înainte de înmormântare, preotul săvârşeşte la casa repausatului panihida sau panahida. Numele acestei ierurgii vine de la cuvântul grecesc Pannihis, care înseamnă priveghere sau slujba de toată noaptea, deoarece panihida înlocuieşte priveghiile, adică rugăciunile din timpul nopţii, care se făceau odinioară în biserici, în ajunul praznicelor mari, sau în case, la căpătâiul celor repausaţi. Această slujbă e o prescurtare a slujbei înmormântării, fiind alcătuită din rugăciunile începătoare obişnuite, troparele de la începutul slujbei înmormântării, rugăciunea «Dumnezeul duhurilor şi al tot trupul...» în care ne rugăm pentru iertarea şi odihna celor răposaţi, apoi "veşnica pomenire".

259. Când se face înmormântarea?

De obicei a treia zi după moarte, când se face pentru răposat şi prima Pomenire şi când, după credinţa noastră, sufletul celui repausat părăseşte pentru totdeauna pământul şi locurile pe unde a trăit, pentru a se înălţa la cer 570 (Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, din franţuzeste, de Iosif, Mitropolit primat, ed. II, Buc. 1899, p. 25). La nevoie înmormântarea se face însă şi mai degrabă sau mai târziu.

260. De ce trupul celui repausat e adus la biserică înainte de a fi înmormântat şi aici i se face slujba înmormântării?

Pentru că aici răposatul se află pentru cea din urmă oară în mijlocul parohiei sau al obştii creştine în care a trăit. El îşi ia acum rămas bun nu numai de la cei rămaşi în viaţă, ci şi de la locaşul sfânt unde a luat parte la sfintele slujbe, unde a fost botezat, cununat şi împărtăşit. Şi, după cum în biserică a primit botezul şi îmbisericirea, adică începutul vieţii sale în Hristos, se cuvine ca tot aici să i se facă şi cea din urmă slujbă, aceea care binecuvintează sfârşitul vieţii sale pământeşti şi intrarea pe poarta veşniciei.

261. Slujba înmormântării este oare aceeaşi pentru toţi cei repausaţi?

Nu. Biserica a întocmit patru rânduieli deosebite ale slujbei înmormântării: una pentru credincioşii laici sau mireni în vârstă, a doua pentru pruncii şi copiii până la şapte ani, a treia pentru diaconi şi preoţi de mir şi a patra pentru călugări şi arhierei.

262. Care este partea cea mai de seamă din slujba înmormântării credincioşilor?

Partea cea mai de seamă din slujba înmormântării credincioşilor este molitva de dezlegare («Dumnezeul duhurilor şi al tot trupul»), urmată de rugăciunile de iertare, rostite de preot. In acestea, preotul roagă pe Dumnezeu să dezlege sufletul celui răposat, de orice blestem sau afurisenie, să-i ierte tot păcatul sufletesc şi trupesc, ca sufletul lui să se odihnească împreună cu drepţii, iar trupul să se dea înapoi firii, desfăcându-se în cele din care a fost alcătuit.

263. Ce înseamnă sărutarea cea mai de pe urmă, pe care rudele, prietenii şi cunoscuţii o dau celui repausat? 

Aceasta este pecetea dragostei şi a unirii, ce leagă pe cei vii cu cei morţi şi totodată semnul iertării şi al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel ce pleacă dintre noi 571 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru., cap. 367, p. 247-248). De aceea, în timpul acesta se cântă frumoasele şi înduioşătoarele podobii: «Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă...» şi celelalte, în care Biserica ne zugrăveşte din nou piericiunea şi vremelnicia vieţii pământeşti şi ne aminteşte că toţi vom muri şi ne îndeamnă să ne rugăm cu toţii pentru iertarea şi odihna celui răposat.

264. Ce înseamnă: „Veşnica pomenire”, care se cântă repausatului la sfârşitul slujbei înmormântării, la punerea în mormânt şi la parastase?

Prin aceasta ne rugăm lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El să-Şi aducă pururea aminte de cel răposat, cum s-a rugat tâlharul pe cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!”, iar, pe de alta, noi, cei vii, să păstrăm o neîntreruptă aducere aminte de dânsul, să nu-l lăsăm în uitare, ci să-l pomenim totdeauna, rugându-ne pentru dânsul.

265. Se face vreo abatere de la rânduiala obişnuită a slujbei înmormântării, în vreun timp al anului?

Da, şi anume în Săptămâna luminată, adică între Duminica învierii şi Duminica Tomii. Iată ce ne învaţă despre aceasta cartea de slujbă: „Ştiut să fie că de va răposa vreunul din creştini de Sfintele Paşti sau în orice zi din Săptămâna luminată până la Duminica Tomii, nu cântăm slujba înmormântării ştiute, pentru mărirea şi cinstirea sărbătorii învierii şi pentru că acestea sunt zile de bucurie şi de veselie, iară nu de jale şi de plângere. Şi toţi câţi murim întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice, întru Hristos înviem” 572 (Molitfelnicul, învăţătura dinainte de slujba înmormântării, din Săptămâna luminată, ed. 1984, p. 280).

De aceea, pentru ca bucuria învierii să nu fie întunecată sau umbrită de jalea şi durerea pentru cei morţi, din zilele obişnuite, preotul slujeşte în asemenea cazuri îmbrăcat în veşminte luminate (albe), iar slujba înmormântării din aceste zile e alcătuită aproape numai din cântările învierii. Din slujba obişnuită a înmormântării se păstrează numai ectenia pentru morţi, condacul „Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase...” şi rugăciunile de dezlegare şi iertare («Dumnezeul duhurilor...» şi celelalte).

266. De ce preotul, la coborârea sicriului în groapă, aruncă peste el prima lopată de ţărână, în formă de cruce?

Întâi pentru a ne aduce aminte de cuvântul Domnului: „Că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19). Al doilea, pentru a mângâia pe cei rămaşi în viaţă că, chiar în pământ, trupul celui răposat rămâne tot sub puterea şi ocrotirea lui Dumnezeu, deoarece, precum zice Psalmistul: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa” (Ps. 23, 1). Sau, precum ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „Căci de viem, Domnului viem, şi de murim, Domnului murim; deci, sau de viem sau de murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8).

267. Pentru ce preotul varsă cenuşa din cădelniţă, untdelemn şi vin peste trupul răposatului?

Se varsă cenuşa, pentru a adeveri cuvântul Sfintei Scripturi că „pământ şi cenuşă suntem” (Fac. 18, 27; lov 30, 19; Eccl. 12, 7). Apoi, această cenuşă, fiind binecuvântată şi Sfinţită cu semnul Crucii, prin tămâie, pune pe mort sub scutul lui Hristos până la înviere 573 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sf. Maslu, cap. 287, p. 185).

Untdelemnul este semnul şi pecetea lui Hristos, ca şi untdelemnul de la Botez. „Atunci (la Botez), ungerea cu untdelemn chema pe candidatul la Botez la luptele cele sfinte; acum însă untdelemnul cel vărsat înseamnă că cel adormit a luptat luptele cele sfinte şi s-a desăvârşit” 574 (Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, VII, 3 (trad. rom. cit., p. 149), şi Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfântul Maslu, cap. 286-287 şi Despre sfârşitul nostru, cap. 362, trad. rom. p. 185, 248). Iar vinul, în unele părţi amestecat cu untdelemn, iar în altele înlocuit cu Aghiasmă, se toarnă cruciş peste trupul răposatului. Vinul este simbolul sângelui, adică al sevei de viaţă care curge prin mădularele trupului omenesc şi îl însufleţeşte. Turnarea lui peste trupul mortului este deci preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viaţa cea veşnică, pe care o nădăjduim.

268. Ce este şi ce închipuie coliva, care se face la înmormântări şi parastase?

Coliva închipuie însuşi trupul mortului şi este totodată un semn văzut al credinţei noastre în înviere şi nemurire, deoarece este făcută din boabe de grâu, pe care însuşi Domnul le-a înfăţişat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă trebuie să se îngroape mai întâi în pământ şi apoi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (Ioan 12, 24; 1 Cor. 15, 36 s.u.)575 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 371, p. 249, comp. şi Mitrofan, op. cit., pag. 172, 173).

De aceea, la binecuvântarea colivei de către preot, şi anume, când se cântă «Veşnica pomenire», rudele şi prietenii mortului ridică tava (farfuria) cu colivă, legănând-o pe mâini, în semn de comuniune sau legătură cu răposatul. Acelaşi lucru închipuie şi gustarea din colivă, după binecuvântarea ei.

Acelaşi rost îl are şi coliva simplă, neînsoţită de vin, adusă de cei vii în biserică la ziua numelui lor, spre cinstea şi pomenirea praznicului sau Sfinţilor sărbătoriţi în acea zi sau spre pomenirea morţilor care poartă numele acelor Sfinţi. Ea se binecuvintează de către preoţi fie seara, la sfârşitul vecerniei, fie (mai des) ziua, la sfârşitul Liturghiei, după rugăciunea Amvonului, printr-o rugăciune deosebită: «Doamne, Cela ce ai produs toate cu cuvântul Tău...»*.

269. Ce sunt pomenile şi ce rost au ele?

Pomenile sau praznicele morţilor sunt mesele care se fac în cinstea şi pomenirea morţilor. Ele sunt rămăşiţe ale vechilor agape sau mese frăţeşti, cu care era împreunată în vechime slujba înmormântării.

Despre ele pomenesc vechile rânduieli bisericeşti, ca Aşezămintele Sfinţilor Apostoli (Cartea VIII, cap. 44), şi alte scrieri vechi creştine: «Noi îi poftim pe săraci şi nevoiaşi la ospăţ, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasmă bine plăcută lui Dumnezeu» 576 (Tâlcuire la cartea Iov (atribuită lui Origen), cart. III, Migne, P. G., XVII, col. 517).

Tot pomană se numeşte şi orice faptă de milostenie făcută pentru pomenirea şi folosul morţilor, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor şi care sunt binecuvântate de preot printr-o molitvă deosebită.

270. Ce trebuie să credem despre cei ce îşi dau trupurile să fie arse la crematoriu?

Arderea trupului înseamnă nimicirea lui. De aceea, îşi ard trupurile după moarte numai cei ce îşi închipuie că totul se sfârşeşte cu moartea şi că după moarte nu mai e nimic. Dar noi, creştinii, credem cu tărie în veşnicia sau nemurirea sufletului şi în învierea trupurilor, adică în realcătuirea lor din elementele din care au fost compuse şi în reunirea lor cu sufletul, pentru a fi judecate şi răsplătite împreună cu sufletele cu care au şi vieţuit pe pământ 577. Pentru noi, trupul omului este templul lui Dumnezeu, întru care locuieşte Sfântul Duh, precum zice Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 3, 16-17; 6,19); este locaş al sufletului şi înfrânt cu acesta, atât la răsplată cât şi la pedeapsă 578 (Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. cit., VII, trad. rom. p. 149-150). Se cuvine deci să fie cinstit şi îngrijit şi după despărţirea lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic. Sfintele Moaşte, adică rămăşiţele trupeşti ale Sfinţilor, păstrate uneori în chip minunat, sunt o dovadă vie a cinstirii pe care noi o dăm trupurilor şi a darurilor minunate pe care harul lui Dumnezeu le toarnă în trupurile celor ce I-au bine plăcut. De aceea, noi îngropăm pe morţi în pământ, pentru că Dumnezeu însuşi a zis lui Adam: „că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19). Aşa ne învaţă Sfânta Scriptură şi în alte locuri, ca de pildă: „Tot pământul în pământ va merge, de unde s-a şi zidit” (Iov 34, 15). Iar ca pildă vie avem pe Mântuitorul însuşi, Care a fost îngropat şi a stat în sânul pământului trei zile, făcându-Se „începătura învierii celor adormiţi” (I Cor. 15, 20).

271. Ce sunt mormintele şi cimitirele şi ce rost au ele pentru noi creştinii?

Mormintele şi cimitirele sunt locuri de odihnă şi linişte în care aşezăm trupurile repausaţilor noştri, în aşteptarea învierii şi a Judecăţii de apoi. Deşi plecaţi dintre noi, cei repausaţi rămân astfel mai departe lângă noi, prin osemintele lor. Mormintele lor păstrează vie în sufletele noastre amintirea celor ce dorm în ele şi legătura nevăzută cu ei. Totodată ele ţin treaz în noi gândul la moarte şi ne îndeamnă să ne pregătim pentru ea. „Privind mormintele - zice Sf. Ioan Gură de Aur -, dacă sufletul dormitează, tresare îndată, iar de este treaz şi vrednic, se face şi mai vrednic... Vederea mormintelor îmboldeşte pe fiecare dintre noi să cugete, fără voia lui, asupra sfârşitului nostru propriu, iar cine a luat la sine aceasta încredinţare nu se va lăsa pe sine lesne în mrejele păcatului. Pentru aceasta un înţelept dădea sfatul ce zice: în tot ce veţi spune, cugetaţi la clipele cele de pe urmă şi niciodată nu veţi păcătui” 579 (Talmăciri alese din Sf. Ioan Gură de Aur, p. 82).

272. Pentru ce se pune cruce la căpătâiul morţilor?

Pentru că Sfânta Cruce este semnul credinţei celui adormit, semnul lui Hristos şi al biruinţei Lui împotriva morţii. Crucea, care străjuieşte deci mormântul creştinului, arată că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos şi cu nădejdea că se va scula împreună cu El la învierea cea de obşte.

273. Prin ce se arată grija noastră faţă de cei repausaţi?

Prin înmormântarea lor după datina creştinească şi prin săvârşirea rugăciunilor şi slujbelor orânduite de Biserică pentru pomenirea lor. De aceea, trebuie să pomenim pururea pe răposaţi şi să ne rugăm pentru dânşii, atât în rugăciunile noastre personale, de fiecare zi, cât şi prin slujbele şi rânduielile aşezate de Biserică pentru aceasta, la soroacele cuvenite.

274. Care sunt soroacele sau termenele pentru pomenirea celor răposaţi?

Ziua a treia, a noua şi a patruzecea după moarte; la trei, şase şi nouă luni şi la un an după moarte; apoi în fiecare an până la şapte ani după moarte.

275. De ce se face pomenirea la aceste soroace?

Se face la trei zile, în cinstea Sfintei Treimi, întru Care ne mântuim şi în amintirea învierii celei de a treia zi a Domnului, Care, sculându-Se din morţi, S-a făcut pârgă sau începătură şi chip al învierii celor adormiţi; la nouă zile, pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti şi în amintirea orei a noua în care Domnul, înainte de a muri pe Cruce, a făgăduit tâlharului Raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi răposaţii noştri; la patruzeci de zile (şase săptămâni), în amintirea înălţării la cer a Domnului care a avut loc la patruzeci de zile după înviere, pentru ca sufletul celui răposat să se înalţe şi el la cer; la trei luni, la şase luni, la nouă luni şi la un an, în cinstea şi slava Sfintei Treimi, după pilda creştinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morţii mucenicilor şi a Sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo 580 (Vezi Aşezămintele Sf. Apostoli, cart. VIII, cap. 42; Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 372, p. 250, comp. şi Mitrofan, op. cit., p. 169-172).

Termenul de şapte ani, când se face pentru cea din urmă oară datornica pomenire anuală a răposatului, e număr sfânt (cele 7 zile ale facerii lumii) şi se socoteşte că atunci trupul omului e cu totul desfăcut în ţărână. De aceea, în rânduiala mănăstirilor, atunci când se împlinesc şapte ani de la îngroparea călugărilor, se face dezgroparea osemintelor şi aşezarea lor în raclă sau osuar, ori în gropniţa de obşte.

276. Cum se numeşte slujba care se face la aceste soroace, pentru pomenirea repausaţilor?

In cărţile de slujbă se numeste panihida (panahida), dar în popor poartă de obicei numirea de parastas, de la cuvântul grecesc Paristimi - a se înfăţişa înaintea cuiva, a mijloci, deci rugăciune de mijlocire pentru răposaţi. Parastasul nu e altceva decât o prescurtare a slujbei înmormântării. Partea de căpetenie o alcătuiesc rugăciunile de dezlegare şi iertare, rostite de preot la sfârşitul slujbei, urmate, ca şi la înmormântare, de «Veşnica pomenire». Se săvârşeşte în biserică, după Liturghie, iar când e cu putinţă, şi la mormânt. La parastas se aduc întru pomenirea celui răposat colivă, pâine şi vin din care se toarnă jos peste mormântul celui răposat.

277. Se pot face parastase în tot timpul anului?

Nu se pot face parastase în următoarele zile şi răstimpuri din cursul anului: 

a) Duminicile de peste an, pentru că Duminica, amintind ziua învierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de întristare.

b) In cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase Duminica, cel puţin în Duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paşti şi Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului cel Mare al învierii. 

c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâia din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor.

d) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomii. 

e) La praznicele împărăteşti sau sărbători mari. In timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi şi vineri), deoarece în aceste zile nu se face Liturghie obişnuită sau deplină (can. 49 Laodiceea).

278. Ce sunt „sărindarele”?

Cuvântul «sărindar», de la cuvântul grecesc sarantafia, înseamnă pomenirea unui răposat sau a unui pomelnic întreg de răposaţi la 40 de Liturghii în şir, mai ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva, precum ne îndeamnă să facem Sf. Simion al Tesalonicului 581 (Despre sfârşitul nostru, cap. 269-370, p. 248-249).

Sărindarele se dau de obicei la Sfinţirea unei biserici sau a unei fântâni, când vine preot nou în sat. Ele se numesc de obşte, când pomenirea se face la 40 de Liturghii, una după alta, şi particulare, când pomenirea se face la 40 de Liturghii răzleţe. La sfârşitul celor 40 de Liturghii se face parastas şi se pomenesc răposaţii tuturor credincioşilor care au dat pomelnice, ceea ce se numeşte dezlegarea sau slobozirea sărindarelor. In unele părţi, se mai obişnuieşte a se face pomenirea neîntreruptă a răposaţilor, adică la toate Liturghiile de peste an. Lucrul acesta se face mai ales în mănăstirile unde Sfânta Liturghie se săvârşeşte neîntrerupt, în fiecare zi. Pomelnicul cu numele viilor şi răposaţilor de pomenit, care se dă în acest caz, se numeşte pomelnic anual.

279. Când şi cum pomeneşte Biserica pe cei repausaţi?

In afară de pomenirile făcute de rudele şi urmaşii răposatului, la soroacele arătate până acum, Biserica face şi ea însăşi pomenirea răposaţilor şi se roagă pentru ei zilnic, mai în toate slujbele sale, ca de pildă la Litie şi Miezonoptica, dar mai ales la Liturghie. Aici pomenirea se face de mai multe ori, dar îndeosebi la Proscomidie, la ieşirea cu cinstitele Daruri şi după Sfinţirea Darurilor, în cursul rugăciunii de mijlocire generală pentru vii şi morţi, când preotul pomeneşte în taină pe toţi repausaţii, cu cuvintele «Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, unde străluceşte lumina feţei Tale» 582 (Liturghierul, ed. 1987, p. 154). Nimic altceva nu este mai de folos pentru cei adormiţi decât a aduce pentru dânşii Jertfa cea fără de sânge sau a fi pomeniţi în timpul săvârşirii ei. Lucrul acesta le pricinuieşte multă uşurare şi bucurie 583 (Vezi de pilda Aşezămintele Sfinţilor Apostoli, cart. VI, cap. 30 (trad. rom. cit., p. 179); Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogica, cap. 9-10 (trad. D. Fecioru, p. 570-571); Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 373, p. 250, cap. 369-370, p. 248-249; Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, cap. 42-47, trad. rom. p. 94-103 s.u.). De aceea, pe lângă parastasele cu Liturghie, pe care le facem anume pentru răposaţi, e bine să aducem prescură şi pomelnic cu numele lor, pentru a fi pomeniţi de către preot la fiecare Liturghie.

Dar în afară de pomenirea zilnică a răposaţilor, Biserica are în cursul anului bisericesc şi zile anume orânduite sau închinate pomenirii generale a tuturor celor răposaţi, din toate vremurile şi din toate locurile.

280. Care sunt aceste zile şi care e temeiul aşezării lor?

Mai întâi Biserica pomeneşte pe răposaţi în toate sâmbetele de peste an. Sâmbăta e ziua din cursul săptămânii închinată amintirii tuturor Sfinţilor şi răposaţilor, pentru că cuvântul Sâmbătă (adică Sabat) înseamnă odihnă; e ziua în care Dumnezeu S-a odihnit după zidirea lumii şi în care, deci, cerem şi noi odihna celor răposaţi, după ostenelile şi alergarea din această viaţă 584 (Sinaxarul la Sâmbăta lăsatului sec de carne, în „Triod”) şi pentru că Sâmbăta e ziua în care Mântuitorul a stat în mormânt cu trupul, iar sufletul s-a pogorăt la iad, ca să elibereze din el pe toţi drepţii cei din veac adormiţi. Lucrul acesta ni-l amintesc şi cântările (stihirile) de la slujba Vecerniei şi Utreniei sâmbetelor din Octoih, în care mărim pe Sfinţi şi ne rugăm pentru răposaţi. De aceea, parastasele se fac de regulă sâmbăta. Parastasele care se fac duminica, mai ales în oraşe, nu sunt potrivite cu bucuria învierii, pe care o prăznuim în această zi.

Dar mai cu osebire face Biserica pomenirea de obşte a tuturor repausaţilor în anumite sâmbete din cursul anului, numite sâmbetele morţilor, şi anume:

a) Sâmbăta Rusaliilor (numită şi Moşii de vară, adică ziua de pomenire a moşilor şi strămoşilor noştri), pentru că pogorârea Sfântului Duh, care se va serba a doua zi, să se facă şi asupra celor adormiţi, izbăvindu-i din stricăciune şi din pedeapsă. Se aduc la biserică şi se împart la morminte mâncăruri, fructe, haine şi vase (oale şi strachini).

b) Sâmbăta lăsatului sec de carne (numită Moşii de iarnă), deoarece Duminica următoare fiind închinată pomenirii înfricoşatei Judecăţi, facem rugăciune pentru răposaţi, ca Dumnezeu să Se îndure de ei la Judecata de apoi 585 (Ibidem).

Se mai obişnuieşte, de asemenea, a se face parastase mai cu osebire în Sâmbăta a doua, a treia şi a patra din Postul cel Mare, pentru că în celelalte zile din acest timp al Postului nu se săvârşeşte Liturghie şi deci nu se pot face nici parastase pentru cei răposaţi; de asemenea, în Sâmbăta lui Lazăr, dinaintea Floriilor, când prăznuim amintirea învierii lui Lazăr de către Domnul, rugându-ne ca Domnul să învieze şi pe răposaţii noştri, la vremea cuvenită. De altfel e ultima dată când se mai pot face parastase până la Duminica Tomii.

281. În ce alt chip mai putem arăta grija faţă de răposaţi în afară de pomenirea lor în rugăciuni şi slujbe? 

Cinstirea celor răposaţi se arată nu numai prin rugaciunile sau slujbele şi milosteniile ce le facem pentru ei, ci şi prin purtarea de grijă a mormintelor lor. Se cade să ne aducem aminte de mormintele răposaţilor noştri, veghind întâi de toate ca de la căpătâiul lor să nu lipsească niciodată Sfânta Cruce. Să le îngrijim şi să le împodobim, îngrădindu-le, semănând pe ele sau împrejurul lor iarbă şi flori. Să le cercetam cât mai des, iar în zilele de sărbătoare, să aprindem la morminte candele şi lumânări sau vase cu tămâie, în cinstea răposaţilor, aşa cum ne îndeamnă Sf. Părinţi şi învăţători ai Bisericii, ca Sf. Atanasie cel Mare şi Simion al Tesalonicului 586 (Vezi Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 287, p. 186-187). Numai aşa vom avea dreptul să pretindem urmaşilor nostri ca şi ei să facă la fel cu mormintele noastre, după ce ne vom fi mutat de pe pământ.

DESPRE ACATISTE şi PARACLISE

282. Ce sunt Acatistele?

Acatistele sunt rugăciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfinţilor pe lângă Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbăvi la vreme de nevoie şi de necaz. Ele nu fac parte din rânduiala celor şapte Laude şi nici din celelalte slujbe ale sărbătorilor de peste an, ci se citesc la orice vreme, în afara ceasurilor de slujbă ale Bisericii, la cererea credincioşilor şi pentru feluritele lor nevoi. Se numesc acatiste (în greceşte ahatistos), pentru că în timpul lor nu stăm jos în strane, ci în picioare sau în genunchi în faţa icoanei sfântului spre care ne îndreptam rugăciunile noastre.

Acatistele sunt alcătuite din mai multe cântări de laudă şi de rugăciune către Mântuitorul, Sfânta Fecioara sau alti Sfinţi. Aceste cântări poartă numele de condace şi icoase. Fiecare icos se termină cu Bucură-te, mireasă, pururea fecioara (sau Bucură-te, sfinte... etc) şi fiecare condac se termină cu Aliluia pe care îl repetă strana. Cel mai vechi şi mai însemnat şi mai mult folosit dintre acatiste este Acatistul Maicii Domnului, sau al Bunei-Vestiri, compus din 25 de cântări de laudă către Sfânta Fecioara. A fost alcătuit de Patriarhul Serghie al Constantinopolului (+386). Se citeşte mai ales la Utrenia din Sâmbăta a cincea a Postului Mare, adică la denia de Vineri seara. Rânduiala lui o aflăm în Ceaslov. Tot acolo mai aflăm şi alte acatiste, ca Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi Acatistul Sfântului Nicolae. În Ceaslovul cel Mare şi Acatistier se găsesc şi alte acatiste pentru sărbători mari şi pentru Sfinţii cei mai însemnati, ca de pildă: Acatistul Sfintei Cruci, Acatistul Adormirii Maicii Domnului, Acatistul Sfântului Ioan Botezatorul, Acatistul Sfinţilor Apostoli, Acatistul Sfântului Gheorghe, Acatistul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava s.a. În timp mai apropiat s-au alcătuit, după modelul acatistelor vechi, acatiste pentru mai toţi Sfinţii, care sunt patroni sau hramuri de biserici, sau ale căror sfinte moaşte le avem în ţară, ca de pilda: Acatistul Sfinţilor Ioachim şi Ana, Acatistul Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, Acatistul Sfintei Filofteia, Acatistul Sf. Pantelimon, Acatistul Sfinţilor Trei Ierarhi, Acatistul Prea Cuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Mare din Basarabi, Acatistul Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, al Sfântului Iosif de la Partoş, al Sfinţilor Mărturisitori Visarion şi Sofronie şi al Mucenicului Oprea, al Sfinţilor Ierarhi Iorest şi Sava s.a.

In bisericile de mir, slujba Acatistului se face de obicei în zilele de luni, miercuri şi - mai ales - vineri seara, precum şi în ajunul sărbătorilor Sfinţilor în a căror cinste e alcătuit Acatistul, fie înainte, fie după Vecernie. La mănăstiri se face dimineaţa, între Utrenie şi Ceasuri.

La Acatist aducem: pomelnicul viilor, pentru care ne rugăm, tămâie şi untdelemn şi le dăm preotului. Acatistele se pot citi însă şi acasă, de către fiecare credincios.

283. Ce sunt Paraclisele?

Sunt slujbe asemănătoare Acatistelor, prin care rugăm pe Sfânta Fecioara sau pe alţi Sfinţi să se facă solitari ai noştri pe lângă Dumnezeu, spre a ne izbăvi de necazuri şi nevoi. (Cuvântul grecesc parahlisis, înseamnă invocare, chemare, rugăciune, mijlocire). Paraclisele se citesc «la toată scârba sufletului şi la vreme de nevoie» (Ceaslovul).

Sunt alcătuite din rugăciunile începătoare obişnuite, urmate de tropare şi condace. Partea de căpetenie o formează canonul complet de nouă ode sau cântări. După acesta se citeşte Evanghelia şi se fac ectenii stăruitoare, ca la Litie.

In ceasloavele mai noi, avem două Paraclise către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, iar în ceasloavele mai vechi se află Cinstitul Paraclis al Sfântului Mormânt 587 (Ceaslovul, tipărit la Mănăstirea Neamţu, 1874). In biserici şi mai ales la mănăstiri slujba Paraclisului se împreună cu cea a Litiei, seara, în ajunul sărbătorilor. Paraclisele se pot citi şi acasă, de fiecare credincios, ca şi Acatistele.