13. Ce trebuie să cunoască credinciosul pentru a putea săvârşi fapte bune, după voia lui Dumnezeu?

Vorbind despre dragostea creştină, am spus că ea trebuie să se arate îndeosebi prin fapte bune. Săvârşirea faptelor bune înseamnă însă împlinirea voii lui Dumnezeu. Astfel, pentru a săvârşi fapte bune, omul trebuie să cunoască voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu o poate cunoaşte prin legi.

14. De câte feluri sunt legile?

Legile sunt, după izvorul lor, de două feluri:

1) Legi dumnezeieşti şi 2) Legi omeneşti.

Legile dumnezeieşti cuprind:
1) Legea veşnică;
2) Legea morală firească şi
3) Legea morală pozitivă, dată omului prin descoperirea dumnezeiască a Vechiului Testament şi a Noului Testament.

Legile omenesti cuprind:
1) legi bisericeşti şi
2) legi civile. 

Să vedem, pe scurt, ce sunt aceste legi.

Legea veşnică

Dumnezeu a creat lumea după un plan pe care El, ca fiinţă veşnică, l-a întocmit din veci şi-l îndeplineşte în timp prin Pronia Sa, într-o ordine stabilită de El de asemenea din veci (ordinea universală). Potrivit acestui plan, făpturile se îndreaptă în chip natural către Creatorul lor.

Planul sau ordinea aceasta, izvorâtă din veci din nemărginita înţelepciune şi voie dumnezeiască, după care se conduc toate creaturile spre îndeplinirea scopului dat lor, se numeşte legea veşnică sau eternă. Despre ea se spune în Sfânta Scriptură: „Eu am fost din veac întemeiată, de la început, înainte de a se fi făcut pământul” (Pilde 8, 23).

15. Cum este legea veşnică?

Legea veşnică este:
1) de neapărată trebuinţă, fiindcă Dumnezeu, Care este Fiinţa desăvârşită, nu poate să creeze făpturile şi să le dea şi un scop fără să le rânduiască pe toate spre îndeplinirea acelui scop;
2) neschimbătoare, fiindcă neschimbător este Dumnezeu în hotărârile voii Sale;
3) universală, adică ea cuprinde toate făpturile, întreg universul.

După credinţa noastră, pe temeiul acestor însuşiri, legea veşnică este izvorul tuturor legilor din univers: al celor fizice, pentru lumea materială şi pentru făpturile necuvântatoare, şi al celor morale, pentru făpturile înzestrate cu judecată şi voie liberă.

Legile date pentru om se numesc legi morale, fiindcă se îndeplinesc cu voia personală a omului, adică cu cunoştinţă şi libertate, pe când legile fizice se îndeplinesc de la sine.

Deci, voia lui Dumnezeu, cuprinsă în legea veşnică, se face cunoscută prin legile fizice şi prin legea morală, care este de două feluri: firească şi suprafirească.

16. Ce este legea morală firească?

După credinţa creştină, legea morală firească este legea întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea lui, şi care poate fi descoperită prin lumina firească a minţii omeneşti.

17. Ce foloase aduce omului legea morală firească?

In temeiul acestei legi, omul, din fire, poate deosebi binele de rău, virtutea de păcat, dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie făcut de ceea ce nu trebuie făcut. Poruncile ei se pot cuprinde în: a face binele şi a evita răul.

18. Unde se vorbeşte despre această lege?

Despre această lege se vorbeşte limpede în izvoarele Descoperirii dumnezeieşti: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfântul Apostol Pavel, scriind romanilor: „Când păgânii, care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loru-şi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără” (Rom. 2, 14-15), ne spune limpede că şi oamenii care nu au lege scrisă de la Dumnezeu au totuşi legea morală scrisă în inimile lor, de care ei, dacă voiesc, ascultă, iar dacă nu voiesc, nu ascultă. Când ascultă de ea, atunci mărturia cugetului lor, după ce se cercetează pe sine, îi dezvinovăţeşte, iar când nu ascultă, aceeaşi mărturie a cugetului îi învinovăţeşte. Despre legea morală firească vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, când spune: „Dumnezeu a dat omului o conştiinţa şi cunoştinţa neînvăţată a binelui şi a răului, aşa că noi nu mai trebuie să învăţăm că desfrânarea este ceva rău şi cumpătarea ceva bun; aceasta o ştim de mai înainte, şi anume de la început” 620 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Către poporul antiohian, Cuv. 12, Migne, P. G., XLIX, col. 431).

După credinţa noastră, legea morală firească este sădită, deci, în insăşi firea omului şi lucrează în fiecare om, oricine şi oricum ar fi el, învăţat ori neînvăţat. La cunoştinţa ei omul ajunge îndată ce începe a gândi. Legea morală firească se poate întuneca prin păcate, dar ea nu se şterge niciodată cu totul din inima omului. Izvorând din voia neschimbătoare a lui Dumnezeu, legea morală firească este şi ea neschimbătoare. De ea omul trebuie să ţină seama neapărat, fiindcă prin ea cunoaşte mai întâi voia lui Dumnezeu şi fiindcă ea îi arată ce este potrivit sau nepotrivit cu firea şi cu vrednicia lui de cea mai înaltă făptură pământească. Pentru aceasta toate legiuirile bisericeşti ţin seama de poruncile legii morale.

19. S-a păstrat legea firească în toată curăţia ei?

Noi credem şi mărturisim că legea morală firească nu s-a păstrat în toată curăţia ei, aşa cum a sădit-o Dumnezeu în inima omului, ci s-a întunecat prin păcat. Adică omul, în urma păcatului strămoşesc trăind o viaţă păcătoasa, nu mai auzea limpede glasul ei şi se îndepărtase de ea. De aceea, Dumnezeu, în nemărginita sa dragoste, voind îndreptarea omului, i-a venit în ajutor, dându-i pe calea Descoperirii dumnezeieşti legea din afară, legea pozitivă. Prin această lege, Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia sa în chip direct şi amănunţit, ca îndreptar pentru viaţa omului; i-a redeşteptat omului conştiinţa adormită prin păcat, ca să fie mai cu băgare de seamă la săvârşirea faptelor şi totodată i-a sporit cunoştinţele despre felul cum trebuie să trăiască şi să lucreze pentru înfăptuirea scopului său. Despre legea aceasta citim în Sfânta Scriptură: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit vouă, prin Fiul” (Evr. 1, 1-2).

Astfel, după timpul în care s-a dat şi după deplinătatea ei, legea morală pozitivă - adică legea dată omului prin Descoperirea dumnezeiască - se împarte în legea Vechiului Testament şi în legea Noului Testament.

20. Ce cuprinde legea Vechiului Testament?

Legea Vechiului Testament cuprinde porunci morale, ceremoniale şi civile, date cu scopul de a întreţine comuniunea dintre credincios şi Dumnezeu şi a pregăti pe credincioşi pentru răscumpărarea lor prin Hristos. Poruncile ceremoniale, cultul religios al poporului evreu, care doar preînchipuiau lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, fiind - cum spune Sfânta Scriptură - numai „umbra bunurilor viitoare” (Evr. 10, 1), au încetat odată cu venirea Mântuitorului.

In privinţa lor, Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe spune: „După cum umbra se retrage când soseşte adevărul, tot aşa au trecut şi ele şi creştinii nu au îndatorirea să le împlinească” 621 (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Partea a treia, răspuns la întrebarea 47, trad. de Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 163).

Tot aşa au încetat şi poruncile civile, fiindcă ele priveau numai buna ocârmuire a poporului evreu, al cărui stat a fost distrus de poporul roman, la anul 70 după Hristos.

Au rămas însă poruncile morale, care formează partea cea mai însemnată a legii Vechiului Testament. Acestea au fost descoperite de Dumnezeu treptat, prin diferiţi aleşi ai Lui şi îndeosebi prin poruncile date lui Moise. De aceea, legea morală a Vechiului Testament se mai numeşte şi legea mozaică. Legea aceasta este cuprinsă pe scurt în cele 10 porunci dumnezeieşti - Decalogul - descoperite de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai (Ieşire 20).

Poruncile au fost scrise de însuşi Dumnezeu, pe două table de piatră. Prima tablă cuprinde cele dintâi patru porunci, despre datoriile către Dumnezeu, iar a doua tablă cuprinde celelalte şase porunci, despre datoriile faţă de aproapele.

Legea morală a Vechiului Testament începe, deci, cu Dumnezeu şi cu datoria de a-L iubi, şi se încheie cu pofta rea a inimii şi cu datoria de a nu o lăsa să prindă stăpânire în om. Cu aceasta se spune că toată plinirea legii pleacă din dragostea către Dumnezeu, iar călcarea ei, din pofta rea a inimii care uită de Dumnezeu.

Decalogul este cea dintâi lege scrisă a Vechiului Testament şi, totodată, cea mai înaltă lege morală dată până la Domnul nostru Iisus Hristos. Ea rămâne valabilă pentru toate timpurile, fiindcă cele 10 porunci sunt poruncile legii fireşti, pe care Dumnezeu le aduce la cunoştinţa credincioşilor într-un chip mai limpede şi mai hotărât.

21. Cele 10 porunci stau la temelia vieţii morale a creştinului?

Da. De aceea, pentru a şti cum să-şi întocmească viaţa potrivit voinţei lui Dumnezeu, pentru a-şi câştiga mântuirea, creştinul trebuie să cunoască şi să păzească cele 10 porunci.

Tânărului care întrebase pe Mântuitorul ce să facă pentru ca să dobândească viaţa de veci, Mântuitorul îi răspunde: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19, 17).

Înţelegerea bună a celor 10 porunci se poate câştiga, însă, numai privindu-le în lumina desăvârşită a Noului Testament, adică în lumina legii morale evanghelice sau creştine.

De aceea, înainte de a trece la tâlcuirea celor 10 porunci, e nevoie să cunoaştem legea morală a Noului Testament.

22. Ce este legea morală a Noului Testament?

Ea este legea descoperită de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care se aduce la cunoştinţa credinciosului, în chip desăvârşit, voia lui Dumnezeu. Cu legea Noului Testament, Domnul nostru Iisus Hristos desăvârşeşte legea Vechiului Testament, precum însuşi spune: „N-am venit să stric (legea), ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Legea Vechiului Testament era „sfântă şi dreaptă şi bună” (Rom. 7, 12), dar numai „călăuza spre Hristos” (Gal. 3, 24). Rostul ei era de a trezi în credincios conştiinţa stării de păcat şi dorinţa după mântuire. Ea a deschis ochii credinciosului ca să vadă mai limpede păcatul, să cunoască mai bine starea păcătoasă în care se afla şi i-a făcut mai vie dorinţa după Mântuitorul, Care avea să-l izbăvească din starea atât de nefericită în care se găsea. Ea dă deci cunoştinţa păcatului, dar nu şi puterea de a-l birui şi de a ne îndrepta înaintea lui Dumnezeu. Citim în Sfânta Scriptură: „Din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Rom. 3, 20). De aceea legea morală a Vechiului Testament avea nevoie de desăvârşirea adusă de Mântuitorul, prin legea morală a Noului Testament (legea Evangheliei sau legea creştină).

23. În ce se cuprinde această desăvârşire?

Desăvârşirea aceasta se cuprinde, pe scurt, în următoarele:

1) Legea Noului Testament, prin jertfa Mântuitorului de pe Cruce, a adus omenirii mântuirea, pe care legea Vechiului Testament numai a pregătit-o;

2) Sfintele Taine împărtăşesc harul dumnezeiesc, dând credinciosului puterea de a birui păcatul şi de a împlini toată legea morală, spre a-şi dobândi mântuirea: „Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui ce crede” (Rom. 1, 16);

3) Se ridică peste îngustimea legii Vechiului Testament şi cheamă la mântuire toate popoarele pământului: „Nu mai este iudeu, nici elin... pentru că voi toţi una sunteţi întru Hristos Iisus” (Gal. 3, 28);

4) Aduce porunca dragostei celei mai desăvârşite. Pe când în legea Vechiului Testament dragostea era restrânsă numai la poporul iudeu, în legea Noului Testament dragostea cuprinde pe toţi oamenii, fără nici un fel de deosebire: „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii vostri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi dar voi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 46-48). Asemenea şi Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom. 12, 21);

5) Pe temelia dragostei, legea Noului Testament stabileşte între credincios şi Dumnezeu legătura dintre fiu şi părinte, înlăturând starea de frică ce stăpânea în legea Vechiului Testament;

6) Legea Noului Testament cere ca aprecierea faptelor să nu se facă după partea lor exterioară, ci şi după gândul din care pornesc ele. Fapta bună să nu fie făţarnică, ci să izvorască din inima curată. Între gând şi faptă să fie cea mai deplină potrivire;

7) Legea Noului Testament desăvârşeşte legea Vechiului Testament şi prin sfaturile evanghelice, care aduc o stare mai înaltă de viaţă creştinească;

8) Legea Noului Testament este veşnică, fiindcă Mântuitorul spune: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).

24. Dar este oare cu putinţă a împlini o lege atât de desăvârşită?

Da, căci spune Mântuitorul: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihna sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 29-30). Sfinţii au implinit legea, deşi erau şi ei oameni ca ceilalţi, dar aveau inima curată şi erau plini de dragoste faţă de Dumnezeu. Numai pentru astfel de oameni păzirea legii morale este uşoară, mai ales că ajutorul lui Dumnezeu nu le lipseşte. Aceasta nu înseamnă însă că păzirea legii nu cere osteneală, dar osteneala aceasta nu o simte cel ce este plin de dragoste faţă de Dumnezeu. Dimpotrivă, toată osteneala îi umple inima de bucurie.

25. Cum trebuie împlinită legea lui Dumnezeu?

Legea lui Dumnezeu trebuie împlinită în întregime, căci ea este una şi toate poruncile ei sunt date de Dumnezeu. Credinciosul nu trebuie să aleagă ce i se pare lui mai însemnat sau mai folositor din ea, căci atunci ar înlocui legea lui Dumnezeu cu o lege a sa. Sfânta Scriptură spune: „Cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iacov 2, 10). Pentru o singură vină, Moise a fost pedepsit să nu între în pământul făgăduit. Pentru o singură minciună, Anania şi Safira au fost pedepsiţi cu moartea (Fapte 5, 1-10).

Legea lui Dumnezeu trebuie, apoi, împlinită necontenit, adică în toate împrejurările vieţii, fiindcă numai aşa îşi dovedeşte credinciosul dragostea sa puternică faţă de Dumnezeu, binefăcătorul său cel mai mare. Şi, în sfârşit, ea trebuie împlinită cu toată bucuria. Fapta, oricat de bună ar fi, dacă e făcută împotriva inimii şi cu cârteală, nu are nici un preţ.

26. Care e cuprinsul legii Noului Testament?

Cuprinsul ei, pe scurt, îl arată tot Mântuitorul când spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Matei 22, 37-40).

Acelaşi lucru îl spune Mântuitorul şi cu alte cuvinte: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii” (Matei 7, 12). „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12); „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34); „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Deci legea Noului Testament sau legea creştină e cuprinsă în porunca dragostei. Dragostea de Dumnezeu, arătată prin dragostea de aproapele, aceasta cere Mântuitorul prin legea Noului Testament, spre a se împlini voia lui Dumnezeu. De aceea, cu drept cuvânt, creştinismul este numit religia dragostei.

27. Porunca dragostei nu o găsim şi în legea Vechiului Testament?

Porunca dragostei o găsim şi în legea Vechiului Testament (Deut. 6, 5; Lev. 19, 18), dată chiar cu aceleaşi cuvinte ca în legea Noului Testament. Totuşi, în Noul Testament porunca aceasta este nouă prin duhul şi viaţa ce se cuprind în ea. Căci dragostea cerută de Mântuitorul trebuie să fie curată şi jertfelnică faţă de fiecare om, chiar şi faţă de necunoscuţi, după pilda dragostei arătate de El faţă de oameni (Ioan 15, 13). Cu dragostea aceasta creştinul trebuie să dezrădăcineze din sufletul său orice urmă de mânie şi de ură faţă de semenul său şi să răsplătească răul cu binele (Rom. 12, 21).

28. Ce sunt legile omeneşti despre care s-a vorbit mai înainte?

Am vorbit până acum despre legile morale dumnezeieşti, adică despre legile prin care Dumnezeu Şi-a făcut în chip direct cunoscută voia sa omului, ca indreptar pentru cugetele şi faptele lui.

Dar Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia sa omului şi în chip indirect, şi anume prin legile omeneşti, care se împart în: bisericeşti şi civile.

29. Ce sunt legile bisericeşti?

Sunt legile date de Biserică, în virtutea puterii primite de la întemeietorul ei de a călăuzi pe credincioşi în numele Său şi a-i îndatora la ascultare (Matei 10, 40; Luca 10, 16; Ioan 13, 20).

Legile bisericeşti sunt alcătuite pe temeiul legii descoperite de Dumnezeu şi nu cer nici mai mult decât ea, nici ceva deosebit de ea. Rostul lor este de a tâlcui învăţăturile Mântuitorului, a îndemna la ascultare şi la păzirea poruncilor dumnezeieşti. De aceea, de bună seamă, fiecare creştin este îndatorat să asculte de ele. Biserica noastră, folosindu-se de dreptul primit de la Mântuitorul, a dat astfel de legi, dintre care cele mai însemnate sunt canoanele şi cele nouă porunci bisericeşti.

30. Ce sunt canoanele?

Canoanele sunt legi date de sinoadele ecumenice ale Bisericii şi de sinoadele particulare ale ei, dar întărite de cele ecumenice. Pe temeiul învăţăturii Mântuitorului şi a Sfinţilor Săi Apostoli, canoanele statornicesc felul de organizare şi conducere a Bisericii, precum şi drepturile şi îndatoririle membrilor ei: clerici, monahi şi credincioşi.